E evident că Administrația Prezidențială nu poate să-și facă departament de investigații ca să verifice toate hîrtiile venite de la terțe instituții. Însă scandalul iscat de decorarea cu o înaltă distincție a unui torționar scoate la iveală și cîteva probleme prin stafful prezidențial. Aflăm astfel de la un comentator că cel care-i pune lui Băsescu pe masă la semnat decretele pentru decorări e domnul Gheorghe Angelescu. Trec peste năucitorul traseu al domnului în cauză, sintetizat astfel în CV-ul de pe site-ul președinției:

1997-2000 Partidul Democraţiei Sociale din România – Coordonatorul Direcţiei Organizare din cadrul Departamentului Organizatoric
Dec.2000 Administraţia Prezidenţiala – Consilier de Stat – Seful Cancelariei-Cancelaria Ordinelor
Ian.2005 – Administraţia Prezidenţiala – Consilier de Stat – Coordonator al Cancelariei Ordinelor

Nu pentru că nu ar trebui să ne mire că la Cotroceni e un fost coleg de suferință logistică a lui Octav Cosmîncă (departamentul organizatoric!), numit consilier de Ion Iliescu. Nu pentru că un astfel de CV poate băga la idei și pe cel mai înfocat suporter al Președintelui.

Ci pentru că această diversiune relativ minoră în vremuri normale (Procuratura să cerceteze falsul în declarații, Justiția să judece vinovații)  riscă să devină muniție  grea pentru un lung șir de diversiuni și atacuri de care nimeni nu are nevoie. Îl și văd pe Emil Constantinescu plimbat pe toate antenele, grav și țeapăn ca o mătură indignată, demascînd pe ofițerul acoperit Băsescu.

Așadar normalitatea acum înseamnă altceva: demisia consilierului Angelescu. Domnul Angelescu ar trebui să știe că în orice moment o astfel de diversiune e posibilă. Domnul Angelescu ar trebui să verifice toate numele persoanelor propuse spre decorare pe Google (iată ce găsim la George_Homoştean! două clickuri mai încolo găsim asta!) și apoi, dacă are cel mai mic dubiu, să ceară lămuriri instituțiilor statului. Domnul Angelescu nu face nimic altceva, asta e singura lui atribuție. Iar decorațiile nu curg cu sutele pe zi, are timp destul să-și facă treaba. Așadar demisia e singurul gest care ar lua în întregime orice răspundere morală din spatele lui Băsescu. Orice alt gest e prea puțin și riscă să erodeze nepermis autoritatea Președintelui în vremuri atît de instabile. Nu e o chestiune de onoare, e o decizie de stabilitate.

Comentariul Micutzei CeKurai

Cam prin anul 1096, bântuia o aşa foame prin Europa, aşa de bine instutuţionalizată de gândeai că a fost instituită pe bază de Ordonaţă de Guvern – europeanul de rând făcea foame şi gata, în timp ce o pătură mică de privilegiaţi puneau bazele Evului Mediu de cumetrie.
Problema era că, numai ţinuţi în foame, europenii nu înseamnă că nu aveau preocupări şi, din păcate pentru baronii locali ai timpului, preocuparea principală era să fie nemulţumiţi – ceea ce era o ingratitudine pe faţă: în fond, foamea era pe gratis. Aşa că, pentru a ieşi din impasul acumulării de nemulţumire, Papa Urban al II-lea a ordonat ca toţi fomiştii să se adune şi să purceadă la prima cruciadă împotriva musulmanilor din Orientul Apropiat.
La început, cruciada a avut un larg ecou popular, chiar şi acum în cărţile de istorie este pomenită drept “cruciada săracilor”. Ea a fost condusă de doi indivizi străini de “limbajul armelor” (un fel de «cei douăjdemii de specialişti» ai Convenţiei Democrate): un pustnic şi un om fără avere, care au dus gloata săracilor direct la dezastru – ajunşi în Orientul Apropiat, fomiştii Europei au fost “conduşi” pe lumea cealaltă de către turci.
Iaca un mod sigur de a scăpa de sărăcie: respectivii s-au îmbulzit să ia calea Orientului fără să cunoască şi riscurile la care se expuneau, doar că li s-a spus că este mai bine. În fond, este simplu să deschizi gura şi să indici calea către “Ţara Făgăduinţei” şi apoi să o închizi la loc pentru a nu fi obligat să descrii greutăţile drumului – mulţimea este orbită de speranţă, se hrăneşte cu aceasta.
După aproape o mie de ani de la acele evenimente, România se află în situaţia celei mai sărace ţări din Europa. Sărăcia la români este sub nivelul acceptat de lumea civilizată de astăzi şi, pentru eradicarea ei, românii practică un gen de “cruciadă”, adaptat vremurilor moderne. De data asta, nu valorile creştine atrag oamenii, ci bunăstarea. Românul nu mai este convins să lupte pentru emanciparea de sărăcie la el acasă. Dă şpagă să meargă să fie ucis pe bani buni în Irak sau Afganistan.
Dar ce-au făcut regimurile de pînă acum pentru a opri cruciada românilor spre Vest? Ai lui Ion Iliescu au transformat sărăcia în capital electoral. În limbajul politicianului dornic de putere (şi numai atât), ei au ştiut doar să dea indicaţii preţioase: trebuie făcută una, alta – administraţie, justiţie, anticorupţie -, dar i-au clocit, ca o cloşcă cu pui monstruos de vii, pe toţi generatorii de “capitalism de cumetrie”. La umbra Partidului Social Democrat au puit regimente de înregimentaţi prin corupţie şi căpătuială în partid – vorba unui “pesedist” de bine: “puţini am fost până în 2000, mulţi am rămas după ce-am câştigat alegerile”. Acum situaţia s-a restabilizat în aşteptarea unei noi revigorări.
Din păcate, la fel se procedează sub fiecare “regim” – mulți la guvernare, puțini în Opoziție. Trebuie doar consultată lista traseiștilor politici (și-mi aduc aminte de ziua în care Băsescu i-a predat partidul lui Boc și le-a zis celor aflați în sală: închideți porțile partidului. Nu l-a ascultat nimeni).
În rest, din ce în ce mai mult praf roşu (cu seceră și ciocan) se insinuează dinspre mass media cu patronii năimiţi din timp (de către patronii PSD și PNL) să conducă mulţimile spre o nouă cruciadă a săracilor.

Voiculescu a intrat în rolul lui Patriciu și s-a găsit să-l toace în direct pe Vlădescu la Antena 3. Domnul mare om de afaceri profesor politician a produs aceasta frază memorabilă:

În afara celor două pachete de măsuri mai există o cale. Există calea optimizării a ceea ce avem. Pentru că, la ora actuală, România există, nu s-a născut ieri. Are, la ora actuală, o clasă antreprenorială, are investitori străini, are într-adevăr bugetari, are pensionari şi cred eu că un lucru înţelept ar fi fost să ne uităm întâi şi întâi la societatea românească, inclusiv la economia românească, să facem o fotografie. Să vedem în fotografia respectivă unde putem optimiza (…) astfel încât să nu fie nevoie să tăiem salariile şi pensiile şi nici măcar să creştem impozitele şi taxele

Nu trebuia demonstrație mai bună despre tonomate decît șefu cel mare, în studioul propriei televiziuni, tăbărînd cu fraze de lemn pe ministrul de finanțe, față în față cu o moderatoare timorată care nici să se prefacă neutră nu avea curajul. Ciutacule, ia zi-ne puțin cum e cu independența jurnaliștilor. Și comentează te rog soluția domnului profesor Voiculescu. Cu înjurăturile alea cu care ne-ai obișnuit.

Apoi, e o diferență uriașă între modul în care Voiculescu își conduce afacerile și pildele pe care le dă națiunii la TV. Îmi pare rău că lui Vlădescu nu i-a picat fisa pe loc: Astfel de analize foto ar trebui să aplice Voiculescu în propriile afaceri. Cînd scad încasările din publicitate să privească la poză și nici să nu dea oameni afară din trust, nici să nu le reducă salariile. Ori , din trustul Intact au fost și vor fi concediați oameni. Salariile s-au tăiat.  Nu s-a uitat nimeni la fotografia situației și nu se va uita nimeni decît la bilanțul contabil. Așa că înțelepciunea ta economică nu merge nici în propria ogradă. Însă ne ceri să ți-o aplicăm noi în toată țara. Ca să-ți fie ție bine. Bine?

Am asistat joi la conferința „Rolul democrației creștine în reconstrucția dreptei românești„, susținută de Teodor Baconschi. Despre conținut am să spun doar cteva lucruri. În primul rînd am simțit o mare bucurie pentru inteligența, pragmatismul și curajul  celor spuse de Baconschi.  Parcă asistam la o ședință de terapie pentru scîrba patologică pe care mi-au băgat-o în suflet cretinii, ipocriții și nerușinații politicii românești. Mai cred că această lansare discretă a mișcării democrat-creștine din PDL a avut 3 mize:

– diferențierea clară de PNȚCD și semnalul ne-echivoc că noua grupare nu e un continuator ci o alternativă. Subiectul e delicat și discursul merită urmărit doar pentru asta. E interesant de notat și că Baconschi a lansat un atac dur (in termeni diplomatici, totuși) la adresa BOR și a intereselor sale financiare nemăsurate. Venită dinspre un teolog, o astfel de critică are o oarecare greutate. Din punctul meu de vedere diferențierea de „țărănism” a reușit. Asta e important pentru ca noua mișcare să nu plece la drum cu bagajul greu al istoriei recente a PNȚCD. (pînă și „democrație creștină” în loc de „creștin-democrație” pare a nu fi o alegere întîmplătoare)

– lămurirea poziționării interne a grupării democrat-creștine în interiorul PDL ca partener și complement al grupării liberale. Asta îi lasă pe PD-iștii din vechea gardă în offside: fie aderă la una din mișcări, fie crează una nouă. Însă a-ideologii BVB sînt obligați să-și definească poziția. Împreună cu anunțul intempestiv al reformei statului pe principiile dreptei făcut de Băsescu, sistemul bipolar creat de Stoica  în interiorul PDL devine o amenințare reală pentru bătrînii bișnițari. Eu m-am întrebat unde intră Berceanu în această ecuație și sincer n-am reușit să înțeleg. De aici, poate, și recenta nervozitate a ministrului transporturilor, și contraatacurile vechii gărzi care vizează slăbirea lui Boc.

– schițarea programului noii grupări în materie de guvernare.  Am reținut o excelentă pledoarie naționalistă, moderată și inteligentă, sceptică vis a vis de interesele marilor corporații și în sprijinul clasei mijlocii locale, precum și ideea de a face din noua grupare pepiniera de cadre inteligente pentru politica anilor 2020 pe care ministrul Baconschi o dorește, ca și noi, de un nivel cu mult mai ridicat decît țigăneala de astăzi.

Însă nu de asta cred în viitorul politic al lui Teodor Baconschi. Motivele sînt în stil și cîteva detalii din timpul conferinței. Ministrul vorbește monoton și nu are carismă, dacă prin carismă înțelegem scîrba cinică a lui  Berceanu sau zîmbetele săltărețului Iliescu. Mirel mi-a răspuns aproape violent laudelor pe care i le aduceam lui Baconschi joi seara, la o bere. Și-a reluat tiradele cu „intelectualii nu au ce căuta în politică” și remarcile ironice față de cei care se entuziasmează în fața unui discurs. M-am tot gîndit de joi, Mirel are, pe fond, dreptate. Însă avem și exemple de intelectuali veritabili, precum Stoica și Preda, care par să demonstreze o adevărată voluptate pentru jocul politic. Și care sînt departe de a fi ineficienți. E Baconschi un viitor Stoica? Eu cred că da și iată de ce:

1. E vorba de un om viu care pe lîngă cultură și inteligență are o surprinzătoare calitate de a nu se lua prea în serios. În fața mea stătea Paleologu și am observat cu ușurință privirile ștrengărești pe care Baconschi i le arunca din cînd în cînd („Ai văzut ce le-am zis-o?”). Era ceva copilăros în aceste încurajări din priviri și gesturile de aprobare ale lui Paleologu dar și ceva care promite că nu vom avea in ministrul de externe o altă voce constipată a eseurilor gomoase. (voce care cotropește pe zi ce trece discursul lui Sever Voinescu, de pildă). Să nu uităm însă că nu e vorba de un adolescent. Un fost ambasador la Sfântul Scaun nu poate fi un naiv. Poate însă cîștiga rarele atribute ale umilității și detașării, esențiale după mine pentru orice om politic veritabil. Întreaga atitudine a ministrului, mai ales cea de după discurs, demonstrează acest lucru.

2. Tonul vocii e monoton, e drept, insă discursul e extrem de viu și surprinzător, cu metafore puternice și ironii usturătoare. Dincolo de deformația inevitabilă indusă de activitatea în mediul academic, eu găsesc în discursul lui ceva din Stoica, din sofismele lui ironice. Discursul viu trădează, din nou, pe omul viu, cel care nu evită confruntarea, care e gata să atace, care nu se dă în lături de la a rămîne cu dinții încleștați în gîtul adversarului. Cu multă eleganță, se-nțelege, dar nu mai puțin încleștați.

Eu cred că cei care iau eleganța și umilitatea lui Baconschi drept slăbiciuni politice, ar trebui să se gîndească de două ori. Aș fi gata să pun pariu  că unii din adversarii care îl iau în rîs acum se vor căi amarnic pentru greșeala de-al fi subestimat. Și, așa cum v-am spus la ieșire domnule ministru, eu vă votez!

PS: Vă amintiți cum rîdea Oltean de Preda prin ianuarie?

Citim pe hotnews că e scandal mare în PDL. Bătrînii bișnițari nu sînt de acord cu felul în care e condus partidul. Se cere amînarea alegerilor interne și Frunzăverde iese la contraatac. Traducerea acestor tensiuni neclare e următoarea: Cei care sînt în PDL pentru afaceri nu vor să încaseze costul reformei. Băsescu i-a pus la zid și i-a obligat să-și asume și reforma și principiile de bază ale dreptei iar ei nu vor. În numele unității se cere amînarea alegerilor interne însă, în realitate, se urmărește împingerea responsabilității către Boc și echipa lui care să încaseze tot decontul la eventualele alegeri din primăvară. Atunci bătrînii bișnițari își vor freca mîinile: adio Boc, adio Baconschi, adio curent creștin-democrat în PDL.(Apropos, Frunzăverde nu se declara creștin democrat?) În realitate alegerile ar trebui ținute cum a fost stabilit iar Boc ar trebui să decapiteze vechea gardă numind numai tineri în pozițiile de prim-vici. Asta pentru că Guvernul și Boc trebuie reconfirmați politic și trebuie să scape definitiv de presiunile interne înainte de a intra în grosul reformelor și al deciziilor nepopulare. A împinge alegerile pentru anul viitor înseamnă să șubrezești la maximum guvernul Boc supunîndu-l la luni de zile de presiuni, atacuri și tracasări interne în PDL.

Băsescu a forțat prin anunțul lui ne-echivoc al unor măsuri de dreapta o lămurire ideologică la vîrful PDL. Așa cum arată însă lucrurile, vechea gardă nu e dispusă să cedeze prea ușor. Interesul național e ultimul lucru la care se gîndesc cînd începe să-i ardă la buzunare și la popularitate. (vă mai amintiți ieșirea ipocrită a lui Berceanu cu impozitarea posesorilor de Q7? Où sont les democrates d’antan?) Dacă alegerile sînt împinse spre anul viitor, pînă în primăvară vom asista la o guerilla interioară continuă împotriva lui Boc și a noilor veniți în partid. Vom vedea cu uimire trădări la voturi și PDL-iști care vor vota ca PSD-ul din motive de popularitate. Reforma va fi compromisă.

De aceea revin la o soluție de care am mai amintit și care nu e nici pe departe atît de fantezistă pe cît pare la prima vedere: Reformatorii să facă un nou partid, cu sprijinul explicit al lui Băsescu. Un partid popular la care toți cei care vor reforma dreptei și a statului, liberali, creștin democrați, conservatori, să poată adera. Partidul poate fi condus de Boc care să rămînă prim ministru. Sau de Valeriu Stoica, care să fie numit prim ministru. Nu cunosc detaliile tehnice și juridice, sînt sigur că există complicații și piedici, important e principiul. Scepticii pot revedea istoria UMP francez și, mai ales, cum și de ce a fost înființat. Sînt sigur că există și alte exemple de astfel de mișcări de reorganizare radicală. Vechea gardă să rămînă cu PDL-ul lor și să se alieze cu cine poftesc în Parlament. Chiar și cu noul partid care și-ar asuma costurile reformei în timp ce Berceanu va lupta pentru impozitarea cruntă a posesorilor de Q7, X6 și Hummere. În fond accesul la banii guvernamentali nu mai e chiar o mare scofală în vremurile astea.

Soluția răspunde la cîteva probleme:

– unitate cu forța nu există iar un război de uzură în interiorul PDL va fi fatal tuturor.

– ar sinconiza primele măsuri economice de dreapta cu un adevărat partid de dreapta. Fapte nu vorbe. Reforma ar întări, nu ar uza.

– ar crea o structură cu adevărat deschisă care, paradoxal, ar crește în perioadă de criză prin recuperarea dezamăgiților dreptei care nu mai votează de cîțiva ani.

– ar crea premisele pentru ca Băsescu să aibă din 2012 o structură puternică în Parlament. (sînt multe calcule de făcut dar un PDL care e varză în 2012 și ia 20% după care va reproșa asta lui Băsescu e mult mai puțin util pentru Marinar decît un partid în creștere, care crede în aceleași lucruri ca și el și care ia, să zicem, 25%)

Sînt și multe dificultăți, cea mai importantă fiind majoritatea parlamentară. Am însă o bănuială că nimeni nu vrea anticipate și nici PSD-PNL nu vor la guvernare chiar acum.

E încă timp, pînă în toamnă. E o chestiune de curaj și de viziune, două lucruri de care dubla Băsescu-Stoica nu duce lipsă. Iar în situații atît de fluide ca acum, asta contează mai mult decît orice calcul, care va fi, oricum, infirmat.

UPDATE.

Anunţ important:

ISP & Konrad Adenauer Stiftung organizeaza

Conferinta sustinuta de Teodor BACONSCHI (ministru de externe al Romaniei):

“Rolul democratiei crestine in reconstructia dreptei romanesti”, joi 13 mai, ora 13, aula Bibliotecii Centrale Universitare Bucuresti.

Rogozanu, acest Che al revoltei sclavilor de pe plantațiile capitalului, știți voi, corporațiile unde suferă tinerii ăia în costume cu rate mari la credite care se răscoală la bere și fac grupuri pe Facebook să salveze Planeta de noxe și România de Băsescu, e revoltat de articolul lui Mirel. Într-o șarjă care se screme să fie ironică dar reușește să fie doar hipnagogă (știm și noi neologisme, nu numai stînga cultivată) prin metaforele prin care își disimulează cu voită stîngăcie modestia. Zice Rogo:

Am spus că-mi place BUG Mafia cu ultima lor piesă. I-am numit “artişti” şi sentimentul snob al fiinţei s-a răsculat imediat. Dar se pare că n-am explicat destul de ce radicalizarea limbajului nu înseamnă neapărat că voi scoate pistolul în stradă. E totuşi o lecţie elementară de consum al artei, fie ea pop sau “înaltă”.

Dragă Rogo, te știu un om inteligent. Dacă tu ai impresia că a promova un cîntec care invită la revoltă și violență într-un moment în care toată lumea vrea să facă grevă și să iasă în stradă iar trustul care editează VoxPublica lasă să se înțeleagă că puțin haos în stradă ar fi grozav, se numește „consum de artă”, atunci ești, scuză-mă, tîmpit. Tîmpi și pentru că ai face parte din vasta galerie de mari oameni de care Vântu s-a folosit fără să-i plătească, doar speculîndu-le orgoliile. Și îți fac un favor, asta s-ar ierta mai ușor decît alternativa, anume ipocrizia nerușinată. Iar chestiunea stă așa: Ai văzut cum se îmbrînceau pensionarii ăia la Cotroceni? Dacă mîine se lasă cu incendieri și omoruri, ca în Grecia, iar „tinerii” responsabili vor cînta noul imn al revoltei care e piesa BUG, n-ai să fii nici un pic vinovat? Sau ai să ne spui că e treaba lor, că arta e artă. Deși acel „nu neapărat” din explicația ta mă lasă încă să visez la un Rogo revoluționar, pe baricade, cu pistolul în mînă, apărînd intrarea la Realitatea TV de unde Răzvan Dumitrescu transmite, fericit, fuga Dictatorului.

Nu în ultimul rînd ești tîmpi pentru felul în care răspunzi unui articol argumentat:

Din gîndirea lui Bleen din fundul peşterii desprindem că ne-am gîndit să promovăm BUG pentru că sîntem vînduţi lui Vântu. Cum e să te vinzi ştie el mai bine. Dar să ai tupeu să-mi zici mie că scriu pentru mogul… asta e nesimţire de postac: acest site a fost poate cea mai liberă redută media a alegerilor. Aşa că “ciocu mic”, mai bine ai încerca să înveţi cum să fii bun comentator, blogăr, ce vrei tu în condiţii ostile.

E clar că te-a durut. (Eu cred că de fapt nedormitul te-a secat la lingurică) Însă la fel de clar e unde îți sînt limitările intelectuale și morale. A insinua ca Mirel e vîndut și că știi tu ceva despre asta e un gest jegos, cu atît mai mult că el n-a spus nicăieri că tu și Stanca ați fi vînduți lui Vântu. Asta ai dedus tu iar eu găsesc că ratarea asta e semnificativă. Articolul lui Mirel e echilibrat și are argumente, replica ta e complet incoerentă și inutil de agresivă. Rogo supă tîmpi jego. Cam la asta încep să se rezume articolele tale.

UPDATE: molotovul trist ne semnaleaza ca Rogo are un prieten. Pe Tolo, această Ana Pauker pusă pe exterminarea femeilor din PDL. Iar Tolo, cu sensibilitate poetică, scrie un articol în care o ia de la capăt cu BUG Mafia, cu băgatul, cu oile și mai bagă de-a valma niște săli de sport, poze cu Revoluția, cu Funeriu (!!!), deznădejde, ură și Udrea. Nu mai insist asupra vanității tîmpite și a legăturilor ipocrite ale lui Tolo, unele care riscă să facă un mare favor bandiților din PDL demascați pe bune în investigațiile lui. Vreau doar să remarc ceva ce poate scăpa la prima citire: Dragoș Stanca e numit „ziarist”. Moncher, păi de cînd Chireac si SRS sînt ziariști, de ce ar sta Stanca pe margine? Dar zi și nouă, la ce ziar scrie?

După ce antenele au mai obosit să țipe, în weekend iese la atac o altă specie a contestatarilor măsurilor de austeritate: inteligenții.  Se fac calcule, se dau citate, se scrie cu mult bold. Concluzia? Tăierea de pensii și salarii e fie ineficientă, fie de-a dreptul inutilă. Fie nu facem economii și vom fi nevoiți să mărim TVA și cota unică, fie am tăiat de unde nu trebuie, prostește și lucrurile puteau fi făcute muuuult mai inteligent. Totul e degeaba! Doi comentatori, preluați constant și promovați de hotnews, strălucesc prin argumente, aparent, solide.

Argumentul calculului exact

Primul e Dan Șelaru care publica un calcul plin de înmulțiri, procente și virgule care ar fi excelent dacă nu ar fi  greșit. Nu am să intru într-o argumentație punct cu punct, spun doar atît:

1. calculul lui Șelaru nu ține bine cont de piața neagră/ gri cînd calculează scăderile la încasările de TVA. Citim: „Pasul trei. Am băgat TVA la toate sumele ceea ce e fals, se întorc din TVA cu undeva între 10 şi 20 de procente mai puţin. Din evaziune, produse nefiscalizate (pătrunjel la piaţă) şi economii.” De unde are cifra asta „între 10 și 20%” ? Întrebarea mea e asta: de ce presupune că înainte de reducere, statul încasa TVA-ul pe cei 15 sau 25% iar acum nu-l va mai încasa? Dacă reducerea de 15% din coșul zilnic al pensionarului va fi operată numai asupra mîncării cumpărate în piețe, de la ne-plătitori de TVA? A prezenta bănuieli ca certitudini într-un calcul cu sutimi de procente e cel puțin o greșeală impardonabilă.

2. mantra „scăderii consumului”. Citez: „Un alt efect pe care-l are reducerea consumului este efectul pe care-l are asupra economiei private reale. Efectele o să fie încasate de micii comercianţi, o să existe un nou val de şomeri care la rândul lor o să crească deficitul. Nu mă aventurez să spun o cifră dar ordinul o să fie al zecilor de mii. Aşa că din cele 2,6 procente cred că o să rămână în jur de 2 procente anual „economie”.” Așadar după ce am calculat cu sutimi, scoatem direct din burtă. În primul rînd, care scădere a consumului?  Cu cît? Nu se spune nicăieri, calculele anterioare erau operate cu aparentă precizie asupra taxelor ipotetice pe consumul redus. Însă, frankly, vorba lui Bush, nimeni nu știe. Apoi chestiunea șomerilor. Dacă nu știm cît se reduce consumul, de unde știm că „valul de șomeri” va număra cîteva zeci de mii?

Așadar Dan Șelaru transformă un calcul ipotetic, binevenit de altfel, în argument științific. Concluzia? „Aşa că nu am scăpat de creşterea TVA sau a cotei unice sau de un nou împrumut.” Totul e degeaba, nu-i așa?

Argumentul analizei serioase

Avem apoi unghiul de atac caustic, practicat de Dan Popa într-o tiradă cu mult bold care îi face direct „neghiobi” pe Băsescu și pe Boc. N-am să intru în detalii baroce, precum Popa. Argumentul lui principal e cam așa: „Poate ca trebuie taiat si din salarii. Aici trebuiau facute niste studii de impact si evaluari care sa arate riscul social al masurii, impactul pe buget si mai ales, directia pe care o vor lua banii.” Oooo, da! Un post foarte lung în care ni se dă alternativa: studii de impact, analize, decizii în comun cu cît mai multă lume cu putință, consultări largi cu sindicatele în așa fel încît să eficientizăm sistemul bugetar prin concedieri, nu prin reduceri.  Eu cred că Dan Popa, ca să renunț și eu la menajamente, și-a pierdut mințile. Iată de ce:

1. Cu un sistem bugetar în care de la nivelul 2 în jos toată lumea se va opune feroce oricărei restructurări și cu sindicate controlate în majoritate de PSD, a anunța concedieri masive dar diferențiate era cu certitudine un mod de a amorsa „mica bombă nucleară” a lui Geoană. Da, repartizarea uniformă a costurilor reformei nu e echitabilă, părinții mei sînt pensionari și știu ce spun. Însă ideea concedierilor „țintite”, pe lîngă faptul că ar fi fost mai costisitoare (salarii compensatorii) și ar fi avut un efect imprevizibil în consum, ar fi aruncat România în blocaj și în haos. Realitatea demonstrează că lucrurile se blochează întotdeauna cînd e vorba de „diferențiere”. Nu discut aici logica și sensul ideii de diferențiere ci faptul ca ideea de „echitate” e o utopie. Nu se poate minimiza nemulțumirea decît prin împărțirea egală a sacrificiului. Solidaritatea trebuie impusă la români, nu așteptată să se manifeste. Altfel „De ce eu și nu Gică?” va bloca pe veci orice reformă.

2. Iliescu a demonstrat de 20 de ani că cea mai bună metodă de a nu face nimic și de a lua decizii care nu schimbă nimic e metoda „largii consultări”.  Dacă  Băsescu nu și-ar fi asumat frontal o decizie clară și ușor de înțeles deși brutală, ne prindea toamna fără nici o reducere de salariu sau concediere din sistemul bugetar.

3. Semnalul internațional dat de măsurile anunțate e mai important, poate, decît economiile la buget.  Sîntem după ani de zile în care am dus pe alții cu vorba și cu preșul. Criza, Grecia și situația economică internă au făcut lucrurile volatile și potențial periculoase. România trăiește cu un sistem bugetar umflat mult peste limitele normale de administrația Tăriceanu, pe care șirul de alegeri din ultimii ani l-a pus la adăpost de orice măsură de restructurare reală. Trebuia anunțat ceva fără echivoc, rapid și clar în direcția reformării statului român. Nu zece ani de consfătuiri și o pagină de bune intenții. Europa trebuie să își poată recîștiga încrederea în România iar investitorii cu nervii la pămînt au nevoie de vești bune. Nu de prostii analitice servite pe post de pamflete neroade.

Demersul celor doi Dani e, în intenție corect. Păcătuim însă cu toții, și ei în primul rînd, de boala analistului: vrem așa de tare să părem mai deștepți decît restul încît sfîrșim prin a uita cu totul de sensul adevărului, de lucrurile în care credem. Guvernul are nevoie de critică dar nu de chibiți care în loc de argumente produc mai degrabă retorică spumoasă.

Parcă răspunzînd criticilor care se plîng de lipsa concretă de acțiune și distanța prea mare de la vorbele ideologice la faptele guvernamentale, Băsescu a ieșit astăzi și a anunțat măsuri dure de restructurare a statului, nemaiauzite în istoria post-decembristă.

Discursul urmează să fie analizat în fel și chip de semănătorii de panică de prin televiziuni. Eu aș vrea să constat altceva: E primul discurs ne-echivoc de dreapta al lui Băsescu. E și un act inteligent prin care preia parte din costul acestor măsuri, fără a-l lăsa pe Boc pradă ipocriziei violente a sindicaliștilor. Dar e mai ales actul care certifică că PDL își asumă în mod real valorile dreptei și care va forța pe liberalii lui Crin să-și accepte public iubirile stîngiste. E de urmărit cum va reacționa „libertarianul” Patriciu la acest discurs. Dacă ar poseda o minimă onestitate, lucru de care nu-l suspectez, ar trebui să-l aplaude pe Băsescu. Numai că, dacă guvernul se ține de treaba și face ce a anunțat Băsescu – și e greu de înțeles de ce ar ezita – liberalii vor rămîne fără electorat pînă în 2012.

Băsescu a parcurs un drum extraordinar, de la democratul care îl apostrofa pe Ciorbea în numele lui Roman, la șeful de stat care își pune întreaga greutate pe ceea ce ar trebui să fie cel mai amplu program de reformare a statului de după 1990. Poate că cei care mai aveau dubii că Băsescu de acum e altă persoană, mai ales scepticii din mediul de afaceri și corporatiștii, ar trebui să accepte evidența: Băsescu tocmai a devenit liderul dreptei din România.