Am citit, cu greutate, explicația dată de Iliescu nenorocirii din 13-15 iunie 1990. Am fost și eu în piață, și înainte de 20 mai, și după, și în ziua de 14 iunie. Am văzut scene de o barbarie sinistră – nu pot uita o femeie elegantă, cred că avea peste 60 de ani, într-o fustă și taior crem deschis, în față la sala Dalles, bătută cu bîtele și lanțurile în timp ce sîngele îi împroșca hainele. N-am să adaug mărturiile mele în detaliu, doar faptul că știu sigur că minerii erau conduși de civili, securiști sau altceva, în salopete noi și îngrijorați vizibil de turnura evenimentelor. Știu pentru că pe mine m-a salvat de bîtele unui grup de ortaci care păreau și beți și drogați exact un astfel de personaj. În fața Facultății de Arhitectură îi ținea pe cei trei la distanță în timp ce mă implora aproape să plec naibii de acolo. N-am sa rememorez oroarea, o face foarte bine Evenimentul Zilei.

Motivul pentru care scriu este repulsia pe care mi-o provoacă jigodia asta bătrînă de Ion Iliescu. Aș vrea să dau un răspuns argumentației lui construite cu mult efort și repetată pînă la tîmpeală în ultimii 20 de ani. Mi se pare ciudat că aproape nimeni din clasa politică nu-l contrazice și prin tăcere participă la credibilizarea unor minciuni nerușinate. Mi se pare trist că dumneavoastră, domnule Preda, vă găsiți să respectați acest blestem cu zîmbet cronic, chiar în ajunul aniversării mineriadelor. Aș vrea ca cei mai tineri să înțeleagă că aici nu e vorba de obsesiile trecutului. E vorba de personajul nefast care a furat ani de zile din viața a milioane de oameni iar unora le-a luat-o cu totul. E vorba de creatorul lui Vadim și Păunescu, de moașa Curții Constituționale care conduce azi România, de tătucul Constituției absurde care ne guvernează, de mama și tatăl lui Voiculescu, Vântu și Patriciu. De omul pentru care Cristian Preda și-a descoperit un surprinzător respect. Din capul căruia s-a născut acefalul rău de gură care își spune liberal și conduce acum PNL. Ion Iliescu e sursa unei tumori aproape mortale care a invadat viața noastră economică, politică și socială și rămîne principalul sponsor al rezistenței furioase a sistemului pe care l-a nășit împotriva oricărei reforme. Dacă România e de nesuportat astăzi e în mare parte din cauza metodei cu care Ion Iliescu a luptat împotriva oricărei forme de reformă. A înțelege asta e necesar pentru vindecare, pentru viitor.

Acest drac trist, comunist, repetă lecția pe care ne-o spune de multă vreme: E foarte neplăcut că au fost violențe în 14-15 iunie 90 dar nu trebuie să uităm că ele au fost rezultatul violențelor din 13 iunie. Aceeași teză pe care eminența ipocrită numită CTP o susținea în 90 în ziarul Adevărul pe cînd scria niște nenorociri pentru care nu-mi amintesc să-și fi cerut scuze vreodată. Am să mă refer strict la felul în care Iliescu prezintă 13-15 iunie. El își construiește scuza mincinoasă pe 3 piloni de argumentație:

1. Organizatorii violențelor din 13 iunie

Din pacate, dupa evacuarea Pietei, in cursul diminetii de 13 iunie (indiferent de stangaciile manifestate de Politie) si inceperea operatiunilor de curatire a carosabilului pentru reluarea circulatiei, spre pranz si in cursul dupa-amiezii, grupuri de rebeli, evident pregatiti, au agresat cordoanele de politisti (care nu erau pregatite pentru o asemenea confruntare) si au incendiat autobuzele acestora.

Ion  Iliescu nu ne-a spus niciodată cine i-a pregătit pe „rebeli”. La vremea respectivă a spus de cîteva ori că ar fi vorba de „legionari”, acuzație de un ridicol de care acum se ferește: ce grupări legionare ar fi supraviețuit celor 50 de ani de comunism? Atunci ne dădea de înțeles că Partidele Istorice se aflau în spatele violențelor. Acum ne tot dă de înțeles că exista o misterioasă forță care organizase atacurile împotriva bieților milițieni. Niciodată n-o numește în clar. Tot timpul ne dă de înțeles că el știe dar nu spune. În realitate, după 50 de ani de comunism și represiune violentă în România exista o singură forță capabilă de a organiza teatrul violent de pe 13 iunie: Securitatea. Ceea ce s-a și întîmplat de fapt. Sînt curios dacă domnul Hurezeanu, și el respectuos la nebunie cu Iliescu acum, își mai amintește că la Europa Liberă, parcă, a fost difuzată celebra conversație prin radio între Ministrul de Interne Chițac și șeful Poliției, Diamandescu,  în care primul îi spunea celui de-al doilea „Am dat foc autobuzelor conform intelegerii cu presedintele…”

Violențele de pe 13 au fost diversiuni organizate sub bagheta lui Ion Iliescu, cu directa lui îndrumare, cu scopul de a justifica valul de violență „populară” care avea să urmeze. Nu a existat nici o „forță obscură”, nici „grupuri de rebeli, evident pregătiți”. Cum de fapt n-a reușit nimeni să găsească nici pe teroriștii din decembrie 89. Același modus operandi. (Curios însă cum „forța obscură” îl apăra pe Ceașescu în 89 și pe țărăniști în iunie 90…)

2. Violența de pe 14 – reacție la violențele de pe 13.

Venirea minerilor in 14 iunie 1990 (alaturi de multi alti cetateni din judete vecine Capitalei) a fost efectul si nu cauza violentelor declansate in ziua de 13 iunie.

Am mai scris despre idioțenia absolută a acestei afirmații. Nimeni nu pretinde că venirea minerilor pe 14 ar fi fost cauza evenimentelor de pe 13! E ca și cum te-ai revolta afirmînd că focul e alimentat de benzină, nu benzina de foc! Extraordinar de profund! Fraza de mai sus e un perfect truism, dă însă impresia că spune altceva: pe 14 iunie am fi asistat la răspunsul societății (de aici adăugirea cu cetățenii din județe) împotriva pericolului de destabilizare produs pe data de 13.  Problema însă e simplă: pe 14 iunie dimineața nu mai era nici urmă de violențe. Ion Iliescu nici măcar nu-și dă seama că aceasta argumentație îl coboară la logica clanurilor țigănești din mahala pentru că violențele se opriseră de ceva vreme cînd minerii au început să bată lumea la întîmplare pe stradă. Așadar bătăile și barbaria care au urmat în zilele de 14 și 15 erau în cel mai bun caz RĂZBUNARE. Minerii nu apărau nimic pentru că nimic nu era în pericol. Violența lor era total GRATUITĂ.

3.  Lipsa mobilului

Toata propaganda antiguvernamentala din anii 1990, continuată de unii si astazi, evita relatarea acestor fapte grave din ziua de 13 iunie, sau le rastalmacesc, inventand tot felul de povesti ridicole pentru a pretinde ca puterea de atunci ar fi pus la cale aceste acte de violenta! (fara a-si pune macar intrebarea: ce interes ar fi avut, dupa o victorie atat de clara la alegerile din 20 mai?)

Aici perfidia politrucului capătă nuanțele discursului unui criminal de geniu: Nu-i așa că nu avea nici un motiv? Doar era învingătorul! În realitate dacă ne amintim ce s-a întîmplat în primăvara lui 90 Iliescu avea chiar multe motive să organizeze o astfel de înscenare. Să recapitulăm:

– Pe 28 ianuarie are loc o demonstrație anti-comunistă care contesta dreptul foștilor activiști de a conduce țara. Iliescu reacționează și începe un program de anihilare a opoziției anti-comuniste. Iliescu se temea încă din ianuarie 90 că ar putea pierde prea multă putere în favoarea partidelor istorice.

– Primul pas: venirea minerilor în 29 ianuarie, a doua zi. Primul val de violență îndreptat împotriva partidelor istorice cu rol de intimidare.

– Pasul 2. Pe 1 februarie se agreează formarea CPUN, organism provizoriu de conducere, în care foștii membri CFSN aveau 50% iar partidele noi înființate 50%. Partidele noi sînt în majoritate partide de buzunar menite să reducă prezența partidelor istorice in CPUN la o cantitate neglijabilă.

– Pasul 3. În 6 februarie 90 se constituie Frontul Salvării Naționale, din CFSN, organism provizoriu de conducere înființat la sfîrșitul lui 89, despre care Iliescu a spus clar că nu va participa la alegeri. Așadar în CPUN, FSN avea 50% restul de 50% fiind în majoritate marionete sau aventurieri. FSN decide să participe la alegerile din 20 mai cu candidatul la prezidențiale Ion Iliescu. Decizia va face pe mulți intelectuali din CPUN să se retragă.

-Pasul 4: Pe 9 februarie 90 Răzvan Theodorescu e numit în funcția de Președinte al Radioteleviziunii române. Pentru cei care nu au prins vremurile, RTV era singura sursă de informare în masă iar controlul ei reprezenta de fapt controlul electoratului. Rolul ei va fi crucial în felul în care Iliescu a cîștigat alegerile din 20 mai. Theodorescu a ordonat întreruperea emisiei pe 13 iunie fără a avea vreun motiv real s-o facă, altul decît a simula că „libertatea” e atacată.

Pe 22 aprilie ia naștere Piața Universității, o mișcare strict anti-comunistă, civică și pașnică. Urmează aproape două luni de proteste zilnice, episodul cu „golanii”, alegerile din 20 mai. Piața Universității a fost pentru Ion Iliescu precum scuipatul pe care Adrian Păunescu l-a primit pe obraz la sfîrșitul lui 89, numai că zilnic, săptămîni la rînd. Greu de suportat și mai ales greu de explicat determinarea celor din Piață.

Privind în spate e evident că Iliescu a avut o uriașă problemă de LEGITIMITATE. Am putea noi să-l întrebăm, dacă era atît de sigur pe el, de ce s-a luptat cu atîta îndîrjire împotriva partidelor istorice încă din ianuarie? E simplu: Dacă societatea civilă ar fi avut controlul RTV, dacă partidele istorice n-ar fi fost intimidate și excluse din exercițiul puterii, Iliescu s-ar fi confruntat cu posibilitatea unui Parlament ostil. Ar fi cîștigat probabil alegerile din 20 mai dar nu cu 80% și ar fi avut mari probleme în a controla puterea. Miza lui Iliescu în iunie 90 era viitorul, nu trecutul! Politrucul avea nevoie să dea un semnal clar că el deține puterea absolută, să-și marcheze teritoriul. Și avea nevoie de asta știind că uriașa susținere populară de care s-a bucurat la începutul lui 90 era prea volatilă, fiind întemeiată pe minciună și dezinformare. Așadar FRICA de a pierde puterea era mobilul lui Ion Iliescu. Iar ținta sa a fost deligitimarea partidelor istorice. Lucrurile i-au reușit. Pînă în 1995, la moartea lui Coposu, țărăniștii și liberalii au fost doar o glumă.

M-am gîndit, domnule Cristian Preda, că v-au scăpat nuanțele astea cînd ați afirmat că îl respectați pe Ion Iliescu. Sau cînd numiți nenorocirea de atunci „cea mai mare eroare politică a lui Ion Iliescu„. Sînt curios, dacă ați fi luat o bîtă în cap în iunie 90 și ați fi plecat din țară după cîteva săptămîni de spitalizare jurîndu-vă să nu vă întoarceți niciodată, ați mai fi numit întîmplările respective „eroare politică”? Ați mai  fi avut acum același respect pentru „adversarul politic” Ion Iliescu?

PS: E de citit și interviul lui Tismăneanu din hotnews, el e, evident, mai documentat decît mine.

UPDATE: foarte bine documentat  siteul  IICCR despre mineriade. Felicitări echipei de acolo. Printre altele găsiți o cronologie mai extinsă și mai precisă decît a mea, una care lămurește mai bine motivele lui Ion Iliescu.

Articolul lui Varujan Pambuccian m-a surprins de la bun început. Nu bănuiam că am putea găsi tocmai la liderul minorităților o asemenea poziție radicală libertariană. El a generat aici reacții destul de violente. A fost acuzat de kitsch politic, de fantezism precum și alte lucruri puțin măgulitoare. Cred că știu unde e sursa acestei reacții ostile.

Eu il banuiesc pe Pambuccian de interes mai mare pentru brandul personal decît pentru ideile de dreapta. Chestiunea e simplă: mult din ce spune el e bine, pentru că merge în direcția unui stat minimal. O parte e prost, pentru că merge in direcția unui stat slab. Comite „eroarea” (voită sau nu) pe care o comit mulți: un stat minimal care te lasă în pace nu e deloc un stat slab. (Problema au lămurit-o Aligică si Stocia foarte bine in „Reconstrucția Dreptei”: plutocrația nu e liberalism sau libertarianism). Dar pe lîngă acest „ceva prost” care sună cam ca teoriile lui Patriciu, mai e ceva: enunțul soluțiilor e doar teoretic si e făcut să rămînă pe veci doar teoretic. Scopul „Sfirsitului utopiei” nu e de a propune un drum ci de a genera discuții si contrarieri. E perfect neclar cum anume am putea trece noi de la un etatism monumental (cu ultimele etaje ridicate de liberali) la un libertarianism de vis care nu se regăsește în nici o țară din lume.  De fapt Pambuccian a construit un articol tabloid în sensul intelectual (de remarcat tonul apocaliptic) și perfect paradoxal în sens logic: propune ieșirea din „utopie” printr-o perfectă utopie. Argumentul meu final e acesta: Cine ar putea crede că soluția pentru România e de a trece de mîine în avangarda mondială a libertarianismului? Nimeni. Pentru că nimeni nu știe CUM s-ar putea face asta. Noi nu reușim să micșorăm niște pensii uriașe obținute fraudulos, nu reușim să micșorăm salariile pentru că judecatorii nesimțiți dau statul în judecată, în schimb Pambuccian a găsit soluția: Statul fuge în munți . Cît privește tonul apocaliptic, n-ar strica să ne amintim că de sute de ani, periodic, se găsesc unii care predică sfîrșitul lumii, economiei, iubirii sau păcii. Sfîrșitul definitiv a ceva important. A profeți „marele sfîrșit”  e de multă vreme un instrument de construcție rapidă a brandului personal iar asta în sine ar trebui să ne dea de gîndit dacă e să ne amintim ce se spune despre falșii profeți în Scriptură. Am să revin la acest ultim subiect, de la Brucan încoace am devenit un popor de profeți. Acum aș reține însă faptul trecut cu vederea că deși ne propune ieșirea dintr-o utopie prin fantezie, Pambuccian intuiește mai bine decît mulți existența unui electorat de dreapta. Pentru care campania electorală a început deja.

Sînt întru totul de acord cu cele spuse de Bleen. Cred însă că pentru a găsi soluții aplicabile e nevoie să privim la problema clientelismului din mai multe unghiuri. Iar unul e cel al culturii interne a organizațiilor numite partide politice. Am spus de mai multe ori că soluția clientelismului stă într-o schimbare de cultură internă în partide, nu într-o lege. Problema e una de leadership, nu de management. Mi se pare că am invocat acest termen al culturii fără a-l explica suficient. De aici și unele neînțelegeri. Cei familiari cu subiectul să mă ierte pentru ce urmează.

Să luăm exemplul unei firme care merge prost din cauza crizei. S-ar putea ca fiecare să știți bine cel puțin una. Veți constata cu ușurință că în timpul crizei, în perioade de contracție a pieței, ies o mulțime de probleme la suprafață. Ineficiența devine vizibilă. Sursa ineficienței însă nu e doar în reguli și proceduri. Problemele cronice refuză să dispară prin schimbare regulilor și a formalismului. Asta pentru că orice organizație are 2 coloane vertebrale:
– structura: cuprinde tot ce înseamnă procese, reguli, proceduri. (cine ce face, cum face, cui raportează, cum e plătit, etc)
– cultura: viziunea si valorile adoptate de firmă. (cel mai des informal, de aceea și mai greu de cuantificat ca impact în organizație. E echivalată cu „atmosfera” dintr-o firmă)

Majoritatea ignoră dimensiunea culturii de organizație din cauza dificultății măsurării. Ea e însă cruciala. De exemplu, studiile arată că majoritatea celor care pleaca dintr-un loc de munca o fac din rațiuni de conflict cu cultura de organizație nu din cauză de bani, deși majoritatea declară că e vorba de bani. („mă plătesc mai bine aici dar e drept că atmosfera devenise irespirabilă în partea cealaltă) Dimensiunea culturală e atît de importantă încît, cel mai des, succesul sau eșecul unei schimbări masive într-o organizație e determinat de succesul sau eșecul schimbării culturale. Majoritatea fuziunilor între organizații mari (cum ar fi HP și Compaq acum cîțiva ani) reușesc sau eșuează după cum schimbarea culturii interne reușește sau nu.

Subiectul e vast iar eu doar un amator. (Cei interesați pot găsi pe site-ul Human Synergystics, al cărui birou în România e fondat de Adrian Stanciu, mai multe informații despre subiect. Le recomand tuturor să arunce o privire pe Circumplex, instrumentul principal de diagnonză culturală. Veți înțelege mai bine ce înseamnă cultură internă de organizație în termeni cuantificabili. Aș  recomanda PDL cu multă căldură să facă un audit cultural intern.) Trebuie însă să reținem trei lucruri:

• Cultura internă apare și e determinantă în orice organizație, nu numai în cele comerciale. La nivel mare e ceea ce numim cu un cuvînt pe care Iliescu l-a exilat pe nedrept, mentalități. Ea e un filtru invizibil  în recrutare, în tipologia umană atrasă de organizație. (Google, anyone?). Așadar e importantă și în partide.
• Cuvintele cheie care definesc o cultură sînt „valori” și „viziune”. Ce prețuim și unde vrem să ajungem
• Cultura e schimbată în primul rînd prin leadership, și mult mai puțin prin management. E nevoie de lideri care să insufle entuziasm și mai puțin de coerciție.

Revenind la partidele noastre: Decizia PDL de a interzice membrilor afaceri cu statul e una culturală, nu structurală. Asta pentru că se referă la valori și viziune, nu la eficiența internă. Ea e mai degrabă un „statement” puternic decît o regulă greu de încălcat. De fapt va fi foarte ușor de ocolit formal însă va fi foarte greu de justificat „ocolirea” în termeni morali. O astfel de regulă pune bazele unui  sistem de valori intern diferit și, din perspectiva filtrului la recrutare, duce deja la dezertări. Problemele pe care le ridică decizia nu sînt cele de eficiență: de mîine nu se va întîmpla mare lucru. Problemele sînt legate de ultimele 2 puncte de mai sus:

• Valorile și viziunea ramîn neclare. Interzicerea afacerilor cu statul e doar un pas. Aici e locul unde ideologia devine importantă. Și tot aici găsim unul dintre cele mai tulburi lucruri din PDL
• Boc, dacă e ceva, e un manager, nu un lider. Nu e nevoie însă ca „managerul” să fie și liderul. Eu văd din ce în ce mai mult în dubleta Băsescu-Udrea adevăratul lider al PDL.

Clientelismul e doar vîrful aisbergului care se numește cultură politică românească. Asanarea vieții politice românești e în realitate o chestiune de reformă culturală și mai puțin una legislativă. (aș spune chiar că legislativul e o fundătură, legea e folosită pe dos prin dictatura majorității, după cum a demonstrat ANI). Interzicerea afacerilor cu statul e un prim pas pe care PDL îl face în direcția potrivită. Pentru a continua e nevoie însă de două lucruri:

1. PDL sau ce mai rămîne din el să-și definitiveze urgent o cartă a valorilor, un extras concentrat de ideologie care să spună membrilor și simpatizanților care le sînt valorile și viziunea.
2. Băsescu să-și asume rolul de lider al PDL sau al ce mai rămîne din el prin toamnă. Nu de sef al partidului ci de lider informal. Neutralitatea jucată nu folosește la nimic. Adversarii nu-l atacă acum mai puțin și nici nu-l vor ataca mai mult.  Udrea e o soluție de avarie bună, însă nu pare o soluție pe termen lung. Cel puțin nu acum. (atîta vreme cît Băsescu nu e membru de partid e greu de probat ne-constituționalitatea. Departe de mine însă gîndul de a da pretexte pentru o nouă suspendare, vorbesc în termeni de bun simț, amintindu-mi și de recentul perdaf pe care Băsescu l-a tras PDL-ului. Acum mă întreb dacă nu cumva asta și urmărește opoziția, să-l forțeze pe Băsescu să se implice în jocul politic pentru a justifica o nouă suspendare)

Într-o singură frază, problema reală a PDL și a partidelor în acest moment e că viziunea lor e accesul partidului la resurse iar valorile în care cred sînd doar una: banii. Iar problema clientelismului seamănă cu cea a corupției: nu vrem să dispară pentru că e imposibil. Vrem însă să nu mai fie principiul unic de funcționare al partidelor.

Am scris acest articol pe 27 mai. Nu l-am publicat mai ales pentru că Mirel mi-a spus ca „îl cam speli pe Blaga”. Îmi place Blaga și nu vreau să-i fac favoruri subconștiente. Astazi însă l-am vazut la Antena 3 răspunzînd unui delugiu de întrebări legate de ginere si reformă. Pe mine m-a convins că nu mă înșel in raționamentul de mai jos, așa că public abia acum articolul. Privind la ce declară Blaga acum mi se pare că Tapalagă si Kamikaze au fost victimele unei intoxicari. Refuz totuși să cred că au vreun interes în războiul intern din PDL.

Prietenii de la Kamikaze împreună cu  Tapalagă au lansat un atac concentrat împotriva a ce numesc ei „protejatul presei” și „un politician oscilant, gata oricand de un compromis politic si capabil sa schimbe, la randul său, tabara„, Vasile Blaga. E un secret public faptul că „durii” Ciutacu, Gâdea, Dumitrescu, Firea, Badea dau zilnic de pamînt cu Honorius, Boureanu, Boc, Udrea și Băsescu însă nu par să-și amintească că în PDL un cuvînt foarte greu de spus au și Blaga, Berceanu și Videanu. Toți trei miniștri în ministere cheie, cu bugete enorme. E surprinzător însă că ancheta menționată la început l-a luat în vizor doar pe Blaga prezentat ca un Dr Jekyl & Mr. Hyde care ziua devalizează statul iar noaptea fraternizează cu Ponta și Crin. Eu îmi amintesc foarte bine că cel care fraterniza cu Bombonel prin Parlament anul trecut înainte de alegeri era Videanu și nu Blaga. Aveau și de ce să fraternizeze, vezi mai jos. Blaga are reputația unui om relativ corect, bun organizator și aproape lipsit de organ politic. E un curajos comandant de regiment dar nu un general de stat major. Despre afacerile ginerelui mă abțin. Dacă a greșit, să plătească.  (UPDATE: Blaga a spus clar că e vorba de un grup de firme, că nu știa nimic despre participarea la licitatie, că i-a cerut ginerelui să se retragă deși nu e nimic ilegal) E ridicol însă să compari contractele de pază despre care scriu hotnews și Kamikaze cu învîrtelile uriașe din jurul lui Videanu ale cărui afaceri au crescut constant sub toate regimurile de după 1993, beneficiind de sprijinul direct al demnitarilor de toate culorile politice. (Celălat caz  de simpatii trans-partinice uluitoare nu e altul decît Dinu Patriciu)

Așa că aș vrea să-i propun lui Dan Tapalagă să recitească această anchetă hotnews din februarie 2006: „Micile secrete ale lui … Adriean Videanu” . Aici am să citez doar următorul fragment:

In campania electorala de anul trecut, pentru Primăria Capitalei, Marian Vanghelie, contracandidatul lui Videanu, l-a acuzat la scena deschisa pe liderul PD ca a primit importante favoruri de la guvernul Adrian Năstase.

Este vorba despre trei noi licențe („de concesiune a activității miniere”) de exploatare a unor cariere de marmura si travertin în județul Hunedoara, licențe pe care guvernul Năstase le-a aprobat cu dedicație pentru compania lui Videanu. Hotararea de guvern a fost data pe 28 decembrie 2004, adică exact în ultima zi de activitate a acestuia.

Hotărârea de guvern a fost semnata de Eugen Bejinariu (prim-ministru interimar), Dan Ioan Popescu, Mihai  Tanasescu si Maria Ioana Stratulat, președintele Agenției Naționale pentru Resurse Minerale (ANRM).

Tapalagă ar putea scutura de praf și istoria din 1993 cu apartamentele de la stat, precum și rețeaua de relații și parteneri ai lui Videanu. E de bănuit că în ultimii 5 ani și rețeaua a crescut, și averea s-a mărit. Să fie oare de aici ezitarea hotnews de a alege ținta corectă?

Miza acestui articol nu e un atac la Videanu. Omul are merite importante în construcția partidului. Vremurile însă se schimbă, acum e nevoie de politicieni cu credințe nu de politicieni cu bani. Miza acestui articol e desființarea unei ținte false. Videanu și Berceanu au ajuns o frînă serioasă în reformarea PDL în schimb Tapalaga ni-l prezintă foarte mîndru pe coruptul Blaga. Dacă Blaga a greșit, să plătească. Însă nu cumva să achite el și nota colegilor de triumvirat.

PS: Aplaud prestația excepțională a Elenei Udrea de la Realitatea TV, înaintea discursului lui Băsescu. Ca și cum nu-i era suficient că s-a făcut de rîs cu ceva vreme în urmă, Chireac a insistat să fie umilit în direct, de o femeie. Despre nesimțirea cosmica a lui Dumitrescu, nimic de zis. Doi tontălăi aroganți.

PPS: Foarte bun și Blaga, astăzi 1 iunie, la Antena 3.

Decizia PDL de a-și pune membrii să aleagă între funcția publică și afacerile cu statul e mult mai importantă decît pare la prima vedere. Desigur că mulți își vor muta afacerile pe numele mătușilor, bunicilor și nevestelor. Vom avea cele mai multe babe de peste 80 de ani miliardare în lei și cea mai mare densitate de casnice milionare în euro din întreaga Europă. Însă importanța deciziei nu stă în stoparea corupției și a traficului de influență ci în aceea că începe un proces de reformă a culturii politice interne. Deși afacerile vor continua sub diverse deghizări și forme, deși traficul de influență va fi doar superficial jenat de o asemenea prevedere, nu trebuie trecut cu vederea că ele nu se vor mai desfășura cu cinism, în văzul lumii. Cei care au intrat in politică doar pentru afaceri cu statul vor fi obligați să se ferească, să se ascundă. E începutul de care era nevoie.

Nu e exemplu mai bun pentru a înțelege cît de tare începe să-i deranjeze pe unii decizia cu pricina decît rățoiala ridicolă a lui Silviu Prigoană. Am apreciat  loialitatea și combativitatea lui Prigoană în vremurile în care Băsescu era versiunea pierzătoare. Acum însă încep să cred că singurul motiv pentru care Prigoană senior e în politică sînt doar banii. Iar riscul de-al apăra pe Băsescu la televiziunile unde toți îl înjurau n-a fost decît un risc calculat menit să fie, eventual, transformat în profit. Altfel e greu de înțeles cum a putut să facă acum afirmația rizibilă că „Partidul e o entitate abstracta, nu da de mancare familiei mele (…) Eu nu pot renunta la siguranta si securitatea familiei mele si sa accept o functie de membru de partid”

Adică pînă acum, cînd nu era interzis să faci afaceri cu statul, PDL  era o entitate concretă care îi dădea de mîncare? Nu mai vorbesc despre ipocrizia teribilă de-a invoca mîncarea ca problemă principală a familiei Prigoană.

Din partea mea ducă-se învîrtindu-se! Îi și văd pe unii căinînd pierderea fondurilor pe care „oamenii de afaceri” le-ar fi pus la bătaie în campanie. Cei care vor deplînge situația mă vor acuza de naivitate deși ei sînt cei care nu înțeleg pe ce lume trăiesc . Pentru că electoratul cu înclinații de dreapta nu poate fi cumpărat cu mită electorală. Partidele se bat cu făină, ulei și pensii pe un sfert din populația cu drept de vot, una cu mentalitate de stînga, de milogi și asistați. Cam la atît estimez procentul celor  care merg la vot doar pentru șpagă, sub o formă sau alta. Un partid de dreapta autentic trebuie să recupereze dezamăgiții și apaticii care din 1996 s-au jurat să nu mai meargă la vot. Ar trebui să recupereze pe simpatizanții liberalismului autentic care sint de-a dreptul scirbiti și de incoerența patologică a lui Antonescu, și de viteza cu care PDL se transforma in PSD. Pentru a-i scoate la vot pe acești mari absenți nu e nevoie de banii „oamenilor de afaceri” și nici de recompensarea acestora  prin afaceri cu statul. E nevoie de reformă, consecvență în principii, comunicare și transparență în comunicare. E nevoie de un partid credibil.

De aceea, citîndu-l pe Alexandru Herman spun și eu: să plece toți, cu Prigoană în frunte!

Un schimb de comentarii recente m-a pus în fața acestei evidențe: în democrație libertatea de a alege fără libertatea de a oferi nu înseamnă nimic. La fel cum monopolul distruge capitalismul fără să ia consumatorilor posibilitatea alegerii (în fond cîți dintre noi știu că în spatele miilor de mărci dintr-un supermarket stau doar cîteva firme?), alterarea competiției politice distruge democrația. Trăim într-o minciună, societatea românească nu e democratică.

Participarea la decizie e necesară dar nu e suficientă pentru existența democrației deși trăim cu această iluzie încă din anii 90: dacă poporul votează, e libertate! Lipsește însă din definiția democrației partea care dă sens alegerii:  libera competiție a liderilor politici. În 1990 au fost alegeri libere dar nu era democrație. Competitorii politici au fost reduși cu brutalitate la tăcere, imaginea lor a fost terfelită deliberat de propaganda FSN-ului lui Iliescu. Comuniștii reciclați au înțeles repede că atîta vreme cît pot controla accesul la scena publică și la media se pot regrupa liniștiți în spatele acestei iluzii: votul liber.Poporul alege liber, dar alege din ce vrem noi.

Pentru a înțelege mai bine perversitatea acestei iluzii recurg la o analogie economică.

Esența capitalismului nu sînt consumatorii care pot alege liber ci piața liberă, firmele care pot concura în condiții egale. Consumatorii aleg liber si in economia socialistă planificată, nu? (că nu prea au ce alege e altă discuție.) Așadar, într-o piața liberă, produsele noi, inovațiile, sînt gîndite și produse de firme care concurează liber în piață. Produsele noi au succes sau nu, sint cumparate sau nu.  Firmele sînt așadar motorul progresului, împinse de libera competiție. Consumatorul ia doar decizia alegerii și nici o decizie în construcția produsului. Consumatorul consumă, nu e sursă de progres.
Revenind la democratie, ea e posibilitatea de a alege între seturi de valori, obiective și principii cu care liderii politici concurează liber pe piața politică. Iar piața politică modernă e sinonimă cu mass-media pentru că televiziunea și presa scrisă sînt arena de confruntare și galantarul în care mușterii își prezintă marfa. Afectează libertatea pieței politice și democrația dispare! Rezultă de aici cîteva consecințe importante pentru momentul actual:

1. A-ți închipui  că  seturile de valori și principii care stau la baza unei mișcări politice se pot construi “de jos in sus”, plecind de la “popor” e o iluzie. Din asta nu rezultă progres ci mediocritate. Sursa progresului sînt liderii politici (sau liderii în general), nu masele.

2. În politică, libertatea de a alege fără libertatea de a oferi nu înseamnă nimic. Progresul e posibil cînd liderii concurează liber pe piața politică.

3. Piața politică românească e grav dezechilibrată de monopolul oamenilor cu bani.  Nu poți intra în politica dacă nu ești de-al lor, încuscrit cu ei sau foarte bogat. De asta democrația nu funcționează cum trebuie deși avem deplina libertate de a alege. De asta a picat ANI în Parlament cu votul tuturor. De asta avem un referendum ignorat olimpian. Piața politică nu e liberă.

4. Mogulii nu sînt decît o parte a ecuației. Ei controlează doar accesul la mass-media, ce vedem. Alții controlează chiar partidele și funcțiile din partide. Și nu vorbim de stînga sau dreapta, singura lor ideologie, transpartinică, sînt banii. Felul în care sînt tratați noii veniți în PDL spune tot despre șansele reale de a obține putere într-un partid românesc: n-ai bani, stai deoparte.

Ca o concluzie generală: România de azi e un surogat de democrație, o minciună. Există un singur partid, mare și lat: Partidul Oamenilor cu Bani. Reforma nu se poate face decît prin reformarea regulilor pieței politice, prin recîștigarea libertății de a oferi. Asta înseamnă în primul rînd reformă internă în PDL, cel mai important partid al momentului, aflat la putere. Pentru că dacă PDL nu se reformează, de ce s-ar reforma PNL?  Iar dacă reforma internă eșuează, singura șansă e un nou partid. Miza nu sînt alegerile din 2012 ci democratizarea reală a României. Cum bine spunea un comentator: „Waiting gives Devil time”

PS: E de recitit și acest articol de anul trecut al lui Cosmin Alexandru: Despre o nouă mișcare politică

Comentariul lui Alexandru Herman:

Eu vreau un pic sa vorbesc despre viitor.

Mi-e clar ca PD-Lul va pierde alegerile din 2012. Nu va deveni un nou PNTCD insa chiar nu va mai gasi o coalitie capabila sa-i asigure 50% din voturi. Ne asteapta o perioada stangista si, din pacate, democrat-liberalii au pus pietra la temelie prin lipsa de coaie. La fel de nefericit e faptul ca in acest moment un PSD iliescian pare a deveni contender principal la tronul Romaniei.

Liberalii au o problema mare. E aceeasi dilema intre ciolan si ideologie pe care au avut-o democrat-liberalii in 2008. Atunci norocul a facut ca Romania sa-l aiba ca sef pe Basescu, care sa ii forteze pe social-democrati sa accepte un prim-ministru PDL. In 2012 nu va mai fi la fel, Basescu va fi fortat sa accepte pretentiile pesediste. Unde e atunci PNL-ul in aceasta combinatie? Pai liberalii s-au exclus singuri si in 2008, si in 2009. Iar daca vor accepta o alianta guvernamentala cu PSDul, vor fi partasi la tot felul de cote diferentiate, ajutoare sociale, pomeni resurectate… exact lucrurile de care se feresc, in general, ca de draci liberalii. Adevaratii liberali.

Nea Crin nu e un adevarat liberal, insa, cel putin ca orientare. Dupa ultimele discursuri, as putea sa-l acuz chiar ca e cartita PSD in partid. Nu e posibil ca ura fata de Basescu (ura care ar trebui totusi dozata in timp… mai sunt 5 ani pana la urmatoarele alegeri prezidentiale) sa-ti intunece mintile si sa nu vezi ca acuzand guvernul ca taie salariile bugetarilor, faci jocul socialistilor. Iar liberalii nu au libertatea ideologica a lui Ponta pentru a putea promite tot felul de masuri misto, de la Marx citire; oricum ai da-o, in 2012 vor avea mari probleme: ca parte a coalitiei, vor trebui sa accepte cota diferentiata; ca parte a opozitiei, vor trebui sa le intinda mana democrat-liberalilor. Either way, nu au alternative.

Nea Fumurescu ne sugereaza necesitatea unui partid. Eu spun ca epoca partidelor ca vehicul al asteptarilor romanilor s-a dus de mult. Nimeni nu mai crede. Singura modalitate ar fi o formatiune crescuta natural, din niste oameni normali intr-un oras normal, un proces organic ce isi alatura din ce in ce mai multi oameni pentru a exploda, la un moment dat, pe piata nationala. Exista sanse in Romania pentru o chestie ca asta? Raspunsul meu e clar: nu. Noi avem o dreapta falsa, o stanga falsa si un nationalism fals. Poate ca nu ne place, insa Jobbik-ul maghiar macar e un partid viu, traieste prin atitudini, gesturi si actiuni. Poate va disparea la un moment dat insa acum e necesar pentru o parte a maghiarilor. Si noi probabil ca simtim nevoia unei formatiuni care sa ne indeplineasca aspiratiile, dar, in acelasi timp, niciunul dintre noi nu pleaca de la bottom pentru a-l incepe. Intotdeauna trebuie sa munceasca altcineva in locul lui.

Uite ca eu m-am saturat. Si anunt oficial ca voi organiza saptamana asta, in my home region, prima intalnire cu tineri. Nu incep cu proclamatii tampite, cu programe stupide, cu siteuri pe internet. Pur si simplu vreau sa vorbesc cu cei care impartasesc aceasta nevoie: sa vad ce vor si daca sunt capabili sa contribuie la un astfel de proiect. Daca dupa trei luni nu voi vedea nimic constructiv, voi renunta… insa voi dovedi faptul ca sunt un nevolnic si ca pot sa fiu inlocuit la orice ora din zi cu un muncitor necalificat din Suedia.

Mi-as dori ca ceilalti sa-mi impartaseasca respectul fata de libertarianism si conservatorism. De asemenea, ar fi frumos ca inainte de a desena planuri fantastice de reformare a Romaniei, sa putem lupta cu succes pentru un singur vis. La nivel local, acolo unde mai putem sa ne tragem alesii de maneca.

Citesc pe hotnews.ro că patronatele noastre nu mai sprijină reducerea de salarii și de pensii, de frica „dezordinii sociale”.  Așadar am ajuns, pe lîngă șefi de sindicate care sînt mari patroni și proprietari, să avem patronate care tremură de grija bunăstării bugetarilor. Sindicaliști capitaliști și patronate socialiste.

Ce propun patronatele în schimb? Același șir de măsuri frumoase pe hîrtie și total inutile în momentul actual: stopare evaziunii, demararea imediată a marilor lucrări publice, plata datoriilor pe care le are statul la firmele private. Economiile să se facă prin reducerea achizițiilor publice.  Să le luăm pe rînd:

În primul rînd premiza pe care mai marii patronilor se fac că o uită e următoarea: nu sînt bani. De aia e nevoie de FMI pentru că nu sînt bani. Cînd nu ai bani te împrumuți sau economisești. Sau și una și alta. Șefii patronatelor par să fi găsit alte soluții:

1. Stoparea evaziunii. Cum anume se gîndesc patronatele că s-ar putea stopa evaziunea pînă în toamnă? Banii ne trebuie acum, anul ăsta. (că veni vorba, evazioniștii principali sînt și ei mari patroni…)

2. Demararea marilor lucrări publice. Cu ce bani?

3. Plata datoriilor pe care statul le are la firmele private. Din nou, dacă noi plătim pensii și salarii din bani împrumutați, de unde alți bani?

4. Economia să se facă prin diminuarea achizițiilor publice. Păi achizițiile astea publice nu de la firmele private se făceau? Dacă piața merge prost și tăiem și achizițiile, pe cît pariu că numărul de falimente va crește? (Faptul că achizițiile pot fi fanteziste sau ilegale e altă discuție. Aici vorbim de fluxul banilor)

Singura soluție pentru redresare stă în a obține bani – fie din credite fie din economii –  și a recîștiga încrederea investitorilor și partenerilor externi. Vara asta, nu la anu’. Iar patronatele ne propun o mare vrăjeală, o listă de măsuri vagi ca să nu se spună că tac. Mai mult, punînd în pericol acordul cu FMI patronatele își dau foc la valiză într-un mod cu totul inexplicabil. Și ne dau și nouă foc, en passant. Vor urma măriri de taxe, scăderea consumului și noi falimente în condiția în care sectorul bugetar va fi la fel de obez și ineficient. Greu de crezut că ăsta e visul proprietarului de afacere român. Poate că e momentul să ne întrebăm, cine sînt de fapt patronatele? Cine sînt acești marxiști deghizați în oameni de afaceri?