Posts Tagged → partide politice

Ce urmează?

Un subiect inevitabil: România de după referendumul „pentru familie“. În ultimii ani, două mișcări de protest punctual s-au dezvoltat exponențial. Prima, Pungești/Roșia Montana, din care au apărut #rezist și USR. A doua, Barnenevet-Bodnariu, din care s-au desprins CpF și, probabil, un nou partid conservator. În primul caz, o categorie s-a activat ecologist: mai bine puritatea virginală a naturii decît prosperitatea poluantă a gazelor de șișt și a exploatărilor aurifere cu cianuri. În cel secund, o altă categorie (de evanghelici români, inspirați de confrații americani) s-a mobilizat împotriva atotputerniciei serviciilor sociale norvegiene, care pot separa copiii de familia lor, dacă familia pare nițeluș cam „habotnică“. În fond, avangarda naturistă s-a cuplat cu ariergarda legii naturale, care fondează familia heterosexuală, procreativă și atașată predaniei creștine. Două forme de refuz al industrialismului modern și etatismului care organizează de sus în jos „cultura diversității“. Fac aceste analogii pentru că nu cred în falia progresiști – conservatori, deși ambele tendințe participă la războiul cultural din SUA, produc efecte politice și călătoresc global prin social media. Cred că frica de viitor definește omnilateral societatea românească. Ea e alimentată de sentimentul fragilității statale, accentuat (și exprimat) prin neîncrederea dintre noi și a tuturor față de instituțiile publice. Nu sîntem atît de evoluați pe cît cred „progresiștii“ și nici atît de înapoiați pe cît sînt acuzați „conservatorii“. Impresia larg răspîndită că orice e posibil, pentru că nici legea, nici cutumele nu reglementează eficient armonia comunitară minimă, ne face temători față de remarcabilul nostru potențial deviant.

În preajma următorului ciclu electoral (care include toate tipurile de alegeri), scena pare împărțită între paleo-stînga de extracție comunistă și neo-marxismul reformist, căci dreapta, după costisitorul experiment al USL, nu și-a mai găsit identitatea, pierzîndu-și simultan liderii „istorici“, direcția doctrinară și forța de convingere. Tocmai din aceste motive s-a mutat totul în neașteptatul registru al raportului dintre stat și Biserică. Nemaiavînd încredere în partide, tema biseculară a instalării în modernitate a fost transferată în dezbaterea despre autonomia individuală și raportarea la tradiție, în sens larg. Din punctul meu de vedere, acutizarea dihotomiei tradiționalism/anticlericalism e doar metamorfoza perversă a unei crize democratice.

Cînd vine vorba despre stat, e clar că avem nevoie ca el să fie repopulat cu figuri competente, chemate să stopeze clientelismul partinic și avalanșa impostorilor: iată o sarcină pe care toate partidele oneste (adică responsabile) ar trebui să o asume, dacă vor să recîștige teren electoral. În ce privește BOR, și ea are de digerat referendumul: fără victimizare, spre o schimbare de atitudine și cultură eclezială. Asta comportă neutralitate politică și o cură de austeritate la vîrf, dublată printr-o apropiere de societate și o pastorație în care se reflectă subiectele postmodernității: dezvoltare prin cunoaștere, echitate socială, bioetică, renunțarea la formalism și antioccidentalism, denunțarea materialismului arghirofil și o strategie de ajustare a școlilor teologice la nevoile reale ale fiecărei eparhii. Ambele operațiuni de corecție și regăsire a normalității se vor dovedi dificile: să sperăm că nu imposibile.

Oricum, BOR are sarcina cea mai complexă. Comuniunea panortodoxă a fost sabotată la recentul Sinod din Creta și, recent, prin criza dintre Moscova și Patriarhia Ecumenică, via Ucraina. Biserica s-a dotat cu trust de presă și a pătruns pe Internet, dar forța ei de comunicare socială e mult mai mică decît cea a taberei anticlericale, la care participă, în stilul unei Reforme factuale, cripto-protestante, și o parte din laicatul urban, educat. Sînt convins că strîngerea relațiilor cu alte culte creștine (în România, restul UE și SUA) îi poate furniza asistență prețioasă în următorii ani. A sosit ceasul multor decizii clare, care – după cum se vede – au fost prea multă vreme amînate. 

”Cum să NU faci un partid politic” – lansare de carte

Nici nu se va sfîrși bine tumultul Bookfest-ului, cu freamătul autorilor și foșnetul cărților, că vom da năvală într-o altă lansare de carte, marți, 30 mai, ora 19.30, în Sala Lipscani a Hotelului Cișmigiu, pentru a participa la lansarea cărții tinerei, chiar foarte tinerei autoare Ioana Constantin, ”Cum să Nu faci un partid politic”. 

Dacă toată lumea din spațiul digital, cel puțin, știe deja, și încă de mult, cum se face un partid politic, punerea ideii în practică ținînd numai de chef și dispoziție, Ioana Constantin ne invită la o lectură mai interesantă, spunîndu-ne cum NU se face. Unde se greșește constant și cu hărnicie, care sînt problemele cvasi-permanente cu care se confruntă membrii unui asemenea partid, unde este, dacă este, liderul. Și nu numai.

Departe de a fi un manual pentru uzul aspiranților la glorie politică, cartea este mai mult povestea sinceră, nefardată și necoafată a unei încercări. Încercare din care, fără a rosti vorbe mari, și o spun cu mîna pe inimă, se pot trage aceleași concluzii pentru toate construcțiile politice apărute în ultimii ani la noi. 

Unde este locul fiecăruia în partid, ce face, cu ce se ocupă fiecare membru, care-i sînt sarcinile de dus la îndeplinire, unde sînt și ce fac sau spun șefii, mai ales Șeful. Cît ajută sau nu ajută Șeful, cît susține sau nu partidul, cît se identifică cu construcția pe care a agregat-o. Care sînt relațiile în partid, cum se împacă sau nu membri, cum, dacă și cine îi ajută în momente dificile, cum sînt văzute provocările, începînd cu testul electoral și continuînd cu relația cu alte partide, cu presa și alegătorii. Pe cine cade greul, cine nu mai ajunge acasă, cine se epuizează fizic și nervos la sediul de partid. Cum e cu crizele, de nervi sau nu, cine le gestionează, cum o face, de ce așa și nu altfel. 

Cartea se putea numi la fel de bine și Zbor deasupra unui partid politic, la instabilitățile psiho-emoționale prezente, la gama largă de afecțiuni aproape psihiatrice descrise. Deși nu voit, asta înseamnă în România partidul de lider. O casă de  nebuni care crede că e casă de tratament al bolilor nervoase. 

Ei bine, nu e. Veniți la Hotel Cișmigiu, la data și ora anunțate la început și vă veți întîlni numai cu oameni normali. Deși nu garantăm. 🙂

 

Nu. Nu e suficient.

Nu împărtășesc nici bucuria, nici laudele, nici spaima multora în privința ultimelor evenimente din România. 

Am văzut nenumărate manifestări. De la ”ne-am trezit”, ”sîntem generația care vine” și pînă la ”a doua revoluție”. Laude, bucurie, speranță. 

Nu înțeleg laudele. Au fost cele mai spectaculoase mișcări de stradă din România, dar le-ați făcut ca să aveți cu ce vă mîndri, cu ce vă lăuda, ori le-ați făcut din nevoia de a pune la punct o putere care deviase de la propriul program de guvernare? Le-ați dorit eficiente sau spectaculoase? 

Pentru că dacă în privința spectacolului v-a ieșit, în privința eficienței e de discutat. 

Ce ați sperat? Schimbarea acestui guvern? Nu s-a schimbat și nici nu dă semne că ar face-o. Mai mult, premierul a spus la Bruxelles că văzînd (și apreciind) protestele, a îndreptat răul pe cale să se producă. Ce altceva mai frumos, mai eficient, mai aplecat dorințelor națiunii putea face?! 

Știu, acum vă e imposibil să vedeți lucrurile așa. Știu, acum eu și alții ca mine, culmea! – sîntem dușmanii. Știu, e nevoie de timp, de limpezirea minților și de ceva liniște ca să puteți evalua corect lucrurile. Dar sper să o faceți.

Pentru că unul din motivele pentru care sîntem aici este și că, de obicei, nu o faceți. 

(Știu, numai de așa ceva nu are nevoie elanul vostru artistic în a-l distruge pe Dragnea și PSD.)

De obicei, sînteți atît de copleșiți de frumusețea și inventivitatea proprii încît vă e greu să mai vedeți și altceva. 

Să vedeți rezultatul acțiunilor voastre. 

Ați reușit, și deja e mare lucru, să opriți intrarea în vigoare a ordonanței 13. Și mai departe? 

Mai departe numai unii sperau sau chiar și-au propus dărîmarea guvernului. (Unii visau cai verzi pe pereți, cum ar fi desființarea PSD.)

Și înlocuirea cu cine? Cu un alt guvern, tot PSD, dar responsabil. 

Nu s-a putut. Nu au vrut și nici nu s-au speriat într-atît încît să cedeze. Mai mult, umblă deja zvonuri că Dragnea ar lua în curînd prim-ministeriatul.

Și atunci?! 

Ați blocat o ordonanță de urgență prin abrogare, strigînd ”Abrogați și plecați!”. Au abrogat, mai rău complicînd lucrurile, după unii, dar au făcut ce ați spus. Nu, nu au plecat. Și nici nu au de gînd. 

Dați încredere nelimitată unei instituții a statului care ea însăși este nereformată: procuratura. E suficient să citiți stenogramele în care procurorul Negulescu vorbește despre cum are putere asupra unor destine. Are ce??? Știu, una din platformele port drapel a revoluției voastre nu a scris un cuvînt despre asta. Dar el a spus-o: ”Am devenit o maşină de ucis destine.”. Și aici e greu să mai comentezi ceva. Întrebați-vă bunicii, rudele ce însemna în anii puterii populare procuratura. Vă lămuresc ei. 

Spectacolul de lumini și muzică, ca pe vremea împușcatului, nu se poate numi revoluție. O revoluție, luați cel mai simplu dicționar, schimbă o orînduire cu alta. Cum de bine de rău sîntem în capitalism, nu cred că intenționați să schimbați ceva. Sper, cel puțin.

Eu – și foarte mulți alții la fel ca mine – am trăit o revoluție adevărată. Cu morți pe străzi, cu tancuri adevărate, nu din jocuri, cu bătăi de joc și înjosiri cumplite la adresa celor morți, cu dezinformări, cu Iliescu și Dinescu. Așa că mă scuzați, dar nu pot numi revoluție ce faceți voi acum. 

Știu că ați fost intimidați. Mai aveau să vă ia creta din mîna copiilor și jar mîncau! 

Revenind, ați făcut ceva important pentru țară. Spectaculos și modern. Dar repet, cît de eficient? 

Coaliția guvernamentală poate trece lejer ordonanța 13 prin parlament, ca lege. Și atunci ce faceți, ce facem? Prin parlament, adică acolo unde au majoritate confortabilă. 

Nu recunoaștem rezultatul alegerilor? Vă dați seama ce înseamnă asta acum? Vă dați seama ce muniție le oferiți chiar celor pe care-i contestați? 

Am spus alegeri. La ultimele ați votat? Probabil că da, majoritatea dintre voi. La următoarele ce faceți, votați? Cu cine? Vineri a fost zi de PNL la DNA. Ziua opoziției. USR nu știu dacă s-a dezmeticit din uimirea în care a căzut cînd a aflat că i s-a deschis dosar la Procuratura Generală, privind finanțarea alegerilor. Tot opoziție.

Așadar, cu cine votați?

Pentru că trebuie să învățăm că lupta politică se duce cu mijloace politice. Pentru că trebuie să avem un vehicul politic al ideilor, aspirațiilor și credințelor noastre. Pentru că #rezist este progresist și deja perimat. 

Eu am o propunere. Nu lăsați energia debordantă să se irosească și uitați-vă aici. Se poate, americanii au reușit, cum am mai spus. Noi de ce n-am putea?! 

(Foto: pagina Facebook Klaus Iohannis)

 

 

 

 

Cîmpul tactic din jurul președintelui

Am avut proteste de stradă, am avut președintele țării la proteste de stradă, am avut și încă mai avem un referendum pe tema anticorupției, avem în continuare probleme legate de ordonanțele de guvern privind grațierea și modificare codurilor penal și de procedură penală.

Avem, mai nou, posibilitatea asumării răspunderii guvernului pentru cele două ordonanțe. Avem și comunicatele DNA, DIICOT și CSM, care nu sînt de acord cu cele două ordonanțe. Avem discuții, așadar. La Ministerul de Justiție.

Nu asta voiam la început, discuții? Nu asta a fost revendicarea numărul 1, atunci cînd s-a aflat despre cele două ordonanțe? Bun, acum le avem.

Dar tot nu e bine.

Și nu e bine din cauză că lupta aceasta este inegală. Pe de o parte avem PSD și puterea cu care a fost învestit la alegeri, pe cealaltă parte ce avem? Și nu e bine pentru că nu ne concentrăm și pe alte probleme, la fel de importante.

Hotnews a întocmit lista celor de această parte a baricadei. Toate instituțiile implicate în justiție sînt contra adoptării. Toate partidele să zicem de opoziție. Dar nici unul suficient de puternic încît să reprezinte o amenințare pentru PSD. Și toate ong-urile. Ambasade, lideri occidentali, direct sau prin proxy de neam prost.

Asta are președintele de partea lui. Și strada, mai ales strada. Nici un partid de forță, care să mobilizeze electoratul. Nimic. O opoziție șubredă, atît. Cît de democratic funcționăm?!

Și în timp ce strada este maniheistă, acolo nu există decît ei și noi – jos ei, firește – noi, aici, trebuie să ne mai gîndim și la altceva. La cîmpul tactic din jurul președintelui. La stradă, deci. La strada care vrea, cel puțin prin cei de pe Facebook, să închidă două televiziuni, adică două entități PRIVATE. La strada care nu iese pentru aducerea lui Ghiță de unde o fi, dar freamătă nervos la ideea că ar putea ieși sau nu ar mai intra din/în închisoare anumite alte nume. Strada pentru care e un coșmar cîștigarea alegerilor de către pesediști, dar care nu învață niciodată cum să procedeze pentru a cîștiga și ea alegerile, prin reprezentanți. Sau învață, dar prost.

Aceeași stradă care nu se gîndește să spună oamenilor simpli pe care, în mod normal, ar trebui să și-i facă aliați, să-i capaciteze întru cauză, cine ar mai ieși din închisoare odată cu celebrele nume. Violatori, criminali și pedofili. Care pot atenta la siguranța lor personală, în primul și cel mai important rînd.

Se vorbește despre universul paralel al votanților PSD, unul cu desăvîrșire străin minților care pretind că sînt lucide și aplecate spre binele comun, spre statul de drept. Nu se vorbește despre nimic din ce nu a făcut bine sau a făcut numai pentru PR alt guvern, cel tehnocrat. Binele nostru e al nostru, binele lor e al lor. Iar  binele nostru e întotdeauna mai bun decît binele lor.

Nu contează nici că acum se respectă procedurile necesare adoptării ordonanțelor, ori legiferării lor. Noi nu vrem să scape ”penalii”. Nu contează nici Ghiță, nici 4% plagiat, nici Coldea, nici cîmpul tactic, nu contează nimic decît asta, să nu scape cumva ”penalii”. Ce dacă printre ei s-ar afla și cîteva cazuri care chiar merită grațiate?! Pot fi grațiate individual. Puteau fi, președintele poate face asta, de cînd s-a pus problema ordonanțelor. Și rămîneau fără obiect.

În tot acest timp, cîmpul tactic fiind chiar bine acoperit, nici nu mai contează altceva. Că trebuie guvernare și opoziție asigurate de partide. Sau, de exemplu, cine decide cine are acces la resurse? Sau, și mai la ordinea zilei, cît sînt infiltrate serviciile în societatea românească?

Nu spun sub nici o formă că nu ar trebui ieșit în stradă. Nu spun că aceasta nu e o cauză. Dar nu e nici un atac la statul de drept. Iar cei care ies trebuie să știe ce este și de ce o fac. Așa cum trebuie să știe că printre entitățile media care nu au voie să participe luni la discuții se află și cele două pe care ei le vor închise. Și, eventual, să se hotărască: ori nu mai avem presă, ori plîngem lipsa ei de la un eveniment oficial.

Problema noastră, a celor de pe lîngă, care nu vrem să fim eroi, e că o parte nu știe ce este acela un stat de drept și nici nu o interesează, o alta știe prea bine. Și se cutremură.

camp tactic(Foto: cronicaromana.ro)

Antreprenoriatul politic local si concurenta cu corporatia politica

Poate concura o companie românească care are 117 angajați și o cifră de afaceri de 8 milioane de euro cu o multinațională care are 12 000 de angajați și o cifră de afaceri de 1 miliard de euro? La nivel global, nu. Nici la nivel european. Și poate nici măcar la nivel est european. Însă poate concura, cu succes, pe piața din România. Sînt destule companii românești, în domenii diverse, care se bat de la egal la egal cu filialele multinaționalelor pe piața românească. Nu au experiența și forța financiară a multinaționalelor, însă au interesul, cunoașterea și înțelegerea pieței locale și flexibilitatea de a se adapta rapid schimbărilor pieței locale. Multinaționalele, marii lideri mondiali, au brand, au experiență, au putere financiară, însă deciziile se iau greu, trebuie, de obicei, aprobate de conducerea centrală, și reacționează greu, cu întîrziere, la schimbările pieței locale. De cele mai multe ori, piața românească nu e suficient de importantă pentru ca multinaționala să încerce să-și adapteze cultura organizațională și modelul de afaceri. Ar fi un efort prea mare pentru o piață locală. O mare companie multinațională nu e o sumă de culturi organizaționale locale, are o singură cultură organizațională, cu mici retușuri și adaptări pentru piețele locale mari și importante. O astfel de multinațională nu se va obosi să-și adapteze cultura organizațională și oferta de produse și servicii și modul de a interacționa cu clienții de dragul unei piețe locale. Pur și simplu efortul ar fi prea mare și, în general, marile multinaționale se mișcă extrem de greu, sînt mastodonți cu inerție mare și reacție întîrziată.

Tocmai de aceea, la nivel de piață locală, limitată geografic, pentru companiile mici, autohtone, cu capacitate de adaptare, interes și cultură organizațională suplă și adaptată realităților locale, e o pîine de mîncat. Iar consumatorii au numai și numai de cîștigat. Chiar dacă filiala locală a multinaționalei știe ce vor consumatorii de pe respectiva piață locală, și e condusă de un manager genial, bine intenționat și care înțelege extrem de bine specificul local, pentru a se adapta nevoilor acestora trebuie să pună în mișcare o întreagă organizație mondială, asupra cărora nu are control și nici măcar influență.

Cu alte cuvinte, ca să concurezi pe piața din România, pe un anumit domeniu (IT, construcții, industrie textilă, alimentară, agricultură bio etc) nu e nevoie să construiești o multinațională la nivel global. Nici nu poți, fie vorba între noi. E suficient să ai companie sau mai multe companii locale, care concurează pe piața locală filiala multinaționalei.

De ce n-ar fi valabil același lucru și în cazul antreprenoriatului politic? De ce, ca să vii în întîmpinarea nevoilor locale, trebuie să faci un partid național? De ce, ca să concurezi în județul sau orașul tău un partid național trebuie să faci un alt partid național? De ce, ca să concurezi un baron, trebuie să vii cu alți baroni?

Potrivit legii actuale a partidelor, ești obligat să-ți faci un partid național, să strîngi minimum 25 000 de semnături din 18 județe, dar nu mai puțin de 700 de semnături de județ. Dacă vrei să-ți faci un partid cu scopuri limitate local, la Constanța, Arad, Focșani sau Tîrgu Mureș, cu care să concurezi filialele locale are marilor partide, trebuie să convingi să semneze pentru partidul tău zeci de mii de oameni care nu au niciun interes să semneze. De ce ar semna un cetățean din Giurgiu pentru un partid local din Alba Iulia? Ce interes ar avea? Și avînd în vedere că un cetățean nu poate semna pentru mai multe partide. Poate că pe respectivul îl interesează un partid în Giurgiu și își păstrează semnătura pentru partidul ăla. Nu mai vorbim despre coșmarul logistic. Dacă, așa cum scriam într-un articol trecut, doi arhitecți, un inginer și un șofer de taxi din Sighișoara vor să facă un partid care să lupte pentru conservarea Cetății Sighișoara, au nevoie de de 25 000 de semnături din toată țara, au nevoie de mediatizare la nivel național, au nevoie de voluntari în toată țara, au nevoie de bani de cazare și transport pentru zeci sau sute de oameni care strîng semnături. Și cum ar obține toate acestea cînd scopul lor e limitat, să conserve și promoveze Cetatea Sighișoara și nu să fure 5 miliarde de euro de la buget? Cînd ești baron, vii din mafia politică și ai ca obiectiv să furi 5 miliarde de euro de la buget, vei găsi și resursele să-ți faci partid.

Un partid local ar putea obține cîteva mii de voturi într-un oraș sau o zonă formată dintr-un oraș și cîteva comune. La un asemenea nivel, cîteva mii de voturi înseamnă cîteva zeci de procente în consiliile locale, ceea ce nu e puțin. Un partid care are 12% sau 17% în Consiliul Local din Sighișoara (fiind singurul loc unde a depus liste de candidați) are o putere considerabilă la nivel local și niciun alt partid nu-l poate ignora. Poate că nu-și va atinge într-un mandat toate obiectivele, poate nu-și va atinge nici 50%, dar ceva va schimba pentru, revenim la exemplul nostru, Cetatea Sighișoara. Iar ceva e mai mult decît nimic. Obiectivele pot fi limitate, la un obiectiv de patrimoniu, la o stradă sau un parc, la un domeniu anume, cultural sau sportiv, sau pot fi generale, privitoare la tot ce înseamnă comunitate locală.

Un partid local, pornit ca inițiativă locală, de oameni din comunitate, care nu sînt dependenți de un centru politic, care nu sînt îndatorați mafiei politice de la București, se poate adapta mult mai repede nevoilor locale și electoratului, poate reacționa mult mai rapid și flexibil. Baronul local al PSD, PNL, PDL, PMP sau UDMR, dacă chiar îl interesează ce se întîmplă pe plan local (de cele mai multe ori nu-l interesează – el a intrat în politică doar să se rezolve financiar), are de convins și pus în mișcare o întreagă mașinărie de partid, pornind de la București. Iar cultura organizațională a marilor partide nu permite vreo comunicare cu electoratul. După cum bine știm, sînt partide de pradă, al căror scop e să dreneze bugetul.

Piața politică românească arată, așa cum am scriam acum patru-cinci ani, în felul următor: partidele sînt hoții urcați într-un mărfar în mișcare, administrația statului, și care aruncă sacii jos, bugetul, la clientela care stă să-i prindă. Acestea sînt obiectivele, aceasta e cultura organizațională. Se va schimba? Fără concurență, nu. Știm prea bine asta. Iar concurența trebuie să înceapă de jos, din aproape în aproape. Trebuie să înceapă de la nivel local, dar nu e obligatoriu să rămînă la nivel local.

Mai mult, companiile mici, locale, ajută domeniul respectiv în general și chiar companiile mari. De ce? Fiindcă ele ajung și la consumatori la care marile multinaționale nu ajung. Astfel, piața se extinde de la, să zicem, clasa de mijloc cu venituri și educație peste medie și vîrsta peste 40 de ani, la tineri și la consumatori cu venituri mici și cu studii sub medie. Aceștia sînt cîștigați pentru piața respectivă. Și cîștigă toată lumea. Consumatorii au acces la produse la care altfel nu ar fi avut acces, piața se mărește și de aici cîștigă toți jucătorii de pe piață, și cei mici, locali, și multinaționalele, piața se flexibilizează și schimbă rapid, și o dată cu ea și nevoile, și ideile. Toată lumea e obligată să reacționeze, să gîndească mai bine și să se miște repede, să vină cu idei de produse și servicii și mai bune și mai accesibile și mai ieftine.

Ne plîngem că peste 50% dintre români nu vin la vot și nu sînt interesați de politică. Îi înțeleg. E greu să alegi între Frunda, Ponta, Udrea, Dragnea și Blaga. Sau imposibil. Sau irelevant. Oricum, e grețos. Dar dacă oamenii se îndreaptă spre politică pornind de jos, de la problemele locale, căci cămașa e mai aproape de piele decît haina. Iar oamenii ăștia, aduși în politică de micile partide locale și de interesul pentru problemele locale, asfaltatul unei străzi, renovarea unui monument istoric, reamenajarea sau salvarea unui parc, realizarea unei noi linii de transport în comun, iluminatul stradal sau canalizarea, sînt cîștigați pentru politică. Și vor trece la următorul nivel, la interesul pentru politica națională. Din momentul în care au înțeles legăturile cauzale dintre politică și viața lor de zi cu zi, din momenntul în care au văzut că pot participa la schimbare și că implicarea aduce rezultate palpabile, din momentul în care vor înțelege și va începe să le placă jocul politic, acești oameni vor merge la vot și se vor implica și în politica națională.

Marea problemă a scenei politice actuale e că se bazează pe aceiași 40% dintre votanți, cei mai mulți membri de partid, militanți sau alegători dependenți de găletușă. Intrarea pe scenă a încă cîteva milioane de votanți va schimba lucrurile în bine. Însă această schimbare nu se poate face peste noapte, cu partide făcute de mafia politică sau rupte unele din altele. Schimbarea va veni de la cei doi arhitecți, un inginer și un șofer de taxi care fac Partidul Care Luptă Pentru Conservarea Cetății Sighișoara.

PS. România este statul cel mai restrictiv cu libertatea de asociere politică. Stăm mai prost chiar și decît Rusia (la ei e nevoie de 40 000 de semnături, nu de 25 000, dar ei sînt 150 de milioane, nu 19 milioane).

Mai multe detalii pe tema legii partidelor:

STUDIU PRIVIND LIBERTATEA DE ASOCIERE POLIICA SI LEGEA PARTIDELOR

ANALIZĂ COMPARATIVĂ

ANALIZĂ JURIDICĂ

ANEXE

Coordonator studiu : Bogdan Dima
cercetători : Roberta Ogăraru , Cosmin Văduva
finantator studiu : Dan MAȘCA – REEA

Partidul Care Lupta Pentru Conservarea Cetatii Sighisoara

Dacă vrem să schimbăm ceva și să luptăm cu răul, poate că ar fi cazul să începem de jos, pas cu pas, că cu luatul de sus am mai încercat și ați văzut anii ăștia și mai ales zilele astea în ce hal am pățit-o. Să ne tragem un pic sufletul și s-o luăm muncitorește.

Vrem să luptăm împotriva Mafiei, dar vrem logistica și banii ei și vrem să stăm la masă cu ea. Nu se poate așa. În România nu poți face partide decît dacă vrei să salvezi țărișoara și îți strînge Mafia semnături. Partidele nu pot fi decît naționale și endorsed by Mafia.

Dar dacă doi arhitecți, un inginer, un avocat și un șofer de taxi din Sighișoara vor să facă Partidul Care Luptă Pentru Conservarea Cetății Sighișoara? În 2012, la alegerile locale pentru Consiliul Local, la Sighișoara au fost 13 000 de voturi valabil exprimate, USL a luat 5000 de voturi, PDL+aliații a luat 2000 de voturi iar UDMR, 1300 de voturi. Partidul Care Luptă Pentru Conservarea Cetății Sighișoara ar putea lua cîteva mii de voturi, suficient cît să conteze decisiv în Consiliul Local. Niciun partid mare n-ar reuși să-și treacă hotărîrile prin Consiliu fără ajutorul Partidului Cetății. Partid care, astfel, ar negocia hotărîri care să ajute conservarea și dezvoltarea turistică a Cetății. Așa ar putea face și Partidul Parcului Castanilor din Botoșani (există așa ceva?)  sau Partidul Care Vrea Să Salveze O Casă Și Să Țină Curate Trei Străzi din Țăndărei. Numai că pentru a se înființa, după actuala lege, partidul respectiv trebuie să strîngă 25 000 de semnături din 18 județe, dar nu mai puțin de 700 pe județ. Social, mediatic, financiar și logistic e imposibil, dacă vrei să faci un partid local și fără ajutorul mafiei sau al unui partid mai mare. Ce-i interesează pe ăia din Fetești un partid care vrea să salveze Cetatea din Sighișoara? Ca să înființezi un asemenea partid trebuie să abordezi zeci de mii de oameni din toată țara, oameni pentru care partidul tău nu are nicio importanță și nu le folosește la nimic. Trebuie să mediatizezi inițiativa (că partidul încă nu există) la nivel național, cu costuri uriașe, trebuie apoi să convingi oamenii că e în interesul lor să semneze, deși nu e (adică să-i minți). Și toate astea se fac în timp, nu în 40 de minute. Trebuie să ai oameni care să strîngă semnături pe stradă sau în corturi. Oamenii trebuie plătiți, iar dacă nu sînt din localitatea respectivă trebuie să le plătești și cazarea și transportul, nu numai orele de muncă și mîncarea și apa de băut. Timp de cîteva zile sau chiar mai multe zile.

Cine are rețele în țară? Au doar baronii, doar mafia politică.

E ca și cum ai vrea să-ți înființezi o firmă de IT, tu și încă un prieten. La Registrul Comerțului ți se spune că trebuie să ai 25 000 de angajați, în 18 județe, un sediu de 20 de etaje proprietate personală, o flotă auto de 120 de mașini VW Passat ultimul tip și 3 milioane de euro în cont. În asemenea condiții doar Voiculescu, Ghiță și Niculae își pot face firme de IT. Iar tinerii noștri antreprenori și informaticieni nu vor avea ce face decît să se ducă cu căciula în mînă la cei susnumiți și să ceară și ei un job în imperiile lor financiare. Și uite așa se duce dracului piața liberă de IT, barierele de intrare pe piață fiind imposibil de atins de altcineva în afară de marii bișnițmeni și mafioți. Exact același lucru se întîmplă și în politică și nouă ni se pare normal.

Gîndiți-vă că astfel de partide mici, locale, ar putea concura, fiecare în orașul, regiunea sau județul său, marile partide și baronii. Ar putea un asemenea partid încurca un baron la nivel de oraș sau la nivel de județ?  Ar putea, la un moment dat, ca mai multe astfel de partide mici să fuzioneze și să creeze un mare partid național, așa cum au făcut în 1926 Partidul Național al lui Maniu și Partidul Țărănesc al lui Mihalache? Ar putea.

Și încă n-am intrat în discuțiile de principiu, în discuțiile despre libertatea de asociere și exprimare politică. Dar vom ajunge și acolo.

Haideți să ne imaginăm că vrem să facem un miting împotriva guvernului. Guvernul e național, nu local. Deci va trebui să ne strîngem cel puțin 25 000 de protestatari din toată țara, din cel puțin 18 județe, cel puțin 700 de oameni din fiecare județ. Logistic e extrem de greu de realizat așa ceva. Va trebui ca cel puțin jumătate din mitingiști să vină din provincie, din cele 18 județe. Numai dacă vrea un mogul să dea jos guvernul, se va putea face un asemenea miting, că doar mogulii și baronii au asemenea capacitate mediatică, logistică și financiară de a transporta dus-întors zeci de mii de oameni din toată țara. Ei bine, partidul politic, ca și mitingul politic, e o formă de manifestare politică, de manifestare a libertății de gîndire și de expresie, a libertății politice. Nouă ne lipsește această libertate. Nu ne putem manifesta libertatea decît în mase mari, de cel puțin 25 000 de oameni.

Vom reveni cu tema aceasta și cu multe alte exemple, povești, analogii, documente, filme și animații. Și așa purceaua e moartă în coteț și nu mai avem decît să reîncepem lupta de jos, dar de data asta fără mafioții din establishment.

STUDIU PRIVIND LIBERTATEA DE ASOCIERE POLIICA SI LEGEA PARTIDELOR

ANALIZĂ COMPARATIVĂ

ANALIZĂ JURIDICĂ

ANEXE

Coordonator studiu : Bogdan Dima
cercetători : Roberta Ogăraru , Cosmin Văduva
finantator studiu : Dan MAȘCA – REEA

Cum poate oferi politica bani si cariera astfel incit sa fie atractiva pentru oamenii de calitate?

Tot zic că le scriu pe îndelete după Paști, însă nu mă poci abținea. Deci.

Celor care o fac politica trebuie să le ofere cel puțin unul dintre următoarele trei lucruri:

  1. Timp
  2. Carieră
  3. Bani

Să le luăm pe rînd.

Timpul

Acelora care se implică în politică fără să fie interesați de carieră și bani, care au o profesiune și cîștigă bani din ea, politica trebuie să le ofere în schimb timp pentru a-și vedea de afaceri sau cariera profesională. Un om cu afaceri sau carieră, un om capabil în ceea ce face, așa cum ne dorim să fie politicienii, muncește cel puțin 10 ore pe zi. Dacă punem la socoteală și gînditul, nervii și stresul legate de profesiune și, mai ales, afaceri, ajungem la 14-16 ore pe zi sau chiar 20 de ore pe zi. La acestea se adaugă familia și viața personală, celor cărora le sînt dedicate serile, atunci cînd se poate, foarte rar, weekendurile, și nu toate, și vacanțele, atunci cînd există. E cam greu să-i ceri unui asemenea om să renunțe la familie și viață personală, și să se concentreze și la politică, și la afaceri sau profesiune, în condițiile în care îi mai sar și presa și justițiarii în cap pentru conflict de interese și alte asemenea. Politica nu poate oferi timp. Politica mănîncă timp, concentrare și energie. Astfel de oameni ar face politică în extrem de puținul timp liber, superficial. Cum e să fii ministru 2 ore pe lună?

Cariera

Ce înseamnă o carieră politică? Înseamnă să ocupi o demnitate publică (președinte, premier, ministru, secretar de stat, parlamentar, președinte de consiliu județean, consilier județean sau local, primar). Cele mai multe dintre aceste demnități presupun alegeri la care sînt mai mulți candidați pe loc. Ce se întîmplă cu candidații care au picat? Ei mai sînt politicieni sau nu? Ce fac ei cît e ziulica de lungă? Care e profesiunea lor? Din ce trăiesc? Dacă ai ieșit 2, 4 sau 6 ani din profesiunea sau afacerea ta pentru a fi politician e foarte greu să revii. În anii ăștia te deprofesionalizezi. O iei de la capăt din 4 în 4 ani? Cîștigi alegerile, ești politician, le pierzi redevii avocat, medic, informatician, actor, profesor sau om de afaceri, cîștigi următoarea rundă de alegeri redevii iar politician și renunți la meseria ta de bază, și așa mai departe. Toate profesiunile și afacerile sînt riscante însă doar în politică se dau periodic examene eliminatorii cu mai mulți candidați pe loc. Și ce te faci cu noii veniți în politică, cei atît de iubiți de analiști, presă, popor? Toată lumea vrea fețe noi în politică. Însă din cauza lipsei de experiență, de relații, de notorietate, respectivii e foarte posibil să piardă primele runde de alegeri la care participă. Ce fac? Se lasă de politică și se întorc la meseriile lor, spre disperarea spiriților civici care vor fețe noi și curate în politică? Ca să nu mai spun că se propune limitarea numărului de mandate și la nivel parlamentar și local. Intri 4 sau 8 ani în politică, dacă ai norocul să fii ales, apoi ești out și trebuie să te întorci la meseria ta de bază, după o pauză de 4 sau 8 ani. Dacă te mai primește cineva. Bine, dacă vorbim de cei dispuși să intre în politică doar pentru carieră și care sînt dispuși să-și dedice timpul și energia politicii fără să pretindă bani în schimb, atunci e clar că vorbim de oameni bogați. Oameni care au venituri pentru ei și familiile lor care le permit să trăiască bine ani de zile. Nu sînt oameni de afaceri, căci sînt dispuși să-și dedice timpul și energia politicii. Și nici n-ar fi acceptați de spiriții civici pe caz de conflict de interese. Sînt oameni cu bani și timp. Adică foști oameni de afaceri și copii de oameni de afaceri care sînt finanțați de părinți. Un segment destul de restrîns și deloc iubit. Mafioți și beizadele, cum le-ar zice, presa, spiriții civici și poporul. Au intrat în politică ca să se îmbogățească și mai mult, ca să-și aranjeze afacerile sau să le aranjeze părinților, care i-au trimis în politică ca să aibă relații politice pentru una-alta. Sau fac politică așa, ca moft, fiindcă s-au rugat de tăticu și tăticu le-a făcut hatîrul. Fac politică ca să nu se drogheze, ca să nu se plictisească și pentru că nu sînt în stare să muncească cinstit, să aibă și ei o meserie.

Banii

Sînt oameni care sînt dispuși să-și dedice timpul și energia politicii și chiar sînt dispuși să accepte riscul de a sta ani de zile pe bară, fără să ocupe o demnitate sau funcție politică. Sînt dispuși să facă politică și să renunțe la profesiune pentru asta. Nu sînt foști oameni bogați și nici copii de bani gata. Sînt oameni care sînt dispuși să înceapă de jos, să lupte. Să stea pe bară cîțiva ani, pînă prind experiență și capătă notorietate și încrederea colegilor și alegătorilor. Sînt dispuși să stea în opoziție și, fideli partidului și principiilor, să nu treacă în barca puterii, să stea 4 sau 8 ani fără să ocupe o demnitate sau funcție politică. Ba mai mult, cînd sînt la putere, fideli principiilor, preferă să stea fără funcție decît să se inventeze funcții pe bani contribuabililor pentru ei. Dar au viață personală și familii. Vor casă, mașină, haine, mîncare, vacanțe, distracție, educație pentru copii, sănătate și cam tot ce vrea tot omul. Le poate oferi politica acești bani, pe căi legale, fără să ia mită, să facă trafic de influență, să ia comisioane și să trucheze licitații? Ca să nu mai spunem că dacă-s la început, sînt mici, sau dacă sînt în opoziție, deci dacă nu au acces la putere,  nu pot lua bani nici măcar pe căi nelegale. Și mai e și problema costurilor extrem de ridicate pentru campaniile electorale. Investițiile financiare în cariera de politician sînt foarte mari, mult mai mari decît pentru alte profesiuni.

Veți spune: Dom’le, trebuie să se sacrifice pentru țară, dă-i în mă-sa. Dacă vor bine, dacă nu, iar bine. Apoi veți uita ce ați spus și vă veți plînge iar că oamenii de calitate nu se implică în politică, ba chiar mai mult, cînd vi se va cere să renunțați la timpul, cariera și banii voștri pentru politică, veți refuza, și pe bună dreptate.

Dacă vrem ca în politică să se implice cît mai mulți oameni de calitate, trebuie s-o facem atractivă. Sau putem s-o ținem în continuare cu discursuri moralizatoare ”să fie bine ca să nu fie rău, să se sacrifice, ce-i plîngem atîta, noi nu suferim?” iar spre politică să se îndrepte în continuare incapabilii și hoții.

Politica trebuie să ofere carieră și bani și s-o facă în afara administrației. Este vital ca politicienii să vină din afara administrației și să nu fie dependenți de ea. Ba mai mult, ei, în calitate de reprezentanți ai intereselor societății, să conducă și controleze administrația. Or, nu pot face acest lucru dacă ei vin din rîndul administrației, sînt din sistem. Oricum, riscurile ca politicienii să fie înghițiți de administrație și transformați în purtători ai intereselor acesteia sînt foarte mari.

Astfel, tema de vacanță a cititorilor Blogary e următoarea: Cum poate oferi politica bani și carieră astfel încît să fie atractivă pentru oamenii de calitate?

Personal, cred că aceste două soluții, coroborate, ar rezolva problema:

  1. Salarii foarte mari pentru funcțiile politice, care să satisfacă pretențiile ridicate ale celor care sînt elita țării și să le dea posibilitatea să economisească și pentru zile negre (gen opoziția sau, și mai rău, opoziția fără funcție)
  2. Fundații pe lîngă partidele politice care să ofere funcții și finanțare politicienilor tineri sau celor rămași fără funcție. Dealtfel, Dragoș Paul Aligică a avut un articol pe tema asta (PDL si ISP: o precizare si poate o lectie interesanta)

Vrem ca politicienii sau rudele lor apropiate să nu aibă afaceri,  vrem ca politicienii să nu fie ”beizadele”, vrem ca politicienii să aibă o profesiune și să fi dat dovadă de excelență în respectiva profesiune, vrem să fie tineri, vrem să-și dedice tot timpul și energia politicii, vrem să fie realizați financiar pentru a nu fi vulnerabili în fața corupției, vrem să fie realizați financiar ca o probă a competenței și excelenței profesionale, vrem să fie realizați familial și social. Dacă ar fi după noi, politicienii ar arăta ca personajele feminine din filmele americane de duzină: top modelă, maxim 27 de ani, sufletistă, unul dintre cei mai mari specialiști în fizica nucleară, biologie, medicină, chimie sau detectivistică, știe karate, să cînte la pian și să facă sex sălbatic în timp ce conduce pe două  roți într-o urmărire și trage în același timp cu pistolul automat pe geam.

Politicianul perfect. Anunt de angajare.

  • Trebuie să se dedice total politicii și slujirii cetățenilor.
  • Trebuie să fie tînăr.
  • Trebuie să fie realizat profesional și financiar.
  • Trebuie să fie educat.
  • Trebuie să fi plecat de jos, să provină dintr-o familie modestă.
  • Trebuie să fi cunoscut sărăcia și lipsurile.
  • Nu trebuie să fie o beizadea, nu trebuie să provină dintr-o familie înstărită.
  • Nu trebuie să aibă sau să fi avut afaceri.
  • Nu trebuie să aibă rude cu afaceri.
  • Nu trebuie să aibă prieteni cu afaceri.
  • Nu trebuie să aibă rude în politică sau administrație.
  • Nu trebuie să fie liber profesionist sau să aibă rude care desfășoară astfel de activități.
  • Nu trebuie să caute realizarea profesională sau financiară în politică.
  • Nu trebuie să accepte facilități specifice demnitarilor (salarii și pensii mari, cazare, transport, girofare, secretară, sedii etc)
  • Trebuie să sufere, să se sacrifice, să trăiască dintr-un salariu mic, să meargă cu transportul în comun, să locuiască în cartiere muncitorești, să mănînce prost și rar
  • Trebuie să nu-și dorească o carieră politică, să nu-și dorească funcții
  • Nu trebuie să se vîndă electoratului, nu trebuie să încerce să se facă plăcut
  • Trebuie să nu vrea, dar să merite
  • Nu trebuie să cîștige alegeri. Alegerile sînt o contraselecție în care cei buni și merituoși sînt nedoriți iar cei care mint, fac poante, sînt grobieni, circari și bășcălioși sînt doriți de publicul prost și needucat

Avem nevoie de astfel de oameni. Avem nevoie de cît mai mulți oameni de valoare care să se implice în politică, care să nu stea pe margine. Avem nevoie de oameni tineri, proveniți din familii sărace, educați  la școli de elită, cu doctorate la Sorbona și Harvard, care să-și lase profesiunile și să vrea să fie săraci, și ei și familiile lor, să meargă cu autobuzul, să stea în cartiere muncitorești și să mănînce salam cu margarină.

Sînt convins că la un asemenea anunț se vor înghesui sute de mii de oameni, cei mai buni dintre cei mai buni iar concurența va asigura un corp politic de cea mai bună calitate. Uite, sînt atît de convins încît aș face un partid cu cei care răspund anunțului. Ba nu. Aș face o fundație, ca să știe din start că nu vor primi nimic. Partidul mai ajunge la putere iar cei care ar răspunde apelului meu ar putea bate la ușă în speranța că vor obține într-un orizont rezonabil de timp putere, statut, funcții, influență, facilități, bani. Astfel, ar putea răspunde anunțului tot felul de indivizi care așteaptă ceva în schimbul implicării politice.

Aș putea vedea pe vizor tot felul de oportuniști și ambițioși care vor dori limuzină cu girofar, hoteluri scumpe, mîncăruri alese, femei de copertă, vacanțe exotice, vile cu piscină, salarii și pensii sigure și mari, celebritate și apariții la televizor, interviuri în reviste, secretară, șofer, menajeră, asistenți, cărători de servietă, costume italiene și ceasuri elvețiene, școli scumpe pentru copii și nepoți, shopping la Milano sau New York pentru soții și amante, medicamente și sanatorii scumpe pentru părinții și mătușile în vîrstă, transport gratuit cu avionul, celebritate și recunoștință acum și în vecii vecilor, adulație, omagii, poeme dedicate și portrete în fiecare birou sau sală de clasă. Și aici mă refer la cei mai cei, la eliți. Nu-s mulți, cîteva mii care vor confort și bani, cîteva sute care vor simboluri ale puterii, cîteva zeci care vor puterea și cîțiva care vor puterea acum și în cartea de istorie. Apoi îi voi vedea pe cei mai puțin eliți, militanții, care sînt și ei cîteva zeci de mii și care vor un salariu și niște facilități, o casă, un transport, o relație, un comision etc. Și categoriile astea două sînt doar profesioniștii. Pepeviștii. Prima categorie sînt ofițerii, cea de-a doua categorie sînt subofițerii și soldații profesioniști. Adică armata pe timp de pace și scheletul armatei pe timp de război.

Apoi vin rezerviștii. Ăia care fac politică doar cînd sînt alegeri în partid, în momentele politice importante, în campanii și în ziua alegerilor. Nu-s puțini. Sînt cîteva sute de mii. La război sînt decisivi. Sînt mulți și convingători. Nu vin din politică, sînt insideri bine ancorați în mediile lor sociale și familii. Sînt înfiltrați politic. Dacă ăștia sînt nemulțumiți sau nu există, partidul e mort în momentele decisive, în campanii și alegeri. Ei, cu resursele lor, scot sute de mii sau chiar milioane de oameni la vot. Într-o campanie unul d-ăsta îți infestează politic întregi familii extinse și medii sociale iar în ziua alegerilor, după ce a dus o muncă de convingere timp de o lună, dacă trage tare, poate să-ți scoată cîteva zeci de oameni la vot. P-ăștia nu-i poți plăti. Nu ai resurse pentru așa ceva, niciun  partid nu are resurse pentru așa ceva și oricum ei nu funcționează pe bani. Sînt voluntari. O fac din convingere. Și trebuie neapărat să creadă. Iar în timpul campaniilor și la alegeri ăștia trebuie să fie băgați în priză și folosiți la maximum. Ei decid alegerile. Dacă sînt demobilizați, nemulțumiți, apatici în momentele importante (scandaluri politice de anvergură, proteste, mișcări sociale, schimbări politice importante, măsuri cu impact politic ridicat) sau în campanie și la alegeri, atunci partidul nu are absolut nicio șansă în războiul politic. Lor în primul rînd trebuie să le dai încredere și argumente cu care să convingă. Dacă nu au replică în fața rudelor, prietenilor, colegilor de serviciu, cunoștințelor, dacă nu sînt convinși că susțin ceea ce e bine sau, mai rău, le e rușine cu tine, nu ai nicio șansă în războiul politic. Ăștia-s credincioșii, ei fac prozelitism și ei, mai mult decît oricine, trebuie să creadă. Aici nu merge cu bani, argumente tehnice, jumătăți de măsură, argumente tactice sau minciuni. Dacă oamenii ăștia nu sînt convinși, dacă nu cred, nu vor acționa. Iar în momentul ăla partidul e o structură izolată.

Să revenim. Nu vreau să văd pe vizor tot felul de oportuniști sau ambițioși care nu înțeleg farmecul discret al sacrificiului și sărăciei și tot felul de populime proastă care nu înțelege meritocrația picată din cer și farmecul inefabil al frigidității academice. Așa că nu voi face un partid. Fac mai bine o fundație. E felul meu de a-i ține pe toți aceștia departe, de a le spune că nu trebuie să aștepte nimic, căci nu vor primi nimic. E un test. Ies cu taraba în piață și nu pun nimic pe ea. Dacă n-am cumpărători înseamnă că lumea e proastă și pă interes.

Ca în bancul cu Sir și John.

Sir: Ce e hărmălaia asta, John?

John: Sînt niște gîște sub geam, Sir.

Sir: John, transmite-le uș din partea mea.