Posts Tagged → Statele Unite

Atentatul de la Boston. Teroristi islamici sau extremisti occidentali?

Media de stînga din Statele Unite au lansat imediat, după primele știri despre atentatul din Boston, ipoteza unui atentat al ”extremei drepte”.

Pe repede înainte, că azi mă chinuie o astenie de primăvară.

Țintele extremiștilor occidentali (stînga-dreapta, nu discutăm acum) sînt în general ținte ale establishmentului, clădiri guvernamentale, reprezentanți ai statului sau a ceea ce extremiștii percep ca establishment. Atentatele teroriste ale extremiștilor occidentali (anarhiști, comuniști, fasciști, xenofobi etc) sînt îndreptate asupra a ceea ce aceștia percep drept autoritate conspiraționistă/decadentă, sînt ”declarații” împotriva autorității și sistemului. McVeigh și Breivik au atacat ținte ale autorității. Iar în cazul xenofobilor sau rasiștilor, ținte sînt străinii, casele acestora, afacerile, întrunirile sau instituțiile statului care sînt percepute ca ”trădătoare”.

Teroriștii islamici atacă societatea occidentală fără discriminare, nu doar simbolurile autorității. Teroriștii islamici atacă infidelii și scopul lor e să creeze teroare prin intermediul media, de aceea aleg evenimente, locuri publice aglomerate, evenimente cu acoperire media. Nu cruță nici țintele simboluri ale autorității, însă acestea sînt mai greu de lovit și impactul, ca nivel al terorii indus asupra populației, este scăzut. Dacă țintele sînt doar autorități efectul asupra stării de siguranță a oamenilor este scăzut. Dacă știu că țintele sînt clădiri și simboluri guvernamentale sau militare, nu trăiesc în teroare, suspiciune și nesiguranță că oricînd, eu, cetățean simplu, pot fi victima unui atentat în autobuz, metrou, la serviciu (dacă nu muncesc într-o instituție a autorității, la restaurant, evenimente sportive sau culturale. Într-o țară în care doar simbolurile autorității sînt ținte ale terorismului nivelul de teroare și nesiguranță e mult mai scăzut decît într-o țară în care oricine, oricînd, fără discriminare, poate fi victimă a unui atentat.

Țintele extremiștilor occidentali sînt simbolurile ”opresiunii”, țintele teroriștilor islamici sînt cetățenii occidentali, fără discriminare.

Eu aș paria că atentatul de la Boston e opera teroriștilor islamici.

Coreea de Nord

Dacă Kim Freză de Hipster al III lea vrea doar să-și consolideze poziția la conducerea țării, atunci e foarte posibil să nu meargă mai departe cu amenințările. Dacă e mai mult și regimul stă să facă implozie și nu poate fi salvat decît printr-un război (războiul sau revoluția perpetuă, salvarea oricărui regim totalitar) atunci Statele Unite, Coreea de Sud și Japonia sînt puse într-o situație grea spre imposibilă.

Armata nord coreeană e cea mai mare din lume, cu un personal de 9.5 milioane.  Indiferent cît de nemîncați sînt combatanții și cît de proaste sînt dotările, o posibilă invazie a Coreei de Nord ar însemna pierderi imense pentru americani și sud-coreeni. Americanii nu au suportat pierderile din războiul din Vietnam, adică 58 000 de morți în 9 ani și au suportat cu greu pierderile din Irak și Afghanistan, cîteva mii. E greu de crezut că politicienii, militarii și publicul american sînt dispuși să suporte pierderi de sute de mii de vieți omenești. Să nu uităm că Vietcongul nu are armată regulată, era format din partizani, țărani, adolescenți, agitatori politici care foloseau cele mai rudimentare arme. Prima armă a unui începător era făcută în casă, artizanal și nu putea trage mai mult de cîteva gloanțe. Dar era suficient. După prima luptă, dacă supraviețuia, răcanul putea obține o armă de la inamici (militari sau polițiști sud-vietnamezi), nici aia foarte sofisticată. E foarte greu să lupți împotriva a 9.5 milioane de fanatici care nu dau doi bani pe viață, îndoctrinați pînă la îndobitocire, pe terenul lor. Ar preusupune un război de ani de zile, cu sute de mii de pierderi umane.

Dacă nord coreenii au și arme nucleare tactice (armele tactice sînt folosite pe cîmpul de luptă, împotriva soldaților iar armele strategice sînt folosite împotriva țintelor strategice ale inamicului, aglomerări urbane, industriale, comunicații, infrastructură) pierderile americane și sud coreene pto fi imense. Nord coreenii își permit să piardă oameni, oricum la ei indivizii nu valorează nimic.

Un eventual atac nuclear al Coreei de Nord împotriva Coreei de Sud (rămîne de văzut dacă propagandă e capabilă să susțină un asemenea atac împotriva fraților de la sud) sau Japoniei sau o invazie terestră a Coreei de Sud aruncă Statele Unite, Coreea de Sud și aliații într-o situație aproape imposibilă în care răspunsul nuclear pare singura reacție validă. După primul atac nuclear al nord coreenilor ce faci? Începi negocierile de pace? Arunci sute de mii de soldați în luptă împotriva unui puteri militare nucleare susținută de o armată de peste 9 milioane de oameni și un popor fanatizat? Așa cum s-a văzut în Vietnam și în toate războaiele ultimilor 50 de ani, forța aeriană, de care americanii sînt foarte mîndri, nu poate cîștiga un război fără un atac terestru. Aviația doar poate susține forțele terestre și poate ataca infrastructura, industria și comunicațiile dar nu poate aduce pierderi majore armatei inamice. Posibilele atacuri aeriene vor avea efecte minime.

Tot ce pot face occidentalii e să spere că regimul se va prăbuși și să-l ajute, poate cu sprijinul chinezilor, să se prăbușească. Pe de altă parte n-ar fi exclus ca China și Rusia să nu se abțină și să susțină, pe șest, Coreea de Nord. Fiindcă e greu de crezut că Rusia și China vor fi de acord cu o Coree unită, aflată sub influență americană (Coreea de Nord are graniță cu China. Coreea Mare ar putea deveni unul dintre cei mai puternici aliați americani în zonă și, mult mai important, un cap de pod terestru pentru armata americană în condițiile unei invazii a Chinei. Chiar dacă americanilor nu le va da niciodată prin cap să invadeze China, chinezii nu vor să riște. Iar tamponul nord-coreean e perfect pentru ei. Geostrategic vorbind rușilor și chinezilor le convine existența Coreei de Nord gardian agresiv și imprevizibil în relația cu americanii și japonezii.

Un război terestru inter-coreean cu sprijin economic, tehnologic, strategic și aerian american sună bine. Dar așa a sunat și în Vietnam. Sud coreenii se pot bate la sol în timp ce americanii pot elimina pe cale chirurgicală capabilitățile nucleare nord coreene. Dacă acest lucru este posibil. Însă e greu de crezut că loviturile aeriene, oricît de chirurgicale ar fi ele, vor reuși să demoralizeze nord coreenii și să-i paralizeze economic și comunicațional. Nu au reușit germanii în Regatul Unit, nu au reușit americanii în Vietnam. Nici disponibilitatea sud coreenilor pentru război e mult mai scăzută decît a nord coreenilor. Sud coreenii au de pierdut în cazul unui război, ceea ce nu se poate spune despre nord coreeni, pentru care diferența dintre viață și moarte este minimală. Sud coreenii au o viață de trăit, cariere, proprietăți, familii, relații sociale, nord coreenii nu au nimic care să le aparțină, așa că pot înlocui tot golul de zi cu zi cu transa fanatică și acțiunea războinică. E preferabil să mori eroic și patriotic în luptă decît să te stingi de foame sau executat de regim după o viață la limita neantului (chiar dacă n-ar exista viața de după moarte și tot ar fi mai pasionantă decît viața în lagărul nord coreean).

Dincolo de miștourile la adresa lui Kim al III lea și a armatei lui, războiul din Coreea e o misiune aproape imposibilă. Nord coreenii nu-s irakieni sau afghani. Pentru cine nu mai ține minte, în Vietnam americanii au luptat împotriva Vietcong-ului, grupare de guerrillă sud-vietnameză, și mai rar împotriva armatei regulate nord vietnameze (deși au bombardat regulat Vietnamul de Nord și căile de comunicații). Întîlnirile dintre armata americană și cea nord vietnameză nu au fost foarte dese și s-au lăsat cu pierderi importante de partea americanilor (mult mai mici decît de partea nord vietnamezilor, însă la publicul american paharul se umple repede, de fapt nici nu e pahar, e degetar, iar la comuniști nu se umple niciodată – și dacă rămîn doar doi, unul suportă fără probleme moartea celuilalt). Deși Ofensiva Tet a fost un dezastru militar pentru nord vietnamezi (Vietcongul a fost distrus iar armata nord vietnameză bătută măr cu pierderi mari) s-a transformat într-o victorie politică. Imaginile ofensivei (atacul asupra ambasadei americane din Saigon), amploarea luptelor, în condițiile în care politicienii și militarii americani tot anunțau că au terminat inamicul a făcut Statele Unite să clacheze psihologic, la nivelul publicului, presei, liderilor politici și militari.

În țările civilizate, libere, în democrații, acolo unde sînt alegeri libere și se fac sondaje despre orice din 2 în 2 zile, iar oamenii vor să trăiască liniștiți să-și vadă de familii, cariere, afaceri, proprietăți, viață în general, războiul e o chestiune extrem de delicată și complicată.

Pierderi americane:

Războiul civil: 625 000 morți, 646 000 răniți.

Primul război mondial: 116 000 morți, 320 000 răniți

Al doilea război mondial: 400 000 morți, 1 000 000 răniți

Războiul din Coreea: 36 000 morți, 129 000 răniți

Războiul din Vietnam: 58 000 morți, 211 000 răniți.

Războaiele din Irak și Afghanistan: 6500 morți, 48 000 răniți.

PS: Pentru ca loviturile chirurgicale sa aiba succes trebuie sa existe informatii detaliate asupra tintelor. In lipsa spionajului cu oameni in teren singurele informatii vin de la defectori si de la sateliti si sint foarte limitate. Spionaj in teren nu prea se poate face fara sa ai oameni de afaceri acolo, firme, relatii culturale, agentii de turism, turisti, relatii de zi cu zi, sociale, sexuale, de toate naturile. Nu ai acoperiri pentru spioni. Ce faci? Ii trimiti in padurile Coreei si ii deghizezi in ursi care vorbesc engleza de Dakota de Nord sau Colorado? Coreea de Nord e complet izolata. E foarte greu sa ai informatii detaliate si in tinp real despre amplasamente si dispozitive de aparare, moralul populatiei, relatiile de la inalt nivel etc. Informatiile de pe sateliti nu-ti spun nimic despre toate astea.

O modesta harta strategica

Iar dacă tot vorbim de strategii militare (tactici, mai bine zis), situațiunea ar putea fi desenată (nu știu să desenez pe worpress) cam așa:

Frontul central: guvernul Ponta luptă cu Instituțiile Statului pentru high ground-ul CCR: o luptă menită să atragă adversarul într-un clinci îndelung, fără ieșire și fără viitor, cu mare consum de resurse. E linia care păstrează status quo-ul (Crin la Cotroceni) Lupta se dă cu listele, ca pretext de amînare pentru CCR.

Flancul de atac ”Crin 2 octombrie” – linia CCR ține frontul pînă pe 2 octombrie (într-o luptă lungă și confuză, în smîrcuri, ca la Rovine, Podul înalt sau Călugăreni). Atunci urmează atacul decisiv. În momentul în care Procuratura e anihilată, pedestrimea prinde curaj, cavalerii senili de la CCR prind și ei curaj. Important e să fie ținută CCR în șah pînă după 2 octombrie. Cu liste, cu suspendări, cu orice. Guvernul trebuie să amîne cu orice preț. Nu mai există limite. E pe viață și pe moarte. E o cursă contracronometru, în care concurenții USL nu se uită în jos, stînga sau dreapta, nu mai au limite și prudențe (altul e cuvîntul dar nu-mi vine acum). Acum sînt mai vulnerabili ca niciodată, însă dacă ajung la timp la țintă, s-a terminat. CCR-liste-guvern e doar joaca amînării și blocării, atacul decisiv se dă în altă parte, se dă de la Cotroceni.

În asemenea momente e bine să ai un atac limitat, care să țină adversarul în șah, ocupat (frauda ar fi fost o soluție) – aici USL joacă bine, are CCR, acolo e șahul lor. În același timp, e preferabil să ai un atac decisiv. USL are atacul lui Crin împotriva procuraturii și serviciilor, adică împotriva statului de drept.

La CCR lucrurile sînt complicate. Nu știu în ce măsură se pot tranșa acolo.

Apropo de ce ziceați ieri, cu Căcărău: în luptă se face și drege, se fac glume la demobilizarea adversarului.  În luptă se intimidează adversarul. Iar intimidarea se face în 3 feluri: extern, lovitură de stat, fraudă. Am scris ieri asta. Spune-le funcționarilor că-s probleme administrative cu listele sau spune-le că-s parte a unei lovituri de stat și a unei fraude penale și că vor plăti ca atare.

Poate că revenirea lui Băsescu la Cotroceni (dependentă de CCR) nu e unica soluție. Poate că CCR nu e singura zonă a frontului în care se poate ataca.  Asta nu înseamnă că lupta de la CCR nu trebuie să fie pe viață și pe moarte.

CCR e un high ground pentru care luptă Instituțiile Statului  (Băsescu și dreapta sînt complet out în lupta asta) și Guvernul Ponta.  E o luptă în care guvernul Ponta nu trebuie să cîștige decisiv ci să amîne cît mai mult, pînă cînd flancul (cavaleria, clasic) lui Crin poate ataca Instituțiile Statului (procuratura, serviciile) din lateral, decisiv. În momentul ăla frontul Statului de Drept cade. Și se cam termină totul. Dacă Instituțiile statului reprezintă centrul frontului și stau față în față cu Guvernul Ponta & USL într-o luptă de lungă durată, ce s-ar putea opune flancului Crin și eventualului său atac prin învăluire împotriva Instituțiilor statului?

Dacă nu se întîmplă nimic decisiv pe frontul CCR, cum va putea fi contracarat atacul lui Crin la Procuratură și servicii? Procuratura și serviciile, aflîndu-se în luptă cu guvernul pe frontul CCR, vor fi executate de Crin.

Trupele sînt așa:

Echipa Bleu

  • Băsescu, PDL, dreapta și restul clovnilor (flancul slab) arme: mesaje privind frauda și lovitura de stat (din păcate folosite prost sau nefolosite)
  • Instituțiile statului (linia centrală) arme: specifice statului de drept (Constituția și legile, puterea coercitivă a statului)
  • Vestul (flancul puternic) arme: politice, economice, traduse în amenințări cu efect asupra instituțiilor, politicienilor și poporului

Echipa Roșie

  • Președintele Crin (flancul puternic) arme: pîrghiile prezidențiale, inclusiv prin forțarea acestora
  • Guvernul Ponta (linia centrală) arme: pîrghiile executivului, pîrghii administrative sau legislative, abuzul acestora
  • Poporul/media (flancul slab) arme: mesaje către instituții și public, propagandă politică, presiune în stradă

Astfel, avem:

Linia centrală: Instituțiile statului și Guvernul Ponta

Flancurile slabe:Băsescu, dreapta și restul clovnilor/Poporul și media

Flancurile puternice: Președintele Crin/Vestul

Bunul simț ne spune că linia centrală ține greul bătăliei, păstrează echilbrul, ține linia frontului, că flancul slab se apără, dublează unde e cazul sau se ocupă cu diversiuni, în timp ce flancul puternic atacă decisiv, pe partea sa sau acolo unde găsește o breșă.

Deocamdată asistăm la o bătălie de uzură pe high ground-ul CCR, între Instituțiile statului și Guvernul Ponta. Dacă Guvernul Ponta reușește să țină linia suficient de mult, pînă după 2 octombrie, flancul puternic, Crin, poate ataca decisiv și linia centrală a Echipei Bleu, Instituțiile Statului, atacată de pe flanc chiar la lideri, cade. În momentul ăla se prăbușește tot frontul. Pe de altă parte, USL riscă enorm pe frontul CCR/liste și, cu ajutorul Vestului, Instituțiile Statului pot ataca decisiv chiar pe acest front. Dar e foarte greu. Și e greu de crezut că atacul decisiv poate veni de la Instituțiile Statului. Atacul decisiv nu poate fi decît politic și poate veni din interior (slabe șanse), sau din exterior.

Flancul slab al echipei bleu (Băsescu, dreapta și alți clovni) nu pare să aibă minte și resurse să atace cu frauda. Se înghesuie, în lipsă de imaginație și de ceva mai bun de făcut, pe tema listelor, noii dreptei și vacanțelor. Aici vorbim deja de o lume tristă și ridicolă, în care nu ne mai putem încrede.

Flancul slab al echipei roșii, poporul, Dogaru și media își joacă bine rolul, momentan însă acest rol nu e decisiv (repet pentru cei care au deschis blogurile mai tîrziu și n-au prins lovitura de stat: nu sîntem în campanie electorală).

Flancul puternic al Echipei Roșii, Crin, își joacă bine rolul și e încă în expectativă. Dacă gvuernul Ponta ține bine linia CCR, după 2 octombrie flancul Crin, întărit cu Mona Pivniceru, va ataca decisiv și va executa scurt instituțiile statului.

Flancul puternic al Echipei Bleu, Vestul, este cel care poate ataca decisiv. Deocamdată atacă de pe flanc linia CCR și guvernul Ponta.

Dacă Instituțiile Statului, linia centrală a frontului, și Vestul, flancul drept, reușesc în atacul decisiv pe high ground-ul CCR și împotriva Guvernului Ponta, bătălia e cîștigată, frontul advers cade și flancul Crin pleacă acasă cu coada între picioare. Dacă nu reușește, flancul Crin atacă decisiv și scoate din joc Instituțiile Statului.

Tot ce poate face flancul slab al Echipei Bleu, Băsescu, PDL, dreapta și alți clovni, e să țină în șah poporul și media cu tema ”frauda”. Sau putea. Mă rog. Aici deja lucrurile sînt triste.

Spunea cineva pe un blog că avem de-a face cu un război gîndit de pe partea USL de strategi militari (mai mult sau mai puțin ruși) și gîndit de pe partea Forțelor Democratice  de băieți inteligenți și talentați la marketing. Cu tot respectul, diferența e imensă și se vede. E diferența dintre o lovitură de stat executată admirabil și o feștilă democratică dublată de niște discuții bîlbîite depre liste, CNP-uri, căsătoriți și divorțați. Strategii militari ruși îi țin pe băieții de marketing în șah după șah, în așteptarea mat-ului. N-am numărat, dar sînt pe puțin 6-7 șahuri.

Orice s-ar întîmpla mai departe, jos pălăria în fața instituțiilor statului și a oamenilor care sînt acolo.

La final, reiau ce îi scriam cuiva (persoană importantă, nu spui cine):

USL nu mai are limite. E clar. Băieții nu mai au nimic de pierdut, merg la totul sau nimic, sînt disperați. Singura șansă e decapitarea justiției și serviciilor. E la disperare. Nu se uită în stînga, în dreapta. E o cursă contracronometru înainte. Acum sînt mai vulnerabili ca niciodată.

PS. Ca să n-o paț ca Ponta, la bibliografie ar trebui să trec: RTW, TOAW III, MTWII, ETW, NTW, WINSPMBT, COH etc.

PS2. Pentru cei care-s cu fotbalul, lucrurile pot fi traduse așa: Guvernul Ponta atacă pe centru atrăgînd în clinci mijlocașii defensivi și fundașii centrali, apoi schimbă pe extremă, la Crin, care, cu părul în vînt, ca Lăcătuș, înscrie ca-n meciul cu Spartak Moscova (1988?), IFK Goteborg (1989).

Pentru prima oara, Antipa tine expozitii afara, pe trotuarul din fata Muzeului

  1. Traian Băsescu a fost suspendat. Pînă cel devreme pe 29 iulie, președintele României este Crin Antonescu.
  2. Strategia victimizării lui Băsescu este perdantă. Băsescu nu mai poate aduce oamenii la vot. Oamenii vor veni să dea cu ștampila împotriva Mafiei, Dictaturii, Loviturii de Stat. Nu pentru Băsescu. Nu interesează nimeni că Traian Băsescu are lacrimi în ochi și este victima băieților răi din sistem. Lumea s-a plictisit pînă în gît după 8 ani de Băsescu de dimineață pînă seara. Dacă Curtea Constituțională și cancelariile occidentale ajung la concluzia că nu am avut parte de o lovitură de stat și nu asistăm la acapararea prin mijloace ilegale și anticonstituționale a României de către Mafie, plecarea definitivă a lui Băsescu este sigură. De fapt, miza nici măcar nu e Băsescu. Miza e rezistența instituțiilor statului de drept în fața asaltului dat de Mafie.
  3. Acum cîteva zile, Videanu chema oamenii la miting. Devastator. Cred că chemarea lui a gonit cel puțin 10 000 de participanți. Dacă insista, nu mai venea nimeni în Piața Revoluției (excepție oamenii de partid aduși cu autobuzele). Un Băsescu înconjurat de fețele de mafioți nerăbdători și tractoriști derutați ale pedeliștilor e rețeta sigură a unei înfrîngeri nu demne, ci penibile.
  4. De la a doua zi de proteste în Piața Victoriei am fost zilnic acolo. Cei mai mulți manifestanți au fost joi, în jur de 500-700, cei mai puțini ieri, în jur de 100-200. Așa cum spuneam și mai devreme pe Facebook, 30 este nucleul dur al dreptei. Nu 30 de procente. 30 de oameni. Cei din Piața Victoriei. Am exagerat puțin. La momentul cînd scriam asta nu erau 30 în fața Muzeului Antipa, erau 70. Hai 100. Asta e dreapta. Îi știu pe dinafară. Aceiași 70-100 de oameni. Mare parte din ei comentatori pe bloguri și foarte activi pe rețelele sociale. Asta e ce a mai rămas din dreapta noastră politică. Pentru prima oară, Antipa ține expoziții afară, pe trotuarul din fața Muzeului. Jandarmii se uitau cu milă la noi. Cred că și dacă ar fi primit ordin să ne bată, nu ar fi putut s-o facă, din milă. ”Cum să dai, mă, în ei? Nu vezi, săracii, ce fețe au? Ni s-a dat ordin să batem un pîlc de deprimați cu cearcăne, ochii mari și goi? Nu. Păi și atunci, de ce să nu-i lăsăm să moară de plictiseală și singurătate? De ce să ne încărcăm conștiințele și să ne uzăm pulanele?” Păcat de oamenii de acolo. Păcat că sînt singurii care cred în libertate, în statul de drept, în democrație, în capitalism, în dreapta. Păcat că sînt lăsați singuri, păcat că sînt lăsați să facă treaba altora, păcat că sînt lăsați să facă treaba liderilor politici, a partidelor politice, a presei, a societății civile, a celor 15 milioane de cetățeni majori și vaccinați ai acestei țări. Nu vă mințiți, nu vă iluzionați. Singura opoziție politică coerentă, articulată e în Piața Victoriei. Se întîmplă la un nivel micro, în fiecare seară începînd de la 19.00. Nu știu de ce ne pierdem timpul în Piața Victoriei, cînd am putea prea bine să socializăm între noi la terasă. La Verona (în spate la Cărturești) am avea loc toți.
  5. Dinspre PDL vor veni tot felul de mesaje de încurajare. E semn sigur că purceaua e moartă în coteț. Țineți minte ce vă zic: de cîte ori vi se transmit mesaje de încurajare e semn sigur, 100%, că situația e fără scăpare. Vi se va vorbi misterios de nuștiuce strategii geniale și vi se va vorbi luminos-optimist de viitor. Nu vă bazați decît pe voi și pe vocea voastră în stradă. Nu credeți poveștile cu strategii și perspective luminoase. Nu are nimeni soluții, strategii și perspective. Sînt toți derutați, anesteziați, disperați, resemnați. Nu le-a rămas decît disimularea trist-ridicolă. Nu le-a rămas decît zîmbetul forțat al optimismului de reclamă americană din anii 50 la pastă de dinți și privirea misterioasă, plină de înțelesuri ascunse și deci dătătoare de speranțe.
  6. PDL e o găină fără cap, cartelul marjuanei a doua zi după ce s-a legalizat marijuana, un gang de hoți de buzunare care s-a urcat într-un autobuz fără călători, care se retrage la Autobază, Băsescu a depășit orice limită a extenuării umane și politice, MRU joacă în divizia C pe un maidan plin de buruieni și viței, Monica Macovei e aparatul care ține inima să bată doar așa, de dragul rudelor care nu vor să accepte evidența. Bazați-vă pe voi. Pe energia voastră. Pe capacitatea voastră de a ieși în stradă, pe puterea voastră de convingere, pe votul vostru. Ieșiți în stradă. Fără cîteva zeci de mii de oameni în stradă nu se va întîmpla nimic, nu se va trezi nimeni. Deocamdată, cîteva sute de oameni stau pe un trotuar în fața Muzeului Antipa. Ar trebui ca 50 000 sau 100 000 să stea pe platoul din fața sediului Guvernului. Cînd sindicatele aduceau în toamna lui 2010 cîte 5 000 sau 7 000 sau 10 000 de oameni la miting rîdeam și făceam mișto de ei. Acum ei ce ar trebui să facă, cînd noi nu sîntem mai mult de 500 de oameni în stradă?
  7. Aș vrea să joc rolul celui care dă mesaje încurajatoare. Aș vrea să-i spun celui care tocmai a ars într-un incendiu și i se desprinde pielea de pe carne să fie optimist, că va veni iarna. Dar voi știți că iarna nu este o soluție pentru arsul de viu. Și nu vreau să vă jignesc inteligența astăzi. O să mă folosesc de disponibilitatea voastră la wishful thinking de mîine. Astăzi o să-mi permit să fiu realist. Pronosticul meu e ăsta: DA – 59%, NU – 41%. Aș vrea să mă înșel și de data asta să n-o nimeresc.

Pierdut in Spatiu. Sau ora astrala a lui Obama.

E un privilegiu sa asisti la O Mare Timpenie Istorica. Momentele acestea trebuie savurate, caci nu toate marile timpenii au si anvergura istorica – vezi, de pilda, cazul Mutu. Cu dezinvoltura care-l caracterizeaza, Barack Hussein Obama si-a trait ora astrala anuntind, cu ocazia bugetului, planul capitularii Americii in cursa pentru spatiu. Adica, pe termen scurt, instaurarea monopolului rusesc asupra zborurilor cosmice cu oameni la bord – asta, chiar de la anul – iar pe termen mediu, a monopolului ruso-chinez. O Mare Timpenie Istorica de tip clasic, care-l face, desigur, pe Obama un clasic in viatza. Nu ca ar fi singurul.

Partidul lui Obama il mai are, tot in viata, si pe clasicul Jimmy Carter, celalalt geniu american de stinga cu Nobel pentru Pace. In mandatul sau, Jimmy si-a facut rost de mai multe ore astrale. Iranul in miinile ayatollahilor, Nicaragua in miinile comunistilor, chestii de genul asta. Inclusiv cedarea Canalului Panama. Construit de America, platit de America (in bani si multe vieti) si abandonat de un presedinte american de stinga. Printre altele, spre a garanta folosirea neingradita a Canalului de catre navele militare americane. Ca urmare, o firma din Hong Kong a ajuns sa controleze porturile de acces in Canalul Panama. Fireste. Pai ce, ar putea avea China Comunista interesul sa blocheze accesul flotei americane la singura scurtatura dintre Atlantic si Pacific? Altfel, de o cruciala importanta? (In caz ca ati uitat, Hong Kong-ul apartine Chinei, care apartine Partidului Comunist).

2010 este ultimul an in care zboara Navetele Spatiale NASA. Intreaga flota va fi retrasa din exploatare. Si, pentru prima data in istorie, America nu va mai avea nici un mijloc de-a trimite oameni in spatiu. Nimic. Zero. Trebuie sa recunoasteti, e un triumf. Capitulare, dupa aproape o jumatate de secol de suprematie neintrerupta la Ultima Frontiera. “Space … The Final Frontier … These are the voyages of the Starship Enterprise …”

Numele primei navete spatiale, cea de proba, a fost Enterprise. Dupa o fulminanta campanie dusa de fanii Star Trek. Erau, insa, alte vremuri. Azi, trebuie alt voice-over : “These are the voyages of the Starship Marea Revolutie … Potemkin … Putin”. And, coming soon, “Marele Zid”. Mult mai firesc. Si nu veniti cu de-alde: “In Seria Originala, Enterprise ii avea in echipaj pe Chekov si pe Sulu”.

Hikaru Sulu era japonez, Pavel Chekov era vai de capul lui, iar capitan era Kirk. James Tiberius Kirk, din judetul Iowa. Comuna Riverside. Cartierul General si Academia Starfleet erau la San Francisco. Iar deasupra, pe orbita, plutea San Francisco Space Dock, unde a fost construita nava lu’ Kirk: USS Enterprise NCC-1701, Constitution Class. In secolul 23, da. Cind pe Pamint izbucnise definitiv pacea, nu mai erau boli si saracie, iar noi toti eram frati.

Acest viitor, de care ne reamintim mereu cu placere, risca sa nu se intimple chiar asa. (A, sa nu uit: in Star Trek, motorul supra-luminic a fost inventat de Zefram Cochrane, in Montana, nu la Baikonur). Sigur, pina in secolul 23 multe se vor petrece, iar noi sigur nu le vom apuca. Problema e ca ne vor apuca altele, intre timp. Si aici, conteaza cine sta calare pe Ultima Frontiera. Mai exact, cine ar fi mai bine sa stea.

Potrivit lui Obama, nu America. Nu e o surpriza: in campania electorala, Barack Hussein si-a doinit insistent pohta de-a luat bugetul NASA si de-a face cu el lucruri cu adevarat utile. Gen, scoli. Nu prostii. Capitularea spatiala americana e, asadar, logica. Normal, fiind ideologica. Totodata, este si inutila. Caci orice ideologie opereaza cu logica inutilului. In fine, e triumfala, caci doar asa poate fi prezentata o capitulare inutila.

Odata cu bugetul federal american pe 2011, NASA nu mai are bani pentru programul Constellation: racheta Ares, nava Orion, modulul lunar Altair. Care trebuiau sa preia de la navetele spatiale misiunea de-a duce in spatiu astronauti. Si sa asigure revenirea americanilor pe Luna, pina in 2020, spre a construi o baza selenara permanenta. Asa cum ordonase cretinul de Bush. De la anul, drumurile pina la Statia Spatiala Internationala vor fi efectuate exclusiv de rusi. La pretul pe care-l vor dori, conform teoriei si practicii monopolului. Monopolistul mai are un avantaj. Din moment ce fara marfa lui mori, te poate lasa fara. Ca sa mori. De pilda, poate refuza sa-ti vinda bilete pe nava lui spatiala. Ca deh, daca n-ai nava ta, iti cumperi bilet pe nava altuia.

Pai ce, vede cineva vreo situatie cind rusii ar refuza sa transporte americani in spatiu? Si, la urma urmei, ce sa cauti in spatiu? Trei lucruri: aparare, resurse, excelentza. Inca din comuna primitiva, se stie: cine controleaza inaltimile, cistiga. Spre exemplu, la Posada. Stai in vale, ti-o iei in cap de la ala de pe culme. In materie de culmi, orbita Pamintului si Luna ofera avantaje unice. Cu conditia sa ai oameni acolo, capabili sa actioneze autonom, la adapost de gilceava de pe Terra. Robotii nu sint o solutie. Centrul de comanda ar fi pe Pamint, foarte vulnerabil la gilceava din jur. Iar roboti militari autonomi in spatiu nu vrei. Daca li se paradeste ceva, trag in tot ce misca, fara discriminare. Sau nu trag deloc. Deci, trebuie oameni.

Exploatarea spatiului e, deja, o necesitate. Energie, materii prime, tehnologii care au nevoie de lipsa gravitatiei. Si, da, colonizare. Luna, Marte, Centura de asteroizi. Nu se va intimpla chiar miine, dar conteaza cine ajunge primul, in ce scop, si daca e dispus sa dea si la altii.

In fine, excelentza. Explorarea spatiului este, prin definitie, domeniul excelentzei. Supremul. NASA, ce pastele ma-si!!! Imposibilul care devine posibil. Cu riscul de-a ma repeta, pe care mi-l asum integral … E vorba de Triumful Imaginatiei. Si nu e vorba de imaginatia pusa in slujba dogmei. Ci de cea libera. NASA n-a fost niciodata doar un simbol american. Ci simbolul magnific al excelentzei Lumii Libere. Prin Imaginatie. Modelul de urmat. Activitatea NASA a generat un morman de tehnologii noi. Uitati de gogorita ca singurul beneficiu palpabil e teflonul din tigai. In decembrie 1968 faceau TRANSMISII COLOR LIVE de pe orbita Lunii, Dumnezeule Mare! “Dream big – Win big!” John Kennedy a inteles asta, cind i-a trimis sa cucereasca Luna. Si el tot de stinga, veti zice. Nu va grabiti. N-o avea deloc pe asta cu visele marunte, pedestre. Utilitare. Nici pe aia cu capitularea. Da’ deloc.

In consecinta, Obama nu vorbeste de capitulare, ci de relansarea triumfala a programului spatial american. Ii zice “Dezvoltare tehnologica transformativa”. Flacaii lui Obama sint beton la chestii de-astea. De pilda, oficial nu se mai zice “razboi cu terorismul” – ci “ Operatiuni in Strainatate pentru Situatii Neprevazute”. Nice. Concret, NASA se va dezvolta transformativ renuntind la scopul pentru care a fost creata: sa duca omul in cosmos. Noile rachete si nave vor fi produse de sectorul privat. Iar NASA nu va disparea. Ca dovada, ii creste un pic si bugetul. Ca sa pregateasca Zborul spre Marte.

Sigur. Asa se face treaba – desfiintarea e treptata, nu din topor. Bugetul creste un pic, ca sa nu fie panica, e vorba de zeci de mii de locuri de munca. Intre timp, se dovedeste ca Zborul spre Marte e o prostie. N-ai cu ce sa ajungi nici pina la Luna, daramite pina pe Marte! Lumea intelege mesajul, isi cauta de lucru in alta parte. Dupa citiva ani se trage oblonu’, si gata. Pe de alta parte, e intotdeauna amuzant sa auzi un lider de stinga omagiind sectorul privat. Care trebuie sa produca noi nave spatiale mai repede, mai ieftin si mai bine ca NASA. Problematic. Costurile sint enorme, iar riscurile imense. Doritori?

Sa zicem ca exista. Dar banii si expertiza care sa le asigure succesul? Banii vor fi mult mai putini – de aia a fost anulat programul “Constellation”, chipurile era prea scump. Dar, vorba aia – face cit costa. Iar expertii nu exista DECIT la NASA. Vor trece toti la privat – caci ar fi nevoie cam de toti – unde nu vor avea nici pe departe mijloacele de la NASA? Si in cit timp se va realiza cu succes tranzitia?

Previziunea cea mai optimista e 2017. Atunci ar trebui sa zboare noile nave. Momentan, privatii au un singur vehicul functional – creat de Burt Rutan si luat de miliardarul Branson pentru Virgin Space. Poate face doar zboruri sub-orbitale, pentru moguli excentrici. Iar in 7 ani, rusii si chinezii nu vor sta pe loc. Ba, e posibil sa ia un mare avans. Beneficiind si de o infuzie masiva de fonduri vestice. Daca NASA nu mai are cu ce, iar pina vin alea private mai dureaza, de ce sa nu investeasca firmele occidentale la rusi? Ei au tot ce le trebuie! Iar cu banii luati de la vestici in scopuri civile, pot finanta lejer programe militare. Sau, de ce n-ar angaja rusii si chinezii niste consultanti de la NASA, pusi pe liber? Fiindca americanii sint patrioti? Fiindca tradarea se pedepseste violent, conform legii? Corect. Da’ cu bani adevarati, multe se pot face.

Bugetul NASA e cam de 18 miliarde de dolari pe an. Ar veni vreo 60 de dolari anual, pentru fiecare cetatean american. Felia alocata pentru zboruri cu echipaj uman e de 3 miliarde de dolari pe an. Industria porno americana face incasari anuale de 5 miliarde. Pe bere si hamburgeri se cheltuie si mai mult. Bugetul NASA nu e chiar maruntis, dar e o bagatela pentru bugetul federal american. Si, da, sint unele lucruri pe care numai Statul le poate face – si trebuie sa le faca. Apararea este unul dintre ele. Iar de apararea americana depinde toata Lumea Libera.

Obama a decis ca America e mai bine sa piarda spatiul. Bun, atirna si de Congres, care trebuie sa aprobe noul buget. Dar Barack are sanse maxime sa se impuna. E criza, NASA e un mastodont, suna cumva OK. Si, in definitiv, nu e ceva ireparabil. Viitorul presedinte, daca are chef, poate s-o cirmeasca iar spre Luna si spre Marte. Daca o mai exista NASA pina atunci. Daca nu, peste inca o vreme, va trebui reinventata. Cu ce pret, insa? In bani, in vieti. Si in vise care nasc victorii, nu infringeri.

Da’ scuturi….

Citeva ginduri despre furci, topoare, bite, prastii. OK. Scutul. O fi bine? O fi rau? Hmm. Cum v-am mai zis, e vorba de imaginatie. Gen: ce-ar fi daca nici o racheta balistica nu si-ar atinge tinta? Ar fi distrusa in zbor. Fie ea cu raza scurta, medie sau intercontinentala. Sau: ce-ar fi daca Rusia – fie ea oligarhica, mafiota, kagebista, comunista sau imperiala – nu s-ar mai atinge vreodata de Romania? Ar fi blocata de The Big Firefly. Cu care nu te pui decit daca vrei Big War. Si, in general, nu vrei. Cum ar veni, Scutul e, de fapt, Scuturi: militar, politic, economic, geo-strategic. Mda. Dupa cum bine stiti, Scutul Antiracheta mai are relativ mult pina aproximativ departe. Sub Obama, a fost retrogradat la gradul de scut-light, sau mini-scut (scumpic-dulcic). Ca sa menajeze sensibilitatile ruse. Dar nici cind era Ditai Scutu’ n-a dat semne ca si-ar face treaba exact asa cum scrie pe cutie. Iar in ce priveste stationarea unor trupe americane in Romania, ca sa aiba grija de respectivul scumpic-dulcic, nu e neaparat o garantie de liniste nationala vizavi de marele si sensibilul Suflet Slav. Au mai venit, ei, americanii, si prin alte parti unde aveau interese strategice. Iar dupa o vreme au plecat – si s-a ales praful. Nu pentru ca interesele strategice s-ar fi evaporat, ci pentru ca trebuiau menajate diverse sensibilitati. De Stinga, da. Nu-i vreo mare filozofie : Imperialismul nu e bun, ci de-a dreptul nociv. Iar imperialismul nu poate fi DECIT american. No good. Daca totusi imperialismul nu e american, atunci nu exista. Adica, sigur ca exista, dar nu se vorbeste despre el. No comment. Deci, nu exista. Evident, America e imperialista doar cind la putere sint Republicanii. Cind vin Democratii, e o fortza a binelui. Dialog intre popoare, rezolvarea pe cale pasnica a conflictelor. Premiul Nobel pentru Pace. De la Ditai Scutu’, la mini-scut (scumpic-dulcic). Ca sa nu se supere nici rusii – si nici est-europenii, speriati ca i-ar abandona America. Acestea fiind zise, e clar. Scutul e o pacaleala, iar amplasarea lui in Romania e Tichia de Margaritar. Cum adica “a Cui” ? Hai, zau … Incetati. Buuun. Multumiti? Asta doreati sa auziti? Ma bucur nespus. “Furci, topoare, bite, prastii. Da’ scuturi …”  Conform traditiei, na. Atita doar ca, repet, in chestiuni din acestea – dupa unii grele, dupa altii de-a dreptul importante – e vorba in primul rind de imaginatie. Ei bine, aflati ca exista si jumatatea plina a paharului. Si, desi egala, e chiar mai mare! Caci fizica nu-i totuna cu geo-politica. Avem furci, avem topoare, avem prastii. Ca in mai toate momentele istorie noastre. Da’ Scuturi? Da, si Scuturi. Imaginatia a fost a lui Ronald Reagan, si dateaza din anii ’60. Pe atunci, omul era Guvernator in California si, printre altele, citea. Carti, da. Meteahna din tinerete. De asemeni, se intilnea cu tot felul de oameni interesanti. Cum ar fi cercetatorii de la Laboratoarele Lawrence Livermore. In consecinta, ii veneau tot felul de idei. Noi, nu vechi. In perioada aceea, ideea – veche de vreo 20 de ani – era ca rusii nu pot fi batuti, fiindca au Bomba. Daca se supara, dau cu ea. Asa ca nu trebuie suparati. Razboiul Rece era cit se poate de fierbinte, dar nu se purta DIRECT. Ci pe ocolite. Coreea, Vietnam, America de Sud, Africa, Orientul Mijlociu etc. Cum risipesti Spaima de Bomba? Cu imaginatie – si cu rabdare. Ideea lui Reagan din anii ’60 era SF pur. A dezvaluit-o de-abia in 1983, cind Science Fiction incepea sa devina Science Fact: aparusera cogeamintea laserele si Naveta Spatiala, iar niste flacai, in Silicon Valley, pornisera Revolutia Informatica. Oficial, planul se chema SDI (Intiativa de Aparare Strategica). Popular, i s-a zis “Razboiul Stelelor”. In bascalie. Dar si cu multa, multa Spaima de Bomba: se supara rusii. Dau cu Bomba si murim toti. Gresit. Rusii s-au cacat pe ei. Reagan reusise, primul, sa le arunce Razboiul Rece – de care, oricum, erau vinovati – DIRECT in cap. De la urletele lui Hrusciov:  “O sa va radem de pe fatza Pamintului” (cu Bomba, normal) s-a trecut brusc la: “Dezarmare, paaa-ceee! /Dezarmare, paaa-cee!” Pina la SDI, totul se baza pe MAD – Mutually Assured Destruction ( Distrugere Reciproca Asigurata). “Dai tu cu Bomba, dau si eu. Deci, ne abtinem. Iar noi, sovieticii, ne vedem linistiti de raspindirea comunismului pe glob, prin razboi. Ciocu’ mic, da?” SDI a spulberat MAD. Si lumea s-a schimbat. In bine. Despre SDI, “elitele” occidentale cred si azi ca a fost o cacealma ieftina, care nu l-a pacalit pe rafinatul Gorbaciov. Iar americanii n-au cistigat Razboiul Rece fiindca rusii au fost, literalmente, epuizati de cursa inarmarilor inaugurata de SDI. Nu, americanii n-au cistigat nimic. Pur si simplu, Gorbaciov a ales Pacea. Punct. La pachet cu prabusirea URSS. Asa, din umanism. Arhivele sovietice zic insa altfel: SDI il bagase in toti sperietii pe Gorbaciov. Planul era ca orice racheta balistica va fi distrusa in zbor de lasere plasate in cosmos si de rachete anti-racheta. Sistemul trebuia dirijat de radare si calculatoare ultra-performante. Adio santaj nuclear cu rachete intercontinentale. Rusii nu mai puteau distruge America lovind primii, prin surprindere. Si se temeau ca America va lovi prima, cu impunitate. Era insa imposibil. Odata, ca America n-avea cum sa distruga atomic planeta, atacind prima. Dar, sigur, rusii nu puteau pricepe asta. Iar apoi, pentru ca, tehnic, era imposibil. Dar, vedeti … NASA a primit ordin de la Kennedy ca in maximum zece ani sa puna un om pe Luna si sa-l aduca teafar pe Pamint. Au facut-o in opt, si nu cu unul, ci cu doi astronauti. Lumea Libera ramine libera si pentru ca, libera fiind, creeaza. Liber. SDI n-a fost cacealma, ci chinta la trefla. Nu prezentul conta pentru Gorbaciov, ci viteza de deplasare spre viitor. La americani, e intotdeauna mai mare. Lucru pe care Kremlinul n-are cum sa-l uite. La fiecare negociere cu Reagan, Gorbaciov a cerut abandonarea SDI. Raspunsul, invariabil, a fost “niet”. Si asa a ramas, pina azi. SDI se numeste acum Scut Antiracheta. Are ambitii mult mai mici. Aparent, laserele au fost abandonate, se folosesc doar rachete interceptoare, de pe nave cu sisteme AEGIS si de la baze terestre cu baterii SM3. Nu e clar cit de eficiente ar fi impotriva unor rachete iraniene, de pilda. In schimb, e foarte clar ca viteza de deplasare spre viitor a tehnologiei americane n-a scazut, ci dimpotriva. Iar imperialismul american e unul cu totul special. De cite ori vine vorba de Scut, Kremlinul cere sa fie abandonat. Acuzatia e neschimbata: ameninta pacea mondiala. Americanii vor lovi primii, iar Moscova n-ar avea ce sa le faca. Rusii trec insa peste un mic detaliu. Au fost invitati, de la bun inceput, sa intre si ei sub protectia SDI. Au refuzat insa oferta americana. Nu vor nici o protectie. Nu vor un sistem capabil sa arunce la gunoi o intreaga generatie de arme: rachetele balistice. In schimb, vor sa stie ca nimic nu va impiedica zborul rachetelor nucleare rusesti, pe deasupra Polului Nord, catre America. Si in general, zborul rachetelor rusesti, catre oriunde. Acuma, sincer, credeti ca daca rusii ar fi avut primii vreun Scut Antiracheta, in orice varianta, l-ar fi oferit si americanilor? Dar sincer, va rog. Ei, uite de-aia imperialismul american e unul cu totul special. Oricit de “multi-polara” ar fi lumea, cineva tot o conduce. Daca nu va plac americanii, pe cine preferati? Rusia? China? Vreo putere nucleara islamica? Sau, poate, un cartel format din sus-numitii? Proliferarea nucleara e in toi. La fel de virtos prolifereaza si tehnologia rachetelor, cu raza tot mai lunga de actiune. Mai devreme decit mai tirziu, cineva o sa lanseze o racheta nucleara. Poate spre SUA. Dar, mai degraba, spre Europa. Nu de alta, dar e mai la indemina. Singura putere interesata sa anihileze asemenea arme, si care are si tehnologia necesara, e America. Oricit de plapind ar fi acum Scutul, e mai bine sa-l ai. Sigur, o tara europeana care gazduieste Scutul poate deveni o tinta. Dar orice tara europeana e DEJA o tinta. In special o tara dinspre Rasarit. Pina in vest, trebuie raza de actiune mai lunga. Pentru est, merge si cu raza mai scurta. Vorba lui Trotski: “Chiar daca nu esti interesat de razboi, razboiul e foarte interesat de tine”. Asa ca, mai bine cu Scut, decit fara. Geografia n-o putem schimba. Geopolitica, da. The Big Firefly are acum cirmaci de Stinga. In raport cu lumea in care traim, Obama n-a dat semnalele cele mai potrivite. Pentru lichele si psihopati, invitatia la dialog e un semn de slabiciune. Concensiile “constructive” sint luate drept capitulare. Stilul clasic american e altul. A spus-o minunat Teddy Roosevelt: “Vorbeste cu blindete, dar ia cu tine o bita mare”. Dulcic-scumpic cum e el, mini-scutul e o mare bita. Si poate deveni, iute de tot, si mai mare. Se pot adauga oricind componente noi. Chiar si lasere. Temelia exista. De la Reagan incoace, s-a tot lucrat la ea. Iar Big Firefly, chiar pilotat de Obama, ramine cel mai Big. De Scut se teme o singura categorie socio-profesionala: specimenele care vor sa zvirle cu rachete prin ograda altora. Pe ei, nu Spaima de Bomba ii chinuie, ci Spaima de Ne-Bomba. Nu vor s-o piarda. Pentru ca face mult rau, li se pare foarte buna. Nu sint cei mai frecventabili parteneri de dialog. Cu Big Firefly, in schimb, se poate discuta foarte agreabil. Si profitabil. Judecind post-factum, surpriza nu e ca Big Firefly a ales Romania. E o mutare interesanta, dar intr-o logica solida. Surpriza e ca Romania n-a ratat, conform unei lungi traditii, o asemenea ocazie. Si nu, nu cred deloc ca rezultatul ar fi fost acelasi, indiferent cine ajungea cu mingea in fatza portii. La final, iata si o zicatoare extrasa din intelepciunea populara engleza: “Ca sa aplauzi, trebuie doua miini”. De regula, Big Firefly apreciaza situatiile cind nu e lasat sa aplaude cu o singura mina. In rest,  Scuturi, da. Militar, politic, economic, geo-strategic.

Bolile profesionale ale vecinatatii apropiate – Pacientul rus (1)

Sub pretextul fricii de arme nucleare, pe care Ucraina și Georgia le-ar putea desfășura pe teritoriul lor dacă ar primi pe viitor puțin probabila invitație de aderare la NATO, Rusia și-a luat în avans măsuri de precauție. Kremlinul dovedește că are ac de cojocul tuturor statelor care îi încurcă planurile. În prima fază, Armata Roșie a invadat Georgia, motivând că popoarele abhaz și osetin au fost supuse unui program de exterminare etnică de către autoritățile de la Tbilisi. Drept urmare, Rusia a intervenit în calitate de instanță tutelară și eliberatoare, așa cum doctrina Kremlinului ne-a obișnuit în ultimele decenii, când a ordonat Armatei Roșii să “elibereze” Afganistanul. Faza a doua a fost dedicată unor predicții obsesive legate de ruperea Ucrainei, o republică fragmentaristă, creată prin aglutinarea mai multor ținuturi care au aparținut de jure unor state create după împărțirile teritoriale de după cele două războaie mondiale, respectiv, Polonia, România și Rusia. Diseminate atent de aparatul propagandei moscovite, amenințările ruperii Ucrainei au indus o stare de criză din care Kievul nu este capabil să-și revină, decât în eventualitatea că noua administrație ucraineană rezultată în urma alegerilor prezidențiale de duminică, 7 februarie a.c., va juca pe o partitură dictată de interesele recapacitării Comunității Statelor Independente (CSI), sub bagheta magicianului de la Kremlin. Ucraina nu are altă alternativă, indiferent care dintre competitorii pentru cursa prezidențială va câștiga alegerile, decât să refacă prestigiul și onoarea pierdute ale CSI.

În faza a treia, Rusia a recurs la amenințări simetrice, în clipa în care Casa Albă și-a făcut publică intenția de a desfășura pe teritoriul Cehiei și Poloniei elemente ale scutului antibalistic. Pentru a contracara amenințarea elementelor interceptoare defășurate în Polonia, Rusia a recurs la șantajul simetric al amplasării de rachete de ultimă generație în enclava Kaliningrad. A fost maniera prin care Rusia se pregătea în felul ei atavic, plenipotent, să salute alegerile prezidențiale din America: cu o amenințare adresată proaspetei administrații Obama, că va instala în contrapartidă un complex de rachete Iskander, numele de cod NATO, dat rachetelor SS-26, cu raza de 400 km, cât să atingă Polonia. Medvedev a angajat  această promisiune în fața Dumei de stat, pentru a testa atitudinea lui Obama față de Rusia. Germania și-a arogat rolul de avocat al unei Rusii extrem de ofensive: Rusia nu amenință Europa; elementele scutului antibalistic care vor fi instalate în Polonia și Cehia, nu amenință Rusia; scutul contracarează amenințarea iraniană. Germania a sugerat că amplasarea rachetelor în Kaliningrad ar trebui să facă obiectul negocierilor în cadrul NATO pe de o parte, şi între Statele Unite şi Rusia, pe de alta.

Reconfigurarea sistemului de apărare antirachetă a trezit apetitul Kremlinului pentru retorica amenințării. Știrea că și pe teritoriul României vor fi amplasate elemente ale scutului antibalistic, l-a forțat pe Serghei Lavrov, ministrul de externe rus, să pretindă părții americane “explicații exhaustive”. În cadrul conferinței de presă susținute la Berlin, Lavrov a evocat înțelegerea dintre președinții Obama și Medvedev, care invocă analiza comună ruso-americană a amenințărilor și riscurilor unor atacuri cu rachetă. Practic, în planurile Casei Albe nu au intervenit elemente de noutate, care să nu fie cunoscute de Kremlin. Includerea României în programul de apărare balistică a Europei Nord-Atlantice s-a pliat pe resetarea relației dintre Statele Unite și Federația Rusă. Efectul resetării este scoaterea Poloniei din ecuația antibalistică, iar în contrapartidă, ridicarea de către Rusia a  amenințării că-și va amplasa rachetele Iskander în Kaliningrad. |n aceste împrejurări, pretențile lui Lavrov, pentru “explicații exhaustive” adresate părții americane nu au acoperire în realitate, ci reprezintă doar efortul formulării unei întrebări diplomatice retorice, exprimate la rece. Intimidările din conținutul noii Doctrine militare a Rusiei, dată publicității zilele trecute, și-au mai pierdut și ele din vigoarea de odinioară, chiar dacă consideră scutul antibalistic o amenințare explicită la securitatea Federației Rusiei. Retorica defensiv-ofensivă a Kremlinului trădează oboseala cronică prin care trece o Rusie sleită economic, lovită imparabil de efectele recesiunii. Singura victorie notorie pe termen mediu a pacientului rus va fi readucerea Ucrainei în sfera ei politică și odată cu ea, o reanimare a mastodontului CSI, în urma rezultatelor alegerilor prezidențiale de la Kiev, de duminică, 7 februarie a.c.

Cornel Ivanciuc

Un fleac, ne ciuruim

Dacă scutul e făcut împotriva ruşilor nu e bine, că se supără pe noi, dacă nu e făcut împotriva ruşilor, iar nu e bine, că n-am cîştigat nimic. Nu vă bucuraţi aiurea, americanii s-au înţeles cu ruşii peste capul nostru şi pe ruşi îi doare-n cur de scutul nostru şi întristaţi-vă, că  scutul e făcut împotriva ruşilor şi n-o să mai vedem în vecii vecilor tezaurul şi o să primim gaz scump şi fraţii noştri de peste Prut vor fi atacaţi şi ocupaţi de Armata a XIV-a.

Poziţionarea scutului antirachetă pe teritoriul României este o bagatelă şi o catastrofă naţională în acelaşi timp. Este în acelaşi timp o miză minoră pentru ruşi şi americani şi degeaba se umflă Băsescu în pene şi o catastrofă naţională căci de aici va porni al treilea război mondial în care România va fi la mijloc. Cam asta ne spun criticii scutului: americanii construiesc un rahat de tutungerie pe teritoriul României şi asta va duce la izbucnirea celui de-al treilea război mondial.

Isteria anti-Băsescu s-a decis: minimalizăm evenimentul şi anunţăm sfîrşitul lumii.

Trebuia sa cerem voie Rusiei in privinta scutului?

România și-a găsit loc în noua arhitectură de securitate a Europei Centrale și de Est. Administrația Obama a reconfigurat sistemul de apărare antirachetă propus de predecesorul său George W. Bush. Dacă administrația Bush intenționa să amplaseze radarele în Cehia și interceptoarele în Polonia, noua administrație a Casei Albe intenționează ca pe teritoriul țării noatre să fie amplasate capabilități terestre de interceptare, ca elemente componente ale scutului antibalistic. În anunțul președintelui Băsescu, făcut după încheierea ședinței CSAT consacrată acestui subiect, din 4 februarie a.c., s-a strecurat și o exprimare inabilă, menită să irite anumite medii din țara noastră, prea puțin dependente sau sensibile la nevoile Rusiei. Noul sistem nu este îndreptat împotriva Rusiei, s-a exprimat președintele Băsescu. România este stat NATO cu drepturi depline și membră a UE. România nu are în derulare niciun parteneriat cu Rusia, pe probleme militare sau strategice. În 2011, când aparatele MIG-21 (modernizate de firma israeliană ELBIT) vor fi scoase din uz, se încheie, practic, ultimul capitol al moștenirii militare de tehnică rusească din dotarea armatei. Nu ținem minte ca administrația de la Kremlin, să se fi exprimat vreodată, că satelitul militar cutare, radarul militar cutărică sau racheta balistică răscutărică nu ar fi îndreptate  împotriva României. Ba, dimpotrivă, comandantul  armatei a 14-a, generalul Lebed, a amenințat explicit România, cu o invazie militară, înainte de admiterea în NATO a țării noastre. Așa că, precauția și scuzele diplomatice ale președintelui Băsescu, vizavi de Rusia, sunt exagerate și inutile și lezează sentimentele populației care împărtășește valorile Occidentului.