Salariul minim obligatoriu si interdictia de a munci

Creșterea salariului minim nu înseamnă că statul dă bani. Înseamnă că ia locuri de muncă. Angajatorul are de ales între a plăti mai mult, inclusiv statului, și a nu angaja. Cel mai mult au de suferit tinerii și cei care fac muncile de jos.

Odată cu creșterea salariului minim crește numărul oportunităților de angajare interzise de stat. Astfel, deși angajatorul și angajatul au negociat, le este interzis să se semneze actele și să încheie contractul de muncă. Angajarea este, în fapt, interzisă.

Dacă angajatorul nu e dispus să plătească angajatului suma x pentru munca y nu o va face, chiar dacă statul îl obligă. Va încerca să găsească soluții alternative. Va renunța la activitatea respectivă sau o va pune în sarcina celorlalți angajați. Dacă nu îmi permit, economic vorbind, să angajez un om pe o anumită sumă, nu o voi face. Pe de altă parte, dacă un salariu e considerat prea mic, de neacceptat, nimeni nu-l va accepta. Dacă totuși cineva îl acceptă, înseamnă că e acceptabil și că acel cineva chiar are nevoie de banii aceia și e dispus să muncească pentru ei.

A interzice oamenilor să se angajeze pe un anumit salariu e ca și cum le-ai interzice copiiilor cu capacitate intelectuală sub medie să meargă la școală sau ca și cum ai interzice notele sub șapte. Dacă s-ar interzice notele sub șapte la școală, copiii care nu ar putea lua peste șapte, nu ar putea face școală. Ăsta e salariul minim: interdicția de a munci.

Să presupunem că un om trăiește din vînzarea coifurilor de hîrtie. Face coifuri de hîrtie și le vinde. Zece bani coiful. Dacă statul interzice cumpărarea de obiecte mai ieftine de un leu, deoarece este crud și nedemn, potențialii cumpărători de coifuri de hîrtie vor fi obligați să dea un leu pe coif sau să nu mai cumpere deloc. Însă un coif de hîrtie chiar nu merită un leu și mulți vor renunța să mai cumpere. Și uite așa, omul nostru rămîne fără un venit. Așa mic, cum era el, era un venit. Poate că omul nostru nu poate face mai mult. Nu se pricepe, nu are educația, capacitatea fizică și intelectuală să facă mai mult. E singura muncă pe care este capabil să o facă în acest moment al vieții lui. Poate că asta va face toată viața sau poate că la un moment dat va căpăta experiență și va învăța să împletească coșuri din nuiele și să le vîndă cu zece lei coșul. Dar nu va învăța nefăcînd nimic. Or, prin salariul minim obligatoriu, prin interdicția de a face anumite munci de slabă calitate sau cu cerere mică, oamenii care la un anumit moment în viața lor nu pot face mai mult sînt obligați să nu facă nimic. Angajatorii nu vor plăti mai bine acele munci. Vor renunța la ele.

Prin această măsură o întreagă piață, aceea a muncilor prost plătite, este scoasă în afara legii. Cu cît angajatorul este mai puțin dispus să plătească o muncă, cu atît e mai dispus să renunțe la ea. Dacă plătește puțin pentru ea, înseamnă că o consideră puțin importantă și în momentul în care este obligat, prin lege să plătească mai mult pentru ea, cît nu face, va încerca să găsească alternative și să renunțe la ea.

Dacă stai la terasă, bei bere, te uiți la Germania-Franța și ți-e lene să te duci pînă peste drum să-ți cumperi țigări, îi dai trei lei unui amărît care-și face veacul cu mici comisioane și îl trimiți după țigări. Aveți amîndoi de cîștigat. Tu faci un drum mai puțin și nu pierzi două minute din meci, el cîștigă trei lei. Nu-și face piscină din ăia trei lei, nu-și plătește chiria, poate că nici nu are unde locui, dar sînt trei lei de care își cumpără două pîini, sînt trei lei pe care îi ia, nu-i dă. Și atunci vine statul și vă interzice tranzacția. ”Domnule, e nedemn ce se întîmplă aicișa. Nu poți, porcule, să-i dai bietului om doar trei lei! E inuman. I-NU-MAN! Înțelegi!” Apoi, către bietul om: ”Azi e ziua ta norocoasă. Fii recunoscător! Te-am scos din foame. De azi, porcul ăsta care se uită la meci și ține cu Germania, evident, va trebui să-ți dea cinci lei dacă vrea să-i cumperi țigări. Cinci! Nu trei! Înțelegi? Cinci!” Porcul capitalist care nu vrea să piardă două minute din meci se gîndește dacă merită să dea atîția bani pentru două minute, cît durează să ia țigări de la tutungeria de peste drum. Trei lei merita, cinci lei e cam mult. ”Două minute? Hm… Garcon, las’ că-mi iau singur țigări. Tu stai cu mîna-n cur și mulțumește-i statului că teoretic ești mai demn și mai bogat cu doi lei și practic ești useless și mai sărac cu trei lei.”

Cind Keynes e un bumerang care te loveste in plina fata

Investițiile statului, dreapta maximală la români

Pentru toți politicienii români auto-intitulați de dreapta, fără excepție, măsura cea mai radicală de dreapta a fost ”creșterea investițiilor statului”. ”Trebuie să folosim bugetul pentru investiții, nu pentru consum și asistați”, spuneau ei. Pentru ”dreapta românească” Keynes a fost ani de zile un far și un profet. Toți pedeliștii, de la Băsescu în jos, au susținut investițiile statului ca fiind o măsură de dreapta, capitalistă, spre deosebire de cheltuielile cu asistații, care sînt de stînga.

Iată că astăzi Keynes se întoarce ca bumerangul și îi lovește pe respectivii politicieni auto-intitulați de dreapta în plină figură.

Guvernul Ponta, cel mai de dreapta guvern, după definiția lui Băsescu și a PDL-ului

Asta uită să spună politicienii auto-intitulați de dreapta. Ăi mai deștepți, ca Băsescu, par egzamplu, s-au prins de șmecherie și au dat-o acum la întors, susțin cheltuielile de stînga extremă, venitul minim garantat și salariul minim, ăi mai înceți la minte, ca Blaga și tot PDL-ul din spatele său, susțin în continuare creșterea investițiilor deși nu vor creșterea bugetului pentru dezvoltare regională.

Faza cu bumerangul trebuia să i se întîmple și lui Băsescu la un moment dat, și văd că i se întîmplă din două în două zile

Fiindcă trebuie s-o spunem p-aia dreaptă, venită ca bumerangul: banii care merg la Ministerul Dezvoltării Regionale sînt bani de investiții. Sînt bani de dezvoltare. Nu investițiile și dezvoltarea sînt fetișurile politicienilor auto-intitulați de dreapta și pentru care Keynes e un far, chiar dacă n-au auzit în viața lor de el? Asta se întîmplă cînd nu susții principii. La un moment dat vei ajunge de partea nasoală a instrumentului. Dacă ai fi desființat procedura în sine atunci cînd aveai puterea, dacă te-ai fi opus din răsputeri procedurii respective și n-ai fi folosit-o cu entuziasm cînd erai de partea relaxantă a instrumentului, astăzi nu ai fi ajuns în situația de a … you know.

O veste bună

Ba chiar politicienii respectivi ar trebui să se bucure. Creșterea investițiilor la Dezvoltare Regională ar putea însemna și finalizarea patinoarelor, pîrtiilor, telegondolelor, sălilor de sport și altor importante proiecte demarate în timpul guvernării PDL. Bine, știu că politicienii nu dau doi bani pe principii și obișnuiesc să umble cu dubla măsură, însă, la nivel de principiu, și chiar și la nivel de realități și calitate umană a protagoniștilor, nu se schimbă nimic față de guvernarea anterioară. În continuare se merge pe o politică de ”dreapta” sau pe care auto-intitulații politicieni de dreapta o consideră așa, și anume creșterea implicării statului în societate prin ”investiții și dezvoltare”. Dacă nu statul investește și dezvoltă, păi atunci cine, dragi tovarăși keynesieni?

Cei buni și cei răi, vechiul bla bla

Argumentul politicienilor auto-intitulați de dreapta va fi, ca întotdeauna, ”noi sîntem mai buni, deci noi ne putem permite să facem anumite chestii, iar dușmanii noștri, fiind răi, nu au dreptul să facă chestiile respective.” După argumentul ăsta, socialismul e o idee bună, prost pusă în practică de cine nu trebuie. Și nici măcar chestia cu ”noi sîntem mai buni decît ei” nu stă în picioare.

Este trist că politicienii noștri auto-intitulați de dreapta în loc să atace creșterea bugetului ”dezvoltării regionale” dinspre tabăra adevărului și bunului simț, adică aceea a statului minimal, și să ceară desființarea atribuțiilor statului în respectivul domeniu, s-au poziționat la stînga extremă, favorizînd cheltuielile bugetare cu aventuri socialiste extreme, cum sînt venitul minim garantat și salariul minim pe economie. Băsescu și opoziția ar trebui să se decidă: susțin investițiile statului sau susțin cheltuielile sociale? Sînt socialiști sau socialiști radicali? De ce ieri erau bune investițiile și erau rele cheltuielile sociale și azi e invers? Există vreun argument convingător, valid și care să nu ne jignească inteligența? De ce dezvoltarea regională era ieri mumă și azi e ciumă?

La rîndul lor, useliștii trebuie să explice de ce ieri investițiile erau rele și azi sînt bune și de ce dezvoltarea regională era ieri ciumă pe tocuri și azi e mumă cu mustață de chelner?

Salariul minim pe economie, socialismul ca la mama lui

În ceea ce privește salariul minim pe economie, prin creșterea sa nu cresc doar cheltuielile bugetare, atunci cînd vorbim de salariul minim al bugetarilor, ci sînt obligate și firmele private să crească cheltuielile, și în același timp sînt desființate locuri de muncă și este blocată crearea de locuri noi de muncă pentru cei mai săraci și puțin pregătiți. Iar aceștia vor lucra, în cel mai bun caz, la negru, iar în cel mai rău caz vor sta pe bară. Noroc cu creșterea venitului minim garantat, însă. E bine că guvernul Ponta și USL-ul au grijă ca după ce-i lasă fără locuri de muncă pe cei din sistemul privat le dau apoi venitul minim garantat. Ca să nu mai spunem că la bugetari nu crește doar salariul minim, cresc toate salariile, căci salariul minim e reper pentru toate salariile din sistemul bugetar.

Cum să evităm adevărul

Revenind la investițiile statului, opoziția, cu Băsescu în frunte, pierde o excelentă ocazie pentru a susține public, vocal, principii de dreapta, de a fi de partea adevărului și a bunului simț. Preferă propaganda electorală, deși nu sîntem în an electoral. Preferă să evite adevărul. Ce pretenții să ai de la oamenii simpli, de la societate, cînd politicienii care se declară de dreapta și de partea adevărului și a bunului simț evită să spună adevărul și să susțină principiile dreptei? ”Vai, dar poporul e prost, nu știe…” Păi normal că nu știe, fiindcă nimeni nu îi spune, nici măcar acei politicieni vedete, care se declară de dreapta, și care au vizibilitatea și posibilitatea de a duce adevărul în casele oamenilor. Însă acești politicieni preferă mesaje populiste și electorale, deși nu sîntem în an electoral.

Adevărul e că investițiile statului, indiferent că sînt făcute de baroni sau altcineva, indiferent de baronii cui sînt făcute, sînt păguboase. Adevărul e că proiectele statului sînt nefolositoare și prost făcute. Adevărul e că prezența statului în economie și ”dezvoltare” este păguboasă și generatoare de furt, corupție, incompetență, risipă, stagnare sau chiar înapoiere. Însă politicienilor opoziției le e frică să spună asta. Mai ales că nu o cred. Ei preferă mesajul simplist ”sînt bani pentru baroni”, fără să intre în detalii.

Sînt bani de investiții. Sînt bani cu care autoritățile locale fac proiecte pentru comunitățile locale. Proiecte proaste, păguboase și în urma cărora se sifonează bani. Vă imaginați vreun politician român așa-zis de dreapta opunîndu-se unor proiecte pe care statul, prin autoritățile locale, le face pentru oameni? Da, sînt bani pentru baroni, însă politicienii de dreapta ar trebui să explice și cum ajung banii ăștia la baroni. Că nu ajung direct în buzunarele lor. Nu Dragnea primește nuștiucîte miliarde direct în buzunar. Nu. O parte din banii ăștia ajunge la baroni prin intermediul proiectelor pentru oameni. Ajung la firmele baronilor sau clientelei lor economice și ajung și direct la ei, la funcționari și la rudele lor prin șpagă.

E o minciună să legăm răul investițiilor statului doar de numele unei persoane sau  de o grupare politică. Investițiile erau la fel de nocive și acum doi ani sau cinci ani. Sînt nocive în sine.

Nici cu Ponta și USL-ul nu ne e rușine

Cînd erau în opoziție tunau și fulgerau împotriva a ceea ce numeau ei investițiile Ministerului Dezvoltării Regionale în clientela de partid iar astăzi cresc investițiile la niveluri record.

Bătălia electorală

Cu tupeu și nerușinare, ambele tabere ne spun că investițiile din bugetul statului au fost și sînt utilizate electoral, pentru susținerea structurilor teritoriale ale partidelor și pentru susținerea clientelei economice și tabăra care e în opoziție se plînge că nu folosește ea banii contribuabililor pentru a-și susține clientela, așa cum cealaltă tabără se plîngea cînd era în opoziție, pînă în mai 2012.

De fapt, cele două tabere se bat electoral pe banii contribuabililor. Războiul bugetului este un război electoral între două tabere care vor să folosească banii contribuabililor pentru campania electorală. Dealtfel, nici nu se mai obosesc să se prefacă. Miza e finanțarea luptei electorale și protagoniștii o spun. Li se rupe de principii și adevăr. Însă pentru contribuabili suferințele electorale ale protagoniștilor sînt irelevante. Pentru contribuabili, pentru cetățenii români în general, este important ca statul să-i taxeze cît mai puțin și să reducă cît mai mult cu putință  cheltuielile bugetare, indiferent dacă sînt investiții, consum sau cheltuieli sociale, fiindcă toate sînt la fel de păguboase și imorale. Meciul electoral este irelevant pentru cetățeni.

Ambele tabere susțin aceleași lucruri cînd sînt la putere, și resping aceleași lucruri cînd sînt în opoziție. Și fiecare dintre tabere contrazice azi cu seninătate ceea ce a susținut ieri. Doar rolurile putere-opoziție se schimbă, actorii joacă identic.