Salariul minim obligatoriu si interdictia de a munci

Creșterea salariului minim nu înseamnă că statul dă bani. Înseamnă că ia locuri de muncă. Angajatorul are de ales între a plăti mai mult, inclusiv statului, și a nu angaja. Cel mai mult au de suferit tinerii și cei care fac muncile de jos.

Odată cu creșterea salariului minim crește numărul oportunităților de angajare interzise de stat. Astfel, deși angajatorul și angajatul au negociat, le este interzis să se semneze actele și să încheie contractul de muncă. Angajarea este, în fapt, interzisă.

Dacă angajatorul nu e dispus să plătească angajatului suma x pentru munca y nu o va face, chiar dacă statul îl obligă. Va încerca să găsească soluții alternative. Va renunța la activitatea respectivă sau o va pune în sarcina celorlalți angajați. Dacă nu îmi permit, economic vorbind, să angajez un om pe o anumită sumă, nu o voi face. Pe de altă parte, dacă un salariu e considerat prea mic, de neacceptat, nimeni nu-l va accepta. Dacă totuși cineva îl acceptă, înseamnă că e acceptabil și că acel cineva chiar are nevoie de banii aceia și e dispus să muncească pentru ei.

A interzice oamenilor să se angajeze pe un anumit salariu e ca și cum le-ai interzice copiiilor cu capacitate intelectuală sub medie să meargă la școală sau ca și cum ai interzice notele sub șapte. Dacă s-ar interzice notele sub șapte la școală, copiii care nu ar putea lua peste șapte, nu ar putea face școală. Ăsta e salariul minim: interdicția de a munci.

Să presupunem că un om trăiește din vînzarea coifurilor de hîrtie. Face coifuri de hîrtie și le vinde. Zece bani coiful. Dacă statul interzice cumpărarea de obiecte mai ieftine de un leu, deoarece este crud și nedemn, potențialii cumpărători de coifuri de hîrtie vor fi obligați să dea un leu pe coif sau să nu mai cumpere deloc. Însă un coif de hîrtie chiar nu merită un leu și mulți vor renunța să mai cumpere. Și uite așa, omul nostru rămîne fără un venit. Așa mic, cum era el, era un venit. Poate că omul nostru nu poate face mai mult. Nu se pricepe, nu are educația, capacitatea fizică și intelectuală să facă mai mult. E singura muncă pe care este capabil să o facă în acest moment al vieții lui. Poate că asta va face toată viața sau poate că la un moment dat va căpăta experiență și va învăța să împletească coșuri din nuiele și să le vîndă cu zece lei coșul. Dar nu va învăța nefăcînd nimic. Or, prin salariul minim obligatoriu, prin interdicția de a face anumite munci de slabă calitate sau cu cerere mică, oamenii care la un anumit moment în viața lor nu pot face mai mult sînt obligați să nu facă nimic. Angajatorii nu vor plăti mai bine acele munci. Vor renunța la ele.

Prin această măsură o întreagă piață, aceea a muncilor prost plătite, este scoasă în afara legii. Cu cît angajatorul este mai puțin dispus să plătească o muncă, cu atît e mai dispus să renunțe la ea. Dacă plătește puțin pentru ea, înseamnă că o consideră puțin importantă și în momentul în care este obligat, prin lege să plătească mai mult pentru ea, cît nu face, va încerca să găsească alternative și să renunțe la ea.

Dacă stai la terasă, bei bere, te uiți la Germania-Franța și ți-e lene să te duci pînă peste drum să-ți cumperi țigări, îi dai trei lei unui amărît care-și face veacul cu mici comisioane și îl trimiți după țigări. Aveți amîndoi de cîștigat. Tu faci un drum mai puțin și nu pierzi două minute din meci, el cîștigă trei lei. Nu-și face piscină din ăia trei lei, nu-și plătește chiria, poate că nici nu are unde locui, dar sînt trei lei de care își cumpără două pîini, sînt trei lei pe care îi ia, nu-i dă. Și atunci vine statul și vă interzice tranzacția. ”Domnule, e nedemn ce se întîmplă aicișa. Nu poți, porcule, să-i dai bietului om doar trei lei! E inuman. I-NU-MAN! Înțelegi!” Apoi, către bietul om: ”Azi e ziua ta norocoasă. Fii recunoscător! Te-am scos din foame. De azi, porcul ăsta care se uită la meci și ține cu Germania, evident, va trebui să-ți dea cinci lei dacă vrea să-i cumperi țigări. Cinci! Nu trei! Înțelegi? Cinci!” Porcul capitalist care nu vrea să piardă două minute din meci se gîndește dacă merită să dea atîția bani pentru două minute, cît durează să ia țigări de la tutungeria de peste drum. Trei lei merita, cinci lei e cam mult. ”Două minute? Hm… Garcon, las’ că-mi iau singur țigări. Tu stai cu mîna-n cur și mulțumește-i statului că teoretic ești mai demn și mai bogat cu doi lei și practic ești useless și mai sărac cu trei lei.”

Un vot cit o Toyota

La un salariu net de 1000 de lei statul primește 800 de lei. Adică 80%. Statul ia acești bani din buzunarul angajatului. La noi pesediștii, cred că Năstase, dacă nu mă înșel, au introdus o șmecherie contabilă, împărțirea, formală, a impozitării muncii, între angajator și angajat, ca să nu-și dea seama milioanele de salariați-votanți cît le ia statul din buzunar.

În realitate însă, banii aceștia sînt dați de angajat, nu de angajator.

Să presupunem că la angajare viitorul salariat cere 2000 de lei net. Așa se negociază la noi, salariul net, nu brut. Angajatorul este de acord să-i plătească angajatului, dar nu 2000 de lei, cum am fi tentați să credem, ci 3600 de lei. Fiindcă atît scoate angajatorul din buzunarul său pentru salariatul respectiv. Astfel, angajatorul e dispus să scoată 3600 de lei pentru respectivul angajat. Atît valorează pentru el, lunar, munca salariatului. Dar angajații, în covîrșitoarea lor majoritate, nu știu asta. ”M-am angajat, dar scîrțarul ăla de patron n-a vrut să-mi dea mai mult de 2000 de lei. Atît valorează munca mea? 2000 de lei? Ce dobitoc! Au dreptate domnii Ponta și Antonescu cînd vor să ia de la îmbuibații ăștia și să dea la popor!” Ce nu știe angajatul nostru sau nu vrea să știe e că domnii Ponta și Antonescu și domnul Rușanu, că e vedetă zilele astea, îi iau 1600 de lei din cei 3600 de lei pe care îi dă patronul. În patru ani salariatul respectiv, votantul domnilor Ponta și Antonescu și Șova și Rușanu, le plătește domnilor Ponta și Antonescu și Șova și Rușanu, numai din impozitarea muncii, fără să punem la socoteală TVA-ul și celelalte taxe și accize, fiți atenți, 76 800 de lei. Adică vreo 17 000 de euro. O Toyota Corolla Terra pe benzină, cu motor de 1.6 litri. Cadou pentru domnii Ponta și Antonescu și Șova și Rușanu și Boc și Blaga și Udrea și Băsescu și Iliescu și Tăriceanu și toți domnii și doamnele care se perindă și s-au perindat pe la putere. O Toyota pe ciclu electoral pe cap de salariat, doar din impozitarea muncii, atenție!

Într-adevăr, angajatorul e cel care plătește acei 1600 de lei, însă îi plătește din banii pe care i-ar fi dat angajatului. Sînt banii pe care patronul i-a pus deoparte pentru salariat. Dacă îi va da salariatului sau îi va da domnilor Ponta, Antonescu, Rușanu și care or mai fi, asta decid politicienii. Asta decid alegătorii care votează.

Dar hai să presupunem că angajatul nu va fi afectat de scăderea contribuțiilor sociale. Să zicem că el va fi mulțumit în continuare cu cei 2000 de lei. Așa va negocia el. Patronului îi rămîn astfel 1600 de lei. Bani dispus să-i cheltuie pe angajați. Cu 1600 de lei mai angajează încă un om. Să facem următorul calcul. Să presupunem că are 20 de angajați, cu un salariu net mediu de 2000 de lei. Adică 40 000 de lei care se duc în buzunarele angajaților și încă 32 000 de lei care se duc la stat. Să zicem că de la 1600 de lei contribuțiile sociale vor ajunge la 600 de lei, adică 30% din salariul net. În loc de 32 000 de lei, la stat se vor duce doar 12 000 de lei. Angajatorului îi rămîn 20 000 de lei. Dacă împărțim acești bani la noul salariu brut, cu contribuțiile scăzute, ne dă aproape opt noi angajați (20 000 : 2600). Din banii aconomisiți acesta poate angaja opt oameni. Sau poate investi în firmă, urmînd să se extindă și să angajeze mai mulți oameni peste patru luni sau un an sau trei ani. Asta da protecție socială!

Cine va avea de pierdut? Sistemele de protecție socială de stat și politicienii și funcționarii care le gestionează și decid către cine se duc acei bani plătiți de angajator din banii pe care i-ar fi dat angajatului sau cu care ar mai fi angajat pe cineva sau cu care ar fi dezvoltat firma urmînd să facă apoi noi angajări. Pierd politicienii corupți, pierd funcționarii corupți și incompetenți, pierd profitorii sistemelor de protecție socială. Nu mai discutăm despre sistemul de sănătate, o gaură neagră în care se duc banii asiguraților. E ca și cum ai depune bani direct în contul Mafiei.

Iar efectul benefic al unei afaceri nu e numai de a crea locuri de muncă ci și de asigura clienților produse și servicii cît mai bune. Mai departe, agregat, efectul se duce spre PIB, macroeconomie, prestigiu național, forță economică, forță politică și geopolitică.

PS. Bugetul asigurărilor la noi are un deficit de peste 3 miliarde de euro anual. Eficiența colectării e scăzută, nivelul extrem de ridicat al contribuțiilor îi îndeamnă pe români să găsească soluții alternative de evitare a contribuțiilor sociale, avem extrem de mulți pensionari, atîta timp cît în anii 90 pensionarea era de fapt un șomaj mascat (de aceea s-au practicat pensionările anticipate) iar sistemul este corupt și plin de găuri. Soluția nu poate veni peste noapte, însă cert e că cel mai mare inamic al creării locurilor de muncă e nivelul ridicat al contribuțiilor sociale.

PS2. Pentru sistemele de pensii scăderea natalității și dezintegrarea instituției familiei sînt cele mai mari probleme. În același timp, apariția schemelor de ajutor social public se numără printre motivele scăderii natalității și dezintegrării familiei, dar aceasta e deja o altă discuție.