Cronica politico-teatrala

Sau invers, nu contează. Cum nu contează nici că eu nu am mai scris niciodată o cronică de teatru, deci nici cronică nu ştiu dacă este. Şi nu, nici nu s-a schimbat profilul blogului. Dar să vă povestesc.

Vineri, 13 februarie, am fost la teatru. La Teatrul de Artă, la spectacolul „Şi veni bărbatul la femeie”, de Semion Zlotnikov, în traducerea şi regia lui Bogdan Budeş, cu Mihaela Sîrbu şi Lucian Pavel în rolurile principale. Singurele roluri, de fapt, pentru că este e o piesă în doi. Şi mărturisesc că nu la ei m-am gîndit cînd am văzut durata spectacolului, o oră şi trei sferturi, ci la mine. Îmi părea un spectacol lung. Mai sînt şi fumătoare, dar am zis că vor fi pauze, deci mi-am reprimat reţinerea şi am ajuns.

N-au fost pauze. Dar nici nu le-am simţit lipsa. Am stat lipită de scaun, avînd senzaţia că dincolo de sala aceea intimă, de 75 de locuri, nu mai există lume. Deşi despre lume este spectacolul. Despre oameni. Obişnuiţi, ca mine, ca cei mai mulţi dintre noi. Care caută alţi oameni şi se caută pe ei înşişi, în acelaşi timp.  Cu dureri, cu spaime, cu bucurii, cu speranţe, cu tot ce-i omenesc. E greu de crezut că măcar într-o frîntură din cele două personaje nu se recunoaşte nimeni, la un moment dat, indiferent de vîrstă. De la cei mai tineri, la cei trecuţi deja de maturitate, aşa cum erau cei din sală – un public eterogen structurat ca vîrstă.  Sau că nu ar da cuiva de gîndit mai profund la viaţă, la ce facem cu ea şi cum ne-o facem.

Şi toate acestea într-o comedie. Spectacolul este o comedie, uneori cu momente amare, dar comedie. Cu un umor sănătos, care curge firesc, fără ostentaţie, fără artificii, necăutat, ci găsit în viaţă. Aşa-i şi decorul, nimic în plus, atît cît trebuie ca să sugereze cadrul în care se desfăşoară povestea a doi oameni.

Cei doi oameni, actorii, au reuşit să mă prindă atît de tare în jocul lor, încît au fost momente cînd mi-a părut rău că drăcoasa muiere e prea blîndă cu aparent resemnatul el. El, care se chinuia singur, parcă mai trebuia chinuit puţin. Dar asta-i despre mine, spectator, acolo, pe scenă, au fost ei, într-o poveste care surprinde, încîntă şi dansează, la propriu şi la figurat, pe text,  într-o poveste pe care v-o recomand. Şi pentru inimă, şi pentru minte.

Următorul spectacol va fi pe 27 februarie.

teatru 1

Politic, în tot ce am povestit mai sus, este faptul că şi Teatrul de Artă – despre care puteţi afla mai multe aici – şi spectacolul „Şi veni bărbatul la femeie” sînt întreprinderi private. Breşe, tentative – reuşite! – de a scoate statul din viaţa teatrală, de a scăpa de dependenţa de politic, de a mai solicita fonduri autorităţilor. Producţia spectacolului despre care v-am vorbit a fost realizată prin crowdfunding, iar actorii sînt plătiţi din încasările de pe bilete. Mihaela Sîrbu face teatru independent de mai bine de zece ani, şi a pus bazele, încă din 1996, Companiei Teatrul fără Frontiere, despre care puteţi afla mai multe aici.

Lumea artistică – tînără, aş adăuga – aşadar, mai bine cunoscută, se arată a fi mai puţin boemă decît este percepută în general, şi mult mai practică şi mai determinată să-şi ia cariera în spate şi să se lupte pentru ea. Fără să ceară statului ceva şi fără să considere că i se cuvine ceva, fără să se jelească la posturi de televiziune, aşa cum, din păcate, vedem la mulţi din generaţiile trecute. La acei „monştri sacri” autodeclaraţi, numai pentru că, în lipsa unei concurenţe reale, înainte de 1989, au fost numai ei. Într-o lume în care atît de mulţi consideră că li se cuvine ceva, în condiţiile unei birocraţii atît de stufoase şi a întregului context economic, aceşti oameni se zbat pentru vocaţia, pentru viaţa lor. Lumea artistică trăieşte, şi trăieşte datorită eforturilor şi dăruirii acestor oameni.

Nu apucasem încă să ies din starea de bine de după spectacol, că văd din nou cum statul încearcă să controleze cultura, prin timbrul cultural, mai nou. Pe scurt, vrea să adauge o taxă fiecărei producţii culturale, ca să dea, chipurile, tot culturii, prin diversele uniuni (de scriitori, de artişti plastici, de oameni de teatru şi altele).  Adică să împartă tot el, statul, cui crede de cuviinţă. Numai începutul expunerii de motive a Proiectului de lege, adoptat tacit de Senat şi aflat în dezbaterea Camerei Deputaţilor este revoltător şi, în acelaşi timp, jignitor la adresa oamenilor despre care tocmai am scris mai sus.

Ba se descurcă, aşa cum poate, dar în nici un caz nu se va descurca mai bine în condiţiile în care fiecare potenţial beneficiar al unui produs cultural va trebui să plătească mai mult pentru produsul respectiv. Mai rău, da! Din cauză că beneficiarii vor putea achiziţiona mai puţin din ce înseamnă cultură, şi din cauză că intervenţia şi mai mare a statului în actul de cultură, în general, prin subvenţionarea, adeseori pusă sub semnul întrebării, a anumitor producţii, va şubrezi şi mai tare competiţia, atît de necesară pentru scoaterea la  suprafaţă şi supravieţuirea adevăratelor valori.

 

Gata, s-a rezolvat. Europa a renascut.

Klaus Iohannis, 11 ianuarie 2015, pe pagina de Facebook, la întoarcerea de la Paris (sublinierea îmi aparţine):

Peste două milioane de oameni s-au aflat astăzi pe străzile Parisului, la marșul solidarității închinat victimelor recentelor atentate. Am dat mâna cu președintele François Hollande și cu alți președinți din țări europene, dar mi-au strâns mâna și necunoscuți din mulțime care puteau să fie rude sau prieteni ai celor uciși ori simpli cetățeni. Au fost gesturi de omenie și de speranță împărtășite de toți șefii de state și de guverne prezenți în capitala Franței. Terorismul nu va înfrânge niciodată solidaritatea și dorința de libertate și de pace. Pe străzile Parisului a renăscut o Europă nouă.

Vedeţi ce simplu este? Hai să dăm mînă cu mînă cei cu inima cea bună, să-nvîrtim hora frăţiei pe pămîntul vitejiei. Şi gata, am renăscut. O pasăre Phoenix carnivoră, care se autodevorează, dar astea sînt amănunte sau cîrcoteli ale unora ca mine. Vitejia a însemnat, ieri, şi privirile speriate ale oficialilor prezenţi la marş, şi gărzile de corp care îi ţineau aşa de strîns, că aveam impresia că oamenii au făcut ceva îngrozitor de-s aproape luaţi pe sus. Iar cîrcoteli, ştiu. Că unii oameni din mulţime cu care spune preşedintele că a dat mîna, în cazul extrem de îngrijorător în care nu erau tot forţe speciale în civil, ar putea fi următoarele victime ale unor atentate, iar amănunte.

Impresionant marşul, adevărat, importante solidaritatea şi exprimarea dorinţei de pace. Şi de acum încolo, porumbei albi vor brăzda cerul Europei, în timp ce potenţiali terorişti, pînă mai ieri, vor solicita înfiinţarea de ghişee unde să declare pe proprie răspundere în ce tabere militare s-au antrenat, şi deschiderea de centre pentru depunerea armamentului deţinut ilegal şi de care au fost ieri convinşi că nu mai e cazul să facă uz. Copleşiţi de numărul atît de mare de oameni sinceri şi de atît de multe oficialităţi, vor considera că în Europa renăscută este atît de multă frumuseţe, bunătate şi atît de multă dorinţă de pace, încît ar fi păcat să le tulbure chiar şi cu un pistol de jucărie.

Şi atîta seninătate. Ori senilitate, zic eu. Pentru că, asemeni oamenilor de vîrsta a treia şi a patra, care se mai întîlnesc la înmormîntări, comemorări şi alte ocazii oficiale, liderii prezenţi ieri la Paris nu vor face, concret, nimic. Vor povesti, vor constata, îşi vor exprima regrete şi speranţe, vor da declaraţii emoţionante şi vor aştepta apoi următoarea adunare. La care ori vor constata că de pe hartă a mai dispărut unul din ei, ori că tînăra generaţie are un stil vestimentar exotic. Thobe, ghutra, bisht, eventual hijab, abaya. Şi vor exclama uimiţi, ce ţi-e şi cu designerii din ziua de azi!

Precizare: Sînt convinsă că cele scrise pe pagina preşedintelui Iohannis exprimă exact atitudinea europeană actuală vizavi de pericolul terorismului. Şi că, aşa cum pe noi iarna ne ia întotdeauna pe neaşteptate, pe europeni îi va lua orice alt atac terorist.

 (Foto: pagina Facebook Klaus Iohannis)

Dubla masura si distorsionarea realitatii

Subiectul  decorării de către preşedintele Iohannis a preşedintelui AFDPR, Octav Bjoza, pare epuizat. Lumea rămîne, firesc, divizată. Am păşit, acum douăzeci şi cinci de ani, dintr-un trecut sumbru, complicat şi, deseori, sensibil, într-un prezent şi mai stufos. Special întreţinut aşa, pentru că numai în ape tulburi, mocirloase, au mai putut supravieţui public exemplare din specii care, în alte condiţii, ale unui corp social sănătos, ori măcar doritor de însănătoşire, ar fi fost expulzate natural. Iar starea de confuzie continuă, atîta vreme cît fiecare entitate media, fiecare formator sau pretins formator de opinie deţine „adevărul” său, iar dialogul a devenit aproape inexistent. Cînd dovezile sînt ignorate sau răstălmăcite, cînd locul argumentelor a fost luat de jigniri, iar principiile şi valorile sînt bune numai atunci cînd le folosesc, conjunctural, unora sau altora.

O recomandare aici, şi o dovadă, în acelaşi timp, că sînt şi intelectualii buni la ceva. Articolul lui Sever Voinescu din Dilema, care se încheie aşa:

Vrem să o vedem ori nu, istoria recentă a României pune conştiinţei româneşti, liberă în sfîrşit, următoarea problemă: Au fost eroi toţi duşmanii comunismului? Dar toţi duşmanii fascismului? Dacă răspundem simultan afirmativ acestor două întrebări, aşa cum ar fi normal, vom obţine o categorie de eroi care au fost criminalii celorlalţi eroi, ce la rîndu-le le-au fost călăi celor dintîi. Eroi măcelărindu-se criminal între ei! Conştiinţa noastră ar rămîne stupefiată! În acest caz, conştiinţa nu sucombă într-o dilemă a binelui, ci în faţa complexităţii răului.

Complexitatea răului nu este nici acum, culmea, disecată întru o posibilă lămurire şi condamnare, ci promovată drept o luptă între orgolii, între cîştigători vremelnici şi perdanţi. Cine încearcă să separe apele, ori măcar să pună la îndoială oportunitatea unor acţiuni este catalogat în fel şi chip, executat scurt din vorbe de către, din nou culmea, cei care, mai acum cîtăva vreme, erau ei înşişi de părerea „duşmanilor” actuali.

Un exemplu. Reacţia imediată şi virulentă la recitarea, de către Mihail Neamţu, în noiembrie 2012, a poeziei „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane”, de Radu Gyr. Nici Mihail Neamţu, cu toate păcatele lui, nu putea, conform vîrstei, să fie legionar. Vîrsta fiind acum una din scuzele care i se găsesc lui Bjoza. Neo-legionar, simpatizant, nu ştiu, cert e că omul a recunoscut atunci că a greşit şi subiectul a fost închis.

Bjoza, în schimb – şi nu mai reiau povestea, e deja arhicunoscută – îmi pare alunecos, este suficientă o căutare pe Google pentru a vedea cum nuanţează de fiecare dată problema – este apărat cu încrîncenare. Dubla măsură funcţionează perfect.

Ce mi se pare important acum în toată povestea asta este nu numai înverşunarea cu care este apărat Bjoza, concomitent cu punerea la zid a „duşmanilor” noului preşedinte, care l-a decorat – pentru că, în fond, la asta se reduce acum discuţia, din păcate – ci faptul că se perpetuează confuzia privind trecutul, cu posibile urmări grave în evoluţia viitoare a societăţii.

Concret, este vorba despre: 1) prezenţa lui Octav Bjoza în studioul Antena 3, şi nu numai o dată; o declaraţie dată la un congres internaţional, la 25 de ani de la evenimentele din decembrie şi 3) un interviu dat de acelaşi  revistei Kamikaze.

1. S-a întîmplat inclusiv în 8 august 2014, ziua în care a fost condamnat şi închis pentru 10 ani Dan Voiculescu, în procesul ICA. Dan Voiculescu, dovedit definitiv în instanţă ca fost colaborator al fostei Securităţii. Dan Voiculescu, creatorul trustului Intact, din care face parte şi Antena 3. Televiziune de ştiri în scripte, altfel unul dintre cele mai nocive mijloace mass media existente la noi, locul acela unde un Adrian Năstase a fost asimilat, ca deţinut politic, lui Iuliu Maniu, cruntă blasfemie! L-a împiedicat pe Bjoza acest lucru măcar, ca preşedinte AFPDR să participe la emisiunile Antenei 3? Nu. L-a împiedicat faptul că Voiculescu a fost, în anii comunismului, de partea forţei opresoare şi nu a celei oprimate, pe care o reprezintă, să participe  la emisiunile Antenei 3? Nu. De ce? Nu ştiu exact, dar pot deduce din următoarea declaraţie (2):

Vreau să mai subliniez o treabă – nici în anchetele Securităţii, nici la munci silnice lipsiţi de minime condiţii de igienă şi asistenţă medicală, flămânzi, bătuţi şi cu lanţuri la picioare nu ne-am simţit mai umiliţi ca în ultimii 4-5 ani. Aceasta este realitatea. Am fi dorit că dacă tot nu se poate şi nu-i de unde să ni se facă reparaţii, cred că am fi meritat măcar mai mult respect din partea autorităţilor. În capitala României nu găsiţi un muzeu al rezistenţei anti-comuniste. Noi nu avem în Capitală, după 25 de ani, un monument naţional al rezistenţei anti-comuniste. În această clădire care te copleşeşte prin dimensiunile ei, a fost făcută doar în timpul lui Ceauşescu, dar a fost făcută de poporul român, pentru că atâta timp cât a durat construcţia noi am mâncat gheare de pasăre şi picioare de porc – aşa s-a construit acest Palat.

Nu-i poţi nega unui om dreptul la propriile simţiri, dar în momentul în care acestea contravin fără urmă de dubiu realităţii, ai dreptul să te întrebi: cui foloseşte această atitudine? Victimelor pe care le reprezintă sau călăilor din trecut?

3) Din interviul din Kamikaze aflăm cum a supravieţuit Octav Bjoza infernului din puşcăriile comuniste. Datorită unei mari iubiri. Dar ce relevanţă are acum, în contextul decorării, această poveste de dragoste (existentă şi pe pagina doamnei purtător de cuvînt)? Este una din sutele de poveşti, dacă nu cumva miile, de altfel, ale foştilor deţinuţi politici.

Una singură, după părerea mea.  Cele cel puţin 10 fete care pleacă plîngînd de la întîlnirile cu Bjoza îl pot vedea apoi vorbind la Antena 3. Pot găsi cu uşurinţă declaraţia de mai sus, referitoare la umilinţa mai mare suferită în ultimii ani decît cea din temniţele comuniste. Şi ne mai mirăm apoi că e stricată şi noua generaţie! Cîţi tineri din cei care îi ascultă povestea, impresionaţi de ea, ştiu suficient de multe lucruri despre Voiculescu şi manipularea perpetuă de la antene ca să discearnă ce e bine şi ce e rău? Cîţi ştiu – măcar – că e vorba de un colaborator dovedit al fostei Securităţi? Dacă mai punem la socoteală şi că segmente importante din universităţi cad pe spate de emoţie ascultîndu-l pe Puric, de exemplu, şi alte discursuri protocronist-naţionaliste, putem constata că se întîmplă chiar lucruri foarte interesante, aşa că eventuale evoluţii periculoase în plan politic n-ar trebui să ne mai mire.

Aşadar, în loc să ne lămurim trecutul, îl facem şi mai confuz. Îl acoperim în umbrele diverselor interpretări astfel încît, pînă la abolirea discernămîntului, imposibilitatea de a mai alege binele de rău, nu mai e mult.

PS: Noaptea trecută, în timp ce începusem să scriu textul acesta, pe Facebook avea loc următoarea discuţie. Dovada clară a ce spui şi ce se înţelege, ori ce vrea să se înţeleagă, în unele cazuri.

https://www.facebook.com/claudiapostelnicescu/posts/10154982446560551?comment_id=10154985849190551&offset=0&total_comments=12&notif_t=mentions_comment

https://www.facebook.com/claudiapostelnicescu/posts/10154982446560551?comment_id=10154985849190551&offset=0&total_comments=12&notif_t=mentions_comment

(Foto-şi un blog de urmărit: sarahinromania)

Ce se mai poarta? Tendinte Cotroceni, iarna 2014, primul mandat.

1. Cuvinte.

Tatiana Niculescu Bran este „purtătoare de cuvânt a Preşedintelui României, Klaus Iohannis”, aşa cum scrie pe pagina oficială de Facebook, deschisă de curînd, după închiderea contului personal. Pe această pagină este de aşteptat să găsim ştiri şi documente referitoare la activitatea preşedintelui, să fie legătura între preşedinte şi presă/cetăţeni. Cu alte cuvinte, să genereze conţinut. În schimb, pînă acum, pagina este majoritar agregatoare de ştiri. Articole pozitive, din presa străină, referitoare la Klaus Iohannis. Cu extrem de puţine excepţii, una notabilă, după părerea mea, despre Octav Bjorza, decorat de preşedintele Iohannis în 22 decembrie. Şi despre care Tatiana Niculescu Bran scrie că „a supravieţuit torturilor şi închisorilor comuniste datorită unei extraordinare poveşti de dragoste”.

 Pînă acum, spuneam, pentru că ieri, pe pagina Tatianei Niculescu Bran a apărut următorul text:

 

Cotroceni – 25 de ani de “baronizare”Prima mea săptămână la Palatul Cotroceni: între înțepenirea instituției și nerăbdarea de a vedea cât mai curând semnele schimbăriiPalatul Cotroceni a devenit reședința președinției României imediat după 1989, odată cu preluarea puterii de către Ion Iliescu. Multe birouri mai păstrează încă mobilierul vetust din vremea comunismului, covoare înflorate pe fond roșu închis, perdele grena, canapele cu perne de catifea de un gust îndoielnic și, peste toate, mirosul îmbâcsit al hotelurilor comuniste. Te aștepți ca, dând la o parte colțul unei cortine care acoperă o ușă, să găsești, expus la loc de cinste, vreun portret al lui Nicolae Ceaușescu. Opulența unor birouri imense și întunecate se combină cu starea precară a instalațiilor sanitare. Pe holuri, doamne în halate au aerul că trebăluiesc de zor. Niște oameni copleșiți de respect deschid și închid uși. Unde sunt portari ceremonioși, te-ai aștepta să fie și pitari, paharnici, medelniceri, stolnici ori cluceri. Dar la Cotroceni nu se mănâncă, deși angajații administrației petrec 10-12 ore pe zi la locul de muncă. Nu există cantină, nu există nici măcar un chioșc cu napolitane expirate și Coca-Cola. În schimb, dacă ți-e sete, formezi un număr de interior și cineva sosește cu o tavă pe care se află o sticlă cu apă și un pahar. “Permiteți să mă prezint: sunt cutare (plus grad SPP) și v-am adus apa. Vă rog să semnați acest bon.” Și semnezi bonul de plată din care rezultă că ai consumat la data de… o sticlă cu apă. Cei care au lucrat prin birourile președinției de-a lungul a 25 de ani vor fi trăit cu satisfacție această coregrafie a stăpânirii. Când e să clintești birocrația locului sau ai idei despre cum ar trebui să meargă lucrurile, vechii angajați ai administrației (unii sunt acolo de pe vremea lui Ion Iliescu) îți dau un singur răspuns, că nu se poate sau că trebuie îndeplinite condiții atât de complicate încât te lași păgubaș. Străbătând culoarele Palatului, înțelegi mai bine România celor 25 de ani de la căderea comunismului, cu bune și cu rele, cât și cultura “baronului” local. Înțelegi, mai ales, cât de urgentă e nevoia de schimbare a administrației (prezidențiale și nu numai), de “debaronizare” la toate nivelurile, și de așezare în prezentul secolului XXI.[sursa foto: http://goo.gl/6Lkrdx]

Ce nu înţeleg din nemulţumirea purtătoarei de cuvînt a preşedintelui Iohannis:
– de ce şi-a mai schimbat cover-ul cu prăfuitul, anostul, neschimbatul de pe vremea comuniştilor interior de palat, cînd precedenta fotografie era un superb peisaj de iarnă cu grădina palatului? Oricum, zăpada acoperea ceva urme comuniste, în cazul în care ar exista şi acolo;
– de ce nu solicită premierului suplimentare de buget pentru administraţia prezidenţială, în vederea înlăturării urmelor comuniste, mai precis de redecorare conformă timpului istoric pe care-l trăim?
– cum au supravieţuit foştii consilieri prezidenţiali în asemenea condiţii inumane de lucru, fără cantină, mai precis, 10-12 ore pe zi? Cristi Hrituc, ajută-mă, te rog, veneai cu mîncare în sufertaş sau cu pacheţel de acasă?

Ce înţeleg din ce în ce mai bine, pe zi ce trece: că vin vremuri vesele. Vorba vine, că aşteptam lucruri bine făcute, începînd chiar cu alegerea şi modul în care se prezintă consilierii preşedintelui.

Şi acum foarte serios, a te plînge de faptul că nu ai cantină (ori măcar un chioşc) la palat şi de felul în care arată acesta, în condiţiile în care în străinătate s-a votat stînd ore în şir la coadă, în ploaie şi frig, cu copii mici de mînă sau în cărucioare, leşinînd de epuizare şi cu trataţie de gaze lacrimogene, în anumite locuri, în dispreţ total faţă de cetăţenii români de acolo, este, din punctul meu de vedere, ori completă inadecvare funcţiei ocupate, ori continuarea atitudinii de dispreţ faţă de aceştia, cel puţin.

Şi 2: de ce Tatiana Niculescu Bran nu ne comunică, conform fişei postului, ştiri privind agenda şi activitatea preşedintelui? Foarte interesant de ştiut ar fi ce s-a discutat în cadrul întîlnirii dintre preşedinte şi premier, de exemplu, în 22 decembrie*. La fel, mă aşteptam la un anunţ privind întîlnirea preşedintelui, programată astăzi, cu Ministrul Apărării, cel de Interne şi cel de Externe. Consideraţiile personale ale doamnei privind aspecte ale locului de muncă pot fi, eventual, incluse într-un interviu, într-o carte, în ce doreşte dînsa, dar nu înţeleg de ce se află pe pagina oficială a purtătorului de cuvînt. Unde nu confesiuni este normal să citim, ci cu totul altceva.

*Despre întîlnirea Iohannis – Ponta, Adrian Pătruşcă a scris pe Facebook:

Adrian Pătrușcă
22 Decembrie la 14:42 ·
Ponta după întâlnirea cu Iohannis: „Lucrurile intră pe făgașul normal”
Mi-e frică!
Ceea ce poate constitui o altă problemă, comunicarea, şi în situaţia în care îl priveşte pe preşedinte, este lăsată în grija PSD?
Later edit:
Ce a înţeles purtătoarea de cuvînt din comentariile la postarea precedentă pe Facebook. Ce legătură este între nemulţumirile doamnei privind locul de muncă şi faptul că se află în slujba cetăţenilor, eu nu pot înţelege.

Vă mulțumesc tuturor pentru comentariile la articolul meu despre administrația și birocrația anacronice ale Cotrocenilor din ultimii 25 de ani. Într-adevăr, așa cum unii dintre dvs. au remarcat, e vremea ca lucrurile să se schimbe tocmai pentru că administrația și funcționarii ei printre care mă număr acum sunt acolo în slujba cetățenilor și nu invers.

Din 21 decembrie 2014 America e dusmanul?

Cu un sfert de secol în urmă, România a aflat de la Europa Libera că Timişoara s-a ridicat împotriva comunismului. Nu, pe atunci nu existau Facebook, Twitter, email. Şi nici telefonie mobilă. Telefonul fix era, pentru foarte mulţi români, un vis de neatins. La Timişoara se murea şi România nu ştia. Din întreaga zonă, nu doar din Timişoara, nu puteai telefona, de pildă, la Bucureşti, aşa, ca particular. Normal, comuniştii controlau comunicaţiile. De la Europa Liberă, însă, românii au aflat că fraţii lor timişoreni fuseseră ucişi cu bestialitate de propria lor armată, de propria lor miliţie, de propriile lor servicii de securitate, la ordinul lui Ceauşescu.

Au mai aflat românii şi că Timişoara se răzvrătise în masă împotriva comunismului:  grevă generală, revoltă totală. De altundeva, n-aveau de unde afla, decît de la posturile occidentale de radio, iar Europa Liberă avea o audienţă uriaşă. Şi aşa, aflînd, revolta s-a extins. Pînă la Bucureşti. Fără Bucureşti, jertfa Timişoarei ar fi fost degeaba. Şi a urmat jertfa Bucureştiului, începînd din 21 decembrie 1989. Armata, miliţia, serviciile de securitate comuniste au tras în Piaţa Universităţii, la Dalles, la Romană. Au ucis. Şi-au asasinat compatrioţii. Pe cine n-au omorît, au arestat. I-au bătut, i-au torturat, bărbaţi, femei, copii. A doua zi, la şase zile după ce se ridicase Timişoara, Bucureştiul a ieşit în stradă şi România a scăpat de Ceauşescu.

Asociaţia 21 Decembrie 1989 a reuşit, cu eforturi mari, să comemoreze absolut emoţionant eroii de-acum un sfert de secol. În balconul Universităţii, pe care tot cei de la 21 Decembrie l-au deschis în primăvara lui 1990, dînd naştere Fenomenului Piaţa Universităţii, au fost arborate patru drapele. Al României, al Uniunii Europene, al NATO şi al Statelor Unite ale Americii. Fiindcă la asta au visat, acum un sfert de secol, cei care au cutezat să iasă în stradă împotriva comunismului, înfruntînd gloanţele: la locul României în Lumea Liberă, nu în paradisul sovietic. Iar Lumea Liberă înseamnă America, NATO, UE.

Cei care cred că fără America am fi fost azi liberi şi-am fi ajuns în NATO şi în UE habar n-au de istoria acelor vremuri. Pentru că nu vor să aibă habar de adevăr. După cum nu vor să ştie nici de istoria acestor vremuri. Se vor bucura să afle că tovarăşi de-ai lor de idei au fost prezenţi la comemorarea victimelor masacrului comunist din 21 decembrie 1989. Unde au afirmat, cu tărie, că doar Putin va salva România, că America e diavolul iar capitalismul e iadul. Am fost acolo, i-am văzut, i-am auzit. Vorbeau cu mînie. Mînia lor se focaliza pe un steag american, fluturat în mulţime, ca un ecou la cel arborat în balconul Universităţii.

În balcon erau la microfon oameni care, acum un sfert de secol, i-au înfruntat cu mîinile goale pe asasinii comunişti în Piaţa Universităţii, la Baricada de la Inter, la Dalles, la Romană, şi au scăpat cu viaţă. În piaţă, era înjurată America şi era atacată cea care, înfăşurată în drapelul României, flutura drapelul Americii. Atacată fizic. S-au năpustit pe o femeie, cu brutalitate, din spate, să-i smulgă steagul, ca să facă să dispară simbolul “satanei capitaliste.” Cei din jur au sărit s-o apere. Anca Cernea e medic şi jurnalist, iar tatăl, bunicul, mama şi bunica ei au fost încarceraţi politic de comunişti, suferind ani cumpliţi de detenţie. După o pauză de elan, au venit şi jandarmii, reuşind să îi rezolve, cu dispozitivul lor sofisticat, pe atacatori: n-au prins niciunul. Drapelul american a rămas, însă, la posesoare. De aceea, jandarmii i-au cerut să plece ea cu steagul, ca să fie bine, să nu fie rău. Cererea a fost declinată.

În cursul comemorării de dumincă, 21 decembrie 2014, unul din momentele emoţionante de care vă spuneam a fost “Baricada Memoriei.” O vedeţi în imaginea surprinsă de Marius Stan, de la Miliţia Spirituală. Memoria trebuie să reţină adevărul, nu? Acum un sfert de secol, comunismul, nu capitalismul a asasinat la Timişoara, la Bucureşti, la Sibiu, Cluj şi în alte oraşe. Acum un sfert de secol, românii care au avut curajul să înfrunte gloanţele s-au revoltat împotriva comunismului, adus în România de la Moscova. Acolo unde domneşte, azi, Putin. Fără politica excepţională, clar anticomunistă, a preşedintelui american Ronald Reagan, Gorbaciov n-ar fi fost obligat să destrame Imperiul Sovietic. Fără America, România n-ar fi fost liberă, în 1989. Şi n-ar fi ajuns în NATO şi în UE. Căci fără America, NATO şi UE  n-ar fi existat,   America le-a creat. Acum un sfert de secol, românii au aflat de la postul american de radio Europa Liberă că Timişoara s-a ridicat împotriva comunismului, iar fraţii lor sînt măcelăriţi de asasinii lui Ceauşescu pentru că vor libertate. Din 21 decembrie 2014 nu mai e voie cu steagul Americii în Piaţa Universităţii din Bucureşti? Din 21 decembrie 2014 America e duşmanul? Spuneţi.

Foto: Marius Stan

baricada

Kamikaze

Zece

Traian Băsescu va rămîne în istorie ca primul preşedinte ales al României cu zece ani consecutivi de mandat. În calitate de prim preşedinte cu adevărat de dreapta al României. Cu fapta, nu doar cu vorba. Cu vorba, Constantinescu ne-a informat că a fost învins de Marea Corupţie, de Securitate, de una, de alta, dîndu-i înapoi lui Iliescu cheile de la Cotroceni după numai un mandat. Cu fapta, Băsescu a reuşit nu doar să ţină stînga pe bară două mandate la rînd, ci să nu-i predea Preşedinţia nici după al treilea rînd de alegeri. Năstase, Geoană, Ponta, trei eşecuri prezidenţiale în serie pentru comunismul travestit românesc, e ceva fără precedent. Liderii cu adevărat de dreapta, pe scurt, liderii de dreapta asta fac: nu predau inventarul stîngii.

Cît de mare sau cît de mic a fost Băsescu, deci ce notă merită el pentru aceşti zece ani de Preşedinţie, va fi clar de-abia peste vreo încă zece ani. Deocamdată, plaja notelor e completă, de la zero la zece. În funcţie de “antibăsismul” sau “băsismul” opinenţilor. Ceea ce respectă, întru totul, regula în materie de lideri de dreapta. Vedeţi, ei “polarizează”, “dezbină”, “învrăjbesc”. Sînt comparaţi, obligatoriu, cu Hitler sau cu alţi psihopaţi similari. Fiind acuzaţi că sînt dictatori, în nemernicia lor fără de margini. Dintr-un motiv simplu: se iau de stînga. Reuşesc, în mod clar, să pună mari beţe în roate stîngii, dacă nu chiar ditamai ciomegele.

Moguli, puşcăriabili, pisicuţi

Politica asta, de dreapta, înseamnă, în esenţă, trei lucruri: reducerea impozitelor, reducerea cheltuielilor bugetare şi Domnia Legii. Deci exact lucrurile de bun-simţ care definesc politica bunului-simţ. Adică politica raţională. Exact opusul dictaturii. Băsescu le-a promovat pe toate trei, treabă de la care i s-au tras şi “problemele”. Sigur că nu ei, liderii de dreapta,  “polarizează”, “dezbină”, “învrăjbesc”. Are cine să o facă pentru ei. Liderii de stînga au unul, cel mult doi adversari: Opoziţia şi mass-media. Liderii de dreapta au, mereu, trei: Opoziţia, mass-media şi opoziţia din propria lor tabără. Care e doar teoretic în întregime de dreapta.

În practică, mulţi “dreptaci” sînt de stînga, năpustindu-se pe borcanul cu miere al bugetului, mărind impozitele, mărind cheltuielile bugetare şi forţînd limitele legii, atunci cînd nu transformă de-a dreptul în mascaradă ideea de legalitate, violînd în grup ordinea constituţională. Băsescu a avut de la început împotriva lui pseudo-dreapta. USL exista încă de pe vremea lui Tăriceanu-PNL, care a guvernat, minoritar, pe mînă cu PSD. Era normal, dat fiind că în România n-am avut, după decembrie ’89, vreun partid de dreapta, ci doar făcături. Băsescu a vrut să facă unul. A încercat să transforme un partid de stînga, PD, în partid de dreapta, PDL. Şi a eşuat. Dar ce era să facă? Să transforme PSD în partid de dreapta? La asta lucrează Sebastian Ghiţă, dorind să scoată “comunismul” din PSD. Mult succes!

Tot din tabăra, teoretic, proprie au venit şi atacurile publice, de-o malignitate fără echivalent în epoca post-decembristă, îndreptate împotriva lui Băsescu. Mînă în mînă, “intelectuali” şi “jurnalişti” autodeclaraţi “de dreapta” au dezlănţuit o campanie de-o josnicie şi de-o perversitate imposibil de imaginat pînă atunci, purtată prin mari trusturi mass-media. Un delir al minciunii şi-al manipulării, de-o toxicitate care cu greu îşi va estompa efectele devastatoare asupra publicului şi asupra profesiei de jurnalist. Pentru ce? Pentru “vina” lui Băsescu de-a încerca să aducă România pe calea politicii normale, raţionale, de bun-simţ.

Să trăiţi bine? Da, asta ramîne ideea

A reuşit? Nu. Nici n-avea cum. S-a apucat să cureţe Grajdurile lui Augias, căci asta avea de făcut, deşi nu era Hercule. Iar dacă n-aţi uitat, nici Hercule n-a reuşit asanarea fluierînd, ci s-a chinuit destul de serios. Dar Băsescu s-a înhămat la treabă şi, cît a putut, a făcut. A ţinut piept ciumei roşii, adesea de unul singur, şi-a mai şi dat-o înapoi, prin anumite părţi esenţiale. I-a lipsit diplomaţia? Haida, de, datul la lopată în excremente (umane, da) numai la diplomaţie nu îmbie. Iar observatorii oneşti îşi vor aminti, în onestitatea lor, şi de multele, foarte multele ocazii în care Băsescu a fost impecabil în diplomaţia lui politică, la modul devastator-antologic.

De pildă, episodul “MTO” de la Cotroceni, cu domnul Ponta şi doamna Petrescu. Sau interviul la care titanii Hurezeanu şi CTP l-au invitat, înainte de primul referendum de suspendare, în 2007. Prilej cu care Băsescu le-a luat el titanilor un interviu. Pentru că da, stimaţi concetăţeni, Băsescu e singurul preşedinte suspendat de două ori, prin batjocorirea legii, de parlamentul ţării sale democratice. Şi care ne-a trecut, la lopată, şi de încercările acelea de-a readuce ţara, cu totul, în mîinile nemernicilor corupţi, fără limite în nesimţirea lor de ciumă roşie, transpartinică.

Băsescu a turnat o temelie pe care se poate clădi. Chiar se poate clădi, pentru prima dată după 25 de ani, o Românie sănătoasă, normală. Dacă va avea cine o clădi. Nediplomatul Băsescu, ghiolbanul, dictatorul, a făcut tot ce-a ţinut de el ca Justiţia să funcţioneze, ca liderii din NATO şi din UE să nu-şi întoarcă faţa de la România, ca Republica Moldova să nu fie înhăţată, cu totul, de Rusia, bref, ca să avem, şi noi, românii, o şansă. Unii îi vor fi reproşat că n-a făcut mai mult. Văzînd, abia acum, enormitatea dezastrului corupţiei naţionale, dezvăluită de valul arestărilor, poate vor avea mai multă îngăduinţă. Poate vor înţelege, în sfîrşit, cu ce-a avut de luptat Băsescu. N-a reuşit să ne ducă pînă acolo unde, mulţi, ne-am fi dorit. Dar ne-a dus o bună parte din drum. Şi pentru asta merită recunoştinţa ţării lui. Inclusiv a celor care astăzi îi dau nota zero, nu zece. Dar, cum spuneam, peste zece ani, mulţi vor înţelege lucrurile altfel, cu limpezimea pe care doar trecerea timpului o aduce. Şi, cine ştie, poate vor regreta ce-au spus şi ce-au făcut. În fond, s-au văzut şi lucruri mai ciudate. Sigur, mai depinde şi de Băse, că locului n-o să stea nici de-acum încolo. N-are cum.

Kamikaze

Poporul meu…

Se însera, ningea. Dar nu era vreo stihie. Era, în schimb, pustiu. Spre Intercontinental, o tribună abandonată, în mijlocul bulevardului. Am urcat treptele pînă pe platformă. Eram singuri, soţia mea şi cu mine, uitîndu-ne la Piaţa pustie, sub ninsoare. Nimeni spre Dalles, nimeni nici spre Colţea. Pe trotuare, se mai strecura cîte un trecător. Dar în Piaţă nu era nimeni. În urmă cu un an, aici îi împuşcaseră. După căderea serii. După ce “se întunericise”. Trecuse de-abia un an, iar Piaţa era părăsită. Poporul meu era acasă. Poporul meu avea altă treaba. Poporul meu n-avea chef să-şi amintească. Poporul meu îi uitase pe cei care îi plătiseră cu sînge libertatea. Poporul meu trecuse peste ei, trecuse mai departe, trecuse la loc.

Atunci m-am supărat pe poporul meu. Nu l-am înjurat. Nu l-am făcut idiot. Nu l-am blestemat. M-am supărat, doar. Fiindcă n-a vrut să fie liber. A preferat să se vîndă. Ieftin. Mizerabil. Era carne, era unt, era “Kent” la tutungerie, era program la televizor toată ziua, era băutură toată noaptea la non-stop, erau banane şi portocale, băgaseră şi căldură în calorifere. Era de nu se poate. Era de stat deoparte. Erau tot comuniştii la putere, numai că îşi ziceau democraţi. Şi poporul meu a hotărît să rămînă cu ei. Ziceţi ca n-a fost Revoluţie în decembrie ’89? Evident că a fost.

16-22, ei au tras în noi…

Toate revoluţiile se întorc de unde au plecat. Doar că a noastră s-a întors imediat. Pe 22 decembrie, seara, la cîteva ore după ce fugise Ceaşcă, şi în balcon la C.C. apăruse Iliescu şi au început să tragă iar. Atît a durat. Cîteva ore, pînă au început să tragă iar. “Teroriştii”. Deci trebuia să ne salveze cineva, corect? La o zi după ce oamenii aduşi de Ceauşescu în faţă la C.C. n-au vrut să stea la locurile lor, cum ceruse Cîrmaciul, poporul meu a trecut la locul lui, acceptînd să fie salvat de Ion Iliescu. La o zi după ce PCR, cu Ceauşescu în frunte, a ordonat masacrul de la Universitate, Dalles, Romană, noul PCR, rebotezat Frontul Salvării Naţionale, şi-a asigurat domnia pentru încă o generaţie. După un an, Piaţa Universităţii era pustie, sub ninsoare.

Puteam să mă supăr mai devreme. De la respingerea, prin durut în cot, a “Proclamaţiei de la Timişoara”. De la “Noi muncim/ Nu gîndim!”, sau “IMGB/ Face ordine!”, sau “Iliescu te votăm, îţi votăm tot neamu’/ Ca să moară de necaz Raţiu şi Câmpeanu!” De la alegerile din Duminica Orbului, 20 mai ‘90, Iliescu victorios cu 85%. De la mineriada din iunie ’90. Caci nu mai era loc de nici o iluzie. Nu poporul meu a dărîmat comunismul lui Ceauşescu. L-a dărîmat o infimă minoritate, care a avut curajul să înfrunte gloanţele, pentru libertate. Poporul, cînd a aflat, n-a ieşit în stradă decît în cîteva oraşe, unde au murit eroii. Apoi, poporul a votat pentru comunismul lui Iliescu. Logic: Recuperare, Recondiţionare, Refolosire! “Cei trei R”. Nu? Alegerile din 20 mai 1990 au spus tot: doar 15% din poporul meu a vrut să scape de comunism. Doar 15% a vrut viitorul, nu trecutul reambalat. Doar 15% au înţeles ce va urma. Şi-au spus-o. Şi-au încercat. Şi degeaba.

16-22, trag şi azi în noi…

Totuşi, am sperat. După anul acela de minciună, de manipulări sinistre, de barbarie, am sperat că există o limită. Că măcar atunci cînd se împlinea un an de cînd au fost asasinaţi, în stradă, fraţii lor care au cutezat mai mult decît ei, pentru ca să avem, cu toţii, mai mult decît fericirea servituţii, mai mult decît paradisul lagărului socialist, oamenii se vor trezi. De ruşine. Şi vor veni să aprindă o lumînare. Ca un popor demn. Ca un popor mîndru de eroii lui. Chiar dacă ninge. Chiar dacă sînt de făcut cumpărături de Crăciun. Chiar dacă sînt chestii la televizor. Să fie împreună. Acolo unde au murit fraţii lor. Dacă nici asta nu ne adună, atunci?…  Ne-am întîlnit cu un băiat pe care îl ştiam de la demonstraţia-maraton din primăvară, cînd veneam zilnic în Piaţa Universităţii. Am schimbat cîteva vorbe. Aveam lumînări. Le-am aprins la Troiţă, ne-am chinuit să le apărăm cu nişte hîrtii de prin buzunare. Am revenit peste o oră. Şi peste două. Era tot pustiu. Am plecat.

De-atunci, supărarea s-a risipit. Nu mă mai gîndesc la procentaje. O fi tot 15%, n-o fi? A rămas doar mîhnirea. Adîncă, deloc risipită. După 25 de ani, poporul meu tot ezită, tot nu crede. Că alta e calea. Iar cei care ar trebui să-l lumineze rămîn îngrijoraţi de soarta stîngii “adevărate”, a socialismului “adevărat” (nu vă supăraţi, de unde luaţi adevărul acela, din ce carte?), adică bun. Indispensabil. Trag tare, articol după articol, declaraţie după declaraţie, nu cumva să uităm că e indispensabil. A fost, între timp, Duminica Românilor, cînd mare parte din poporul meu a ieşit la vot şi-a oprit un dezastru. Mulţi “luminători” zic: “Ne-a trecut glonţul pe la ureche!” Poate nu ştiu ce înseamnă să-ţi treacă, fizic, glonţul pe la ureche. Poate nu ştiu ce înseamnă să-l vezi cum se înfige în zid, sau în asfalt, nu în tine. Poate nu ştiu că aceeaşi mafie roşie care a ucis atunci e la putere şi azi în România. Poate nu ştiu împotriva cui au votat, pe 16 noiembrie 2014. Naiba ştie. Ce ştiu eu este că merg să aprind o lumînare şi după 25 de ani, pe 21 decembrie. Tot aşa, seara. Poporul meu? E treaba lui.

Kamikaze

Nu terorizati teroristii!

Nu le restricţionaţi dreptul de a ne ucide şi, în acelaşi timp, dreptul de a avea parte de tratamente civilizate şi procese conforme cu legislaţia civilizaţiei pe care vor să o distrugă. Este scopul lor declarat, iar noi nu avem voie să ne apărăm. Ei să aibă drepturi oferite de noi, civilizaţii, în timp ce la ale noastre să renunţăm.

Este concluzia implicită a raportului Comisiei Feinstein – senator democrat de California – privind închisorile secrete ale CIA, raport pritocit de mai bine de trei ani şi publicat săptămîna trecută – întîmplător, desigur – cu puţin timp înainte ca majoritatea în Senatul american să fie preluată de către republicani, în urma alegerilor din noiembrie curent.

În peste 500 de pagini făcute publice, din cele peste 6000 existente, sînt descrise nu atrocităţile săvîrşite de terorişti pe pămînt american, ci tortura la care au fost supuşi cei capturaţi, de către bestiile CIA. Cele aproape 3000 de victime ale atentatelor din 11 septembrie 2001 devin, după 13 ani, insignifiante pe lîngă dreptul teroriştilor de a nu fi torturaţi. Nu din sadism, nu ca răzbunare, ci în scopul obţinerii de informaţii privind următoarele atacuri planificate, în scopul salvării cine ştie cîtor vieţi omeneşti nevinovate.

Dar ce contează?! Din media occidentală de stînga pornit, tăvălugul revoltei împotriva torturii cuprinde din ce în ce mai multe minţi. Tortură aplicată de lumea civilizată, în secolul XXI? De neconceput! Ori sîntem civilizaţi, ori nu mai sîntem. Waterboarding, hrănire şi hidratare rectale, privare de somn, muzică, metale grele, la maximum? Atrocităţi, fără discuţie. De care au suferit bieţii „luptători pentru libertate”, cum probabil vom fi obligaţi să le spunem în curînd, conform corectitudinii politice. În ce context şi în ce scop, nu contează. Cum nu contează nici că în raport nu figurează nici o depoziţie a vreunui membru CIA, astfel încît aceştia abia îşi mai fac auzite părerile acum, după izbucnirea scandalului.

Iar ce spun ei, mai vocal sau mai timid, subiectul fiind extrem de sensibil, contrazice concluziile raportului. Au fost obţinute informaţii foarte importante prin aplicarea „enhanced interrogation tehniques”. De la unii din cei mai feroce terorişti. De la acei aşa zişi oameni, unii de o inteligenţă uimitoare, şi aici umanul din ei se opreşte. Umanitatea lor pretinde însă procese corecte, desfăşurate pe pămînt american, adică exact pe pămîntul pe ai căror locuitori de drept doresc să-i ucidă. Adică acolo unde publicitatea unui proces le-ar permite să-şi propage aberaţiile şi să-şi promoveze cauza criminală cu mult mai uşor decît în mod uzual.

Şi totuşi, aflînd acestea – în rezumat – cît de naiv poate cineva să fie ca să creadă că s-ar fi putut proceda altfel cu aceste exemplare compatibile genetic numai cu oamenii, în accepţiunea deplină a termenului? Nici măcar în categoria „prizonieri de război” nu se încadrează, nu sînt membri ai unei armate regulate, recunoscute internaţional, cu însemne, grade şi ierarhie specifice, clar definite, aparţinînd unei entităţi statale. Nu a existat niciodată nici o declaraţie oficială de război măcar. Este un război, dar unul neconvenţional, purtat cu arme şi metode neconvenţionale, cu un inamic aflat, posibil, pretutindeni. Cum poţi apăra lumea de atacurile acestuia? Cînd ai datoria, ca instituţie a statului, să protejezi populaţia civilă şi militară de atacuri care pot fi mai devastatoare chiar decît cel din 11 septembrie 2001?

Nu încerc să justific tortura în sine, care este condamnabilă, fără discuţie. Precizez doar contextul în care  au fost folosite metodele de interogare precizate în raport şi scopul, repet, prevenirea altor atentate, mai grave sau mai puţin, dar soldate cu pierderi de vieţi omeneşti şi, de ce nu? – cu posibila capturare a unor arme moderne, sofisticate, destinate, ulterior, altor şi altor atacuri. Pentru că „religia păcii” este cea care pacifică prin  subjugare în cele mai umilitoare moduri, prin schingiure, lapidare, decapitare, spînzurare, execuţii sumare, atentate. Fără nici un proces, conform unui singure dar pretins atotputernice judecăţi: nu i te supui.

În aceste condiţii, noi, lumea civilizată, ce ar trebui să facem? Să-i tratăm pe terorişti conform principiilor şi regulilor noastre actuale, moderne, acumulate în milenii de existenţă? Să oferim procese corecte şi încarcerare corespunzătoare celor capturaţi, timp în care, la un ceai şi un fursec, să ne spună de bunăvoie unde au planificat următorul atac? Cît de naivi, cît de lipsiţi de instinct de conservare am fi în asemenea situaţie? Gradul de civilizaţie însuşi la care am ajuns ne-ar condamna pe noi, ne-ar oferi ca victime, în acest caz, unor brute şi unui mod de viaţă aparţinînd Evului Mediu.

Numai că tocmai gradul acesta de civilizaţie, moştenit,  ne obligă să-l păstrăm. Şi conform lui, să preţuim şi să apărăm viaţa. Pusă în pericol de barbari de o cruzime greu de descris, pentru care, opus principiilor noastre, viaţa omenească nu are nici o valoare.

Publicarea Raportului Comisiei Senatoriale Feinstein are consecinţe greu previzibile practic, dar anticipabile teoretic. Scăderea încrederii partenerilor externi (Polonia, Lituania şi România aflîndu-se, de exemplu, pe lista ţărilor care au găzduit închisori secrete CIA), vulnerabilizarea acestora la atacuri, scăderea încrederii cetăţenilor americani şi nu numai într-o instituţie vitală pentru apărare, punerea în pericol a vieţii unor agenţi, distrugerea unor reţele, dificultatea crescîndă pînă la imposibilitatea culegerii de informaţii importante pentru siguranţa lumii libere, acte de răzbunare ale teroriştilor, de la răpiri şi decapitări pînă la atacuri cu număr de victime imposibil de estimat.

Aşadar, cui foloseşte, pînă la urmă, publicarea Raportului Feinstein? Nouă, lumii civilizate, ori inamicilor noştri, transformaţi de acest raport din călăi în victime?

Madalin Voicu si negarea spiritului european in PSD

Mădălin Voicu ne-a împărtăşit recent din gândurile sale cu privire la finanţele mondiale şi la poporul evreu: ”eu înțeleg că finanțele mondiale sunt conduse de anumiți perciunați, dar vreau să știu care e avantajul meu ca țară.”

Aceste afirmaţii arată foarte multe lucruri despre Mădălin Voicu. În primul rând, un angajament creştin incoerent şi cunoştinţe biblice jalnic de superficiale. Deşi declară că „promovează credinţa”, deputatul PSD nu a înțeles un lucru esențial, anume că Legământul veşnic făcut de Dumnezeu cu poporul său este un element absolut fundamental pentru credinţa creştină şi că nu poate fi batjocorit într-o flecăreală de doi lei. În al doilea rând, arată un nivel de cultură generală foarte modest, care îl face receptiv la prejudecăţi de babă şi la clişee de semidoct. În sfârşit, arată că are cunoştinţe foarte precare (sau absente) în domeniul financiar, situaţie inadmisibilă pentru un politician cât de cât responsabil.

Ieşirea lui Mădălin Voicu nu este o situaţie excepţională pentru PSD. În 2012, Dan Şova (actualul reformist) declara că “datele istorice arată că la Iaşi au fost omorati 24 de cetăţeni români de origine evreiască de soldaţi din armata germană. (…) Nu au participat soldaţi români. Este un lucru lămurit istoric”. După cum observa atunci Rodica Palade, afirmaţiile lui Şova nu erau nici ele o noutate pentru PSD, pentru că aminteau „până la cuvânt, dezbaterile din Parlamentul României de la începutul anilor 2000, când un Adrian Păunescu, un Sergiu Nicolaescu şi chiar un academician de talia lui Răzvan Theodorescu, în colaborare cu istoricul Gheorghe Buzatu susţineau cu ardoare acelaşi lucru: în România nu a existat Holocaust”. A fost îngrijorat PSD-ul de astfel de afirmaţii? Nu. Şova a fost trimis la Washington în vizită de studii, ca să nu rămână repetent probabil. Ponta l-a suspendat din funcţia de prutător de cuvânt, dar nu s-a delimitat de afirmaţiile lui şi nici nu le-a criticat.

Lejeritatea față de Holocaust a continuat în PSD. În urmă cu câteva luni, Ponta i-a numit fascişti pe Mircea Mihăeş, Horia Roman-Patapievici și Gabriel Liiceanu și a comparat România din perioada în care a fost condusă de Traian Băsescu cu regimul care a domnit în Germania nazistă. Faţă de această enormitate, cu toate că nu îi este deloc în fire, blândul și manieratul Dr. Aurel Vainer, liderul Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, a fost nevoit să reacţioneze dur: „a compara România de astăzi sau România ultimilor 25 de ani sau 10 ani cu regimul nazist este cu totul şi cu totul de neadmis. (…), îmi exprim dezamăgirea totală şi convingerea fermă că este o greşeală politică imensă şi de neacceptat”.

Se vede deci că panseurile lui Mădălin Voicu sunt doar o manifestare particulară a unui sindrom mult mai general. PSD se bate cu cărămida în piept cu ortodoxia sa, însă nu respectă poporul ales şi acuză de conspiraţii mondiale pe cei care s-au închinat înaintea noastră la Dumnezeul unic şi adevărat, și tot PSD se laudă cu expertiza dobândită de liderii săi la universităţi de fiţe, însă nu e capabil să gestioneze finanţele decât citind statisticile cu lentile neconvenţionale sau făcând pomeni electorale. Dacă se va dovedi că scamatoriile sale financiare nu funcționează, atunci ne putem aștepta ca vina să fie aruncată pe vreo conspirație internațională, tricotată din sinapsele încâlcite ale vreunui Mădălin Voicu.

Acum însă nu este vorba doar de duplicitate şi primitivism, ci de confirmarea unor semnale îngrijorătoare pe care ni le dă PSD-ul de câțiva ani deja. Nu ne putem aştepta la nimic bun de la un partid profund corupt, ce nu ezită să adâncească toate diviziunile din societate şi ale cărui mărimi sunt în capul listei de prieteni ai lui Alexandr Dughin – un antisemit fanatic și un admirator al sinistrului Reinhard Heydrich, unul din principalii realizatori ai “soluției finale”.

Lipsa de responsabilitate faţă antisemitism este foarte periculoasă pentru România, mai ales acum, când în lume cresc atentatele sângeroase împotriva evreilor, pe străzile capitalelor vestice se strigă Moarte evreilor!, şi Uniunea Europeană vorbeşte despre aceste lucruri „administrativ” (ca Vanghelie), raportează valorile europene doar la criteriile acceptate astăzi și neglijează iresponsabil dezbaterea legată de rădăcinile iudeo-creştine ale Europei.

Nu trebuie foarte multă perspicacitate pentru a vedea că aplicarea principiilor biblice în domeniul financiar, cu concursul înţelept, competent și onest al multor evrei, a contribuit, nu întâmplător, la prosperitatea de astăzi a Lumii Libere. Refuzând să vadă conexiunea dintre funcționarea sa actuală și rădăcinile iudeo-creștine ale Europei, UE arată că, din păcate, există situaţii în care nivelul său de înţelegere se apropie dramatic de cel al lui Mădălin Voicu.

Mihaela Bărbuş, În Linie Dreaptă