HA, HA, HAAAA!!!! ASA CEVA?!?!

Victorie măreaţă în fotbalul pe gheaţă

Fotbalul pe gheaţă e fără minge, cu patine în picioare, ciomege în mîini şi dinţi în mantinelă. Fantastic! Evident, există imense rivalităţi la sînge, nu doar ca figură de stil. De pildă, Statele Unite-Rusia. Că şi pe vremea URSS, sovieticii tot ruşi erau pentru americani. La Soci s-a scris o nouă pagină glorioasă din această epopee sportivă. Încărcată de adînci semnificaţii. O lungă perioada, Canada şi SUA, marile puteri ale hocheiului capitalist, Canada fiind şi inventatoarea acestui pasionant sport, n-au putut veni la Olimpiade cu cei mai buni jucători, fiindcă erau profesionişti, deci elemente declasate, corupte, ticăloase. Imaculatul sport olimpic era de amatori. Iar profesioniştii sovietici, fiind comunişti, erau amatori. Logic. Deci perfect echitabil.

Totuşi, chiar şi aşa, în 1980, la apogeul imperialismului sovietic, Olimpiada de iarnă găzduită de americani la Lake Placid (în sărăcie, prin comparaţie cu megalomania de la Soci), a prilejuit un eveniment epocal, incredibil, inimaginabil. Dar magnific. Americanii îi spun “Miracolul de pe gheaţă”. S-au făcut şi filme cu actori îndrăgiţi, Karl Malden şi Kurt Russell, despre eveniment. Pe bună dreptate. Ca impact psihologic şi mediatic, a fost un moment de cotitură în Războiul Rece. Care urma s-o cotească, masiv, în defavoarea Moscovei. Naţionala URSS, declarată “invincibilă”, era o maşină de hochei, cu tot ce are mai umanist termenul. Cetăţeni că Tretiak (portar, considerat cel mai bun din istorie, l-aţi văzut aprinzînd flacăra olimpică la Soci), Harlamov, Fetisov, Mihailov, Makarov, Krutov se distrau chiar şi cu echipe din NHL, liga profesionistă nord-americană. Şi erau doriţi, cu asiduitate, în NHL.

S-ar fi dus ca din puşcă, fireşte, să împuşte dolarul, cum s-ar fi dus şi Gicu Dobrin la Real Madrid, mai ales că aveau şi spaniolii ţuica lor. Dar, din aceleaşi motive, ţinînd de flamura roşie a Partidului, de înaltele idealuri ale comunismului, n-au putut lăsa secera şi ciocanul. Normal, tovarăşul Brejnev le-a trasat hocheiştilor misiunea de a-i călca pe gît, de a-i strivi ca pe năpîrci, în bîrlogul lor, pe imperialişti. În ultimul amical dinainte de Lake Placid, la ditamai Madison Square Garden din New York, selecţionata olimpică americană şi-a luat-o cu 10-3 de la “Maşina Roşie”, cum îşi alintă şi azi echipa fostul şi viitorul public sovietic. Invincibila URSS, campioană olimpică în serie, n-avea cum rata un nou titlu. Numai că antrenorul Herbert Paul Brooks, de la Universitatea Statului Minnesota, găsise cum. La meserie.

Cu o echipă olimpică de amatori şi jucători din echipe studenţeşti, “Herb” a bătut URSS în turneul pentru medalii, cu 4-3, după un meci uluitor. La hochei, pe bune (deşi din serialul SF “Dosarele X” aţi aflat că CIA aranjase tot). Învăţîndu-şi băieţii, pînă la epuizare, toate schemele, toate trucurile sovieticilor, studiate îndelung pe film, şi cum să le anihileze. Ca magnitudine, ar fi ca şi cum selecţionata studenţească de fotbal a României, condusă de Nea Mircea Lucescu, ar fi învins Spania în semifinala Campionatului Mondial din 2010. Americanii au cîştigat apoi aurul olimpic, batînd Finlanda in ultimul meci, dar puteau să-l şi piardă, nu mai conta. Victoria cu URSS a avut un impact uriaş, care a depăşit cu mult sportul. În Rusia, înfrîngerea de la Lake Placid continuă să fie considerată o traumă naţională.

Salt înainte 34 de ani. Cu Vladimir Putin în tribună, la Soci, “Maşina Roşie” şi-a luat-o iar de la SUA, total olimpic. De data aceasta, chiar acasă, pe pămîntul sfînt al patriei. Spre a înţelege enormitatea crosei peste gură încasate, simbolic, de Putin, e suficient să amintim că, în calitate de prim sportiv al ţării, agreabilul Vladimir a jucat ca preşedinte-atacant în naţionala Rusiei, la diferite meciuri de antrenament, înscriind şi goluri, la rugămintea colegilor hocheişti. Iar cum soarta ştie să le potrivească, Timothy Leif “T.J.” Oshie, băiatul care-a adus victoria americană, a trecut şi el prin Minnesota. Mare specialist în penaltiuri. A fost un meci, efectiv, cu de toate. Senzaţional. Între profesionişti sadea, cu toţi ruşii din NHL, în frunte cu Alex Ovecikin. Sigur, gazdele se plîng că li s-a anulat golul victoriei, pentru că poarta a fost mişcată, acuzîndu-l pe portarul american de gangsterism. Dar, după 2-2 şi prelungiri, au avut toate şansele să-i bată pe infamii yankey la penaltiuri. N-au fost în stare. Le-a stins lampa flăcăul T.J. Oshie, cu ultimul şut, printre picioarele portarului. După revoltătoarea ceremonie de deschidere, în care istoria a fost rescrisă cu nesimţire, trecînd peste ororile comunismului, cu băieţi şi fete dansînd zglobii rock’n roll în Moscova stalinistă, Putin şi-a luat-o rock’n roll chiar de la inventatorii genului. Rusia poate să iasă şi campioană olimpică, nu mai contează. Maladeţ!

Putin si-a primit slugile la Soci, Victor Ponta (Romania) si Viktor Ianukovici (Ucraina)

Aici am ajuns. În curul lumii, printre criminali și alți refuzați ai civilizației. Aici ne-a adus Victor Ponta, cel mai incompetent, iresponsabil și antinațional premier pe care l-a avut România. Acasă la stăpînul Putin, ucigaș patentat de opozanți și jurnaliști, împreună cu altă slugă de-a lui Putin, Viktor Ianukovici, ucigaș de opozanți și tineri care manifestă pe străzile Ucrainei pentru libertate și intrarea în lumea civilizată și împotriva Rusiei. Și toate astea în situația în care Rusia a anunțat că ar putea interveni militar în Ucraina, pentru a înăbuși revolta ucrainienilor. Aici sîntem după aproape 23 de ani de la prăbușirea URSS-ului. Am revenit la matkă. Dacă la prezidențiale alegem slugoiul ăsta iresponsabil sau slugoiul lui, Antonescu, vom ajunge să lingem tălpile bolșevicilor, kaghebiștilor și altor mujici.

Îndepărtarea de la putere a slugii iresponsabile a rușilor și baronilor pesediști e o datorie patriotică minimală a fiecărui român. În situația în care am ajuns, ceea ce face astăzi așa-zisa opoziție e o dovadă de iresponsabilitate comparabilă cu cea a slugii din poză.

Olimpism si Putinism

Spiritul megalomanolimpic

Statisticile oferă, adesea, surprize încîntătoare. Bunăoară, costurile preconizate pentru organizarea unei olimpiade sînt depăşite, în mod normal, de maximum trei ori. Olimpiada de la Soci a reuşit o performanţă fără precedent: costuri de aproape cinci ori mai mari decît estimările! Aprofundînd, detaliile devin şi mai încîntătoare. Olimpiada de iarnă de la Soci a reuşit să fie mai scumpă decît Olimpiada de vară de la Beijing, din 2008, care stabilise precedentul record al delirului financiar: 40 de miliarde de dolari. Olimpismul rusesc nu se putea mulţumi, însă, doar cu o simplă depăşire. Recordul trebuia spulberat. A fost: 51 de miliarde de dolari!

Performanţa e cu atît mai entuziasmantă, cu cît iarna olimpică nu-i ca vara, dar absolut deloc. Ediţiile de vară înseamnă cam 11.000 de sportivi, care participa la 300 de întreceri, găzduite în 40 de locaţii. Cele de iarnă adună doar 2.500 de sportivi, pentru 86 de întreceri, în 15 locaţii. Diferenţele sînt, aşadar, enorme. Totuşi, pentru mult mai puţini sportivi, mult mai puţine întreceri şi mult mai puţine locaţii, Soci a reuşit să devină cea mai scumpă Olimpiadă dintre toate Olimpiadele, fie ele de vară sau de iarnă. Ceea ce, evident, nu e la îndemîna oricui, ci a nimănui, cu excepţia Rusiei lui Vladimir Vladimirovici. Putin, da.

Să mergem mai departe. În materie de mers, între obiectivele de la nivelul marii şi cele din creierii munţilor, de la Krasnaya Polyana (gen Poiana, evident, Roşie, fiind vorba de Rusia) trebuia realizată o ultramodernă legătură feroviară de mare viteză şi mare confort. Obiectivul a fost îndeplinit, fireşte. Atîta doar că a costat  8,7 miliarde de dolari. Mai mult decît costurile totale ale pregătirii precedentei Olimpiade de iarnă, cea de la Vancouver. Ha! Penibilii de canadieni. Bătuţi măr de-o singură cale ferată. Minune a tehnicii feroviare ruseşti. Cu garnituri Siemens, ce-i drept. Un amuzant calcul arată că, de banii aceia, traseul putea fi acoperit cu un strat uniform, de un centimetru grosime, de caviar Beluga. Aţi ghicit, cel mai scump caviar din lume.

Şi tot aşa, obiectiv după obiectiv. Nedumeririle nu-şi au rostul. Finanţarea s-a făcut printr-un mecanism absolut judicios. Contractele au fost atribuite oligarhilor de nădejde ai ţării. Spre exemplu, fraţii Arkady şi Boris Rotemberg, prieteni din copilărie cu Putin, au beneficiat de vreo 14% din fondurile totale. Alţi oligarhi au acceptat, cu plăcere, să devină investitori, ca Vladimir Potanin, Oleg Deripaska, Andrey Elinson. Fireşte, 70% din investiţiile lor au fost făcute cu imprumuturi de la VEB, o bancă de stat. Aprobate de consiliul de administraţie, condus de Premierul Rusiei. La vremea aprobărilor, Premier era Putin. Coborînd mai jos, pe scara sub-contractărilor, intervin parandărăturile. Vrei lucrarea, decartezi a cincea parte din bani şi te descurci cu restul. Normal, umfli nota de plată, ca să se ajungă la toată lumea.

La care se adaugă incompetenţa crasă, care a impus reluarea unor lucrări, de pildă, din cauza unor expertize geologice greşite. Găinăriile de tip asfaltat, decopertat, asfaltat iar, pe aceeaşi rută. Şi, evident, entuziasmul patriotic. Pentru gloria Rusiei, trebuia făcut totul. Astfel, Stadionul Olimpic, destinat festivităţilor de deschidere, de închidere, şi atît, gata, trebuia să aibă acoperiş mobil. Pentru gloria Rusiei, s-a modificat din mers planul: stadion complet închis, cu acoperiş fix. Constructorii au trebuit, astfel, să facă rost, în trei luni, de oţelul transportabil, în mod normal, într-un an. Cu costurile suplimentare de rigoare. Dar în noua configuraţie, stadionul, transformat în cel mai mare teatru acoperit din lume, va putea găzdui cu brio grandiosului spectacol inaugural. Care va include, se pare, şase locomotive, troica din “Suflete moarte” de Gogol, plus Petru cel Mare la comanda unei flotile de cinci nave. Printre altele. Ei, aşa da. Cine-a zis că megalomania nu face toţi banii?