Author Archives → Adela Toplean

On Idiots (Part II)

One of the most serious challenges a writer encounters is that of creating a credibly stupid character.

Curiously, it takes less talent and less wit to make a character act, talk and look smart.

Just to think how difficult it is to place a comma or to write a good dialogue! Everything you lay on your piece of paper is so miserably hard that it borders on the impossible.

Under such terrible circumstances, when everything stands or falls with whether or not this comma or that word should really be there, plausibly depicting an idiot borders on geniality. A genius writer has to master those hundreds of little nuances that would tell nothing by themselves, but eventually would show the reader a genuine idiot, in full bloom.

Indeed, there is nothing naive or shaky about the process of making a fictional idiot talk and act like a real one.

Every delusional writer can write witty sophisms and lovely essays about life, death, love, or sex. But digging right in the middle of the „crater”, where the most tragic human mystery lies like a sleeping monster waking up starved every time you try to get close to him, that is hard. That takes some serious narrative voice.

Besides, the more you explain stupidity, the less you’ll illustrate it. And the more you let it „talk” by itself, the less you’ll have it noticed by your readers.

It is hard to create (and nurture) an alliance with your readers when you intend to depict an idiot. Most of them do not feel like giving extra-thoughts to anything involving idiots and idiocy; some of them are afraid of not ending up identifying themselves with someone’s stupid behaviour, so they purposely fail to engage in deep analysis of certain fictional scenes.

If this was the case in regard to good literature, something extraordinary happens in mediocre literature: everyone acts, talks and looks smart – from sparkling quick comments made by some main male character to the dumb depth of some professional blonde, everything transpires epistemology.

The mediocre fictional world is poisoned with wittiness, just like the Hollywood movies are poisoned with beauty. As expected, both are fakes.

The mediocre writer shows his readers a world free of idiots. Building one, is beyond his mastery. Needing one, is beyond his reasoning and belief. That is why the alliance between the mediocre writer and his readers functions perfectly. Between beautiful minds, there are no misunderstandings.

All in all, I think there are two conclusions to be drawn from this Sunday’s text:

  1. The smart guy of a mediocre novel makes the perfect idiot for a respectable novel.
  2. Much like in real life, if you want to earn a reputation as a reliable idiot, you really should be looking for a reliable audience.

Do you see what I mean?

(Foto: yellowrosesgarden.com)

On Idiots (part I)

I have this extravagant need to document idiocy and people who suffer from this “condition”. Actually, to tell you the truth, I have quite a few notebooks. You never know when they come in handy.
We should all reserve our right to talk about imbecility, to challenge it, to exorcise it, or complain about it. It is neither arrogant nor masochistic, it is simply hygienic.
If each of us would listen to our hearts and sincerely approach one or two sorts of stupidity every day, then we shall live in a better world.

Today I want to talk about “base” players.

There is an enigmatic connection between stupidity and immorality. You knew it, right? And if you did not know it, you must have felt it.
Yes, stupidity often borders on evilness. I am not talking about Myshkin or windmills. I am not talking about those subtle ways of turning morality into a wonderful – yet absolutely necessary – paradox. For more of these, just read Cervantes, Dostoevsky, or the Bible. Or watch Derek on Netflix.

Today I am only talking about that feeble-minded man next door who lacks perspective. And obviously, he has no idea that he lacks it.

So he cheats on his wife over and over again without really intending to harm her; he lies for his own good over and over again without really intending to be dishonest; he is not sophisticatedly evil, but plainly lousy; he cannot place his deeds nowhere in the intricate chain of causes and effects; his notion of „consequence” is distorted, vague, or inexistent.

The imbecile ignores or violates the rules out of imbecility (one may delicately call it unawareness), but also out of disinterest and lack of comprehensiveness. He has what one might call “a simple mind” and so he simply cannot see the point in doing things that contradicts or diminishes his immediate wellbeing.

His non-programmatic approach of life makes him weak as an ant, stupid as a turkey, and abject as a despot. He’s not a “sacred fool” unable to adjust to the versatile rules of society, but a „base player” who plays the way he wants it to play, regardless of how horrific his music sounds. After all, he has no sense of music, just an instinct for rhythm.

We cannot make much of this world without a properly exercised comprehensiveness. And so it happens that kindness is comprehensive, dynamic, and very much aware of itself.

The dialectics of morality is more complicated than astrophysics. And it is not for the feeble-minded. It is an abyssal affair we often get lost in; which only goes to show that we have not quite fallen out of grace.

I will not let the „base” player rule your Sunday. I’m giving you The Bass Player: Ronnie Lane.

(Foto: cnet.com)

De-famatorily Romanian

Hysteria and paranoia are national illnesses in Romania.

More often than not, the so-called “national consciousness” has to do with some kind of neurotic self-importance rather than with a healthy, well-grounded national pride.

The sane ones are vulnerable. They are less and less sure of their own sanity, while the deranged ones have never been surer of the truthfulness of their delusional reality.

There is not only a lack of scruples, there is also an arrogance about it. The arrogance alone qualifies one as a leader, as an intellectual, and as a moral agent.

A lack of arrogance makes you invisible, therefore the lack of arrogance is simply – and often genuinely – incomprehensible in the public space.

All signs of sanity are controversial. The debate heats up and soon you discover that (your) sanity lacks legitimacy. If you’re sane, you’re morally disqualified. And unquestionably blind. The emperor is fully dressed!

The sane ones are concerned with little, indispensable things while the insane ones think big, loud, and low. Obviously, their approaches of all social, political and existential matters are mutually exclusive.

So nothing works because everything works pathologically. We’re the living proof that, in a rotten world, all fools are dangerously guilty.

(Foto: easyconsult.com.au)

The Valentine’s in the details

Throughout centuries and millennia, so many imposing, memorable things were done for women!

Wars, castles, cities, poems, novels, church reforms, pop songs.

What have women done (for men), in return? Everything that was left to do:

They wrote in their hearts every single man’s unwritten biography, they recorded and indexed in their detail-oriented minds every single picture of men waking up, going to bed, agonising in their self-absorption, shuddering in their orgasms.

They’ve arranged millions of family houses, and they’ve invented quadrillions of lullabys, they’ve hated their children without nobody even knowing it, and they’ve killed all their rivals without a single blood-drop to be wasted.

They’ve led men to death and they’ve led men to fame, they’ve led men to marriage, and they’ve led men to bankruptcy, they’ve kissed strangers mutely and they’ve cheated without making a sound, they’ve played the victims and they’ve played the witches, they’ve seduced their little boys and they’ve envied their little girls, they fed everybody without bothering to cook, they took care of everybody without bothering to care, they loved „power” best from the „power of love”, and they loved „love” best from the „God is love”.

Woman is the world’s most sophisticated thing. And wherever there’s anything to be entangled, you will find her there, entangling; and brewing and spell-bounding; making fine little useful pieces of Everything, out of a huge, terrifying Nothing.

(Foto: indianexpress.com)

Lola

Știu pe cineva – o femeie – care se adresează bărbaților cu “domnu’ ” și femeilor cu “fă”.

Dumnezeu s-o știe dacă e sau nu e feministă!

Pro- sau anti-feministă, bănuiala mea e că, în sinea ei, nicio femeie nu știe prea bine dacă chiar e ceea ce pretinde că e.

Ce-i drept, nu-i ușor să te integrezi într-o ideologie. Integrarea te dezintegrează. Orice ideologie este inevitabil închisă. Din ea nu se poate ieși, doar evada.

Când ești cu tot dinadinsul pro sau contra ceva, trebuie să accepți că, la un moment dat, vei fi și împotriva ta. Nu poți decât să speri că vei ști când să te oprești, înainte să devii un ipocrit notoriu, un nesuferit consacrat sau un schizofrenic cu acte.

Bărbat sau femeie, a fi tu însuți/ăți a devenit astăzi un lux.

Personal, nicicând nu mă simt mai puțin femeie decât atunci când stau în preajma feministelor. Ideologia feministă nu îți dă de ales. Ori rămâi femeie pe premise resentimentare, ori devii bărbat.

O, și ce bătaie e pe atributele bărbatului pe care, de altfel, girl power caută să-l deprecieze!  Nu se doresc doar reforme politice, ci și schimbarea tabieturilor cotidiene, adică reproducerea minuțioasă a apucăturilor masculine. Nenorocirea este, însă, că femeia nu poate reproduce decât atributele masculine slabe, punctele sale debile. Până să ajungi să faci reformă, ajungi să te mândrești cu neîndemânarea ta, cu egoismul tău, cu nerăbdarea, cu adrenalinomania, cu mitocănia, cu lipsa de tact și cu neputința de a ține în mână o coadă de cratiță.

Femeile au devenit niște bărbați nasoli. Niște mitocani.

Și reciproca e valabilă – amenințați cu ghetoizarea, bărbații și-au bramburit reperele identității. Și ei vor să fie pe val, și ei vor să mănânce, să doarmă și să se împerecheze în legitimitate, așa că vor să fie ca femeile: bârfesc, sunt supărăcioși, snobi și vulnerabili. Niște țațe.

E bătaie mare, deci, pe defectele sexului opus. La sfârșit, dacă tragem linie, tot de țațe și de mitocani dăm.

Acces la atributele tari ale sexului opus oricum nu avem. În sensul că privilegiile sofisticate, genuine, profunde de a fi femeie sau de a fi bărbat sunt netransferabile. De incomensurabilitatea impresionantă și spectaculoasă dintre bărbați și femei nu mai vorbește nimeni. Numai că exact această incomensurabilitate care sfidează (cum altfel?) principiul egalității stătea la baza principiului atracției!

Sigur, nu sunt atât de încuiată ca să nu admit că nu toate eforturile de a obține ceva din privilegiile sexului opus au fost inutile. Ele sunt deja asimilate pe scară largă, deci, ca să se liniștească militantele, e clar că la starea de neghiobie primară nu se mai întoarce nimeni.

Înapoi, deci, nu mai dăm. Dar nici înainte nu mai putem merge. Și femeile masculinizate și bărbații efeminați arată neterminați, toți împlinesc, cabotin, legi și principii ale societății contemporane mizând – din conformism, snobism ori prostie  – pe atribute umane slabe care te împiedică să fii în acord cu premisele tale reale și care, prin aceasta, împiedică întâlnirea umană autentică, încurajând cabotinismul, impostura, dublul standard și depresia.

Până nu vom reuși să ne legitimăm reciproc, vom fi condamnați să ne fâțâim aiurea pe străzi ori prin cluburi – niște mutanți frigizi și impotenți, livizi de spaimă în fața sexului opus.

Cu toată onestitatea, mie mi se pare că noi, femeile, suntem în multe privințe supraevaluate. Lucrurile pe care le facem, rolurile pe care ni le asumăm și pe care le desăvârșim cu o ambiție cvasipatologică,  existența noastră cotidiană din ce în ce mai sofisticată, discursul nostru de eterne umilite, sensibilitatea noastră sfidătoare, toanele noastre – au căpătat, toate, valoare metafizică.

Suntem într-o continuă stare de emancipare, într-un nesfârșit proces de cucerire a lumii, dar tot ce facem și spunem are aerul demonstrativ al chinuitului vanitos. Fiți pe pace, suratelor, martiriul nostru cotidian nu mai e trecut cu vederea. Se știe că suntem niște sfinte.

Emanciparea noastră continuă. Este parte din cultura publică. Sigur, nu are nevoie doar de fonduri, de activism, de proteste și de filozofie-Cosmo. Mai e nevoie și de înțelegerea permanentă a bărbaților. Ei bine, o avem și pe asta!

Am auzit femei vorbind despre bărbat care despre un nimeni care face nimicuri.

Am auzit bărbați vorbind despre femeie care despre o forță temută a universului, singura forță care te mai potate îndreptăți (mirui?) social, existențial și emoțional, singura creatură care, într-un restaurant de fițe dintr-o țară civilizată, încă își mai permite să se îmbete și să vorbească tare.

 Vorba cântecului…

(Foto: avoiceformen.com)

Le relatif, c’est les autres

Mulți se feresc să mai vorbească despre înţelesurile profunde ale lucrurilor de teamă că acestea vor aduce “dezbinare” între participanții la discuție. Ne place, însă, să vorbim, relaxat, despre diferenţele de practică socială și culturală, lăsând să se înţeleagă că ataşamentul faţă de o anumită tradiţie (să zicem religioasă) nu este, în sine, o opţiune profundă (o problemă de sens personal), cât de obişnuinţă culturală adesea împovărătoare şi niciodată justificată îndeajuns pentru a nu putea fi schimbată cu o alta.

Cumva, zelul – sau lipsa de zel – în această sferă a praxis-ului ar face diferenţa dintre simpli spectatori, adepţi şi fanatici, închizând, astfel, tradiţiile (să zicem religioase) în ceea ce au ele vizibil diferit, în loc să le deschidă unele spre altele, în ceea ce au (sau ar putea avea) ele invizibil asemenea.

Cititorii acestui blog știu prea bine cât de zadarnică este astăzi o discuţie despre „adevăr”, „validitate”, „cunoaştere obiectivă”, „esenţă” sau „angajare”. Ca să citez un personaj din romanul la care lucrez: “ce-mi pasă mie de starea vremii când am propria opinie?”

Niciun adevăr nu este adevărat în afara tradiţiei care l-a consacrat și care-l “rulează” în continuare cu un soi de obstinație deznădăjduită fără să-i mai poată apăra atributele sale „serioase”, „tari”, de atotprezentul pressing relativist, orchestrat cu mai multă sau mai puțină dibăcie/josnicie în sălile de conferinţă ale şcolilor neo-moderne.

Aici voiam să ajung: la faptul că a devenit aproape imposibil să mai aduci în discuție, în mediile academice serioase, subiecte cu miză existențială. Cu cât e școala mai serioasă, cu atât e mai puțin permeabilă la “lucruri serioase”.

Spun acum pe șleau ceea ce spuneam “învăluit“ în eseul de săptămâna trecută când mă plângeam că problema morții a fost redusă la consecințele ei sociale: scrupulul academic, fie el metodologic sau ideologic, mărturisit sau nemărturisit, a paralizat în bună măsură gândirea noastră ştiinţifică, cel puțin în câmpul științelor sociale.

Se pare că niciun cercetător  nu mai poate rezolva o problemă fără a o transforma în prealabil într-o problemă socială, de preferinţă limitată în timp şi spaţiu, perfect măsurabilă (adică “validă” la nivel de experiment), dar perfect relativă (adică“neadevărată” la nivel de demonstraţie filozofică sau teologică).

Culmea e că orice specialist în științe sociale, neo-modern în spirit și-n purtare, care, teoretic, știe foarte bine că exigenţele de metodă la care subscrie sunt pur subiective şi perfect „deschise”, se va mişca, practic, în cadrul paradigmei sale cu siguranţa şi suficienţa pe care doar deţinerea adevărului etern le-ar putea înlesni. E suficient să participați la două-trei conferințe internaționale, organizate în jurul unor hot issues, ca să vă convingeți de asta. Mulți își propun (și reușesc!) să măsoare prin neverosimil de complicate grile statistice anvergura şi ritmurile unor fenomene sociale de altfel ambigue. Oamenii respectivi au auzit de fizică cuantică și de hermeneutică, știu ce înseamnă „complexitatea lumii” și „interpretare”. Dar asta nu-i privește. Ei vor privi în ograda teoretică a vecinului de pe poziţia celui care deţine un model de cercetare a cărui aplicare va genera adevăruri tari; adevărurile „slabe” sau “conversaţia”, cum îi spunea Rorty, rămâne, desigur, specialitatea celorlalţi.

Pe scurt, ca să fiu ironică, „modelul de cercetare” care îmi pare a fi cel mai răspândit în universităţi şi centre de cercetare este unul care are drept motto le rélatif c’est les autres.

Așa se face că mulți cercetători cu scrupule metodologice preferă teme de studiu restrânse ca întindere, cu consecinţe mai puţin însemnate şi uşor delimitabile care se înscriu – onest şi neproblematic – într-un model de cercetare dinainte stabilit; concluziile la care se va ajunge în urma acestor demersuri ştiinţifice nu trebuie să fie reprezentate în vreun fel pe harta „mare” a problemelor epocii, ele fiind dependente în mod natural de contextul imediat care le-a şi produs, împăcând astfel atât „capra obstinată”, doritoare de temeiuri raţionale şi demonstrabile, cât şi „complexa varză” ale cărei foi oricum nu pot fi numărate, ci doar cunoscute pe rând şi parţial.

Abordarea univocă „răsfaţă” cercetătorul fiindcă îl ţine în „puful” rutinei de cercetare în care nu se intervine. Retragerea în paradigmă proprie și zăvorârea ușii bagatelizează dezbaterea, o face ridicolă. Ferit de lumea dezlănţuită a luptelor epistemologice, cercetătorul în carapacea sa teoretică nu va fi expus unor situaţii decizionale riscante, lucru salutar (cred unii) fiindcă limitează considerabil spectrul erorilor şi impune disciplina ortodoxă în defavoarea fanatismelor și exceselor de zel. Încetul cu încetul, imaginația se atrofiază. De fapt, începi să-ți reprimi intuițiile și gândirea creativă în momentul în care începi să cauți grant-uri de cercetare. E imposibil să faci rost de bani fără să cobori, strategic, ștacheta, fără, adică, să faci cercetare “așa cum fac toți”, cel mai adesea sub potențialul tău real.

Iată de ce probleme cum ar fi moartea, singurătatea sau răul nu pot fi cercetate onest şi rezonabil fără a le confunda, voit, cu consecinţele lor sociale imediate.

Din scrupul academic, psihologii, de pildă, au ezitat să se confrunte cu una dintre cele mai autentice, mai misterioase şi mai versatile probleme umane: problema răului. Tratată reducţionist sau deloc, evitându-se orice contaminare cu valorile morale ori cu aura de mister în care religiile au învăluit originile sale, răul, din câte ştiu eu (rog cititorii mai informați să facă sugestii de lectură), a scăpat sistematic investigaţiei ştiinţifice.

A existat, ce-i drept, un psihiatru american, M. Scott Peck care, pe urmele lui Fromm, a  înţeles să iniţieze – cu precauţie şi vădită  tulburare – ceea ce el numeşte „o psihologie a răului”. Unul dintre primele lucruri remarcate de el a fost acela că nu poți studia răul într-o manieră reducţionistă. Nici o altă problemă umană, mai spunea Peck, nu s-ar deforma atât de dramatic în urma unei abordări unilaterale aşa cum s-ar întâmpla cu studiul superficial al răului din fiinţele omeneşti. Mai mult, nu se poate vorbi despre studierea răului decât laolaltă cu valorile vieții. Cum să scoți, atunci, teologia sau mitologia din discuție? Cum să scoți analizele statistice ale modelelor eredității, biochimia și testele Roschasch? Dar cine să încerce marea cu degetul?…

Prin urmare, specialistul neo-modern onest, aflat în faţa unei taine umane „mari”, trebuie să aleagă una dintre cele două variante posibile: abandonarea subiectului în favoarea unor taine „mai mici” care „încap” fără prea multe probleme într-un model de cercetare unic (şi inevitabil reducţionist), sau acceptarea multideterminării tainei celei „mari”, multideterminare fără de care, desigur, taina noastră nu s-ar mai numi „mare”. Atunci când, din prea multă precauţie, se ratează întâlnirea cu esenţa unei probleme „mari” fiindcă cercetătorul încearcă s-o privească nu în ceea ce are ea semnificativ (deschis şi complex), ci în ceea ce ştie sigur că nu se va sustrage explicaţiilor rezonabile aflate la îndemâna şcolii de care aparţine, studiul lui va fi condamnat la o stânjenitoare irelevanţă prin raport cu proporţiile considerabile pe care subiectul cercetat le posedă în mod natural.

Despre faptul că neo-modernitatea nu a putut ataca problema morţii fără a o transforma într-o problemă practică (profund biologică şi sociologică, dar tot mai puţin ontologică), tot aşa cum psihologii s-au ferit de tratarea problemei răului fiindcă aceasta ar fi declanşat, inevitabil, contaminarea criteriilor ştiinţifice cu valori suspecte, „tipic”- morale şi religioase, nu se cade să vorbesc într-un blog.

Mărturisesc că eu personal nu cred în „puritatea” stilistică, în „puritatea” interogaţiilor (care se oferă spre rezolvare ca şi „context-free issues”, într-o inutilă şi inutilizabilă nuditate), şi cu atât mai puţin în „puritatea” metodologică. Câte „purităţi”, tot atâtea trădări, şi tot atâta dezinteres. „Onanismul” metodologic şi preocuparea narcisică a metodei pentru ea însăşi nu poate duce decât la o neglijare a subiectului care, în cele din urmă, se va răzbuna pe ceea ce-l constrânge, prin „ieşiri” rebele care, neputând fi digerate conform metodei, vor fi numaidecât amputate. Vom sfârşi, atunci, cu o metodologie pură, dar vinovată de a-şi fi omorât subiectul din faşă.

Din fașă se omoară, pe modelul acesta, nu numai subiecte de cercetare, ci și oameni.

Drumul de la metodă la subiect, de la moale la tare și de la literă la spirit trece întotdeauna prin inimă,  printr-o inimă de carne și sânge.

(Foto: onetheology.com)

Colectiv. Moartea este sociala sau nu este deloc.

Au trecut câteva luni bune de la tragedia din Colectiv și încă n-am izbutit să înțeleg până la capăt natura și amploarea consecințelor acestei nenorociri asupra românilor. Nu pot decât să constat că, deși muncesc râvnos de unsprezece ani pe ogorul cunoscut, îndeobște, de-a lungul și de-a latul lumii academice anglo-saxone drept Death Studies, există aspecte ale impactului tragediei din Colectiv pe care nu știu de unde să le apuc.

Tragedia din Colectiv a scos România în stradă. Asta am văzut cu toții.

Lumea toată, cu legile și pârghiile ei naturale și supranaturale, sociale și politice, a fost pusă atunci sub semnul întrebării. Se cautau vinovați. Se mai caută și astăzi. Cum nu sunt puțini, vina a împăienjenit totul, oameni și instituții deopotrivă. Se cer demisii, respectarea legii, mai mulți bani, medicamente și spitale, mai puține biserici, mai puțină corupție, mai puține taxe, mai puține teme. Firește că nici școlile din România nu sunt ce-ar trebui să fie, firește că prea puține clădiri publice și private sunt asigurate contra incendiilor, firește că numărul real al clădirilor neconsolidate împotriva unui eventual cutremur nu-l știe nimeni, nici măcar Dumnezeul Bisericii Ortodoxe Române. Firește că într-o țară putredă ca a noastră, moartea stă la pândă la fiecare colț.

S-a vorbit de meteoriți căzuți din cer, de îngeri care au întins brațe de lumină, de Satana însuși care, invocat prin răcnete rock într-o zi nefastă, a urcat din măruntaiele pământului ca să-și ia tributul de suflete tinere. Au apărut eroii, lașii, demonii, impostorii.

Dar nu se caută doar vinovați, se caută și teodicei. Vălvătaia din inimile zecilor de mii de manifestanți care au ieșit pe marile bulevarde ale marilor orașe nu s-a stins nici astăzi. Lumea așteaptă ceva.

Așa a fost de când lumea, în vălmășagul durerii, oamenii și națiunile recapitulează totul. Suferința extremă dă naștere, printre altele, și la acest paradox: paralizează și mobilizează tot ceea ce se poate paraliza și mobiliza: resurse psihologice, rămășițe simbolice, bâte, calomnii, rugăciuni. În mijlocul haosului dispar diferențele dintre posibilități și proiecte, dintre nevoi și dorințe, dintre griji și temeri. Oamenii trăiesc acut, paroxismal, suferind atât consecințele dezorganizării cât și a imobilității proprii. Totul se mișcă, dar toate stau pe loc.

Corectați-mă dacă mă înșel, dar mie mi se pare că de ceva vreme România întreagă e cuprinsă de un cumplit efort de reinventare. Dacă ar putea, s-ar reinventa, probabil, cu mituri cu tot. Dar uite că nu-i iese. Cât privește reacția față de moarte, mulți români cu care vorbesc par a fi blocați într-un interstițiu, într-un vid simbolic, la marginea a două modele de a muri – tradițional și neo-modern -, deopotrivă necovingătoare și anxiogene.

Citeam, nu de mult, că prima și cea mai copleșitoare provocare a suferinței este de natură cognitivă. Altfel spus, în marginea pierderii poți, la nevoie, improviza, nu însă și specula. Speculația condamnă la ruminație obsesivă, la “învârteală interesată”,  la “în zadar”. Lipsindu-i mecanismele de autolimitare, speculația proliferează, anxiogenic, fără oprire. Povestea fondatoare devine scorneală, adevărul fundamental devine sofism. Nu te poți reinventa în lipsa unor repere fundamental-verosimile.

Pe de altă parte, însă, improvizarea de la A la Z a unei soluții personale la problema suferinței și morții comportă resurse psihologice, simbolice și existențiale care, uite, nu se (mai) află la îndemâna noastră.

În lipsa “prototipului” de moarte bună și a “protocolului” care să confere credibilitate, anvergură și prestigiu conduitei proprii, confruntarea cu moartea devine orice altceva, mai puțin ceea ce este cu adevărat.

Sub presiunea sufocantă a calamității, oamenii supun, spontan, moartea unei probe de… intersubiectivitate. Iată proba de foc a morții! S-ar putea spune că moartea mai există în măsura în care există şi oameni dispuşi să speculeze pe marginea înţelesurilor sale; altfel spus, în măsura în care această grozăvie, acest teribil gol de sens, se poate constitui drept subiect şi miză a interpersonalității cotidiene. Volatile, polimorfe, vag-relevante, romanţate, obsesive, aceste judecăţi, păreri, idei și credinţe personale despre moarte par a fi devenit înseşi morţile de care fiecare dintre noi va muri.

Când Moartea intră în etica dezbaterii și devine miză de talk-show, cu Moartea se poate polemiza. Moartea poate fi nu numai învinsă, ci și denunțată, cu surle și trâmbițe, la televizor și pe Facebook, drept eroare medicală, eroare de sistem sau indolență politică. “Corupția ucide”, comenta atunci, cu durere și înflăcărare, Mircea Cărtărescu pe pagina sa de Facebook bilanțul tragic al incendiului din clubul Colectiv. Corupția, nu moartea este cea care, în primă instanță, pare să ne omoare. Cei vinovați trebuie închiși, iar primul ministru trebuie să plece. Bine că a plecat.

Dar revenind la problema de principiu, se poate spune că atunci când oamenii nu mai știu cum să moară, se străduiesc să înceteze din viață cât mai corect cu putință. Apare aici dorința – nu neapărat paradoxală – de a deplasa accentele și de a rezolva, astfel, irezolvabilul. Și uite cum moartea bună nu mai are nicio legătură cu raiul (cu ceeee?). Moartea bună e moartea corect rezolvată. Protocolul încetării din viață este, în esență, o problemă socială care solicită, pertinent, soluții sociale, care mobilizează, salutar, impulsuri etice, și care, în consecință, conferă demersului sociologic și social-politic o legitimitate unică și de netăgăduit.

În tăvălugul dezastrului, manifestările oamenilor se precipită, deci, în zona – problematică dar gestionabilă – a socialului. Zona existențială, prin însăși evidența sa, rămâne invizibilă și inaccesibilă, căci incalificabilă. Neînțelegerile se țin lanț: arșii salvați din incendiu mor în spitale. Ceea ce n-a ucis focul, ucid, sistematic, bacteriile intraspitalicești. Măsurile sociale, politice și mediatice – tot mai precise. Durerea – tot mai atroce și mai neînțeleasă.

Ce se întâmplă atunci când murim? Cum nu știe nimeni răspunsul, întrebarea rămâne una tâmpită. Iar noi veșnic iritați de propria tâmpenie.

Probabil că tocmai această iritabilitate de fond alimentează zelul cu care amendăm public toate neregulile sociale provocate de și prin moarte. Revin, deci, la această deplasare a accentelor dinspre protocolul existențial înspre protocolul social. Ce este, totuși, în neregulă cu o abordare fundamental socială (și implicit sociologică) a morții?

Totul este în perfectă regulă. Or tocmai aceasta este problema. Abordând moartea exclusiv pe nivelul concretului social și rezolvând-o în termenii specifici acestui nivel, rămânem cu impresia că “datele” morții sunt transparente, gestionabile și, în ultimă instanță, rezolvabile ori cel puțin explicabile. Moartea, deci, va fi această problemă socială care, de regulă, poate fi evitată dacă autoritățile locale, mediul spitalicesc și acționarii clubului Colectiv și-ar fi făcut treaba corect.

Ce se întâmplă, de fapt, când cineva moare? Ceva n-a mers. Ceva trebuia făcut mai bine. Să fie oare moartea nimic mai mult decât consecința unei neglijențe, a unei lipse oarecare? În termenii discuției noastre, nimic mai rezonabil decât credința că cineva anume este responsabil pentru nenorocirea care tocmai a avut loc; și că, deci, cineva ar trebui să răspundă pentru cele întâmplate. Mai mult decât atât, cineva trebuie să ne asigure că acea eroare nu se va mai repeta.

Exigența socială răzbună, calmează, ostoiește. În fața urgenței sociale a nenorocirii, simplificarea “texturii” Morții pare nu numai scuzabilă, ci chiar necesară.

Concluzionând ironic, ceea ce nu se înțelege, se rezolvă. Instrumentalizarea activă a morții de către noi toți, practicalizarea excesivă a unei probleme esențialmente existențiale înseamnă abținerea activă de la a-i conferi sensuri. Eticheta practică lămurește conjunctura morții, iar prin aceasta, nelămurește experiența morții. Pe termen lung, neajunsurile sunt considerabile.

De ele mă voi ocupa, sper, cu altă ocazie.

Deocamdată nu pot decât să închei abrupt și nelămuritor: moartea este socială sau nu este deloc.

(Foto: Bogdan Budeș/3 noiembrie 2015)