Posts Tagged → Statele Unite

Pe cine vor americanii presedinte la Bucuresti?

Culmea e că în timp ce alegătorului simplu îi cerem să voteze util și să facă complicate calcule geostrategice ale compromisului, de la americani avem pretenția să se țină ei de idealismele noastre și să susțină la prezidențiale tot felul de soluții fără șanse electorale.

Este decisiv numele viitorului președinte pentru influența americană în România?

România este membră NATO și partener strategic al Statelor Unite și nu există politician român cu putere reală, din mainstream, care să nu joace cu americanii. Să nu uităm că România a devenit membră NATO sub președinția lui Iliescu și a participat activ în războiul împotriva terorismului încă din 2001, sub Iliescu. Există politician român mai antiamerican și filorus decît Iliescu? În condițiile în care România s-a dovedit un partener controlabil și de nădejde pentru americani numele viitorului președinte nu e foarte important. Toți candidații cu șanse vin din zona mainstream a politicii și sînt controlabili. Mai mult, toți au trecut la un moment dat prin PSD și PNL și au fost aliați sau chiar amici. Implicarea americanilor poate fi doar una de acord fin, dacă alegerile sînt pe muchie și americanii îl preferă cu doi microni mai mult pe x decît pe y. Americanii s-ar putea implica masiv, s-ar putea ïntrebuința seriosla nivel diplonatic, informativ, logistic, mediatic și financiar doar dacă ar apărea un candidat naționalist și populist cu șanse, așa cum era Vadim în 2000 și cum ar fi putut fi Puricîn 2014.

Sînt dispuși americanii să-și investească resursele  de influență și credibilitate într-un candidat fără șanse?

Sînt dispuși americanii să meargă pe mîna unui învins, să piardă împreună cu el și să-și arate astfel limitele și slăbiciunea? Lăsînd la o parte diferențele minore dintre candidați (dacă nu ești parte a vreunei tabere politice sau de interese și iei o oarecare distanță, între Ponta, Iohannis, Diaconescu sau Predoiu nu-s mari diferențe).

Dar cum pot influența americanii alegerile prezidențiale?

Financiar, logistic și mediatic americanii nu se pot compara cu structurile de putere interne. La urma urmei, tot ceea ce pot face ei să dea semnale publice sau private care să influențeze politicienii români, serviciile și liderii de opinie. La rîndul lor, americanii iau decizii și fac evaluări în funcție de informațiile pe care le primesc de la sursele lor interne (politicieni, servicii, jurnaliști). Americanii nu pot inventa candidați și nu-i pot impune. Trebuie să lucreze cu materialul clientului.

Dacă americanii nu-l vor pe Ponta, îl vor pe candidatul cu cele mai mari șanse să-l învingă.  Dacă americanii nu-l vor pe Iohannis, îl vor pe candidatul cu cele mai mari șanse să-l învingâ. Nu are sens ca americanii să se concentreze pe un candidat fără șanse, doar pentru a-și îndepărta candidații cu șanse. Aptopi de „informațiile pe surse” despre pretinși preferați ai americanilor.

Pentru americani important e să investească influență în cîștigător, în viitorul președinte, nu să și-l îndepărteze susținînd vreun loser cu două, șapte sau zece procemte.  Ar fi pierdere de timp și energie.

Americanii îl vor președinte pe Ponta. Americanii îl vor președinte pe Maior. Americanii îl vor președinte pe Iohannis. Americanii îl vor președinte pe MRU. Americanii îl vor președinte pe Diaconescu. Sau pe oricine are șanse reale să cîștige și nu e un populist din afara establishmentului politic și informativ.

Ciunga voua!

Cel mai puternic om din lume, preşedintele Barack Hussein Obama, a petrecut marea ceremonie de la Oiustreham, de comemorare a şaptezeci de ani de la debarcarea din Normandia, mestecînd ciungă. De la “chewing gum”, în traducerea specifică a vînzătoarelor dîmboviţene de seminţe, cele cu “bomboane agricole, băieţi, calde bune, ca alune”. Ciunga molfăită cu metodă a exprimat plenar sentimentele celui mai important om politic din toate timpurile, conform fanilor lui, sau “Preşedintele Planetei Pămînt”, conform maestrului Cristian Tudor Popescu, vizavi de memoria celor care s-au jertfit pe plajele din Normandia, acum şapte decenii.

O jertfă pentru libertate. Libertatea actualului şef al Lumii Libere de-a le omagia sacrificiul mestecînd ciungă în tribuna de onoare, în linie cu invitatul lui, Vladimir Putin. Sau vă imaginaţi că nu Obama l-a chemat? La doar cîteva zile după ce Putin făcuse America praf, într-un interviu pentru uzul Occidentului. Fiind, însă, vorba de cel mai cool lider al Lumii Libere, mestecatul de ciungă nu contează. În fond, ce? S-a scobit în nas? A băut bere şi-a rîgîit? Fiecare omagiază în felul lui. Morţii pentru libertate.

Şi bravo ţie, Barace! Mare lucru ce-au făcut ăia, că au venit să moară în Normandia, apărînd democraţia capitalistă. Nătărăi în slujba marii finanţe şi-a complexului militar-industrial. Foarte bine că l-ai invitat pe Putin. Să nu se simtă omul persecutat, că altfel cine ştie ce-i mai dă prin cap, săracul… Doar ce era să faci? Să-i dai cu flit? Şi să nu mesteci ciungă? N-ar fi fost elegant. Protocol, maniere? Lasă, să le între bine în cap, şi Reginei Elizabeta, şi celorlalţi papagali, cine-i şeful. Păi, ori mestecăm, ori nu mai mestecăm!

Una peste alta, solemnitatea ocaziei, onorată magistral prin ciungă, a reuşit să eclipseze total cealaltă comemorare. Trecută cu vederea. S-au împlinit zece ani de la moartea lui Ronald Reagan. Care a dărîmat comunismul sovietic pentru dreptul lui Obama de-a face o ieşeală cu Putin, nu? Dar cine-a fost Reagan? Un nimeni. Mircea Diaconu, ăla da actor politic! Totuşi, poate n-ar strica, la nivel de comparaţie, să căutaţi discursul ţinut de Reagan la Pointe du Hoc, la cea de-a patruzecea comemorare a Zilei Z. Da, discursul cu credinţa veteranilor care au debarcat în Normandia.

“Era credinţa aceea adîncă  – şi să ne rugăm Domnului să n-o fi pierdut – că există o diferenţă profundă, morală, între folosirea forţei pentru a elibera şi folosirea forţei pentru a cuceri. Aţi venit ca să eliberaţi, nu ca să cuceriţi, şi de-aceea nu v-aţi îndoit de cauza voastră. Şi aţi avut dreptate să nu va îndoiţi”. Fără ciungă. Şi fără agresori onoraţi că învingători, la loc de cinste. Dar ce înţelegeau ei, Reagan, Thatcher, Kohl, Mitterand, acum treizeci de ani? Nimic. Ciungă vouă!

Pactul National pentru Romania Euroatlantica

IRL (Inițiativa România Liberală) propune un Pactul care ar urma să fie încheiat între Președinte, prim ministru și partidele politice și conține patru puncte:

  1. Afirmarea permanentă și respectarea necondiționată a apartenenței României la familia democrațiilor euroatlantice. Întărirea Parteneriatului Strategic cu Statele Unite ale Americii.
  2. Consolidarea instituțiilor statului de drept, mai ales a instituțiilor anticorupție și a instituțiilor de siguranță națională. Abținerea de la orice declarații şi acţiuni publice de natură să slăbească ori să discrediteze aceste instituții.
  3. Izolarea politică a oricăror partide sau formațiuni politice care promovează mesaje sau politici de natură să deturneze România de la parcursul occidental.
  4. Asumarea și promovarea cu prioritate maximă a politicilor de natură să asigure independența energetică a României.

textul integral

Chiliman: PNTcd trebuie sa mentina linia lui Coposu, adica Romania libera, capitalista, pro occidentala

Andei Chiliman:

Implicarea noastră (a IRL) și șansele de reușită depind de modul în care actualii țărăniști înțeleg să mențină linia Seniorului – România liberă, capitalistă, pro occidentală – ca și de modul în care înțeleg să deschidă partidul către nou și modern, și de modul în care mențin partidul la vârful politicii.

Autoizolarea partidului prin decizii politice negândite, perpetuarea conflictelor interne pe mize mici pot pune capăt acestui proiect și, mai grav, pot scoate definitiv partidul lui Corneliu Coposu din istorie.

Sursa: interviu EVZ

Apropo, ieri Andrei Bădin vorbea de o listă neagră a americanilor, pe care s-ar afla, alături de Hrebenciuc, Ghiță sau Voiculescu, și Pavelescu. Habar n-am dacă lista cu personajele e autentică sau nu, însă ieșirile dacopate, filoruse, protocroniste, împotriva alternativelor la gazul rusesc, sînt pe lista neagră a americanilor, împreună cu corupția și mogulatul.

Ce va face Ponta?

Cîteva idei, în pregătirea unui viitor articol.

Știu ce va face Ponta (ați ghicit, spăl vase și țin telefonul la îndemînă): Va prelua sistemul lui Băsescu. Nu va schimba nici serviciile și nici justiția. Le va lăsa ce le-a dat Băsescu: puterea. Și va rămîne garantul puterii lor. Mai ales că vorbim de două domenii în care Ponta a activat și încă mai activează (aici stă mai bine decît Băsescu: Băsescu n-a lucrat niciodată în justiție). Și cîștigă cîțiva aliați puternici: justiția, serviciile, americanii și europenii. Lupii tineri care au primit libertatea sub Băsescu vor fi fericiți să și-o păstreze. În al doilea rînd, va scăpa de vechii pesediști și baroni și va prelua întregul PSD prin Ghiță, Șova, Maior et comp. Ponta a cel mai mare fan în viață al lui Băsescu. E rolul vieții lui. Așa cum orice actor vrea să-l joacepe Hamlet, Ponta vrea să-l joace pe Băsescu. Mă întorc la vase. Rețineți; servicii, justiție, lupi tineri, americani, europeni, PSD, baroni out. Criteriul de recrutare a apropiaților, la fel ca la Băsescu, va fi loialitatea și lipsa de personalitate. Și, extrem de important, libertatea. Am scris în 2010 un articol în care intuiam marele atu al strategiei Băsescu: lupii tineri din servicii și justiție sînt dependenți de libertatea pe care le-a dat-o Băsescu. Ponta are șanse doar dacă înțelege asta. Lanț lung, ăsta e secretul.

Însă Băsescu nu a reușit să să creeze o structură politico-economică, s-a păstrat în zona de culise, servicii & shit. Ponta are mai multe șanse să facă asta.

Gata, mă întorc la vase.

În 2009 SOV, Patriciu și Viiculescu au amenințat serviciile și justiția. A fost teribila lor greșeală. Ponta nu va mai face greșeala asta. De ce să-și pună capul pe butuc prntru baronii de care oricum vrea să scape ca să aibă puterea absolută în PSD? Va lăsa libere serviciile și justiția. Iar serviciile și justiția nu-l atacă pe cel care le garantează libertatea. De ce l-ar ataca? Să-l elimine și să vină în locul lui alții care le-ar putea face probleme lupilor tineri din servicii și justiție? Între gruparea președintelui și structuri se creează o legătură, un respect reciproc și tacit. Dacă aș fi din structuri m-aș gîndi la viitorul meu, adică la urmărorul preșefinte. La cibe are șsnse să ajungă, ce se poate face, cum ne putem înțelege. D-aia cred că baronii și Felix vor fi scoși pe tușă. Mă rog, aici intervin și altfel de rivalități.

Sah cu bile

Geopolitica azi

De cînd a izbucnit criza ucraineană, poate cea mai savuroasă critică la adresa Occidentului, reluată periodic, e că Putin joacă şah, iar Obama se joacă cu bile. O activitate profund educativă, larg răspîndită în vest, cu precădere printre preşcolari. Rautăcismul acuzaţiei, se vede tot mai clar, nu este gratuit. Încă de la marele fiasco obamist din criza siriană (munţi de cadavre), Putin tot mută şi cîştigă, demonstrînd că vede mersul cu multe mutări înainte. Iar Liderul Lumii Libere o dă de-a rostogolul, ba pe prispă la Casa Albă, ba prin magnifice vizite internaţionale de dres busuiocul. În timp ce Vladimir e la shopping teritorial, între două mutări.

Analizînd tabla de joc, vedem că nebunul face ce vrea. I se fîlfîie de ameninţările cu sancţiuni, de acordul de la Geneva sau de acuzaţiile, maliţioase, că politica lui e de secolul al 19-lea, la redesenat graniţele cu forţa. Secolul al 19-lea? Ha! Şahul e mult mai vechi. Pe 25 mai nu sînt doar europarlamentare, ci şi prezidenţiale în Ucraina. Ziceţi că detaliul le-o fi scăpat, la Kremlin? Uite şi Republica Populară Doneţk, uite şi Transnistria cerînd  alipierea la Mama Rusie. Iar apoi, Republicile Baltice şi Gurile Dunării de ce nu i-ar interesa? Fiindcă n-au mai fost niciodată pe tabla lor? Uuups! Ba au fost.

Apreciatul Barack Hussein Obama, ce-i drept, e magistral susţinut de coechipierii strategici din Europa, care o dau de-a rostogolul şi mai abitir. Dar ce să facă ei, dacă Marele Maestru Rus le dă şah în serie, la simultanul pe bază de gaze prin conductă? Plus alte schimburi comerciale lucrative. Să-şi ia bilele şi să plece? Imposibil, s-ar face de rîs. Mai bine se fac că plouă. Să preia iniţiativa? N-au cum. S-au obişnuit de prea multă vreme cu figuraţia specială, lăsînd Marii Maeştri Americani să aibă grijă de jocul geopolitic, să bage ei bani, armament şi trupe în apărarea comună. Că au de unde şi posedă şi “nău-hăul”, cum zicea Felicia Meleşcanu. Păi nu tot ei au rezolvat, cum s-a putut, două Războaie Mondiale şi prima serie din Războiul Rece?

Problema e că actualul Maestru de la Washington e cu totul special. Unul mai convenţional putea, de pildă, să mute nişte piese, şi anume, de armament modern, letal, în dotarea forţelor ucrainene. Nu cu gînd rău, ci cu toate gîndurile bune, pentru descurajare unor noi acte de agresiune, comise de anonimi din forţele armate ale Rusiei, cu tot cu blindate, elicoptere şi trupe de diversiune. Maestrul convenţional ar fi putut să închidă iute robinetele cu bani către Rusia şi robinetele cu bani din Rusia către conturi din paradisuri fiscale. Simultan, ar fi putut deschide, larg, robinetele cu gaze din alte surse decît cele păstorite de Gazprom. Ar fi putut trage, mai din timp, oblonul peste livrările de tehnologie militară occidentală pentru Moscova. Ar fi putut pune lacătul la graniţele Vestului pentru compatrioţii Maestrului de la Kremlin. Şi multe alte mutări tactice, de hărţuire, piesă cu piesă. În loc să joace în piesa pusă în scenă de Putin. Dar cine mai are chef de asemenea convenţionalisme? Ar fi dezuet. Şi uite-aşa, în timp ce Putin joacă şah, Obama se poate apuca de şah cu bile. Yes, he can.

Nemasina Timpului

Evitabilul inevitabil

Ce credeţi, acum un secol, cam pe vremea aceasta, cei de atunci ştiau ce urma? Şi ce credeţi, acum trei sferturi de secol, tot pe vremea aceasta, cei de atunci ştiau ce avea să vie? Unii ştiau. În mod clar, agresorii ştiau. Se pregăteau de multă vreme. Aşteptau doar momentul prielnic. Mai ştiau şi cei care îi cunoaşteau bine, dar degeaba: nici Primul, nici al Doilea Război Mondial n-au putut fi împiedicate. Amploarea măcelurilor care au urmat le-a depăşit, cu siguranţă, imaginaţia, şi unora şi celorlalţi. Dar de oprit, n-au putut fi oprite. Şi ce credeţi, acum aproape un sfert de secol, cînd s-a prăbuşit Zidul Berlinului, unii ştiau că Moscova o să revină, peste încă o generaţie, la înhăţatul de teritorii? Da, unii ştiau. La asta au lucrat. Ştiau şi unii care îi cunoşteau bine, dar degeaba. Iarăşi, iluziile au fost mai tari.

Anders Fogh Rasmussen, fost premier al Danemarcei, rămîne, pînă la întîi octombrie,  Secretar General al NATO. În ultimele zile, oamenii Moscovei au pus mîna, prin forţă, pe clădiri oficiale din estul Ucrainei, cu gîndul alipirii la Mama Rusie. Tot în ultimele zile, Lituania a fost somată de Kremlin să amelioreze urgent situaţia ruşilor din această ţară care nu au cetăţenie. Fiindcă n-au trecut examenul prin care să demonstreze că ştiu limba ţării în care vor să fie cetăţeni. Să se rezolve fără întîrziere, conform recomandărilor Comitetului ONU pentru Drepturile Omului! Corect. În fond, unde s-a mai văzut aşa ceva: cetăţenii unei ţări să trebuiască să ştie limba ţării în care sînt cetăţeni? În aceste condiţii, de ce ar considera unii că Rusia nu se va opri cu anexările la Crimeea? Tot în aceste condiţii, Rasmussen le-a cerut europenilor din NATO să revină cu picioarele pe planeta Pămînt.

Sigur, nu s-a exprimat aşa, a fost mult mai diplomat. Într-un editorial apărut în ediţia duminicală de la Daily Telegraph, cel mai vîndut ziar “quality” din Marea Britanie, şeful politic al NATO a spus, în schimb, că europenii trebuie să răspundă „agresiunii ilegale” a Rusiei împotriva Ucrainei prin sporirea cheltuielilor militare. “Adică echipament modern, instruire intensivă pentru forţele noastre şi cooperare mai strînsă în interiorul alianţei şi cu partenerii noştri. Ştiu cît de dificil este în actualul climat economic, dar actualul climat de securitate face aceste lucruri vitale.”  Cum ar veni, aliaţii Americii n-au nici echipamentul, nici instruirea, nici nivelul de cooperare de care ar fi nevoie pentru a-l opri pe Putin. Statisticile arată că Statele Unite asigură 72% din cheltuielile NATO. Aproape trei sferturi din bani sînt daţi de o singură ţară, într-o alianţa cu 28 de membri.

Americanii alocă pentru apărare 4,4% din PIB. Le-au cerut aliaţilor europeni să dea şi ei măcar 2%. Doar Marea Britanie, Grecia şi Estonia au atins, anul trecut, pragul. După ultimele cifre, media europeană a cheltuielilor militare din NATO a fost de 1,3% din PIB. Perfect. Mai ales cu un preşedinte american care este convins că reducerea cheltuielilor militare, adică dezarmarea treptată a Americii, este soluţia tensiunilor internaţionale, în vederea instaurării păcii veşnice. O fi Rusia putinistă o ameninţare, dar ce să faci cînd “climatul economic” tot nu se ameliorează? Să urmezi îndemnul lui Anders Fogh Rasmussen? Să faci ce trebuia făcut de multă vreme, astfel încît Vladimir Vladimirovici să nu tragă concluzia că îi poate da bice cu imperialismul Euroasiatic, fiindcă n-are cine să-l oprească? Rasmussen, Secretar General al NATO, mai ştie şi el cîte ceva. Dar ce, are globul magic de cristal? Sau maşina timpului, să ştie el ce-o să se întîmple? Sigur că nu. Nici cei de-acum un secol, trei sferturi de secol, un sfert de secol nu aveau aceste mijloace de călătorit în timp. Asta nu i-a împiedicat pe unii să ştie exact ce vor face ceilalţi, fără să-i poată opri. Pe asta mizează şi Putin.

Pe miini bune, soarta Lumii

Cutia cu viermi

Preşedintele Statelor Unite ale Americii crede că Rusia nu este decît o putere regională. Care a înhăţat Crimeea din slăbiciune. În mod clar, Barack Hussein Obama este un politician de-o anvergură unică. Declaraţiile, făcute acum cîteva zile la o conferinţă de presă comună cu premierul Olandei, nu sînt altceva decît rodul unei analize pătrunzătoare. Rusia, în regionalitatea ei, deţine un arsenal nuclear capabil să atingă orice regiune a planetei. Totodată, e singura putere militară capabilă să transforme, la o adică, Statele Unite ale Americii în cenuşă radioactivă, după cum reamintea, nu demult, un apreciat comentator al televiziunii de stat de la Moscova. Şi tot în regionalitatea ei, încalecă, geografic, două continente cu multe regiuni.

Din slăbiciune, Rusia a cucerit Crimeea fără o gleznă scrîntită pe la flăcăii care i-au făcut lucrarea lui Putin, după cum opina şi un apreciat analist american. Tot dintr-o slăbiciune evidentă, gazul Rusiei ţine Europa Unită într-o emoţionantă stare de dependenţă, energetic vorbind. Cît Germania să declare că, deocamdată, nu există alternativă viabilă. Ceea ce, sigur, poate ridica întrebarea cam pînă unde pătrunde cu analiza Obama. Oferindu-şi cîteva momente de relaxare, în turneul european de îmbărbătare a aliaţilor Americii, Liderul Lumii Libere a vizitat, la Roma, ce-a mai rămas din Colosseum. Văzînd, a remarcat, judicios, că obiectivul e mai mare decît multe stadioane de baseball. Ce chestie. Romanii ăia n-aveau iPhone, dar uite ce-i ducea mintea să facă, gen. Măi, măi. Şi ei tot vreo putere regională, probabil.

Într-o lume a păcii, în care diverse puteri regionale nu pot crea, în slăbiciunea lor, decît probleme minore, Obama a decis să împingă efectivele armatei americane către nivelul de dinainte de 1941. În septembrie 2013, generalul Ray Odierno, şeful Statului Major al Armatei SUA, declara în faţa Congresului că reducerile operate de administraţia Obama ridică “riscul substanţial” ca America să nu mai aibă capacitatea “de-a susţine nici măcar o operaţiune majoră de luptă”. Marina stă şi mai bine, coborînd în timp, ca prezenţă navigantă, spre 1917. Dar, nu-i aşa, nu cantitatea, ci calitatea contează.

De aceea, s-a decis renunţarea la racheta Tomahawk, fără să existe vreun înlocuitor. Este vorba de principala rachetă de croazieră a marinei, care i-a permis lui Obama să-l dărîme pe Gaddafi, pisat cu vreo 112 bucăţi în 2011. Fiind însă o relicvă a Războiului Rece, încheiat de multă vreme, dar în plină desfăşurare, trebuia abandonată. Împreună cu racheta saer-sol Hellfire, tot aşa, fără vreun înlocuitor comparabil. În plus, trebuia oprită şi producţia avionului F-22 Raptor, cu tehnologie “stealth”, considerat de mulţi experţi drept cel mai bun avion de “superioritate aeriană” construit vreodată. Pe scurt, NATO nu poate decît să prospere, cu puterea regională Rusia în coastă, acţionînd din slăbiciune. Faţă de începutul anilor ’90, efectivele americane din Europa s-au redus de la 400.000 de soldaţi la vreo 67.000. De la 800 de avioane militare americane, s-a ajuns la vreo 130 de avioane de luptă, 12 avioane cisternă şi 30 de avioane cargo. Iar în Mediterana nu mai este staţionat nici un portavion cu grupul lui de nave.

Evident, însă, europenii vor compensa reducerea prezenţei americane. După cum o demonstrează şi cheltuielile lor militare. Faţă de pragul de 2% din PIB stabilit pentru finanţarea NATO, europenii au reuşit, în medie, o contribuţie decisivă de 1,6%. Ceea ce este perfect. În fond, ce s-ar putea întîmpla prin retragerea Americii din rolul de principală putere putere mondială? Să avem o lume a anarhiei, cu tot felul de regimuri agresive înarmate cu bombe atomice, prin proliferare nucleară? Sau o lume dominată de puteri regionale, slabe, ca Rusia putinistă sau China comunistă, tentată de Taiwan şi de gîlceavă cu Japonia, pentru diverse insuliţe? Naaah! Şi dacă ar fi să fie… Ce, n-ar fi bine? Capacul la cutia cu viermi trebuie să rămînă mereu închis? N-au voie şi ei la joacă? Prin diplomaţie atentă, bazată pe analize pătrunzătoare, vor deveni cetăţeni-model ai Lumii Noi. Garantat. Obama rămîne în funcţie pînă în ianuarie 2017.

Cum sa-l bati pe Putin cu stiloul

Dacă stiloul ţine şi de-o minte, nu doar de-o mînă

Problema Rusiei agreabilului Vladimir Vladimirovici îşi are rezolvarea în creaţia inegalabilului Sergiu Zagardan. Citez: “Aşa e viaţa, aşa e viaţa/ Are şi uşor şi greu/Aşa e viaţa”. Un verdict de-o profunzime insondabilă pentru mulţi, din păcate. Într-adevăr, problemele ridicate de Putin şi de toţi cei aidoma lui se pot rezolva şi uşor şi greu. Să luăm, bunăoară, o interesantă constatare: dacă barilul de petrol scade sub 90 de dolari, Rusia se duce în cap. Moscova n-ar mai avea de unde scoate banii pentru coşul zilnic. Dacă barilul scade şi mai mult, spre 80, 70, 60 sau chiar 40 de dolari, cum s-a mai întîmplat, numai de expansiune pe cale armată nu i-ar mai arde. Căci armata costă al naibii, iar vreo trei sferturi din economia Rusiei stă în exporturile de resurse, în special petrol şi gaze.

Barack Hussein Obama are soluţia la mîna lui. E nevoie doar de cîteva semnături. Problema nu e mîna în care ar ţine stiloul. Ci mintea care comandă mîna. Preşedinţia lui Barack a fost salvată, paradoxal, exact de inamicul pe care s-a tot luptat să-l distrugă, din motive pur ideologice. Industria petrolului si-a gazelor. America trece, în prezent, printr-un extraordinar boom energetic. Pe bază de carburanţi fosili. De şist, da. În America, Antişistul nu se chelfăneşte cu jandarmi prin sate, nu iese la manifestaţii în serie pe străzile capitalei, ci e la putere. Fracturarea hidraulică oferă vreo 96% din hidrocarburile nou extrase care au proptit economia americană, trăgînd în jos preţurile la energie. Extracţia s-a făcut exclusiv pe terenuri private, nu din portofoliul statului. Iar exploatatorii privaţi au capacitatea să şi exporte. Aducînd pe piaţa mondială un surplus care ar trage preţurile în jos.

Obstacolul îl reprezintă principalul aliat, de facto, al lui Putin. Este vorba de preşedintele Statelor Unite. Barack a îmbrăţişat ecologismul, conform căruia hidrocarburile distrug planeta, prin “emisiile de carbon”.  De fapt, de dioxid de carbon. Ceea ce nu, ştiinţa nu “demonstrează” deloc. Departe de-a există un “consens ştiinţific” privind încălzirea planetei cu CO2 rezultat din arderea combustibililor fosili, datele arată că, de mai bine de 15 ani, Pămîntul nu se încălzeşte. Dimpotrivă, e într-o uşoară răcire. Fie că Obama înţelege că politica lui energetică i-a permis enormului judokan şi culturist de la Kremlin să se joace de-a Imperiul, fie că nu înţelege, rezultatul e acelaşi: Putin se joacă de-a Imperiul. Ceea ce riscă să ducă la o catastrofă realmente de neuitat.

Obama ar putea semna, oricînd, autorizaţiile de export pe care le cer extractorii americani de petrol şi gaze de şist. Ar putea semna autorizaţiile de explorare şi exploatare a zăcămintelor aflate pe terenurile statului. Ar putea semna autorizaţiile de construire a unei conducte petroliere care ar aduce pînă  la porturile din Golful Mexic petrolul şi gazele de şist extrase din Canada. Prin cîteva semnături, Liderul Lumii Libere ar crea pentru Vladimir Vladimirovici şi gaşca lui o problema de nerezolvat. Relansînd competiţia pe piaţa mondială a energiei, ceea ce ar surpa, grav, dominaţia rusească în domeniu. Iar asta, fără gloanţe, fără tancuri, fără portavioane, fără sînge vărsat în bătălii. Şi chiar şi fără sancţiuni economice. Dar cum să o facă din moment ce, ideologic, ar trebui să renunţe la unul dintre stabilopozii programului său politic? Aici se joacă soarta omenirii: între ideologia unui anticapitalist ajuns preşedintele Americii şi presiunea realităţii. Care nu ţine de ideologie, ci doar de prezenţa sau absenţa gesturilor de bun-simţ. Cum magistral spunea Sergiu Zagardan, „şi usor şi greu”. Insondabil  pentru mulţi, dar sondele rămîn soluţia.

Putin: pretul inconstientei, pretul indolentei, pretul decadentei

Trezirea la realitate

Enormă îngrijorare, de cînd cu Ucraina, că stă să izbucnească un nou Război Rece! Cum ar veni, preţ de aproape un sfert de secol, teza că Războiul Rece s-ar fi încheiat a fost înghiţită pe nemestecate, cu deplină inconştienţă. Un război se încheie cu victoria uneia dintre tabere. Dar ce victorie e aceea care îi ţine la putere pe foştii agresori? Cum s-ar fi democratizat, de pildă, Germania, Italia şi Japonia cu naziştii, fasciştii şi militariştii rămaşi la butoane? Minunat, desigur. După prăbuşirea Imperiului Sovietic, în Rusia a rămas la putere aceeaşi clică. În loc de democraţie, Rusia a primit, vorba lui Putin, “democraţie controlată”. Adică borfaşocraţie. Iar în  loc de economie de piaţă, a primit neofeudalism, bazat pe export de resurse naturale. Un model care are nevoie, mereu, de noi resurse şi de noi supuşi. Deci de expansiune. A durat ceva, dar iată: sub Putin, expansiunea Rusiei Imperiale se reia.

Vinovat de ce se întîmplă în Ucraina este, fără discuţie, Putin. Dar Vladimir cel Mare, cum probabil se alintă singur, încordîndu-şi muşchii în oglindă, la bustul gol, n-ar fi mişcat dacă n-ar fi avut cum. După ce Reagan, Thatcher şi Papa Ioan Paul al Doilea au învins URSS, liderii occidentali au îmbrăţişat, cu entuziasm, ideea că Războiul Rece s-a terminat. Şi gata, o să fie bine. Timp de aproape un sfert de secol, au crezut că doar diplomaţia, bunele intenţii, comerţul şi cocoloşirea Moscovei prin cooptare în organisme precum G8 vor transforma Rusia într-un partener rezonabil.  Dividendele păcii puteau fi încasate, reducînd masiv cheltuielile militare, întărind dependenţa de resursele Rusiei şi renunţînd la contactul cu realitatea.

Începem să vedem că toate acestea n-au făcut decît să dea borfaşocraţiei răgazul să-şi revină din şocul destrămării URSS, doar pentru a-şi dori, pe faţă, refacerea Imperiului. Cu ani de zile în urmă, Puţin declara că dispariţia Uniunii Sovietice a fost cea mai mare catastrofă a secolului XX. De ce Occidentul nu s-a trezit de atunci? Simplu. Din dorinţa, nemăsurată, de-a crede în ficţiunea unei lumi în care “istoria s-a terminat” iar planeta se va îndrepta, de la sine, către democraţie şi prosperitate, sub faldurile globalizării. Adică din inconştienţă, din indolenţă, din decadenţă. Cînd acestea devin, majoritar, liniile de forţă ale politicii occidentale, eşecul e asigurat.

Cum să nu fi avut Putin curajul să intre în Crimeea, văzînd că liderii din Vest, în frunte cu Obama, declară “încălzirea globală” drept cea mai mare ameninţare la adresa omenirii? Cum să nu rîdă mulţumit, văzînd că Occidentul şi-a ales ca teme majore de dezbatere politică legalizarea căsătoriilor gay, drepturile animalelor sau interzicerea extragerii petrolului şi gazelor de şist? Cum să nu radieze de mîndrie ştiind că Uniunea Europeană depinde, în proporţie de peste o treime, de gazele ruseşti? Şi cum să nu creadă că poate face orice, fără teamă, aflînd că Obama a redus, în 2014, efectivele militare americane sub nivelul de dinaintea celui de al Doilea Război Mondial? După ce, în anii ’80, forţele SUA erau dimensionate să poată susţine simultan, cu succes, două conflicte majore, pe două teatre diferite de război (de pildă, cu URSS şi cu China) şi încă un conflict mediu (America Centrală, Orientul Mijlociu)…

Iar pe lîngă Putin mai sînt şi colegii de la Beijing, şi colegii de la Teheran, şi colegii de la Fenian, şi toţi satrapii şi nesănătoşii care visează la glorie şi expansiune, prin distrugerea Occidentului. Cam cît de timoraţi se simt ei, acum?… Trezirea la realitate, după aproape un sfert de secol de comă autoindusă, riscă să fie extrem de dură. S-a pierdut enorm de mult timp, în numele unor aberaţii. Din fericire, Occidentul, adică lumea civilizaţiei, nu a barbariei, încă mai are atuuri decisive. Dar cu cît va întîrzia revenirea la gesturile şi politicile de bun-simţ, cu cît va continua să se agaţe de ficţiune, în loc să coboare cu picioarele pe pămînt, cu atît consecinţele inconştienţei, indolenţei şi decadenţei vor fi mai tragice.