Posts Tagged → Statele Unite

Putin. Crima indelung organizata

Vladimir, tata lu’ Barack

Cel mai catastrofal preşedinte american a fost Jimmy Carter, de stînga, din Partidul Democrat. A pierdut Afganistanul, intrat pe mîna sovieticilor, Nicaragua, intrată pe mînă comuniştilor şi Iranul, intrat pe mîna islamiştilor. Aproape că a pus America în genunchi, aducînd Lumea Liberă în pragul înfrîngerii în faţa URSS şi-a dictaturilor de tot felul. Căci Lumea Liberă fără America e zero. Pînă acum, Barack Obama, tot de stînga, din Partidul Democrat, a pierdut Siria, lăsată pe mîna favoritului lui Putin, Assad junior, şi-a islamiştilor. A ajutat Egiptul să aleagă între dictatură islamică şi dictatură militară. În Turcia situaţia evoluează interesant, Afganistanul revine, metodic, sub Talibani, iar în Iran, bezmeticii ajunşi la putere sub Carter, sprijiniţi cu amabilitate de Rusia şi de China, sînt tot mai aproape de bomba atomică şi se simt bine în Irakul abandonat de Obama. Acum, cu Putin peste Ucraina, Barack poate spune că, dacă nu l-a egalat pe Carter, iată, îl şi întrece. Cu aceeaşi politică “morală”, a dialogului, nu a confruntării. Prin care America îşi cere scuze că există. Şi care lasă popoare întregi să-şi vadă spulberate visele de libertate şi de normalitate, în timp ce asasinii scapă basma curată. Aşa cum riscă să se întîmple şi în Ucraina.

Lui Putin îi place la război. Şi-a lansat prima preşedinţie cu al doilea măcel din Cecenia, ca premier şi fost şef al FSB, urmaşul KGB. Redevenit premier, a continuat cu Georgia, în 2008, pe fundalul Olimpiadei de la Beijing. Vrumm, vrumm, tancuri, bombardamente, treburi. În a doua preşedinţie nu putea decît să continue reţeta de succes. Vrumm, vrumm şi în Crimeea, pe teritoriul Ucrainei. Ca o frumoasă copertă la Olimpiada de la Soci. Fanii lui, inclusiv cei din Occident, n-au ratat ocazia de-a susţine justeţea cauzei Kremlinului. Crimeea a fost ataşată artificial la Ucraina, e populată majoritar de ruşi. Putin are tot dreptul să-i apere, fiindcă Occidentul e vinovat, desigur, de răzmeriţa de la Kiev, care a răsturnat regimul lui Yanukovici, profund pro-Moscova. Dă-le-n mă-sa de tratate! Balalaică, lacrimi, aplauze. Sigur, Yanukovici şi-a asasinat cetăţenii cu ajutorul specialiştilor din trupele Berkut. Ca asasin-şef, a fugit din ţară, fiind primit, frăţeşte, la Moscova. Dar ce e asasinat pentru unii, e înalt patriotism pentru alţii.

Fireşte. Fasciştii trebuie stîrpiţi, iar Viktor Yanukovici a luat-o la picior taman din calea fasciştilor supăraţi că le-a tăiat calea spre UE, bastion al fascismului. Nu? Perfect normal ca Viktor să anunţe din Rusia, de la Rostov pe Don, că tot el e preşedintele Ucrainei. În timp ce specialişti anonimi luau în stăpînire instituţiile de putere din Simferopol, capitala Crimeei, şi aeroporturile strategice, cu blindate tot anonime. Dacă nu răspundeau la întrebări, nici specialiştii şi nici blindatele fără însemne, de unde să ştie corespondenţii străini de unde erau? Pe cînd Parlamentul de la Moscova aproba operaţiuni militare în toată Ucraina, iată că intervine şi Barack, de la Washington, cu cîteva consideraţiuni. Ferme. Aşa nu se mai poate, consecinţe serioase etc.

Putin a fost, probabil, fascinat, dacă a stat el o oră şi jumătate la telefon cu Obama, care era în blugi, în Biroul Oval. Între timp, specialiştii nu mai erau anonimi, ci ruşi, ceea ce fuseseră de la început, dar speculaţiile nu-şi au rostul în jurnalismul de calitate. Mai ales cu obuz pe ţeavă la interlocutori. Oricum, perfect. Cică Rusia va încasa o izolare diplomatică şi economică. Adică ce? Nu le mai cumpără nimeni petrolul şi gazele? După ce-a şters pe jos cu Obama în criza din Siria, devenind, de facto, mai tare decît Preşedintele Statelor Unite, Putin şi-a consolidat  poziţia dominantă. Zi, Barack! Mă scoţi din Ucraina? Dai cu bombardeaua, trimiţi portavioane, ce faci? Faci declaraţii. Bine. Hai, te ţin la curent, pa, pa.

Bun, şi? Ce să facă America într-un context atît de complicat, cu atîtea pericole şi cu Lumea Liberă atît de sătulă de conflicte? Un context similar a existat şi în anii ’70-‘80. Atunci, un preşedinte american a spus ce trebuia spus, risipind deruta. Şi a făcut ce trebuia făcut, cu inteligenţă şi cu fermitate. Ronald Reagan a declarat, fără ezitare, că URSS este “Imperiul Răului”. A fixat un obiectiv clar: “We win, they lose”. “Noi cîştigăm, ei pierd”. A dus, cu echipa lui şi cu aliaţi de nădejde, o ofensivă intensă, pe cinci planuri: economic, financiar, tehnologic, diplomatic şi militar. În 1989, la cîteva luni după ce a părăsit Casa Albă, Imperiul Sovietic s-a prăbuşit. Obama susţine că îl admiră pe Reagan. Admirabilă ipocrizie, din moment ce este exact opusul politic al lui Reagan. Îl vedeţi pe Barack declarînd Rusia “Imperiul crimei îndelung organizate?” Şi făcînd tot ce trebuie făcut pentru victoria Lumii Libere?

În 2008, după ce Puţin invadase Georgia, Sarah Palin avertizase că urmează Ucraina, dacă Obama ajunge la Casa Albă. În 2012, la dezbaterile prezidenţiale cu Obama, Mitt Romney avertizase că Rusia este principalul duşman geopolitic al Occidentului. Şi Palin şi Romney au fost ridiculizaţi de presa pro-Obama (peste 90% din presa americană) şi de Obama însuşi. Amîndoi au avut, evident, dreptate. Nici presa, nici Obama nu şi-au cerut, însă, scuze pentru batjocura la care i-au supus, doar pentru ca Putin să aibă liniştea să-şi organizeze, îndelung, crimele. Ajuns preşedinte, Obama a cedat, imediat, la ofuscările Moscovei şi a oprit instalarea Scutului Antirachetă în Polonia şi Cehia. A trimis-o pe hilara Hilary Clinton, unsă ministru de externe, să “reseteze” relaţia cu Moscova. A făcut temenele în faţa tuturor dictatorilor pe care i-a găsit, cerînd scuze pentru că America există şi n-a stat, mereu, cu mîinile în sîn în faţa barbariei. S-a lăsat ridiculizat în Siria. Acum, “roadele” sînt culese, ca şi pe vremea lui Carter, de milioane şi milioane de nevinovaţi. Din fericire, Carter a prins un singur mandat. Obama e la al doilea, şi mai are încă doi ani pe lîngă cel în curs. Ceea ce Putin ştie foarte bine. Pare liniştit, nu mizează pe vreo surpriză.

HA, HA, HAAAA!!!! ASA CEVA?!?!

Victorie măreaţă în fotbalul pe gheaţă

Fotbalul pe gheaţă e fără minge, cu patine în picioare, ciomege în mîini şi dinţi în mantinelă. Fantastic! Evident, există imense rivalităţi la sînge, nu doar ca figură de stil. De pildă, Statele Unite-Rusia. Că şi pe vremea URSS, sovieticii tot ruşi erau pentru americani. La Soci s-a scris o nouă pagină glorioasă din această epopee sportivă. Încărcată de adînci semnificaţii. O lungă perioada, Canada şi SUA, marile puteri ale hocheiului capitalist, Canada fiind şi inventatoarea acestui pasionant sport, n-au putut veni la Olimpiade cu cei mai buni jucători, fiindcă erau profesionişti, deci elemente declasate, corupte, ticăloase. Imaculatul sport olimpic era de amatori. Iar profesioniştii sovietici, fiind comunişti, erau amatori. Logic. Deci perfect echitabil.

Totuşi, chiar şi aşa, în 1980, la apogeul imperialismului sovietic, Olimpiada de iarnă găzduită de americani la Lake Placid (în sărăcie, prin comparaţie cu megalomania de la Soci), a prilejuit un eveniment epocal, incredibil, inimaginabil. Dar magnific. Americanii îi spun “Miracolul de pe gheaţă”. S-au făcut şi filme cu actori îndrăgiţi, Karl Malden şi Kurt Russell, despre eveniment. Pe bună dreptate. Ca impact psihologic şi mediatic, a fost un moment de cotitură în Războiul Rece. Care urma s-o cotească, masiv, în defavoarea Moscovei. Naţionala URSS, declarată “invincibilă”, era o maşină de hochei, cu tot ce are mai umanist termenul. Cetăţeni că Tretiak (portar, considerat cel mai bun din istorie, l-aţi văzut aprinzînd flacăra olimpică la Soci), Harlamov, Fetisov, Mihailov, Makarov, Krutov se distrau chiar şi cu echipe din NHL, liga profesionistă nord-americană. Şi erau doriţi, cu asiduitate, în NHL.

S-ar fi dus ca din puşcă, fireşte, să împuşte dolarul, cum s-ar fi dus şi Gicu Dobrin la Real Madrid, mai ales că aveau şi spaniolii ţuica lor. Dar, din aceleaşi motive, ţinînd de flamura roşie a Partidului, de înaltele idealuri ale comunismului, n-au putut lăsa secera şi ciocanul. Normal, tovarăşul Brejnev le-a trasat hocheiştilor misiunea de a-i călca pe gît, de a-i strivi ca pe năpîrci, în bîrlogul lor, pe imperialişti. În ultimul amical dinainte de Lake Placid, la ditamai Madison Square Garden din New York, selecţionata olimpică americană şi-a luat-o cu 10-3 de la “Maşina Roşie”, cum îşi alintă şi azi echipa fostul şi viitorul public sovietic. Invincibila URSS, campioană olimpică în serie, n-avea cum rata un nou titlu. Numai că antrenorul Herbert Paul Brooks, de la Universitatea Statului Minnesota, găsise cum. La meserie.

Cu o echipă olimpică de amatori şi jucători din echipe studenţeşti, “Herb” a bătut URSS în turneul pentru medalii, cu 4-3, după un meci uluitor. La hochei, pe bune (deşi din serialul SF “Dosarele X” aţi aflat că CIA aranjase tot). Învăţîndu-şi băieţii, pînă la epuizare, toate schemele, toate trucurile sovieticilor, studiate îndelung pe film, şi cum să le anihileze. Ca magnitudine, ar fi ca şi cum selecţionata studenţească de fotbal a României, condusă de Nea Mircea Lucescu, ar fi învins Spania în semifinala Campionatului Mondial din 2010. Americanii au cîştigat apoi aurul olimpic, batînd Finlanda in ultimul meci, dar puteau să-l şi piardă, nu mai conta. Victoria cu URSS a avut un impact uriaş, care a depăşit cu mult sportul. În Rusia, înfrîngerea de la Lake Placid continuă să fie considerată o traumă naţională.

Salt înainte 34 de ani. Cu Vladimir Putin în tribună, la Soci, “Maşina Roşie” şi-a luat-o iar de la SUA, total olimpic. De data aceasta, chiar acasă, pe pămîntul sfînt al patriei. Spre a înţelege enormitatea crosei peste gură încasate, simbolic, de Putin, e suficient să amintim că, în calitate de prim sportiv al ţării, agreabilul Vladimir a jucat ca preşedinte-atacant în naţionala Rusiei, la diferite meciuri de antrenament, înscriind şi goluri, la rugămintea colegilor hocheişti. Iar cum soarta ştie să le potrivească, Timothy Leif “T.J.” Oshie, băiatul care-a adus victoria americană, a trecut şi el prin Minnesota. Mare specialist în penaltiuri. A fost un meci, efectiv, cu de toate. Senzaţional. Între profesionişti sadea, cu toţi ruşii din NHL, în frunte cu Alex Ovecikin. Sigur, gazdele se plîng că li s-a anulat golul victoriei, pentru că poarta a fost mişcată, acuzîndu-l pe portarul american de gangsterism. Dar, după 2-2 şi prelungiri, au avut toate şansele să-i bată pe infamii yankey la penaltiuri. N-au fost în stare. Le-a stins lampa flăcăul T.J. Oshie, cu ultimul şut, printre picioarele portarului. După revoltătoarea ceremonie de deschidere, în care istoria a fost rescrisă cu nesimţire, trecînd peste ororile comunismului, cu băieţi şi fete dansînd zglobii rock’n roll în Moscova stalinistă, Putin şi-a luat-o rock’n roll chiar de la inventatorii genului. Rusia poate să iasă şi campioană olimpică, nu mai contează. Maladeţ!

“Fuck the EU” adica “be afraid, be very afraid”

Telecomunicaţii speciale fierbinţi

Delicios e prea puţin spus. Senzaţional, la fel. Ca şi epocal. E toate acestea şi mult peste, scandalul cu doamna Victoria Nuland şi “Fuck the EU”. Chiar dacă nu agreaţi filmele de groază, ar trebui să vi se facă părul măciucă. “Be afraid, be very afraid”. Rîsul e doar pentru marii amatori de comedie alternativă, dar nu staţi cu ei la masă. Nu sînteţi Victor Ponta, în proximitatea lui Victor Yanukovici, Ucraina, la dineul olimpic oferit de Vladimir Putin, Rusia. Oameni remarcabili. Şefi peste asasini emeriţi, de ziarişti şi adversari politici, dacă va spun ceva cazurile Anna Politkovskaia, Alexander Litvinenko, Georgiy Gongadze sau Yuri Verbitsky. Mai sînt şi rateuri, ca în cazul otrăvirii soldate doar cu desfigurare şi leziuni interne pentru Viktor Yuşcenko, fost preşedinte nerusofil al Ucrainei, dar numai cine nu munceşte nu greşeşte. Iar şefii asasinilor, ce sînt ei? Democraţi, fireşte.

Ştim, din filmele de acţiune, că marii negativi, cu cît sînt mai plecaţi de acasă, cu atît au replici mai bune. Umorul lor este inegalabil. Cum să nu se simtă bine Victor Ponta, baschet, automobilism, plagiat, cu Viktor Yanukovici, box stradal, puşcărie, şi Vladimir Putin, campion la orice sport? Mai ales că în viaţă nu-i ca-n filme. În viaţă, Putin şi Yanukovici sînt, în mod evident, pozitivi. Occidentul e negativ. Occidentul e ticălos. Occidentul e de vină. Nu-i aşa? Foarte joviali par Viktor şi Vladimir în pozele de la Soci. De ce n-ar fi fost? Anterior, la Kiev, Victoria Nuland, asistent al ministrului american de Externe, însărcinată cu probleme Europene şi Euroasiatice, urmaşa lui Philip Gordon, cel de la garajul lui Băsescu, s-a trezit că trebuie să comenteze o înregistrare apărută pe YouTube.

Bună seara fete, bună seara băieţi!

Adică s-a trezit că securiştii ei, americani, n-au fost în stare să-i ofere, săptămînile trecute, o linie telefonică securizată cu ambasadorul american de la Kiev. Ca să discute susţinerea opoziţiei din Ucraina. Închegarea unei alternative la guvernare, cît mai rapid, ţinînd cont de riscul anihilării de către Moscova a revoltei pro-Occident. Susţinerea urma să aibă loc cu ajutorul ONU, nu al UE, care îşi tîrîie călcîiele. “S-o f..i pe UE”, a spus, scurt, doamna Nuland, aprobată de ambasadorul Geoffrey Pyatt. Nu sînt dubii privind autenticitatea interceptării şi autorii ei. La Kiev, doamna Nuland a remarcat, public, calitatea tehnică foarte bună a înregistrării unei convorbiri, altfel, private. La Washington, purtătoarea de cuvînt a Departamentului de Stat a spus că Rusia a coborît la un “nou nivel de josnicie”. La Berlin, doamna Merkel s-a declarat scandalizată, elogiind eforturile doamnei Ashton, Comisar European cu politica externă. Victoria Nuland şi-a cerut scuze faţă de Uniunea Europeană.

Cum să nu fie joviali Putin şi Yanukovici? Cum să nu rîdă ei, ca băieţii, de gîlceava fetelor? Împreună cu toţi fanii lor. Mai ales fanii “imparţialităţii” din UE. Gen militanţii “aceeaşi mizerie”. Ce mi-e Rusia, ce mi-e America, barem Moscova e mai aproape. Că doar SUA înseamnă Uniunea Sovietică Aialaltă. Pentru toţi ceilalţi, însă,  nu rîsul ar trebui să fie pe agendă. Dincolo de satisfacţia, omenească, a doamnei Merkel, de-a vedea America umilită electronic pe YouTube, după ce America îi interceptase telefoanele, situaţia nu e veselă. În lupta cu dictaturile, nu există nici un “Occident”, există doar America. Uniunea Europeană şi-a tîrîit, îşi tîrîie şi îşi va tîrîi mereu călcîiele în faţa Rusiei. Din laşitate, din derută şi din capacitatea remarcabilă de-a nu căuta alternativă la gazele ruseşti. Războiul Rece n-a încetat niciodată, doar năucii şi slugile Moscovei au susţinut contrariul.

Telefonul fierbinte

Războiul Rece se încinge periodic, pînă la roşu (desigur), şi avansează. După Georgia, Rusia e dornică să intervină militar şi în Ucraina. Dacă Georgia e departe, Ucraina e chiar la graniţa României, a UE, a NATO. Cu sau fără legătură cu trădarea lui Edward Snowden, oaspete al Rusiei, Putin a vrut să arate că poate intercepta comunicaţii secrete americane. Şi că poate crea scandaluri menite să intensifice sentimentele antiamericane din Europa. Există vreo parte bună? Da. Interceptarea cu doamna Nuland arată că America e foarte interesată de Ucraina. De aceea, e de presupus că nu doreşte probleme “în spatele frontului”, în România, de pildă.

Nu ştim în ce termeni discută oficialii americani despre USL, care e infinit mai puţin decît UE. Dar acum, după interceptarea telefonului fierbinte al doamnei Nuland, putem bănui. Dat fiind că UE, dincolo de vorbe, nu face nimic ca să aducă Ucraina mai aproape, nu va face nimic nici ca să ţină România în UE, în condiţiile în care USL+Rusia+China=Love. America are, însă, interesul să ţină România în NATO. Un succes american în Ucraina ar fi un succes şi pentru România. Deci un eşec pentru USL. Dar un eşec american în Ucraina? Aceasta e întrebarea. Cum România continuă să nu aibă nici un fel de opoziţie, Victor Ponta, Crin Atonescu şi, în general, USL, nu par dispuşi să renunţe la batjocorirea Justiţiei, iar în Ucraina lucrurile nu stau deloc pe roze, “be afraid, be very afraid” e un îndemn cît se poate de potrivit.

Aplaudatul cu o singura mina

Tehnici de vîrf în parteneriatul strategic

Wow: victorie! Magistraţii anticorupţie au fost încurajaţi să bage mare la arestări şi condamnări! Dublu wow: baronii şi lacheii lor au fost ameninţaţi că-i ia mama dracu’ dacă se mai suie cu bocancii pe Justiţie şi pe Constituţie! Triplu wow: independenţa presei va fi sprijinită! Yes! Sîntem salvaţi! Vizita doamnei Nuland, de la Externele americăneşti, a repus România pe drumul cel drept, cu Stat de Drept. Am învins! Rezolvă americanii tot. Ura. Hai la una mică.

Entuziasmul care mijeşte prin diverse comentarii nu poate fi decît legitim, fireşte. “Cea mai cinstită guvernare” se va trezi cu toţi cinstiţii în pîrnaie, unul după altul. Baronii sînt terminaţi. Debaronizată, populaţia, în special cea rurală, va vota lucid, pentru politicieni integri şi competenţi. Mogulii sînt şi mai terminaţi. Demogulizată, presa aservită va înlocui, subit, coprofagii cu jurnalişti adevăraţi, care nu vor mai spăla pe creier populaţia, ajutînd toate scursurile penale să ajungă la putere. Nu?

Această salubrizare politico-mediatică va relansa economia, asigurînd climatul investiţional optim, stabil, bazat pe o maximă predictibilitate legislativo-fiscalo-administrativă, care va atrage turme de investitori strategici occidentali, nu cirezi de şmenari tactici orientali. România se va alinia, în sfîrşit, la normele Vestului, care asigură prosperitatea reală şi durabilă, lepădîndu-se de canoanele Estului, care asigură rahatul praf. Entuziasmul nu poate fi decît legitim.

Exceptînd, desigur, cazul în care nu e. Americanii pot face multe. Uneori le iese, uneori, nu. Ţine şi de ei, că nu toţi guvernanţii americani sînt la fel. Dar ţine şi de partea cealaltă. Ce pot face într-o ţară care nu este a lor? Colonialism amical? Cînd colonul clientului, ascendent, transvers şi descendent, e plin cu ce se vede, clisma numai amicală n-ar fi. Şi, oricum, ar trebui schimbată radical dieta, că degeaba scoţi tot, dacă tot aia intră. Or, rezistenţa la schimbare este uriaşă. Să fim serioşi, colonialismul e depăşit. Românii sînt mult prea independenţi.

Ce faci, atunci, cu o ţară independentă, total, de gîndirea occidentală, în care populaţia, în covîrşitoare majoritate, nici măcar nu înţelege ce-i aia plagiat, darămite să se simtă jignită că e condusă de un plagiator? Ce faci cu o ţară în care opoziţia bate cîmpii, bătîndu-se pe ciolanul mandatelor de europarlamentar? Ce faci cu o ţară convinsă, majoritar, că toţi sînt o apă şi-un pămînt, deci soluţia e în absenteism? Ce faci cu o ţară în care şi formatorii de opinie consideraţi mai răsăriţi înghit toate aberaţiile şi le regurgitează pe tonul cel mai doct cu putinţă? Ce faci cu o ţară pentru care separaţia puterilor, independenţa Justiţiei şi respectul pentru Lege nu înseamnă nimic? Că dacă ar însemna, poate s-ar scandaliza.

Iei notă de materialul clientului. Notezi, de pildă, aşa cum a făcut şi doamna Nuland, indiferenţa opiniei publice româneşti faţă de chestiunile privind Domnia Legii. Aşa zic americanii la “Stat de Drept”. Fiindcă nu înseamnă chiar acelaşi lucru. Ce vreţi, ei au o altă viziune, greşită, desigur, prin care Statul nu patronează Legea. Ci Statul trebuie să fie primul supus al Legii, fiind şi cel mai puternic. O ia razna şi Statul lor, normal, dar ei nu tac, în marea lor majoritate. Nu stau cu mîinile în sîn. Nu se resemnează. Nu li se rupe.

Evident, lucrurile notate cu prilejul diverselor vizite sînt puse alături de nota fundamentală, care confirmă că România este, totuşi, membră în alianţa NATO. Se oferă tot sprijinul, toate încurajările, toată consultanţa. Dar alianţă cu de-a sila, nu se poate. Americanii au o vorbă: la aplaudat, trebuie două mîini. Aplaudatul cu o singură mînă nu poate fi transformat în procedeu de succes. Cu o singură mînă se dau palme. De-o vreme, americanii le primesc cu regularitate de la aliaţii dîmboviţeni. Pînă vor da şi ei. Nu cu palma, cu şutul. În fund. Out! Ar fi o noutate, dar progresul e infinit, nu-i aşa? Aceasta e paleta opţiunilor: între aplauze şi şut în fund. Paleta opţiunilor României, nu ale unei guvernări sau alteia. Ideea că românii îşi pot vedea de-ale lor, fiindcă America va face pentru România tot ce românii nu înţeleg că trebuie să facă, garantează doar şutul.

Prima batalie a dreptei

Când dreapta va intra în pâine, vom observa patru ‘stâlpi’ protejați cu sfințenie de acel partid sau partide:

1. SRL, PFA, liber profesioniști, investitori, de la Gogoașa lui Gigi & Marieta până la firmele de milioane de dolari care produc anti-viruși. Stat mai mic, birocrație redusă, hârțogăraie redusă. Aici nu sunt la prima vedere foarte multe voturi, deși oamenii ăștia pot și vor influența rude, prieteni, familie. Dar mai ales la acest stâlp sunt bani. Că tot întreabă lumea (pe bună dreptate) de unde să ia dreapta bani. Simplu: de la sutele de mii de oameni ale căror interese economice le protejează. Trei sute de mii de oameni ori trei euro pe lună înseamnă că în fiecare an ai făcut rost de banii de campanie pentru ciclul electoral următor. Dar faci treabă pentru ei când guvernezi, nu-i menționezi doar în campanie.

2. Creștinism. Valorile morale sunt un scut fără egal, atât pentru om cât și pentru societate. Lupta anti-corupție, de exemplu, fără o etică larg răspândită în sensul ăsta e muncă de Sisif. Discuția pe stâlpul ăsta e extrem de complicată și s-ar putea întinde pe mii de cuvinte. Rezum la maxim și în cel mai cinic mod cu putință: dacă dreapta nu are religia de partea sa, o va avea stânga. La acest stâlp e cel mai mult de lucru, aici se știe cel mai puțin, aici terenul e cel mai minat, aici poate fi cea mai mare schimbare în termen de voturi. Ruralul și
orașele mici vor fi spațiile de extindere cele mai evidente. Dar cu multă muncă. Înzecit mai multă muncă decât cea necesară pentru crearea propriu-zisă a unui partid de dreapta.

3. Sănătate și educație. România e o țară de familii. Stânga a prostit „dreapta” să creadă că asta înseamnă pensii, alocații și dureri de cap pentru buget. De fapt, o familie înseamnă bunici, părinți, copii. Orice măsură în sănătate și educație afectează orice familie din România. Nu intru acum în detalii apropo de ce trebuie făcut, ar trebui să fie evident, dar dacă faci ceva trebuie să te explici și să te lauzi din toți bojocii. Linia principală: îmbunătățirea calității și percepției calității. Nu bugetul. Nu prioritățile birocrației. Pentru asta nu e îndeajuns un Funeriu, ci mai mulți, un mod de gândire. Și, pe aceste două subdomenii, cele mai bune echipe de consultanți de imagine pe care le are la dispoziție partidul de dreapta (toți ceilalți inclusiv primul ministru/liderul partidului vor trebui să se mulțumească cu echipele nr. 3, 4, și așa mai departe).

4. Stabilitate și prosperitate. Sunt legate, deși se cam crede că se bat cap în cap. Stânga trebuie să devină în percepția publică partizana măsurilor năstrușnice, anunțurilor bruște, deciziilor care schimbă radical bugetele de familie sau de firmă, planurile de viitor. Când votezi dreapta, trebuie să știi că ai în față câțiva ani în care lucrurile se vor mișca în bine, ani în care poți să pariezi pe România, să-ți iei un credit, un apartament, să faci sau să crești un copil, să-ți extinzi afacerea.

Ar mai fi lucruri de zis, multe și toate de voturi aducătoare. Demnitate națională. Respect pentru cei în vârstă. Respectul muncii. Reducerea taxelor. Rămân fără ezitări lupta împotriva corupției, orientarea atlantică care au și ele rolul lor nu numai în arhitectura unei guvernări dar și a alegerilor. Se promovează cultura, performanța, reușita mai mult decât acum. Etc.

Ce rezultă când tragem linia?

De partea dreptei sunt oamenii care muncesc sau investesc, oamenii pentru care familia e importantă, oamenii în vârstă, cei credincioși, o bună parte din mediul rural. Incomparabil mai mulți decât cei care acum susțin „dreapta”. De fapt pe stânga rămân puțini. Dreapta, nu la nivel de auto-declarare ci în planul valorilor, lucru evident pentru orice consultant străin vine aici și face 2-3 sondaje de profunzime, e marea majoritate.

Pentru oamenii ăștia, pentru stâlpii ăștia guvernezi, faci legi, exiști. Decât să-i calci pe bombeu pleci din politică sau îți tragi un glonte în cap. Nu glumesc. E interzisă fraza: „e, hai că totuși nu suntem la fel de răi ca ceilalți, putem să facem prostii, o să ne voteze oricum”, fraza asta e începutul morții oricărei guvernări.

Scurtă sesiune de întrebări și răspunsuri:

Reacția 0: Dar… stai o secundă. Dreapta ar avea printre votanții săi oameni obișnuiți, pensionari, picolițe, taximetriști, preoți, șoferi de camioane, zilieri, bugetari, casierițe de hipermarket, crescători de albine, neintelectuali! Asta ar schimba totul!

Răspuns: Exact.

Reacția 1: Asta nu e dreapta.

Răspuns: Din Szeged până în Alaska dreapta înseamnă capitalism, rol redus al statului în economie, responsabilitate individuală, familie, mândrie națională și respect pentru tradiții. La noi s-au încurcat etichetele în 1990 și așa a rămas.

Reacția 2: Nu e timp de asta, acum luptăm pentru statul de drept, DNA,
relația cu SUA.

Răspuns: „Statul de drept”, „DNA” și „SUA” nu sunt teme suficiente din punct de vedere electoral, după cum știm din vara lui 2012 și vom redescoperi în 2014. Iar fără susținere electorală nu se implementează nimic niciodată.

Reacția 3: Te chinui degeaba, n-ai ce să schimbi, românii sunt proști,
o nație de rahat, urăsc că m-am născut aici.

Răspuns: Dacă nu ai încredere în români și în România, problema ta. Dreapta românească, ca oricare dreaptă de pe glob, e optimistă, are încredere și știe (nu bănuiește, ci știe) că lucrurile se pot îmbunătăți considerabil. Fără patetisme vadimiste și exagerări: avem resurse, avem un popor care poate face treabă (și în parte deja face), energiile pozitive și productive sunt doar ținute sub capac și trebuie eliberate.

Reacția 4: Te chinui degeaba, nu e necesar, o să facă Băsescu ceva, o să închidem cu toții ochii și va fi bine, ne vom trezi în 2005.

Răspuns: Acest film nu mai rulează în cinematografe.

Reacția 5: Nu e nevoie de ideologie, trebuie găsit un lider carismatic ca Băsescu și gata.

Răspuns: Să zicem că se găsește un asemenea lider și acum, nu peste 40 de ani. Ce va putea face? În zilele astea descoperim limitele dependenței de lider. Traian Băsescu a făcut enorm de multe. Dar fără valori electorale și ideologice, doar cu DNA-SUA-Jos USL e blocat și el și partidul lui. Cu lider dar fără partide puternice nu faci Constituție, tremuri la fiecare moțiune de cenzură și nici măcar nu poți să implementezi rezultatele referendumurilor propuse de tine și validate (!). În plus, un lider se mai și erodează, caz în care riști să rămâi în pom. Când ai un partid și un *grup de lideri bazat pe valori ideologice*, un pas greșit al unuia dintre ei nu scufundă tot vasul.

Reacția 6: Nu e nevoie de planuri d-astea grandioase, lumea o să se sature de PSD și o să-i voteze pe-ai noștri.

Răspuns: Dacă îi votează (care ‘ai noștri’??) iar respectivii obțin puterea, vom asculta din nou discul din perioada 1997-2000 sau 2010-2012: reforme, scăderea nivelului de trai, capitalism keynesian, gafe de comunicare, sondajele-mint, disperare, erodare de figuri carismatice, furie, frustare, românii-sunt-proști și într-un final destul de tăcut o înfrângere catastrofală și iarăși ani prin deșert în timpul cărora cineva își va da seama cu destul de multă stupoare că măsurile de dreapta luate în timpul guvernării ‘alor noștri’ sunt puține, puține de tot și că de fapt s-a cam stat pe loc iar stânga e bine mersi la putere, de parcă nu i s-a întâmplat niciodată nimic în timp ce ‘alor noștri’ le trebuie juma’ de deceniu să se culeagă de pe jos.

Reacția 7: E o aiureală ce-ai scris tu cu stâlpii, sunt vise, e imposibil.

Răspuns: Ai dreptate, urmează cel puțin un deceniu de victorii ale PSD.

Atlantism si puciulism

Potomac peste capac

Nu, cînd americanii trimit la Bucureşti un înalt funcţionar din ministerul de Externe, nu e ceva de rutină. Nu, cînd conducerea Consiliului Suprem al Magistraturii şi ministrul Justiţiei sînt convocaţi de ambasada americană , nu e ceva de rutină. Nu e ceva normal. Nu e ceva banal, ci altceva. E groasă.

Grosimea respectivă e situată în zona facială a conducerii actualei puteri de la Bucureşti. În speţă, la nivelul obrazului. Totodată, ea, grosimea, e acompaniată de o accentuată scurtime la etajul cortical al respectivei conduceri. A USL, un interesant mecanism de stînga-dreapta, care revarsă asupra patriei noastre rezultatul obişnuit al mişcărilor de stînga-dreapta.

Partea bună e că americanilor continuă să le pese. Partea proastă e că doar lor pare să le mai pese destul. Dar, ce vreţi, istoria, departe de-a se fi sfîrşit, continuă. Probleme în Siria, cu un regim racordat la gîndirea ayatollahilor din Iran. Probleme în Turcia, cu un regim racordat la gîndirea Frăţiei Musulmane din Egipt. Probleme şi în Ucraina, cu un regim racordat la gîndirea fratelui Putin. Privind dinspre Washington, pe direcţia unor baze militare utile, decuplarea unei ţări europene din NATO de la cutumele ţărilor europene din NATO şi racordarea ei la cutume opuse şi de semn contrar n-ar fi deloc oportună. De unde şi gesturile, deloc cutumiare, ale oficialilor americani.

I’ll be back!

Le-au mai făcut ei, de-a lungul ultimilor doi ani, pe care îi putem numi, cu îndreptăţită mîndrie, anii-lumină ai uselismului. După alţi autori, e vorba de anii pucismului. Un sinonim pentru uselism, printre puţine altele. A venit, mai întîi, un domn, Gordon, de la Departamentul de Stat al SUA (ministerul lor de Externe), în vara lui 2012, trecînd pe la un garaj, cînd cu declanşarea puciului parlamentar uselist. Au venit, apoi, pesedeii din Comisia Juridică a Camerei, fără penelei, convocaţi la ambasada americană, în decembrie 2013, ca să-i explice ambasadorului treaba cu super-imunitatea, super-aministierea şi super-graţierea bandiţilor din politică.

A venit, acum, în ianuarie 2014, o doamnă, Nuland, tot de la Departamentul de Stat, exact, hăăăăăt, de la Washington, cu prilejul respingerii, la Curtea Constituţională, a legii împroprietăririi baronilor prin descentralizare. Şi anume, a respingerii respingerii prin critici useliste, publice. Cu ameninţări deloc voalate, doar ţăţeşti, la adresa “justiţiei băsiste”. Semn că pucismul s-a demascat drept puciulism.

Pucistul are, totuşi, o anumită maturitate. Bunăoară, dă puciul, chiar şi parlamentar, într-o ţară sud-americană, nu în România, membră a NATO. Iar cînd vede că riscă anumite consecinţe dinspre Washington, pucistul încetează. Puciulistul, nu. Semn al unei pronunţate imaturităţi, care îl face să nu vadă consecinţele. Din cauza imaturităţii, nu înţelege riscurile trecerii de la uselism la uslamism. Căci puciulismul din uslamism vine. Uslamistul e perceput altfel: refractar, radical. În sensul că lipsit radical de contact cu realitatea. La care e complet refractar.

Do you feel lucky, punk?

O fi Obama din aceeaşi familie, politic vorbind, cu Victor Ponta. Dar dacă premierul a înţeles că a fost chemat la Washington, în toamna trecută, fiindcă a practicat acelaşi sport ca şi Ghiţă Mureşan, fost jucător de baschet la Washington Bullets, atunci n-a înţeles. La discuţiile cu vicepreşedintele SUA, că Obama nu primea, Joe Biden i-a explicat clar, de la obraz, ce vrea America de la el şi tovarăşii lui de joacă: să lase Justiţia în pace. După cutuma euroatlantică. La care Veve ce-o fi zis? Vezi-ţi bă, Baidene, de treabă! Ce, nu ţi-e bine? Sau: Da, să trăiţi, eu dintotdeauna, cum să nu, Justiţia, fireşte, nici o problemă, contaţi pe mine! Săru’ mîna! Or, în pofida eforturilor antenisto-ghiţisto-realităţiste de-a eluda realul, sînt lucruri la care americanii ţin.

Obrazul gros şi mintea scurtă nu reprezintă atuuri în relaţiile cu americanii. Dimpotrivă. Puciuliştii sigur că nu înţeleg. În puciulismul lor, n-au cum. Structural. “Ei, şi ce-o să ne facă americanii? O să bage portavioane pe Dîmboviţa? N-au loc! Ha, ha! Fiindcă e băsistă, adică dă sentinţe care nouă nu ne plac, normal că Justiţia trebuie schimbată, cu tot cu legi. Cine le-a dat americanilor voie să facă baze NATO la noi? Adrian Năstase, cel mai bun premier din istorie! Băsiştii îl bagă la pîrnaiei şi vor să bage şi alţi colegi, iar americanii sînt de acord? Să-şi ia bazele şi să ne lase, naibii.” Ceea ce americanii, după o atentă evaluare, chiar ar putea face. Depinde numai de ţară. Cînd puciuliştii vor ţara, iar ţării i se rupe, ce mai e de făcut? Uniţi, salvăm? Sigur. Ulterior, sigur că tot americanii ar fi de vină. Că n-au băgat portavioane pe Dîmboviţa. Să fi făcut unele mici, să încapă, şi nepoluante, să protejeze mediul. Să se fi preocupat, nu să ne lase de izbelişte, cu puciuliştii, să ne dea la ruşi şi la chinezi. Nişte loaze.

Not to war, to pieces!

Visul Americii ţăndări (To war, or not to war III)

„Stan şi Bran”, „Bufoni”, „Amatori”, „Nişte greşiţi, în locul greşit” sînt doar cîteva dintre criticile presei americane la adresa lui Obama şi-a ministrului de Externe John Kerry. Cînd Wall Street Journal ajunge sa scrie despre “Preşedinţia tip Stan şi Bran”, e ceva! În urmă cu o lună, Bashar al-Assad era un monstru, iar Vladimir Putin era nemernicul fără scrupule care îl susţinea la ONU. Acum, Putin e campionul păcii, iar Bashar e un partener valabil de negociere. După „cea mai proastă zi a diplomaţiei americane şi occidentale de cînd se ţine socoteala” (Daily Telegraph, Londra), Putin oferea tîrgul care-l scăpa pe Obama de riscul înfrîngerii în Congres, luînd de pe masă intervenţia militară. „Măcelarul din Damasc” va preda armele chimice, în vederea distrugerii. Aşa, fără nici o intervenţie, cuvîntul dictatorului sirian şi cel al liderului de la Kremlin fiind suficiente. Putin a publicat şi-un editorial în New York Times, în care i-a explicat Americii lui Obama că e o ţară fără nimic excepţional, care trebuie să-şi vadă lungul nasului. Invocîndu-l pe Dumnezeu, Vladimir Vladimirovici a încheiat reamintind că Domnul ne-a creat pe toţi egali.

În numai o lună, Preşedintele Americii a încetat să mai fie cel mai important lider al lumii, devenind partener egal de negocieri cu Putin şi cu Bashar al-Assad. Obama şi Kerry au reuşit să rupă „relaţia specială” a Americii cu Marea Britanie. Să pună sub semnul întrebării viitorul NATO. Şi să dea de înţeles tuturor regimurilor „egale” cu democraţiile, de la înţeleapta dictatură filonucleară din Iran, la dictatura nucleară umanistă din Coreea de Nord, trecînd prin dictatura nucleară capitalistă, dar totuşi comunistă, de la Beijing, că nu riscă nimic. „Be afraid, be very afraid”, avertismentul clasic din filmele de acţiune, nu li se mai adresează lor. De ce să se teamă, şi anume, foarte tare? „Be afraid, be very afraid” li se adresează, acum, democraţiilor, pe care Putin le consideră egalele dictaturilor, fiindcă asta a înţeles el c-ar fi voia Domnului. Frumos. Nu în fiecare zi un preşedinte american face ţăndări credibilitatea Americii şi lasă Lumea Liberă de izbelişte.

Suprize anunţate

Totuşi, era previzibil. Reagan spunea că pacea, pentru America şi Occident, e posibilă pe două cai. Una e imediată: capitularea, cu dezastrul ulterior. Cealaltă e victoria obţinută prin luptă, în numele libertăţii. Cu răbdare, curaj, sacrificii, competenţă şi limpezime morală. Nu, dictaturile nu sînt egalele democraţiilor, prin Drept Divin. Există o vreme a diplomaţiei şi o vreme a armelor. Dacă nu e credibilă, ameninţarea armelor nu descurajează, ci incurajează. Pentru Obama, vremea armelor Americii a trecut. „America e de vină” a fost mesajul lui şi de boboc-senator, şi de candidat la Casa Albă, şi de preşedinte laureat cu Nobelul pentru Pace. Cît şi mesajul lui de candidat la realegere, atunci cînd, fără să-şi dea seama că microfoanele funcţionau, i-a transmis lui Putin că va fi mult mai flexibil în al doilea mandat. Iată: de la „linia roşie” cu armele chimice, la negocieri cu Bashar. Om de cuvînt, flexibilitate reală. Aşa da!

În fond, ce să facă? Să nu tragă o “linie rosie,” ştiind foarte bine că, după atîţia ani de campanie dezlănţuită a stîngii împotriva intervenţiilor americane din Afganistan şi din Irak, şi după realegerea unui preşedinte de stînga, care a promovat neintervenţia, publicul va fi vehement împotriva războiului? Să nu aştepte ca măcelul declanşat de Bashar să facă peste 100.000 de morţi pînă la „linia roşie” cu armele chimice, cînd opoziţia din Siria fusese deja infiltrată de islamişti? Să nu promită public, spre uşurarea adversarilor, că va fi o acţiune minoră, sau, cum a spus Kerry, „un efort incredibil de mic, gen limitat”? Potrivit criticilor lui Obama, un lider american lucid, cu experienţă, avînd colaboratori lucizi, cu experienţă, aşa ar fi procedat. Dar, înainte de orice, n-ar fi retras forţele americane din Irak. Pentru a putea lovi oricînd, masiv şi prin surprindere, un dictator ca Bashar, în caz că ignoră avertismentele. Pentru a împiedica Irakul să intre pe orbita Iranului, devenind un teritoriu prin care Bashar să poată primi, cu impunitate, întăriri de la aliaţii iranieni. Pentru a nu permite Iranului, care lucrează de zor la bomba atomică, să capete o poziţie regională dominantă, cu acces la Mediterană prin puntea Irak-Siria-Liban.

Golf şi şeptic

După discursul în care a anunţat că pasează Congresului responsabilitate războiului cu Siria, Obama a luat imediat coloana de limuzine şi s-a dus să joace golf cu vicepreşedintele Biden. De pe terenul de golf fusese adus, la insistenţele unei consiliere, să vadă şi acţiunea de comando care l-a eliminat pe Osama bin Laden. Barack a făcut cîteva poze în centrul de comandă, apoi a ieşit, în calitate de Comandat Suprem, să joace cărţi cu nişte colaboratori, lasînd vorbă să fie chemat dacă e ceva. Şepticul nu e de neglijat în lupta cu terorismul. Dincolo de aceste aspecte, Obama şi echipa lui sînt acuzaţi de incompetenţă crasă, peste cea din perioada lui Jimmy Carter, tot Democrat, de stînga, considerat cel mai incompetent preşedinte american.

Unii comentatori avansează, însă, altă variantă. Dinaintea primului mandat, Obama şi-a declarat, răspicat, obiectivul: „Transformarea fundamentală a Americii”. Nu şi-a ascuns poziţia foarte critică faţă de capitalism şi intervenţiile militare. Efectul politicilor lui Obama se încadrează, perfect, într-un program de subminare a capitalismului american, locomotiva economiei mondiale, şi-a capacităţii americane de intervenţie pentru apărarea şi extinderea democraţiei. O “Americă bună”, sărăcită prin socialism şi incapabilă să se opună dictaturilor, ar reprezenta, într-adevăr, o transformare fundamentală. Pentru întreaga omenire. Din această perspectivă, prestaţia lui Obama ar fi de o competenţă desăvîrşită. Din fericire, Carter a avut un singur mandat. Obama mai are trei ani şi patru luni din al doilea. Competenţă sau incompetenţă, aceeaşi concluzie: „Be afraid, be very afraid.”

To war, or not to war (II)

Curajul prafului în ochi

Încă puţin şi va fi declarată, oficial, vinovăţia lui Bush. Războiul rău purtat de Bush în Irak a întors opinia publică împotriva războiului bun propus de Obama în Siria. Coaliţia rea, de vreo cincizeci de state, strînsă de Bush a descurajat formarea coaliţiei bune dorite de Barack. „Doctrina Bush“ a zădărnicit înflorirea „doctrinei Obama“. Ce să faci? Chiar, ce să faci împotriva dictaturii?

Poţi să te predai. Sau poţi să lupţi. Victorie militară, ocupaţie, eliminarea liderilor şi structurilor dictaturii, democratizare impusă de America şi păzită, timp de generaţii, prin păstrarea unei prezenţe militare substanţiale. Germania de Vest, Italia, Japonia, de pildă. Poţi, după decenii de împăciuitorism, să opreşti expansiunea „Imperiului Răului“, adică URSS, şi să-l obligi la capitulare, ca să-i eliberezi coloniile de sub dictatură, mizînd pe democratizarea făcută sub lideri foarte populari, care s-au opus dictaturii, precum Lech Wałęsa, Václav Havel sau – de ce nu? – Ion Iliescu. Am glumit, ştim de ce nu Ion Iliescu. Poţi să convingi dictatori ca Franco sau ca Pinochet să accepte alegeri libere, chiar şi post-mortem, avînd garanţii că nu vor veni la putere noi dictaturi, ci forţe democratice, pe care le-ai ajutat să se închege. Ce faci, însă, cu dictaturile din ţări care nu sînt nici occidentale, nici occidentalizate cît de cît, nici interesate de vreo occidentalizare?

Bushismele

După atacurile de la 11 septembrie 2001, cu ţara în război cu terorismul islamic, Bush a schimbat doctrina americană de securitate. America nu va mai aştepta să-i fie adus războiul acasă, ci va opri inamicii acasă la ei. America nu va mai aştepta ca inamicii să aibă capacitatea să o atace, ci îi va împiedica s-o capete. Fiindcă democraţiile nu se războiesc între ele, America va răspîndi democraţia prin înlăturarea dictaturilor care luptă pentru distrugerea Occidentului fie deschis, fie mascat, prin finanţarea, instruirea şi găzduirea teroriştilor. După cucerirea imediată a Afganistanului (declarată de adversari „imposibilă“) şi înlăturarea regimului talibanilor, a fost întocmită lista de priorităţi: Irak, Iran, Coreea de Nord. „Axa Răului.“ La un an şi jumătate după dezastrul de la 11 septembrie, America şi aliaţii ei au invadat Irakul, cu scopul declarat al democratizării ţării prin schimbarea regimului politic (ţel fixat încă din 1998, printr-o lege adoptată de Congres şi semnată de Bill Clinton) şi al eliminării armelor de distrugere în masă irakiene.

În pofida noilor predicţii defetiste, de tip „Al doilea Vietnam“, victoria militară şi prăbuşirea regimului lui Saddam Hussein au fost obţinute în timp-record. Dar din ceaţa războiului nu s-a ivit vreun Wałęsa sau Havel irakian. Sigur, nici vreun Ion Iliescu. Şi nu s-au găsit stivele de arme de distrugere în masă, garantate de marile servicii de informaţii din Vest. Aşa încît stînga occidentală, în frunte cu democraţii americani, şi-a văzut de plan: transformarea Irakului, în ochii publicului, în noul Vietnam. Saddam n-avea arme de distrugere în masă, deci era om bun, iar războiul a fost criminal şi ilegal, deşi fusese aprobat de Congres. N-a contat că s-au găsit arme chimice, dar nu în cantităţi industriale. Că Irakul, de bine, de rău, şi-a înjghebat un fel de democraţie şi are guverne alese. Că Libia lui Gaddafi s-a speriat, a recunoscut subit că avea un program nuclear secret şi l-a anulat. N-a contat nimic. „Bush a minţit, copiii au murit!“ Atît.

Obamismele

„Preşedintele planetei Pămînt“ (aşa l-a elogiat Cristian Tudor Popescu, în noaptea primului triumf electoral) şi autorul marelui hit editorial „Curajul speranţei“, Obama a schimbat doctrina americană de securitate. Unu: politica externă slujeşte interesele electorale ale preşedintelui. Doi: cuvintele preşedintelui vor fi de-ajuns ca să aducă pacea. Normal, avînd Premiul Nobel pentru Pace. Luat căci…? A, da: criticase dur, în campanie, intervenţionismul lui Bush, „hărţuirea“ altor ţări de către America, militînd pentru retragere şi neintervenţie. În 2012, în a doua campanie, Obama a tras o „linie roşie“ pentru Siria: armele chimice. Ghinion. Declaraţia menită să-i consolideze imaginea de campion al păcii prin diplomaţie abilă, dar fermă, a devenit un bumerang. Bashar al-Assad, cultivat îndelung de emisarii lui Obama, elogiat drept „viteaz reformator“ de Hillary Clinton, a fost acuzat în 2013 că a folosit arme chimice. Linia roşie pe care Obama a tras-o singur şi nesilit de nimeni, pentru cîştig electoral, ducea direct la război. Ce a făcut Obama? Ce face întotdeauna. A minţit, pasînd responsabilitatea altora.

„Nu eu am tras o line roşie. Lumea a tras o linie roşie cînd guvernele reprezentînd 98% din populaţia lumii (…) au aprobat interzicerea armelor chimice (…). Congresul american a tras o linie roşie cînd a ratificat acel tratat (…). Credibilitatea mea nu este în joc. E în joc credibilitatea comunităţii internaţionale, a Americii şi a Congresului.“ Declaraţie făcută în Suedia, în prezenţa premierului Fredrik Reinfeldt, de liderul Lumii Libere, Barack Hussein Obama. Dar „Bush a minţit, copiii au murit“. Mărturii, şi nu puţine, apărute încă din 2003 vorbeau despre convoaie de camioane trimise din Irak în Siria, chiar înaintea ofensivei americane, simultan cu zeci de zboruri spre Damasc, cu avioane pline de butoaie marcate cu „cap de mort“. În 2007, aviaţia israeliană a distrus o instalaţie nucleară nedeclarată din Siria, construită de nord-coreeni. În 2008, în condiţii de secret total, peste 500 de tone de minereu de uraniu au fost evacuate din Irak în Canada. Fuseseră găsite după invazia americană, la sud de Bagdad, în centrul irakian de cercetări atomice de la Tuwaitha. Presa a fost anunţată de-abia, hăt, după finalizarea evacuării. (va urma)

KAMIKAZE

Abonamente Kamikaze

Carter, Obama, Reagan, un BMW si un Moskvich

Mă uit la cum arată lumea sub Obama și nici nu vreau să mă gîndesc ce s-ar fi întîmplat dacă Carter ar fi cîștigat al doilea mandat. Mă trec fiori reci. Gîndiți-vă că atunci jumătate din lume era sub ocupația nebuniei comuniste și a tancurilor sovietice.

Cine vrea să-și imagineze ce s-ar fi întîmplat dacă Carter ar fi cîștigat al doilea mandat, să se uite la ce se întîmplă acum, cu imensa deosebire că acum estul Europei, cel puțin, nu mai este sub ocupația nebuniei comuniste și a tancurilor sovietice, iar asta se datorează în primul rînd celui care a cîștigat alegerile din 1980 în fața lui Carter, Ronald Reagan, dar nu numai lui (mai erau și Thatcher pe-acolo, și Papa Ioan Paul al II lea).

Ar fi crăpat comunismul fără Reagan? Da, categoric. Dar noi n-am fi prins momentul ăla. Gîndiți-vă că avem o cursă la care participă două mașini, un BMW și un Moskvich. BMW-ul, din varii motive (frică, respect față de Moskvich, lecturi de tinerețe) merge cu 40 la oră, și păstrează distanța constantă față de Moskvich, care se află în fața sa, la 20 de metri. La un moment dat, Reagan trece pe locul șoferului și o calcă. 40, 50, 70, 100, 130, 170, 200… Moskvichul încearcă să țină ritmul, dar la 120 tabla începe să iasă din țîțîni și motorul să scoată fum prin locuri prin care n-ar trebui să scoată fum. Într-un final, Moskvichul cedează. Ar fi cedat oricum, fiindcă e mașină proastă, dar, în condițiile în care BMW-ul se păstra respectuos la 40 la oră și la cîteva zeci de metri în spatele mașinii comuniste, ar mai fi durat sute sau mii de kilometri pînă cînd aceasta ceda.

Să-i mulțumim lui Reagan deci că a călcat-o și să ne uităm la administrația Obama ca să ne putem da seama ce catastrofă ne-a trecut pe la ureche în 1980. Carter ar fi fost cel mai penibil și catastrofal președinte american, însă a avut doar un mandat și nu și-a atins limitele. Obama a avut mai mult timp la dispoziție să se dovedească cel mai penibil și catastrofal președinte american și lider occidental.

Obama n-o ține la 40. Obama i-a scos motorul, s-a așezat pe marginea drumului și fumează iarbă. Și concurentul are căruță, nu Moskvich. Drumul e cunoscut, urmează dîra de sînge.

Dragoș Paul Aligică o zice mai bine pe Facebook despre Obama și gloata de cretini iresponsabili care îl urmează:

Democratizare in Orientul Apropiat si Mijlociu: A fost o vreme cand si biciul si zaharelul erau pe pozitie si exista vointa sa se faca ceva. N-a fost sa fie.

Partidul, mass media, suporterii si idiotii utili asociati cu actuala administratie de la Washington si aliatii ei progresisti, fundamentalisti si reactionari de aiurea au facut totul, dar totul ca sa submineze acea sansa.

Au deligitimizat cu o iresponsabiltate incredibila nu o politica sau o initativa, nu un om sau partid politic ci un intreg sistem geopolitic creat cu efort si sacrificii timp de generatii.

Au ajuns la putere acum. Au promis ca stiu ei cum se face treaba. Ca sa vezi diplomatie, ca sa vezi solutii. Ca sa vezi stiinta a nuantei si intelegere a realitatilor.

Iata rezultatul. Asa se scrie istoria. Iresponsabilitate, ideologie, diletantism, ineptie si ipocrizie.

Multumiti?

Apropo: va mai aduceti aminte hoardele progresiste iesite in strazi sa protesteze in apararea lui Sadam Hussein? A talibanilor? Va aduceti aminte frenezia boicotarii Israeluli?

Unde sunt, frate, astia acum cand de ani de zile oameni nevinovati sunt macelariti in Siria? Cand arme chimice sunt folosite masiv? Unde? Unde e vocea lor? Unde sunt demonstratiile si indignarea? Arme chimice. Da? Arme chimice.

Vedeti: Asta e realitatea. Astia sunt si nu trebuie sa va faceti nici cea mai mica iluzie cu privire la ei.

Fotografiile astea sunt despre ei: despre discernamantul si constiinta lor morala.

Doctrina nationala

Dincolo de scandalurile politice de moment și schimbările de putere de la București, care este doctrina națională a României?

 Pericolul numărul 1 pentru securitatea națională rămîne Rusia.

  1. Este o mare putere: o suprafață de 71 de ori mai mare decît a României, o populație de 7 ori mai mare, un PIB de 10 ori mai mare (al zecelea în lume), o armată de profesioniști de 16 ori mai numeroasă, producție de petrol de 111 ori mai mare în condițiile unui consum de 33 de ori mai mare, un buget al apărării de 32 de ori mai mare (Rusia este a doua mare putere militară a lumii, după Statele Unite).
  2. Este o putere expansionistă și agresivă: istoria Rusiei moderne, de la Petru cel Mare pînă în zilele noastre, este o istorie a expansionismului. Teritoriul românesc și statele românești au fost întotdeauna o țintă a expansionismului rusesc, în condițiile în care se află la granița dintre Rusia și Europa. Pentru ca Rusia să-și păstreze forța de șantaj politic, militar și economic trebuie să fie neîntrerupt o amenințare la porțile Europei. Această amenințare este principalul atu al Rusiei în negocierile cu Occidentul și aduce, periodic, cedări importante din partea acestuia, politic și economic. O Rusie defensivă, care nu presează la granița Europei, nu primește nimic politic și economic.
  3. Este o putere malignă: Influența sau ocupația rusească nu au adus decît totalitarisme, crime, deznaționalizare, sărăcie, înapoiere, distrugere culturală sau fizică a populațiilor ocupate sau aflate în zona de influență rusă.

 

Vulnerabilități și soluții:

  1. Militare – România nu este o putere militară și nu are forța de a se opune militar unei potențiale agresiuni din est. Uniunea Europeană nu există din punct de vedere militar iar marile puteri europene, Marea Britanie, Germania sau Franța, nu ce compară militar cu Rusia și nici nu sînt dispuse să intervină militar. Singura forță militară capabilă să se opună Rusiei și care are o doctrina intervenționistă sînt Statele Unite. Singura șansă a României este o alianță strategică cu Statele Unite, alianță care, dincolo de tratate, să presupună prezența economică și militară a Statelor Unite în România. Prezența unor instalații militare americane cu importanță strategică pe teritoriul României, cointeresarea strategică a Statelor Unite în zonă și ajutorul dat de România pe alte fronturi (ajutor cu valoare diplomatică și simbolică, mai ales – este extrem de important pentru americani ca atunci cînd intervin militar undeva să o facă sub umbrela unei largi coaliții) sînt trei modalități de a întări alianța strategică SUA-România. 
  2. Geostrategice – Statele Unite, deși cel mai important aliat militar al României, nu au graniță comună cu noi. România nu poate rămîne izolată în fața Rusiei și a sateliților acesteia. România are nevoie de legături politice, economice, comerciale, comunicaționale, de infrastructură și sociale cu Occidentul european. Aceste legături presupun schimburi libere de capital, informații și cetățeni. Apartenența României ca entitate decizională distinctă la Uniunea Europeană trebuie să fie parte necesară a doctrinei naționale. De ce entitate decizională distinctă? Pentru ca în eventualitatea unor negocieri dintre UE și Rusia care presupun cedări din partea europenilor, românii să aibă posibilitatea de a influența sau chiar bloca anumite cedări ale teritoriului românesc. În momentul în care Uniunea Europeană (sau ce va fi peste 10, 20 sau 50 de ani) se află într-o situație delicată care presupune cedări în fața Rusiei, România să reprezinte un asset important al Europei, economic, strategic, cultural, simbolic, politic, la care europenilor să le vină greu să renunțe. Din acest punct de vedere chiar și patrimoniul cultural și natural pot reprezenta atuuri strategice. România trebuie să devină un spațiu familiar europenilor, cu valoare simbolică și culturală, nu numai politică și economică. Momentan, dacă îi întrebi pe nemți la cine ar renunța între Bulgaria și România tare mă tem că vor răspunde în proporție de 99% România. E important iar în momentele decisive și delicate, cînd se fac alegeri pe muchie, contează absolut orice. România trebuie să devină nu numai o bază strategică pentru armata americană, nu numai un codecident politic în Europa, nu numai parte a sistemului monetar comun european ci și un spațiu primitor pentru capitalul și cetățenii europeni, un spațiu familiar, cu valoare simbolică. Indiferent unde se îndreaptă Europa, România trebuie să fie parte a ei și să încerce să influențeze acest drum din interior.
  3. Energetice  – România, ca dealtfel o mare parte a Europei, are un grad important de dependentă energetică față de Rusia. Resursele energetice sînt, actualmente, principala armă a Rusiei și principalul atu în negocierile cu Occidentul. Este important ca România să găsească soluții pentru a limita cît mai mult posibil dependența energetică de Rusia. Aceasta presupune găsirea a noi surse de import, cu toate complicațiile și neajunsurile (relații politice și economice, incompatibilități geostrategice, infrastructură de transport) sau găsirea a noi resurse naturale pe teritoriul României. Este evident că Rusia va face tot posibilul pentru a bloca astfel de alternative (vezi Nabbuco, vezi gazele de șist).
  4. Politice – Una dintre cele mai importante modalități de intervenție a Rusiei în statele-țintă ale expansionismului rusesc e susținerea extremismelor politice (comuniste, fasciste, populiste, anarhiste) și a instabilității politice, care aduce după sine lipsă de credibilitate internă și externă, instabilitate socială și economică. Indiferent de ceea ce susțin sau declară public, forțele politice extremiste sau care produc instabilitate politică fac jocul Rusiei și acționează împotriva interesului național al României. Menținerea stabilității politice și refuzul oricărui compromis sau susținere a forțelor extremiste ar trebui să fie parte a doctrinei naționale.
  5. Sociale – Mișcările sociale, de multe ori violente, și conflictele etnice sînt, deasemenea, o modalitate prin care Rusia încearcă să destabilizeze statele-țintă ale expansionismului rusesc. Fie că aceste mișcări sociale sau conflicte etnice/religioase sînt declanșate la inițiativa Rusiei, sînt doar sprijinite de Rusia sau au loc fără implicarea Rusiei, ele reprezintă o amenințare la adresa stabilității politice și economice, credibilității interne și externe. Orice fel de instabilitate se răsfrînge negativ și asupra relațiilor României cu aliații săi occidentali, nu numai asupra mediului politic, social sau economic. Evitarea sau controlul oricăror mișcări sociale trebuie să fie parte a doctrinei naționale. Deasemenea, parteneriatul strategic cu Ungaria trebuie să fie unul dintre cele mai importante puncte ale doctrinei naționale.
  6. Cultural-religioase – aceasta este una dintre vulnerabilitățile cele mai importate. Apartenența românilor și rușilor, în covîrșitoare majoritate, la ramura ortodoxă a creștinismului e poarta cea mai larg deschisă a influenței rusești în România. Ortodoxia, mai mult chiar decît comunismul, este forma cea mai importantă sub care Rusia a exportat panslavismul. De multe ori antipatia cu care ortodocșii români privesc catolicismul și protestantismul se transformă în antioccidentalism și rusofilie, chiar dacă nedeclarată. Pentru aceștia Rusia devine reduta ortodoxă în fața decadenței moderne occidentale. Dealtfel, toate formele de antioccidentalism, antimodernitate, anticapitalism, mai devreme sau mai tîrziu sînt utilizate de Rusia pentru a-și extinde influența culturală și politică. Capitalismul, statul de drept, ecumenismul și cunoașterea istoriei agresiunilor rusești asupra românilor sînt soluțiile de contracarare a vulnerabilităților cultural-religioase. Știu că sună poate urît, însă alături de valorile occidentale, rusofobia trebuie să fie parte a doctrinei naționale.

Astfel, mai pe scurt, doctrina națională ar cuprinde:

  1. Alianță militară cu Statele Unite
  2. Apartenența politică, economică, culturală la Europa Occidentală, din poziția de entitate politică distinctă
  3. Independența energetică sau dependența de alte surse decît cele rusești sau sub influență rusească
  4. Stabilitatea politică și refuzul extremismelor politice
  5. Stabilitatea socială și parteneriatul strategic cu Ungaria
  6. Valorile occidentale (libertatea economică, statul de drept), ecumenismul și rusofobia

Acestea nu sînt neapărat determinate de Rusia. Sînt valori în sine și ar trebui să fie parte a doctrinei naționale chiar dacă pericolul rusesc nu ar exista. Fiindcă al doilea cel mai important pericol pentru români, după pericolul rusesc, e pericolul românesc.

Poate peste 300  au 500 de ani nu vom mai exista sau ne vom lupta cu borgii, romulanii sau plictiseala. Însă pînă atunci, principalul pericol la adresa României îl reprezintă Rusia, cu tot ce înseamnă Rusia (totalitarism, extremism politic, antioccidentalism, agresivitate).

Acestea, dincolo de lozinci și ochi dați peste cap, sînt punctele patriotismului. Acestea sînt paragrafele interesului național.