Noul partid, născut din Fundația Mișcarea Populară, trebuia să se lanseze în iulie 2013. La conferința de presă în care se anunța nașterea PMP urma să fie prezentat și președintele partidului, o surpriză. În ”cercuri” numele lui era cunoscut de cîteva zile. Însă nimeni n-a răsuflat. Cu o excepție.

Cu o zi înainte de lansarea PMP, Elena Udrea dezvăluia într-un interviu numele viitorului președinte al PMP, și anume Eugen Tomac. Astfel, înainte de lansare, toată presa titra: ”Elena Udrea a anunțat numele viitorului președinte al PMP.” Nu se știe în ce calitate a făcut Elena Udrea anunțul. Era membră a PDL și oficial nu era implicată în vreun mod în proiectul Mișcarea Populară, nu era nici măcar membru al Fundației.

Pentru Elena Udrea era important să-și marcheze teritoriul și să arate cine e șeful. Trebuia să fie ea sub lumina reflectoarelor și nu altcineva și să nu existe vreo acțiune importantă a PMP care să nu fie asociată cu Elena Udrea. Ceea ce s-a și întîmplat. ”Elena Udrea anunță numele președintelui PMP” devine subiectul zilei, iar lansarea propriu zisă, la care Udrea nu putea participa, s-a fîsîit. În fapt, lansarea de a doua zi nu a fost decît o confirmare a anunțului Elenei Udrea, o confirmare a influenței și puterii Elenei Udrea.

Anunțul candidaturii lui Cristian Diaconescu la prezidențiale se înscrie în același tipar.

Cristian Diaconescu e candidatul Elenei Udrea, nu al PMP-ului. Își trage legitimitatea din Elena Udrea, nu de la partid. Elena Udrea e izvorul de putere și legitimitate, ea împarte onoruri și demnități, ea deleagă și mandatează. Ea e masculul alfa al PMP. Ea e PMP.

Cristian Diaconescu nu a avut parte de o lansare propriu-zisă, în condițiile în care sîntem cu cîteva luni înainte de alegeri, prezidențiabilul trebuie să aibă vizibilitate și orice acțiune trebuie s-o transformi într-un eveniment media în care personajul principal e prezidențiabilul.

Cristian Diaconescu a declarat că desemnarea sa drept prezidențiabil s-a făcut în urma unei discuții informale în partid. Discuție între cine și cine? Au participat la discuția respectivă cei cîțiva zeci de mii de membri ai partidului? Cine a participat? Conducerea? Cum putea lua conducerea partidului o astfel de decizie în condițiile în care nu fusese aleasă încă? Niciun autointitulat lider al PMP nu avea legitimitate, nu fusese ales de congres. Desemnarea lui Diaconescu s-a făcut într-o discuție informală, pe genunchi, la cafea sau bere, de cîteva persoane care întîmplător se aflau acolo, fără ca vreuna dintre aceste persoane să fie mandatată de partid să ia o asemenea decizie și fără să aibă o calitate oficială.

Elena Udrea a avut grijă ca desemnarea lui Cristian Diaconescu să se facă nestatutar, să nu existe o lansare oficială, niciun eveniment mediatic în care candidatul să fie în prim plan.

Anunțul candidaturii lui Cristian Diacnescu este parte a unui ritual de întronizare a Elenei Udrea. Spada Elenei s-a așezat pe umărul lui Cristi. Însă cel legitimat de spadă nu e îngenuncheatul Cristi, ci Elena, purtătoarea de spadă. Cristi, și nu domnul Cristian Diaconescu, așa cum Elena Udrea îl numea într-o emisiune tv în care se aflau împreună – n-a fost o scăpare, Doamna și-a marcat teritoriul și ierarhiile. Cristi e șoferul, eu sînt Doamna.

Elena Udrea e sursă de putere și legitimitate. Împarte demnități, onoruri  și poziții de putere. Ea e puterea însăși.

De ce participă însă Cristian Diaconescu la această minciună? Nu știm, însă n-ar trebui să ne mire. A mai participat și în 2008, la alegerile pentru Primăria Capitalei, cînd știa că adevăratul candidat al PSD e Sorin Oprescu, și totuși a acceptat să participe la tot bîlciul respectiv. E Cristian Diaconescu șantajabil? E slab de înger? E un veșnic instrument? Ce primește în schimb? Ce i se poate întîmpla dacă refuză să fie parte la astfel de scenete? Dar dacă Cristian Diaconescu nu știa că aceasta va fi o minciună?

Ce ascunde candidatura lui Cristian Diaconescu?

Elena Udrea nu putea candida la prezidențiale după eșecul electoral de la europarlamentare. Probabil Traian Băsescu s-a opus unei astfel de candidaturi și l-a preferat pe Cristian Diaconescu, cel puțin momentan. Mai mult, cu cîteva zile înainte, pe surse se dădea sigură varianta cu Diaconescu președinte al PMP. Cu toate acestea, spre surprinderea celor care aveau inside information, președinte al PMP avea să devină Elena Udrea. A vrut Elena Udrea să fie și președinte PMP și prezidențiabil? A negociat cu Băsescu pînă în ultimul moment și a reușit să obțină doar președinția partidului? Trebuia să aibă parte Cristian Diaconescu de o lansare specială, dedicată și Elena Udrea a furat startul și lumina reflectoarelor, așa cum a făcut și în cazul Tomac? Cristian Diaconescu nu știa să explice cum a fost desemnat și cine a participat la desemnarea sa. E foarte posibil să fi fost complet luat prin surprindere de anunțul Elenei Udrea. Poate că ar fi urmat o desemnare formală, statutară, și o lansare așa cum merită un candidat prezidențial. Anunțul Elenei Udrea, în ziua în care era ea în lumina reflectoarelor, făcut pe genunchi, l-a transformat pe Cristian Diaconescu în candidatul Elenei Udrea și pe Elena Udrea în izvor de legitimitate și putere.

Elena Udrea nu numai că și-a marcat teritoriul și a arătat cine e șeful, ci a și transformat candidatura lui Cristian Diaconescu într-un eșec. Miza Elenei Udrea nu e politică. E pur personală. Diaconescu, PMP și Băsescu pierd prin această mișcare. PSD, PNL și PDL cîștigă. Însă pentru ea e prea puțin important. Altceva contează cu adevărat pentru Elena Udrea.

Ceea ce se întîmplă acum e mai puțin un spectacol politic și mai mult un spectacol al imunității și traficului de influență televizat la oră de maximă audiență.

Scriam în 10 decembrie 2009, despre traficul de influență pe care SOV și Patriciu îl făceau între cele două tururi ale prezidențialelor și care l-a îngropat pe Geoană. Situația nu e foarte diferită acum. Elena Udrea își exhibă influența și puterea, pentru orice eventualitate, nu numai din vanitate:

În 26 noiembrie Mircea Geoană era viitorul preşedinte al României. Sau cel puţin aşa credea el şi aşa credeau cei din jurul lui. Uniţi şi prudenţi la început, aceştia văd bătălia deja încheiată şi încep să lupte pentru pradă. Cine e cel mai influent? Cine îl umileşte pe învins? Cine are cele mai mari merite în această victorie? Şi cum reuşeşte să creeze această imagine? Prin mass-media, evident. E modalitatea cea mai facilă şi lipsită de riscuri pentru a intimida Statul şi societatea în ansamblul ei, instituţiile şi angajaţii acestuia, indiferent că vorbim de administraţie, de structurile de forţă sau de justiţie. Ce poliţist, angajat al Fiscului, procuror, ofiţer din servicii, judecător, procuror sau jurnalist mai poate avea curajul să deranjeze un individ care face şi desface majorităţi, inventează miniştri şi prim miniştri, pune şi dă jos preşedinţi? Dovadă şi primele reacţii ale presei după întîlnirea lui SOV cu Geoană şi declaraţia primului de la Realitatea TV: “trăim într-o ţară în care preşedinţii depind de SOV”. Ce trafic de influenţă e mai bun decît traficul de influenţă în masă? La toate astea se adaugă ura şi setea de răzbunare a inamicilor lui Băsescu. Sînt siguri pe ei, Băsescu e învins, scrutinul din 6 decembrie nu e nimic altceva decît o formalitate care va consfinţi în mod oficial înfîrngerea. MIza nu e electorală: distanţa în sondaje dintre cei doi concurenţi e suficient de confortabilă pentru a le da celor din tabăra lui Geoană siguranţa victoriei. Nu trebuie decît să aibă răbdare şi să aştepte timpul să treacă. Dar nu au răbdare.

Încep întîlnirile “conspirative”. Nu se mai feresc, ba dimpotrivă, în spatele izului de clandestinitate e o doză importantă de ostentaţie şi demonstraţie. Vor să arate că ei sînt stăpînii şi toată ţara (şi, mai ales, instituţiile statului) trebuie să ştie asta. Patriciu se întîlneşte cu SOV, cu Meleşcanu şi SRS, cu Crin Antonescu, SOV se întîlneşte cu Geoană. O fac seara sau noaptea, “pe furiş”, cu paparazzii după ei. O lecţie învăţată de la minivdetele de tabloid: suni paparazzul şi îi vinzi pontul. După care te laşi fotografiat din toate unghiurile care te avantajează, întîlnindu-te cu politicieni, viitori prim miniştri, viitori preşedinţi, cu toţi viitorii potentaţi. Te imunizezi în faţa statului. Îţi creezi din aceste imagini o aură care acţionează ca un scut în faţa oricărei incercări a autorităţilor statului de a te deranja. A început lupta pentru pradă. S-a sfîrşit bătălia, inamicul e învins, acum începe împărţirea prăzii. Aliaţii se pîndesc, se suspectează, se întrec pentru a fi primii care ajung la pradă şi care pleacă cu halca cea mai mare.