Posts Tagged → Directia Nationala Anticoruptie

Dreapta a picat examenul statului de drept si justitiei

“Ceea ce se întîmplă cu Mircea Băsescu nu e justiție, e un atac la Traian Băsescu, o conspirație pusă la cale de inamici politici și servicii.” Și îl mai acuzăm pe Voiculescu că atacă credibilitatea justiției! Ce au auzit oamenii pînă acum de la cele două tabere? Totul e o conspirație a inamicilor, justiția e o bîtă cu care se lovesc politicienii. Nu e dosar penal al unui politician care să nu fie considerat o răzbunare a inamicilor politici, a serviciilor și grupărilor conspirative. Ideea la finalul zilei? Nimic nu e ceea ce pare. Justiția nu e justiție. Știm noi.

Dreapta susținătoare a statului de drept și justiției, cu toată adunătura de jurnaliști, lideri de opinie și militanți din jurul ei, a picat și ultimul examen pe care îl mai avea de picat.

Nu e nicio conspirație. Nu e nicio capcană. Nu e niciun atac politic al serviciilor sau nuștiucui. Nu e nicio înscenare inamică. E doar justiția față în față cu lăcomia, prostia, sentinentul de impunitate, setea de putere și aroganța politicienilor. Sau prostia de a se lăsa prinși. Am înțeles că asta i se reproșează lui Mircea Băsescu. Nu disprețul pentru lege, nu utilizarea în folos personal a suveranității cu care milioane de amărîți din țara asta l-au învestit pe fratele Traian, nu faptele antisociale, nu afacerile cu interlopi politici ca Marian Căpățînă (politician de dreapta, cu statul de drept și justiția) și interlopi și mafioți. Nu contează ce a făcut, grav e că l-au prins. Mai bine nu-l înregistrau și nu afla publicul și justiția. Justiția trebuie stîrpită, adevărul ascuns, nu vedeți că e o conspirațiune voiculesciană?

Daniel Morar si prezidentialele

De cîteva zile circulă, în cercuri relativ restrînse, nici n-ar avea altfel cum, zvonul unei potențiale candidaturi a lui Morar la prezidențiale. E încercarea Cotrocenilor de a-i calma pe justițiari și de a-i face să mai slăbească tunurile pe Udrea. Băsescu se preface că e în căutări. ”Boc n-a vrut să sară cu parașuta, Morar n-a vrut să sară cu parașuta… Ce ne facem, fetelor, cine o avea curaj să sară cu parașuta?” Strategia consacrată la alegerile pentru președinția PDL, din 2013. Nimeni nu vrea să candideze, doar Elena Udrea are curaj. În realitate, au fost mai mulți care au vrut să candideze, dar li s-a spus s-o lase baltă. Și au lăsat-o baltă aproape toți. Mai puțin Macovei.

Băsescu îi întreabă de candidatură doar pe cei care știe că vor refuza. A fost Boc, acum e Morar. După refuzul lui Morar va veni Elena, că e singura care are curaj să se bage în luptă, nu?

Are însă Bpsescu curajul să-l întrebe de candidatură pe MRU? Sau pe Predoiu? Imposibil. Niciunul dintre cei doi nu ar refuza.

Problema, în cazul Morar, e că se compromit instituții și întreaga justiție. Mai rămîne ca mîine-poimîine Elena Udrea să-l declare candidat preferat pe Daniel Morar. Același Daniel Morar care a fost șeful DNA vreo opt ani de zile, a fost procuror general interimar și actualmente e judecător la Curtea Constituțională.

Ce mai putem spune despre imparțialitatea și corectitudinea justiției cînd fostul procuror șef candidează împotriva partidului cu cei mai mulți condamnați și arestați? Ce mai putem spune despre credibilitatea Curții Constituționale cînd unul dintre judecători se lansează în campania electorală?

După ce ani de zile Daniel Morar a fost acuzat că e instrumentul lui Băsescu, că urmărește și arestează pesediști și peneliști la ordinul lui Băsescu sau al lui Macovei, că e un procuror antipesedist, o să-l vedem în campania electorală tunînd și fulgerînd împotriva pesediștilor. Cît bine face imaginea asta credibilității justiției?

Cum va arăta o campanie electorală în care fostul procuror șef al DNA își va acuza adversarii politici de corupție? Va folosi și informații la care a avut acces din postura de avocat al statului? Cum va putea apăra Daniel Morar justiția de acuzațiile de părtinire și incorectitudine din postura de candidat împotriva taberei politice care a avut cel mai mult de suferit de pe urma campaniei anticorupție? Și, mai ales, cum se va apăra Daniel Morar de acuzația că e omul lui Băsescu, atunci cînd va fi candidat din partea taberei lui Băsescu, asumat ca atare de Băsescu? ”Nu am făcut arestări la ordinul lui Băsescu, dar candidez în echipa lui, la cererea lui.” No shit?

Oricum lupta anticorupție este asociată, în percepția publică, unei grupări politice, mai rămîne doar să-l vedem pe Daniel Morar pe scena electorală, de mînă cu Băsescu și Udrea, salutînd mulțimile. ”Măi, Elena, măi, dacă nu era bilețelul, nu știu ce ne făceam cu anticorupția asta, măi! Nu-i așa, domnul Traian?” În momentul acela toată campania anticorupție din ultimii zece ani se va transforma într-o farsă sinistră.

Zvonul ”Morar candidat al dreptei” le-o folosi Elenei Udrea și lui Băsescu, pentru a lua tunurile justițiarilor de pe Udrea în campanie și a da impresia că la Cotroceni se caută un candidat, altul decît Elena Udrea, însă face rău instituțiilor statului, justiției și lui Morar însuși.

Morar e folosit și ca antidot la Macovei. ”Iată, nu doar Macovei e simbolul justiției. Uitați de Macovei. Cine e mai simbol anticorupție dacă nu chiar Morar, procurorul pus de Băsescu?” Cei de la PMP știu, din cercetări, că pentru Băsescu și PMP este importantă percepția de justițiari. După despărțirea de Macovei, ostilizarea ”justițiarilor”, puțini dar vocali, și apariția în prim plan a Elenei Udrea, Marin Anton sau Florin Popescu, PMP și Băsescu au început să sufere pe partea cu justițiarismul. Așa că nu le-ar strica o guriță de oxigen.

Și totuși, presupunînd, prin absurd, că Băsescu chiar îl vrea candidat pe Morar și că Morar acceptă, ce șanse ar avea acesta la prezidențiale?

Evident, zero.

  1. ”Morar va aduce împreună întreaga dreaptă.” Și PNL? Ponta e mai iubit decît Morar pînă și în PDL, darămite în PNL. Morar va aduce împreună cîțiva susținători din gruparea justițiarilor. Atît. Peneliștii, lideri, membri de partid și alegători, pentru care Morar e simbolul răului, se vor înghesui să voteze cu Ponta.
  2. ”Morar va aduce la vot indecișii și dezamăgiții, ăia 60% care nu votează.” Morar e candidatul unui nucleu ultramic și ultradur, împotriva altui nucleu ultradur, dar mult mai mare. Restul lumii nu are habar de existența lui, iar cînd are îl știe de omul lui Băsescu. Iar dacă va intra în bătălia politică în tabăra lui Băsescu chiar nu se mai poate vorbi de o eventuală atracție pentru ”cei 60%”.
  3. ”Morar are atu politic credibilitatea luptătorului anticorupție.” În momentul în care intră în politică de o parte a baricadei, credibilitatea luptătorului anticorupție se prăbușește ca un castel de cărți peste care respiră greu Băsescu. Adică s-ar prăbuși, dacă ar exista. Dar nu există. Credibilitatea lui Morar și justiției încă se clădește. Abia de acum începe să se construiască. Putem vorbi de această credibilitate peste încă zece ani, timp în care vor intra la mititica politicieni din toate taberele. Dacă Morar intră în politică de partea unei tabere, credibilitatea moare la naștere.

Daniel Morar nu are notorietate, nu are profil politic, nu are profil de lider, nu răspunde așteptărilor electoratului și nimeni nu-i cunoaște viziunea politică. Cum răspunde Morar îngrijorărilor, nemulțumirilor și speranțelor electoratului? Care e viziunea lui economică, socială, de politică externă? Ce ne poate spune Morar de locuri de muncă, pensii, taxe, război, Rusia, educație, familie, sănătate, Europa?

Dacă s-a zis despre Macovei că are un profil politic prea îngust, axat exclusiv pe justiție, ce să mai spunem despre Morar? Tema anticorupție excită foarte puțini alegători. De obicei îi excită pe cei din tabăra adversă arestaților. Pe cei din tabăra arestaților îi incită. Dar aici vorbim de tabere minuscule, în cazul justițiarilor, sau mici spre medii, în cazul antijustițiarilor.

Șansele lui Morar de a uni dreapta sînt nule, așa cum nule sînt și șansele de a aduce la vot indeciși.

Singurele efecte ale zvonului privind candidatura lui Morar sînt slăbirea tunurilor pe Udrea, impresia că Băsescu se zbate și caută un candidat, compromiterea lui Morar și a credibilității justiției și Curții Constituționale.

PS. Candidații la prezidențiale îi vedeți pe afișe și la televizor. Candidații la prezidențiale deja se luptă în campanie, își fac notorietate și se profilează politic. Zvonurile sînt pentru fraieri.

Cine e mai bine sa iasa din politica? Citiva lideri sau citeva milioane de alegatori?

DNA e marea speranță electorală a opoziției, a dreptei. Văzînd ce cloacă putredă a corupției e PSD-ul, alegătorii, scîrbiți sau revoltați, vor alege PNL-ul lui Crin Antonescu, PDL-ul lui Vasile Blaga și PMP-ul Elenei Udrea. Cu toate clicile din dotare.

Sau nu. Mai degrabă nu.

Românii au obosit să scape de un sifilis contactînd altul. Mecanismul politic a stat. Sistemul a făcut toate rotațiile posibile. Și-a adus pe rînd, în față, toți oamenii săi. Toți mafioții, toți dubioșii, toți incompetenții, marionetele și obosiții. Acum a stat. A ajuns într-un punct mort. E ca la păcănele. Oricîți bani ai băga, tot aceleași combinații vor apărea. Un zero, o gaură și un cerc. Mai băgăm o fisăm, tragem de manetă. Iar un zero, o gaură și un cerc. Cum era definiția nebuniei? Parcă Einstein a zis-o. ”Insanity: doing the same thing over and over again and expecting different results.” 

”Actualele garnituri politice ale opoziției nu pot fi schimbate. Nu asta e soluția. Avem nevoie de altă soluție. Trebuie să schimbăm electoratul.

Nu-i putem cere PDL-ului să-l schimbe pe Blaga și nici lui Băsescu s-o scoată din politică pe Udrea, așa ceva e imposibil de realizat. Vă dați seama cum s-ar strica prietenii, cum ar suferi unii și alții, cum s-ar răni sensibilități și încheia cariere? Să fim cruzi și să le cerem asta? Dar nu mai bine le cerem noi să se schimbe milioanelor de alegători? E mai ușor. Dragi milioane de alegători, e o aberație și o cruzime fără de egal să ceri PDL-ului să scape de Blaga și PMP-ului de Udrea. ”Sînteți niște alegători cruzi, agresivi și aroganți. Sînteți niște alegători răi! Schimbați-vă! Reformați-vă! Nu vedeți că așa nu se mai poate? Cît o să defilăm cu voi, așa nereformați? Cît o să vă suportăm mofturile, mutrele, agresivitatea și pretențiile absurde? Vreți să dăm peste cap o lume întreagă formată din cîteva zeci de-ai noștri pentru cîteva milioane de-ai voștri? Sînteți inconștienți și aberanți. Sînteți vinovați.”

Da, am înțeles că ăștia sînt, cu ăștia defilăm, că este imposibil ca personajele politice care conduc opoziția și care au condus puterea pînă mai ieri (Antonescu)) sau alaltăieri (Blaga, Udrea) să dea doi-trei pași în spate. Nu le poți cere unor zei și titani să nu mai fie zei și titani. Nu le poți cere să-și frîngă cariera acum, la apogeu, cînd sînt lideri peste trei partide mari care, luate împreună, trec puțin de jumătatea scorului PSD. Au partide personale pentru ambîțul propriu, își trăiesc visul cu ochii.

După cum spuneam, orice schimbare la nivelurile 1 și 2 ale partidelor de opoziție este imposibilă. Ar aduce cu sine suferințe umane și materiale de neimaginat. Nici măcar ieșirea din scenă a liderilor maximi nu e posibilă. Ar aduce cu sine tragedii shakespeariene. Othello și Desdemona? Romeo și Julieta? Hamlet și Stolo? Mici tragedii de cămin cultural în comparație cu ce s-ar întîmpla dacă Blaga, Udrea și Antonescu, împreună cu anturajele de cabinet, ar trece pe linie moartă. Lacrimi fierbinți, batistuțe pierdute în Fratelli și regăsite în Bamboo, otrăvuri rafinate cumpărate pe sub mînă la colț de Dorobanți, pumnale și seppuku, aripi frînte, ditai halimaiul cu iz de tragedie antică. România va fi zguduită din țîțîni. Cînd abisurile sufletești ale protagoniștilor politici se vor crăpa, lumina dureroasă din interior va ieși prin crăpătură și ne va orbi pe toți, iar poporul român va pieri de vinovăție. Nu. Așa ceva nu se poate. Nu putem risca un asemenea blestem pentru țărișoară.

Nu înțelegeți că nu putem schimba trei, cinci sau șase oameni de dragul a cîtorva milioane de moftangii absurzi? Voi, ăia trei, cinci sau șase milioane, va trebui să vă schimbați. Să vă băgați mințile în cap. Înfrîngerea catastrofală a opoziției la alegerile europarlamentare și prezidențiale din 2014 poate fi evitată doar dacă milioanele de moftangii absurzi și periculoși își vor băga mințile în cap și se vor schimba. Români, trebuie să vă căiți! Trebuie să vă cereți scuze pentru 9 decembrie 2012, trebuie să faceți penitență și să scoateți diavolul din voi. Pînă cînd nu vă veți exorciza, nu veți reuși să primiți în suflet și ștampilă Sfînta Treime, pe domnul Antonescu, pe domnul Blaga și pe doamna Udrea. Conducerea actualei opoziției e un dat și a încerca să schimbi ceea ce Sistemul ne-a dat, a încerca să schimbi ceea ce nu poate fi schimbat, e dovadă de erezie.

PNL, PDL-Blaga și PDL-Udrea au o mare încercare în față. Au de ales între a schimba cîțiva oameni de la vîrful partidelor sau cîteva milioane de alegători. Să ședem în mall la o bere, vorba Elenei Udrea, și să vedem, reușesc?

Rotația a ajuns la final. Ceasul a stat. Încoțopenirea și încăpățînarea de a rămîne în funcții a cîtorva personaje inapte politic, moral și intelectual se va traduce într-o catastrofă electorală în 2014, atît la europarlamentare cît și la prezidențiale. Da, vom înjura cîteva milioane de alegători că nu-și bagă mințile în cap și nu se schimbă de dragul cîtorva parveniți agresivi și înceți la minte, însă alegerile vor fi pierdute en fanfare, cu sau bosumflările noastre la adresa poporului prost.

Avem de ales între ieșirea din politică a cîtorva indivizi și individe și ieșirea din politică sau rămînerea în afara politicii a cîtorva milioane de alegători. PNL, PDL și PMP au ales să dea afară din politică nu cîțiva lideri, ci cîteva milioane de alegători.

Chiar nu reușesc să înțeleg de ce e preferabil să dai afară din politică cîteva milioane de alegători și nu cîțiva lideri. Și nu reușesc să înțeleg cum e mai ușor, politic, comunicațional, logistic, financiar, să schimbi cîteva milioane de oameni decît să schimbi cîțiva lideri. Militanții zic: nu putem să-i schimbăm pe Antonescu, Blaga, Udrea și ceilalți din jurul lor. Nu-i putem convinge să se retragă. Nu putem convinge partidele să-i schimbe. Nu putem convinge cîțiva oameni sau chiar un om, în cazul PMP-ului, sau cîteva sute de oameni să facă schimbări. Putem convinge însă cîeva milioane de alegători. Cît de lovit de streche și lipsit de simțul realității să fii ca să crezi așa ceva?

Pretenția politicienilor ca milioane de oameni să se supună mofturilor lor este inacceptabilă și jignitoare. Și, mai mult decît atît, nu funcționează. Chiar nu funcționează.

Drept pentru care, dragilor, pregătiți-vă de un lung șir de catastrofe electorale. Dar asta e doar o miză.

Miza cea mare e liberalizarea pieței politice și demantelarea sistemului. Sistemul și-a consumat tot oxigenul. Și, fiind un sistem închis, altul nu mai are. Dincolo de soluțiile pe termen scurt și pasul înapoi pe care trebuie să-l facă liderii PNL, PDL și PMP, dovediți incapabili politic, intelectual și moral, soluția reală, pe termen mediu și lung, e liberalizarea pieței politice. Este vitală schimbarea legii partidelor și legii electorale. Este vitală readucerea în politică a milioane de oameni. Să vină ei, să plece liderii actuali. Iar aducerea în politică am milioane de oameni se face doar prin liberalizarea pieței politice.

Trebuie schimbată legea partidelor, redus numărul de semnături necesare pentru înființarea unui partid, eliminată condiționarea geografică la strîngerea de semnături pentru înființarea unui partid, condiție absurdă, discriminatorie și antidemocratică, trebuie eliminate condițiile absurde de înscriere a partidelor și independenților în alegeri. Avem nevoie de concurență pe piața politică, la nivel central și local. Avem nevoie de însănătoțirea actualelor partide politice. Dar aceasta nu se poate face decît prin competiție. Avem nevoie de o scenă politică vie, cu partide care să concureze cu adevărat între ele. Actualul cvintet politic USD-PNL-PDL-UDMR-PMP s-a transformat într-un cartel politic. Autist, ca orice cartel politic. E nevoie de piață liberă. Trebuie să deschidem ferestrele, altfel împuțiciunea și lipsa de aer ne va ucide și ne reîntoarcem în anii 80. În lispa pieței politice libere, în lipsa concurenței, chiar și cel mai bine intenționat politician își pierde simțul realității și îl amețește puterea și transformă într-un monstru.

USL. Pentru ca rahat si pentru ca ventilator

Vesel futurism, pentru că Ponta şi pentru că Crin

Evident, şi pentru că România şi pentru că balamuc. Pentru că DNA şi pentru că arestări. Şi, desigur, pentru că alegeri şi pentru că cioara de pe gard. Evaluînd, atent, performanţele celor doi mari chixocomici în seara decesului USL, se poate spune că au urcat pe culmile comediei televizate. Anume, pe culmile adîncurilor. Să se dea ex-fanii cu capul de video-wall, să se arunce de pe prompter, să-şi bage degetele-n priză de rîs, în şpagat. Nu alta.

Păcat. Cîndva, am avut nestemate ale genului. Un Nicu Constantin, cu “Cine? Eu, mămicule?” O Stela Popescu, la modul “Dem, Dem-Gică, Dem, Dem-Sică”. Şi, incontestabil, supremul Toma Caragiu. Gen “Borgia, vesela, pe toţi cîţi i-a sorcovit, gura flori le-a mirosit”. Sau, tot de-o incredibilă actualitate, magistralul: “…Eu teren cu zgură, el gazon ultracentral, avantaj el… Pe urmă, eu aici, el în spatele fileului zece ani, avantaj eu. C-aşa-i în tenis”. Nimic nu s-a lipit. Tradiţia nu mai contează.

Cu o minimă aplecare către studiu, cu un infim grad de interes pentru comedia autentică, Victor Viorel şi George Crin Laurenţiu ar fi avut, poate, un viitor luminos în divertismentul de calitate. Aşa, însă, au ajuns glumeuri politici de nuntă cu dar din dar, prafu’ se alege. Pentru că 7,4 milioane şi pentru că supermajoritate. Pentru că “Je t’aime! Moi non plus” şi pentru că “Je vais et je viens, entre tes reins”. Căci Ponta în Franţa după liceu iar Crin cu mult mai francofon decît anglofon (la maestrul CTP).

Normal, după înhumare, amîndoi văd motive de maxim optimism. În spatele lacrimilor de saurian cu care implora PNL să nu plece, Veve rîdea interior, cu gîndul la tradiţionalul remariaj cu tradiţionala UDMR, pe un mizilic, acolo, două ministere. În vederea unei majorităţi beton, cu care PSD să cîştige şi marele grand-prix de la Cotroceni. Ha, ha, ha! Revigorat după vizita la Viena, Chucky rîdea cît se poate de exterior, cu gîndul la moţiunea de cenzură cu care va dărîma el, la momentul oportun, guvernarea lui Ponta, prin tradiţionala migraţie a UNPR către unde pică mai mult. În vederea revenirii triumfale a PNL la putere şi-a cîştigării marelui şlem, tot la Cotroceni. Şi mai ha, ha, ha! Judicioase planuri, neîndoielnic.

Ar mai fi, însă, o variantă. De rîsul rîsului, indubitabil. Dar, în materie de comedie, există şcoli infinit mai performante, atunci cînd îşi dau, realmente, silinţa. De ce s-ar băga? Pentru că UE şi pentru că NATO. Mai ales NATO. Pentru că puci şi pentru că marţea neagră. Pentru că steagul Chinei comuniste în Parlamentul de la Bucureşti în loc de steagul UE şi pentru că tren de mare viteză şi echipamente Huawei. Lucruri de neuitat. Pentru că Ucraina şi pentru că Putin. Pentru că geopolitică şi pentru că Deveselu. Rahaturi din astea. Cum ar suna bancul? Printr-un discret dar eficient lobby, tip “Borgia, vesela”, Crin e convins că-şi va vedea cu ochii visul prezidenţial. Plan simplu: se sparge USL, el şi cu PNL devin, printr-o abilă campanie de PR, mai albi ca Albă ca Zăpada, că proştii uită repede. Moţiune, eventual parlamentare anticipate, simultan cu scrutinul prezidenţial, nouă majoritate cu PNL la guvernare şi Cotroceni pe tavă. Pam, pam! Se dau garanţii. Sînt crezute. Se trece la acţiune.

Ce urmează, însă, e furtuna perfectă. “Perfect shitstorm”, în engleză. O campanie  asiduă, de-o josnicie fără precedent. Cu teribil de mult rahat în ventilatoare, din toate părţile. Sortimentul de cofetărie, desigur. DNA continuă arestările, spre toate azimuturile. Şi-n stînga şi-n dreapta. Cad nume grele. Partidele cu vedetele lor tradiţionale sînt în mod egal compromise, pe linia “aceeaşi mizerie”. Lansată, de altfel, chiar de USL (aşa, ca o ironie). Rezultă numai Albe ca Zăpada Maro. Dezgust general, jale unanimă în sondaje. Şi iată! Apare o personalitate mai nepătată, credibilă, cu un program inteligent, cu un mesaj decent şi convingător. Sprint la fileu, victorie. C-aşa-i în tenis. Deci imposibil. Pentru că România şi pentru că de unde aşa ceva? Deci chiar de rîsul rîsului. Evident. Totuşi, gluma s-a mai practicat. În ţări cu corupţie endemică şi cu partide praf. Depinde ce comici trimit şcolile vestice: fie consultanţi cu facultatea prin corespondenţă, fie absolvenţi la zi. Chiar şi cînd îşi dau silinţa, nu iese la fix, dar tot iese ceva mai bine. Fiind însă o simplă glumă, fără vreo bază în realitate, nu poate fi luată în serios. Rămînem la ce ştim. Cu Ponta sau Crin, viitor senin, în mod unanim! Din ventilator, drept peste popor!

Prima batalie a dreptei

Când dreapta va intra în pâine, vom observa patru ‘stâlpi’ protejați cu sfințenie de acel partid sau partide:

1. SRL, PFA, liber profesioniști, investitori, de la Gogoașa lui Gigi & Marieta până la firmele de milioane de dolari care produc anti-viruși. Stat mai mic, birocrație redusă, hârțogăraie redusă. Aici nu sunt la prima vedere foarte multe voturi, deși oamenii ăștia pot și vor influența rude, prieteni, familie. Dar mai ales la acest stâlp sunt bani. Că tot întreabă lumea (pe bună dreptate) de unde să ia dreapta bani. Simplu: de la sutele de mii de oameni ale căror interese economice le protejează. Trei sute de mii de oameni ori trei euro pe lună înseamnă că în fiecare an ai făcut rost de banii de campanie pentru ciclul electoral următor. Dar faci treabă pentru ei când guvernezi, nu-i menționezi doar în campanie.

2. Creștinism. Valorile morale sunt un scut fără egal, atât pentru om cât și pentru societate. Lupta anti-corupție, de exemplu, fără o etică larg răspândită în sensul ăsta e muncă de Sisif. Discuția pe stâlpul ăsta e extrem de complicată și s-ar putea întinde pe mii de cuvinte. Rezum la maxim și în cel mai cinic mod cu putință: dacă dreapta nu are religia de partea sa, o va avea stânga. La acest stâlp e cel mai mult de lucru, aici se știe cel mai puțin, aici terenul e cel mai minat, aici poate fi cea mai mare schimbare în termen de voturi. Ruralul și
orașele mici vor fi spațiile de extindere cele mai evidente. Dar cu multă muncă. Înzecit mai multă muncă decât cea necesară pentru crearea propriu-zisă a unui partid de dreapta.

3. Sănătate și educație. România e o țară de familii. Stânga a prostit „dreapta” să creadă că asta înseamnă pensii, alocații și dureri de cap pentru buget. De fapt, o familie înseamnă bunici, părinți, copii. Orice măsură în sănătate și educație afectează orice familie din România. Nu intru acum în detalii apropo de ce trebuie făcut, ar trebui să fie evident, dar dacă faci ceva trebuie să te explici și să te lauzi din toți bojocii. Linia principală: îmbunătățirea calității și percepției calității. Nu bugetul. Nu prioritățile birocrației. Pentru asta nu e îndeajuns un Funeriu, ci mai mulți, un mod de gândire. Și, pe aceste două subdomenii, cele mai bune echipe de consultanți de imagine pe care le are la dispoziție partidul de dreapta (toți ceilalți inclusiv primul ministru/liderul partidului vor trebui să se mulțumească cu echipele nr. 3, 4, și așa mai departe).

4. Stabilitate și prosperitate. Sunt legate, deși se cam crede că se bat cap în cap. Stânga trebuie să devină în percepția publică partizana măsurilor năstrușnice, anunțurilor bruște, deciziilor care schimbă radical bugetele de familie sau de firmă, planurile de viitor. Când votezi dreapta, trebuie să știi că ai în față câțiva ani în care lucrurile se vor mișca în bine, ani în care poți să pariezi pe România, să-ți iei un credit, un apartament, să faci sau să crești un copil, să-ți extinzi afacerea.

Ar mai fi lucruri de zis, multe și toate de voturi aducătoare. Demnitate națională. Respect pentru cei în vârstă. Respectul muncii. Reducerea taxelor. Rămân fără ezitări lupta împotriva corupției, orientarea atlantică care au și ele rolul lor nu numai în arhitectura unei guvernări dar și a alegerilor. Se promovează cultura, performanța, reușita mai mult decât acum. Etc.

Ce rezultă când tragem linia?

De partea dreptei sunt oamenii care muncesc sau investesc, oamenii pentru care familia e importantă, oamenii în vârstă, cei credincioși, o bună parte din mediul rural. Incomparabil mai mulți decât cei care acum susțin „dreapta”. De fapt pe stânga rămân puțini. Dreapta, nu la nivel de auto-declarare ci în planul valorilor, lucru evident pentru orice consultant străin vine aici și face 2-3 sondaje de profunzime, e marea majoritate.

Pentru oamenii ăștia, pentru stâlpii ăștia guvernezi, faci legi, exiști. Decât să-i calci pe bombeu pleci din politică sau îți tragi un glonte în cap. Nu glumesc. E interzisă fraza: „e, hai că totuși nu suntem la fel de răi ca ceilalți, putem să facem prostii, o să ne voteze oricum”, fraza asta e începutul morții oricărei guvernări.

Scurtă sesiune de întrebări și răspunsuri:

Reacția 0: Dar… stai o secundă. Dreapta ar avea printre votanții săi oameni obișnuiți, pensionari, picolițe, taximetriști, preoți, șoferi de camioane, zilieri, bugetari, casierițe de hipermarket, crescători de albine, neintelectuali! Asta ar schimba totul!

Răspuns: Exact.

Reacția 1: Asta nu e dreapta.

Răspuns: Din Szeged până în Alaska dreapta înseamnă capitalism, rol redus al statului în economie, responsabilitate individuală, familie, mândrie națională și respect pentru tradiții. La noi s-au încurcat etichetele în 1990 și așa a rămas.

Reacția 2: Nu e timp de asta, acum luptăm pentru statul de drept, DNA,
relația cu SUA.

Răspuns: „Statul de drept”, „DNA” și „SUA” nu sunt teme suficiente din punct de vedere electoral, după cum știm din vara lui 2012 și vom redescoperi în 2014. Iar fără susținere electorală nu se implementează nimic niciodată.

Reacția 3: Te chinui degeaba, n-ai ce să schimbi, românii sunt proști,
o nație de rahat, urăsc că m-am născut aici.

Răspuns: Dacă nu ai încredere în români și în România, problema ta. Dreapta românească, ca oricare dreaptă de pe glob, e optimistă, are încredere și știe (nu bănuiește, ci știe) că lucrurile se pot îmbunătăți considerabil. Fără patetisme vadimiste și exagerări: avem resurse, avem un popor care poate face treabă (și în parte deja face), energiile pozitive și productive sunt doar ținute sub capac și trebuie eliberate.

Reacția 4: Te chinui degeaba, nu e necesar, o să facă Băsescu ceva, o să închidem cu toții ochii și va fi bine, ne vom trezi în 2005.

Răspuns: Acest film nu mai rulează în cinematografe.

Reacția 5: Nu e nevoie de ideologie, trebuie găsit un lider carismatic ca Băsescu și gata.

Răspuns: Să zicem că se găsește un asemenea lider și acum, nu peste 40 de ani. Ce va putea face? În zilele astea descoperim limitele dependenței de lider. Traian Băsescu a făcut enorm de multe. Dar fără valori electorale și ideologice, doar cu DNA-SUA-Jos USL e blocat și el și partidul lui. Cu lider dar fără partide puternice nu faci Constituție, tremuri la fiecare moțiune de cenzură și nici măcar nu poți să implementezi rezultatele referendumurilor propuse de tine și validate (!). În plus, un lider se mai și erodează, caz în care riști să rămâi în pom. Când ai un partid și un *grup de lideri bazat pe valori ideologice*, un pas greșit al unuia dintre ei nu scufundă tot vasul.

Reacția 6: Nu e nevoie de planuri d-astea grandioase, lumea o să se sature de PSD și o să-i voteze pe-ai noștri.

Răspuns: Dacă îi votează (care ‘ai noștri’??) iar respectivii obțin puterea, vom asculta din nou discul din perioada 1997-2000 sau 2010-2012: reforme, scăderea nivelului de trai, capitalism keynesian, gafe de comunicare, sondajele-mint, disperare, erodare de figuri carismatice, furie, frustare, românii-sunt-proști și într-un final destul de tăcut o înfrângere catastrofală și iarăși ani prin deșert în timpul cărora cineva își va da seama cu destul de multă stupoare că măsurile de dreapta luate în timpul guvernării ‘alor noștri’ sunt puține, puține de tot și că de fapt s-a cam stat pe loc iar stânga e bine mersi la putere, de parcă nu i s-a întâmplat niciodată nimic în timp ce ‘alor noștri’ le trebuie juma’ de deceniu să se culeagă de pe jos.

Reacția 7: E o aiureală ce-ai scris tu cu stâlpii, sunt vise, e imposibil.

Răspuns: Ai dreptate, urmează cel puțin un deceniu de victorii ale PSD.

Privatizarea care ucide: azi, privatizarea Justitiei

MCV versus MC, eventual MCCC.

Ce bine, ceaţa începe să se risipească. O gaşcă de privaţi care acaparează maşinăria statului, ca s-o folosească la discreţie, în folosul cui vor ei şi împotriva cui vor ei, este reţeta dictaturii. În cadrul acestui magnific proces de privatizare, pasul esenţial este privatizarea Justiţiei. Astfel încît dînsa să nu mai încerce să fie oarbă, ci să caşte bine ochii la cine trebuie plasat deasupra legii. Spre binele întregii comunităţi, evident.

Suitul cu bocancii pe Justiţie, prin scoaterea din cărţi a unor procurori care puneau barosanii zilei în rînd cu ceilalţi muritori, făcîndu-le dosare penale cu care unii ajungeau după gratii, este un semn că privatizarea Justiţiei a început. În loc de domnia legii, legea domnitorilor. Era şi normal, de altfel. Cum zicea condamnatul în primă instanţă Felix, către camarazii din USL, de dinainte de preluarea puterii? Justiţia, acolo e cheia!

În faţa unui eveniment de-o asemenea importanţă, opinia publică democratică nu putea decît să reacţioneze hotărît la iniţiativa privată a premierului Ponta, de intervenţie în politica de cadre a DNA. O iniţiativa asumată în mod deschis, bărbăteşte, sub egida luptei cu “procurorul băsist”, acest malefic personaj colectiv, care trebuie eradicat. De pildă, cam pe la ora 17.00, dacă, pe la ora 12.00, înaintase rechizitoriul lui Liviu Dragnea. Cel acuzat de fraudă la referendumul din vara lui 2012, privind demiterea Băsescului. Ei, suflarea democratică a reacţionat hotărît. Fie printr-o hotărîtă indiferenţă, pe plan naţional. Fie printr-o hotărîtă implicare de partea privatizării justiţie, pe plan local.

Manifestaţia duminicală din 6 Octombrie împotriva asasinării României cu cianuri şi gaze de şist nu s-a solidarizat cu firavul protest organizat în favoarea procurorilor schimbaţi, fiind apolitică. Ajunsă la Palatul Cotroceni, manifestaţia apolitică a devenit, în schimb, politică, scandînd “Jos Băsescu” din vreo 7000 de glasuri, potrivit jandarmeriei. Exact lozinca apoliticilor din ianuarie 2012. Sigur, s-a scandat şi “Jos Ponta şi Antonescu”. Tot ca în ianuarie 2012, cînd Ponta şi Antonescu nu erau la putere, dar, cu sprijinul celor care i-au “contestat” în Piaţa Universităţii, au ajuns la putere cîteva luni mai tîrziu.

Prin componenta “Jos Băsescu”, protestul Roşia Montană s-a aliniat la lupta premierului Ponta cu “procurorii băsişti” şi la apelul Varanului privind o nouă suspendare a lui Băsescu. Deci s-a aliniat la privatizarea Justitiei. Aspect care, din cîte se înţelege, nu e pe placul UE, care ţine cu procurorii băsişti de la DNA şi n-ar vrea să audă de încă o suspendare. Sunt chestiuni care s-ar putea reflecta, bogat, în raportul asupra MCV. Mecanismul acela, de cooperare şi verificare a felului cum România respectă regulile Uniunii Europene.

La MCV, România răspunde cu MC. Maeştrii de Ceremonie ai protestului roşmontanist. Ei au explicat foarte limpede cum stă treaba. Contează doar privatizarea care ucide prin cianură şi gaze de şist. Că privatizarea Justiţiei ucide ideea de Stat de Drept n-are nici o relevanţă, e treaba lor, a politicienilor. MCCC (Maestrul de Ceremonii  Claudiu Crăciun, altfel bugetar, lector la SNSPA), a limpezit foarte bine lucrurile pe Facebook, respingînd ferm ideea că protestul roşmontanist ar putea să înfiereze şi urcatul cu bocancii pe Justiţie, în interesul privat al unor puşcăriabili. De pe acelaşi Facebook, MCCC stabilise şi escala marşului la Cotroceni, dat fiind că Băsescu a scos iar capul de la cutie, în ultima vreme. Nu ne rămîne decît să aşteptăm să vedem cine se va impune. UE cu MCV, sau strada, cu inimoşii ei MC. Ia, lui Ponta care varianta i-ar conveni? “Niciuna” ar fi un raspuns naiv.

Cum s-a pierdut razboiul politic pe justitie

Ce înseamnă lupta anticorupție? O luptă promovată de politicieni, dusă de justiție și căreia îi cad victime alți politicieni. Oamenii nu au încredere în politicieni și justiție. De ce ar avea încredere într-o luptă pe care o duc politicienii și în care e implicată justiția?

S-a creat impresia că justiție înseamnă doar DNA și condamnările cîtorva politicieni și moguli de presă. În acest timp, milioane de români aveau de a face cu sistemul de justiție, și nu în cel mai plăcut mod. Pentru aceștia, lupta anticorupție, percepută ca luptă politică, era irelevantă sau chiar enervantă. Era normal ca poporul să se întrebe de ce e atît de importantă și se insistă atît de mult, obsesiv chiar, pe condamnarea unor politicieni care, întîmplător, fac parte din gruparea politică adversă. Iar în condițiile în care oricum justiția stă prost la percepția publică, justițiarii înșiși au săpat la temelia credibilității ei, acuzînd oameni din justiție. În momentul în care agreem doar anumite personaje din sistemul de justiție și acuzăm de corupție sau incompetență pe restul oamenilor din justiție, cei neagreați, nația începe să simtă că ceva e putred în Danemarca. Dacă justiția e independentă, de ce numai oamenii din justiție  agreați de o anumită grupare politică sînt considerați acceptabili? Și cum au contribuit politicienii, societatea civilă și jurnalștii la credibilizarea justiției cînd ambele tabere au acuzat procurori și judecători, au pus în discuție dosare și sentințe? Fiecare tabără a acuzat-o pe cealaltă de controlul justiției. Poporul a ascultat atent și și-a notat: ”Să nu uit, justiția este controlată. O zic toți, și ăia, și ăilalți. Aici sînt toți de acord între ei, deci trebuie să fie adevărat.” Apoi o grupare, ”Cei Buni”, a venit la popor și-a zis: ”Popor, votează-mă! Uite, ”Cei Răi” sînt chiar răi, așa cum spuneam noi. Dacă nu ne crezi, uite ce zice Justiția! Zice alb pe negru, cu condamnări și sentințe, că dușmanii noștri sînt așa cum am zis noi că sînt, răi.” Poporul, auzind ”negru pe alb” își aduse aminte de carnețel. Îl scoase din buzunarul de la spate și citii: ….justiția este controlată…da… O zic toți,… așa… sînt toți de acord…așa…bla bla….trebuie să fie adevărat…. Nene culegător de voturi, cu tot respectul, ăla minim, pe care ți-l port, dumneata acum vii la mine să-mi spui să am încredere în justiție? Cînd eu nu am încredere în justiția și instituțiile statului cu care mă lovesc zi de zi și, mai mult, colac peste pupăză, voi, toți politicienii și liderii de opinie și societatea civilă și jurnaliștii, ziceți că justiția e coruptă și controlată. Ieri mi-ai zis că-i controlată, azi îmi zice că să am încredere, mîine îmi spui iar că e controlată. A….trebuie să am încredere în justiție în funcție de oamenii care o conduc…cînd o conduc cei agreați de voi e bună, cînd o conduc alții nu e bună. Auzi, eu n-am timp și chef de d-astea, n-am timp să fac pe monitorul resurselor umane din justiție, că am muncă și familie și o groază de probleme și nici n-am încredere în politicienii sau oamenii lor care îmi spun cînd să am încredere și cînd să nu am în justiție. Eu știu una și bună:  justiția nu e de încredere.”

O grupare politică, aceea care a promovat lupta anticorupție, a așteptat recunoștință populară și răsplată electorală pentru această luptă. Cum poți, ca politician, să-ți arogi meritele luptei anticorupție și, în același timp, să clamezi independența justiției? ”Uite, noi vrem condamnări, uite, justiția e independentă, adversarii noștri politici sînt condamnați.” E ca și cum ai declara că victima a murit de inimă și ai cere bani pentru asasinarea ei. Păi dacă a murit de inimă, atunci de ce să-ți mulțumesc ție, iar dacă zici că tu ai omorît-o și meriți răsplată, de ce mai susții că a murit de inimă? Veți spune: ”Stai, domne, că nu e așa. De fapt, gruparea politică ”Cei Buni” a lăsat justiția independentă, și astfel justiția a băgat în pușcărie gruparea politică ”Cei Răi”, iar gruparea politică ”Cei Buni” are dreptul să ceară recunoștință și voturi.” Noi știm că între fapta incriminată și condamnare sînt cîțiva ani distanță și un politician care a furat azi, cînd era la putere, va fi condamnat peste patru-cinci ani, cînd va fi în opoziție. Însă oamenii, poporul distrat, știe atît: Verde duce războiul anticorupție, Roșu, dușmanul lui Verde, este victima războiului anticorupție. Războiul e dus de justiție, în care noi, poporul, nu avem încredere, fiindcă avem de-a face cu ea și se comportă la fel ca celelalte autorități ale statului, ba poate chiar mai rău: același amestec de arbitrariu, aroganță, birocrație, nepăsare.

Ceea ce ar fi trebuit să fie o dezbatere națională pe întreg sistemul de justiție, pe principii și reguli, s-a transformat într-o bătaie între peluze pe cîteva dosare de lideri politici și moguli de presă. Au circulat acuzații, stenograme, rechizitorii, înregistrări, zvonuri, breaking news-uri, imagini live și întreaga ”reformă a justiției” s-a transformat în chibițat dosare penale de ”pești mari”.  Material suculent pentru presa tabloidă, însă irelevant. S-a creat impresia că singura miză e condamnarea sau achitarea unor lideri politici. Nu reforma și modernizarea sistemului de justiție, nu relația justiție-cetățean, nu principiile și procedurile. Pentru orice om este inevitabilă întrebarea: Dar dacă condamnarea/achitarea unor lideri politici a fost singura miză pentru taberele implicate?

În 2004 Năstase a plătit pentru aroganță, nu pentru corupție. A pierdut fiindcă avea o atitudine de suficiență intelectuală, financiară, artistică și alimentară. Iar Băsescu era Robin Hood-ul care răzbuna toate frustrările, umilințele și neputințele populare împotriva ciocoiului. În momentul în care s-a ajuns la termopane, bibiluri din China și căciulițe electorale, mitul lui Năstase a căzut și năduful popular, gata satisfăcut prin înfrîngerea electorală din 2004, a dispărut și el și a lăsat loc indiferenței sau chiar simpatiei. Oamenii nu-l voiau la pușcărie nici măcar pentru miliardul din Elveția, darămite pentru termopane, termopane. Oamenii voiau să-i dea cineva un dos de labă peste fața aia de cur arogant de bebeluș cu năsucul ăla de Morcoveață și privirea aia de Cruela. Și-a primit dosul de labă regulamentar de la un marinar hăhăit, un pic adus de spate, care ne privește șmechereșe și complice. și gata, poporul a fost mulțumit. Și apropo de Cruela, ce poate fi mai pretențios și aristocratic și arogant decît vînătoarea? Doar reproducerile după niște reproduceri celebre și unul dintre cele 74 de milioane de busturi rare ale lui Buddha.

”Anticorupția justițiară” a fost o stare de spirit popular-electorală în anii 2004-2005, ajutată de aroganța și suficiența pesediștilor și de stilul cald-dezinvolt-golănesc al lui Băsescu. Care, fie vorba între noi, nu are profil de justițiar. E genul mai relativ, mai balcanic, care bea, plînge și iartă. Lupta anticorupție, politic și electoral vorbind, s-a fîsîit demult.

Alegerile din 2012 au arătat că electoratului îi este indiferentă lupta anticorupție, în cel mai bun caz sau că o detestă, în cel mai rău caz. Ne-am obișnuit să ne indignăm că poporul a votat penali și mafioți la alegerile din 2012. Dar dacă poporul a votat martiri politici? Dacă poporul nu a avut încredere în acuzațiile ”dreptei” și în deciziile justiției? ”Dreapta” i-a acuzat pe pesediști/peneliști/useliști că sînt corupți, apoi, cînd unii dintre ei au fost condamnați, a arătat cu degetul: ”Vezi, popor, ți-am zis că sînt corupți, ni s-a dat dreptate, s-au confirmat acuzațiile noastrte”. La care poporul a răspuns: ”Mersi, dar impresia mea, ca popor prost la cap ce sînt, e că v-ați dat dreptate singuri, băgîndu-i p-ăștia în pușcărie. I-ați condamnat doar ca să vă confirmați propriiile acuzații și să vă votăm. I-ați băgat în pușcărie ca să ne arătați nouă că sînt corupți și să vă votăm pe voi. Ba mai mult, ne cereți să vă votăm tocmai fiindcă i-ați băgat în pușcărie, fiindcă sînteți capabili pe justiție. Hai sictir! 60% pe USL!”

În lupta electorală pe tema justiției ”dreapta” a pierdut fără drept de apel (no pun intended). Nucleul dur al votanților care voiau pesediști în pușcărie a jubilat, însă marea masă electorală a rămas indiferentă sau chiar a considerat lupta anticorupție o luptă politică. Din punctul ăsta de vedere, PSD și PNL și-au impus narativul. Ajutați fiind și de ”ai noștri”, care au urlat atît de tare ”vrem condamnări!” și care s-au concentrat atît de mult pe condamnările de lideri politici încît n-au făcut decît să confirme narativul PSD și PNL. Insistența pe DNA, dosarele de politicieni, pe perpetuarea la conducere în justiție, dincolo de limitele mandatelor, a anumitor persoane, au decredibilizat în ochii alegătorilor lupta anticorupție. Care din start era sortită decredibilizării, în condițiile în care era o luptă promovată politic.

Ce a rămas în urma luptei anticorupție și a reformei justiției? Cred oamenii mai mult în justiție acum? O consideră independentă și imparțială? O cred oamenii capabilă să apere legea, regulile, să intervină în conflictele dintre indivizi și să facă dreptate? Nu. Avem la activ cîțiva lideri politici și moguli de presă în pușcărie, un război între două grupări politice și din sistemul de justiție. Și cam atît.

Ce rămîne de făcut? Societatea civilă să rămînă pe baricade și să lupte pentru independența justiției. Fără speranțe sau implicații politice și electorale. Fără legături politice. Fără goana după condamnări și lungi discuții aplicate, pe dosare de politicieni. Fără mesianisme cu nume și prenume, fără împărțirea oamenilor din sistemul de justiție între ”ai noștri” și ”ai lor”, între buni și răi, fără împărțirea hotărîrilor justiției între corecte și incorecte. Se va întîmpla asta? Nu. Categoric nu. Vom asista în continuare la o luptă între grupări gata să atace și să acuze justiția atunci cînd simt că pierd. E suficient ca un complet de judecată să dea o condamnare sau achitare sau eliberare din arest sau un procuror să fie propus într-o funcție ca tabăra care se simte nedreptățită să sară și să calce în picioare reputația respectivilor judecători sau procurori și odată cu ea, credibilitatea justiției. Pînă să înțeleagă poporul cum e cu justiția, ar trebui să înțeleagă domnii din cele două tabere cum e cu justiția.

Lipsită de idei, de substanță politică, ”dreapta” s-a agățat de justiție și a crezut că inamicii se înving în justiție și alegerile se cîștigă la fel și că justiția ține loc de doctrină politică, de economie și nivel de trai. Singura idee a ”dreptei”, în afară de lupta anticorupție, au fost măsurile de austeriate din 2010. Însă în spatele lor nu a stat o idee politică, ci doar o disperare contabilă. În loc să transforme măsurile de austeritate într-un început de luptă pentru distrugerea statului social și înlocuirea sa cu statul minimal, în loc să taie, împreună cu banii bugetarilor, și atribuțiile statului, ”dreapta” s-a mulțumit să taie doar salarii, și aia a făcut-o cu greu și cu grijă să nu-și lovească propriii oameni. Iar ceea ce se anunța ca un debut al statului minimal s-a dovedit a fi doar o decizie de contabil disperat că nu mai are bani. ”Dreapta” trebuie să-și accepte înfrîngerea categorică și totală și să se apuce de politică pe bune. Nu i-ar strica și niște principii și idei politice în care chiar să creadă.

PS. Ponta și Antonescu joacă tare fiindcă știu că percepția publică e de partea lor.

PS2. În ceea ce mă privește, atacurile la Kovesi din primăvara anului ăstuia (începînd cu 2 aprilie) mi-au aprins beculețul și m-au făcut să fiu atent la fenomen. Precizez că înainte de 2, 3 și 4 aprilie, cînd Kovesi a fost atacată din trei țevi de tun grele, de mare calibru, nu a existat absolut niciun reproș la adresa ei din partea Grupării ”Cei Buni.” Absolut niciunul. Brusc, începînd cu 2 aprilie au apărut atacuri extrem de virulente de la liderii cu autoritate ai Grupării ”Cei Buni.” Așa că am decis să-mi las proverbiala naivitate la garderobă și să intru cu bocancii în sufrageria Îngerilor.

Demisia lui Ponta, o necesitate minimala a democratiei si statului de drept

Dincolo de motivații și mișcări de culise, declarațiile lui Ponta la adresa procurorilor Papici și Alexandru și referirile sale la ”dosarul referendumului” sînt inacceptabile din partea unui politician cu funcție într-un stat al Uniunii Europene. Nu e vreun consilier de la Homocea Ploscuțeni sau Palilula, nu e vreun parlamentar plecat cu sorcova de la vreun partid extremist. Este președintele celui mai mare partid parlamentar, este prim ministru și lider al alianței de guvernare. Este unul dintre cei mai puternici și influenți politicieni români. Dacă vreun premier al unui guvern occidental făcea o asemenea declarație ieșea un scandal monstru iar premierul ieșea din politică pe ușa din dos.

Ponta se comportă ca un mafiot sau un moștenitor al tarlalei de familie. România nu e un teren viran moștenit de Ponta de la Năstase, Iliescu, Băsescu sau Sîrbu, nu e o afacere personală. Statul român, cu justiția, instituțiile și regulile sale nu sînt proprietatea lui Victor Ponta. Nu sîntem monarhie absolută, trib germanic din antichitate sau mafie siciliană. România cu instituțiile sale nu sînt la dispoziția arbitrară a vreunui puțoi care are impresia că le-a moștenit și poate face orice cu ele.

Scriam acum cîteva zile că pe un podium al iresponsabilității Tăriceanu e lider, urmat de Antonescu și Ponta. Ponta a ținut cu tot dinadinsul să mă contrazică și să-și ajungă din urmă rivalii. Dacă Ponta, Antonescu și Tăriceanu sînt variantele prezidențiabile ale românilor în 2014 mai bine desființăm președinția și România și ne cărăm care pe unde vede cu ochii.

Nu discut aici despre ce s-a întîmplat în cazul Nițu-Papici, am scris deja într-un alt articol. Indiferent de ce s-a întîmplat în cazul respectiv declarațiile lui Ponta la adresa procurorilor și dosarului referendumului sînt inacceptabile într-un stat de drept, într-un stat din Uniunea Europeană și sînt motive clare și incontestabile de demisie.

Lovitura de stat, frauda, plagiatul

Mona Pivniceru este numită de Crin Antonescu ministru al justiției. Traian Băsescu revine la Cotroceni. Mona Pivniceru nu-i revocă nici pe Daniel Morar, nici pe Laura Codruța Kovesi, pentru a evita o reacție vehementă a US și UE. Pe 2 octombrie, cînd expiră al doilea mandat al Laurei Codruța Kovesi (nu mai are dreptul la un al treilea), Mona Pivniceru propune un nou Procuror General, dintre oamenii de casă ai USL. Băsescu refuză numirea. Astfel, se amînă numirea unui nou procuror general.

Pe 2 noiembrie 2012 Traian Băsescu este suspendat pentru a doua oară, în numele voinței populare și ca urmare a refuzului de a numi procurorul general propus de Mona Pivniceru. În cel mult 30 de zile trebuie organizat referendum de demitere. Se stabilește ca referendumul să aibă loc în 2 decembrie 2012, odată cu alegerile parlamentare. Atît referendumul cît și alegerile parlamentare se țin după noile liste electorale, stabilite după voința USL.

USL face campanie electorală pe plecarea lui Băsescu și îndeplinirea voinței populare. Se face cvorum, USL fraudează la greu, după modelul patentat în 29 iulie. USL este în plină ofensivă, impune temele și face jocurile. Opoziția democratică se îmbracă iar în tricouaș bleu și își ia iar flăcăruia la spinare, horele motivaționale, dezamăgirile lui Vasile Blaga față de felul oarecum nelalocul lui în care se comportă domnul Ponta și domnul Antonescu, explicațiile din gel ale lui Boureanu, rugămințile înlăcrămate ale lui Cezar Preda, glumițele și caricaturile cu Ponta și Antonescu și obține un onorabil și meritoriu 21.37%.

Președintele interimar Crin Antonescu numește procurorul general și procurorul șef al DNA propuși de Mona Pivniceru. În același timp, președintele interimar Crin Antonescu desemnează prim ministrul. În cel mult 3 luni de la demiterea lui Traian Băsescu USL organizează alegeri prezidențiale anticipate. Scăpate de tirania justiției și regulii un om-un vot, alegerile sînt organizate cu aceeași eficiență ca și cele parlamentare și referendumul din 2 noiembrie. Crin Antonescu cîștigă alegerile prezidențiale, pornind din start cu prima șansă în sondaje și cu 1 milion de voturi băgate în urnă de Oprișan, Dragnea, Nicușor Constantinescu și echipa.

Aprilie 2013. Opoziția se declară un pic tristă și dezamăgită și îi roagă pe președintele Crin Antonescu (președinte pînă cel devreme în 2017) și pe premierul Victor Ponta să nu încalce legea. Se cumpără tricouașe bleu, se confecționează făclii, se fac caricaturi devastatoare cu Căcărău, Dottore și Paiața. Se cîntă cînticele tematice care mușcă adînc în beregata dușmană. Lupta continuă. Sulfina bate cu pumnul în masă și zice: ”Pînă aici! Pînă în 2047 promitem că vă scăpăm de ăștia! Am zis!” Cei 7 prezidențiabili ai Platformei de Dreapta își stabilesc candidaturile la prezidențiale în următoarele 7 alegeri pe care le vor pierde din postura de delfini îmbătrîniți, preferați de casă ai unui Băsescu aflat de ani de zile pe mare.

Prin catacombele net-ului unii cărora le place să facă pe deștepții vor vorbi în continuare de cele 3 mari teme cu care opoziția democratică (ah, cum sună asta a penețe și pac!) ar putea ieși într-o ofensivă puternică și agresivă prin care să încerce dislocarea USL-ul și a aliaților: lovitura de stat, frauda și plagiatul. Dar asta înseamnă ca Opoziția Democratică să lupte pentru o justiție independentă. Și uite că astfel lipsa de entuziasm și vînă războinică e de înțeles. De ce ar lupta PDL și sateliții împotriva propriilor interese?

Anticoruptia a inceput sa umble cu capul spart

Președintele Băsescu și-a asumat un risc enorm erijându-se în patronul anticorupției naționale. S-a implicat moral în politicile DNA, a schimbat președintele instituției cu un magistrat pe care l-a fidelizat, bănuit că răspunde la comenzi politice, a arătat cu degetul spre persoane suspectate de posibile acte de corupție din structurile puterii, a inspirat măsuri de urgentare a cercetării acestora și a promis țării să dea cu corupția de pământ și să-i pună căpăstru. Convingerea cu care președintele a incriminat sistemul ticăloșit i-a atras un car de simpatie, din care a ronțăit cinci ani de zile și ar mai fi ronțăit mult și bine, dacă anticorupția n-ar fi dat primele semne de oboseală și nu s-ar fi transformat încetul cu încetul într-o circotecă penibilă și inutilă.

Eșecul cruciadei președintelui împotriva corupției și sistemului ticăloșit era previzibil. Din clipa în care Traian Băsescu a ieșit basma curată din dosarele  Flota sau  Mihăileanu, anticorupția și-a identificat țintele între oponenții politici ai PD-L, cu precădere din taberele liberală și social-democrată, iar cazurile primarilor Vâlcei și Craiovei sunt excepțiile care betonează regula. Mai mult ca oricând, s-a vădit că rostul DNA nu este de a finaliza lucrări, de a-și demonstra rostul și buna credință, ci de a ține în șah oponenții partidului de guvernământ. Făcătura în cazul Remeș a arătat că DNA este în stare să falsifice realitatea, s-o pervertească de așa manieră, încât lumea să fie convinsă că fostul ministru al Agriculturii a fost prins în flagrant în timp ce lua bani negri. Or, acest lucru s-a întâmplat doar în mințile noastre manipulate de niște funcționari perverși, iar faptul că lui Remeș nu i s-a întâmplat de adevăratelea nimic, arată că întreaga construcție însăilată pe tema corupției sale a fost una virtuală.

Bomboana pe colivă a pus-o dosarul  Zambaccian care îl are ca protagonist pe Adrian Năstase. Cât de penibilă și de neisprăvită este o asemenea lucrare sortită oricum eșecului, de vreme ce a fost dată publicității pe site-ul Camerei Deputaților, se vede limpede din formulări de genul că Năstase a dat ordin expres să i se construiască un buncăr. Mă întreb, pe ce continent este plasată acea țară, ai cărei procurori cu pretinse studii europene, incriminează un cetățean pentru așa-zise fapte de corupție, doar pentru că a comandat să i se facă o construcție din banii săi proprii. Că nu de originea banilor se face vorbire în capul de acuzare formulat împotriva împricinatului, ci de îndrăzneala de a face cu banii ceva ce magistraților le aduce aminte de tătânele lor spiritual, Nicolae Ceaușescu. Și banii negri sunt invocați în lucrare, ci grosimea blindajului buncărului antiatomic al cetățeanului Năstase. Cât despre necesitatea unei asemenea opere, Dumnezeu cu mila, că e de resortul psihiatrilor.