Cum spuneam, bogatul privat are, vrînd-nevrînd, grijă de banii tăi. Întîi, cumpără, ca nesimţitul, foarte multe chestii. Deci, susţine foarte multe locuri de muncă. Evident, îşi permite tot ce-i mai bun. De la firmele cele mai bune. Care sînt cele mai stabile, cu cele mai stabile locuri de muncă. Poate chiar locul de la care îţi iei tu banii. Stabil. Lucrurile cele mai bune sînt, la început, cele mai scumpe. Cu banii bogaţilor şi, mai ales, pe riscul lor de-a lua ţeapă, nu pe al tău, tehnologiile noi, care costă enorm, pot fi lansate pe piaţă. Dacă au succes, sînt introduse în producţie de masă, la preţuri scăzute. Astfel, cele mai bune lucruri, de la plasme la medicamente, telefonie mobilă, computere, călătorii cu avionul, ajung la îndemîna ta. Prin tot mai multe firme stabile, care se extind, în domenii noi, oferind tot mai multe locuri de muncă stabile.

Dar aspectul esenţial e altul. De regulă, bogatul privat nu consumă tot ce are, ca idiotul. Ce-i rămîne, investeşte. Vrea să-şi înmulţească banii, viermele. Fără să facă nimic, din dobînzi. Spre surprinderea multora, bogaţii nu-şi ţin averea la saltea, ci în bănci. Care dau împrumuturile cu care se extinde firma stabilă la care eşti angajat, sau cu care se deschid firme noi, care te scapă de şomaj. Admiţînd că nu-ţi place şomajul. Cînd lucrează cu bănet privat, nu de la stat, bancherul are o mare problemă: trebuie să muncească, nu să fure. Dacă miroase vreo ghiduşie, privatul îşi ia bănetul şi pleacă. Iar cînd e vorba de bănetul lui, privatul adulmecă ghiduşiile şi-n somn. Altfel, nu rămîne bogat multă vreme.

Pe piaţa liberă, nu controlată de stat, rezistă doar bancherii care ştiu să facă investiţii rentabile pentru clienţii lor privaţi, nu şmenuri cu statul. Creditele pe care le dau ei susţin sau lansează afaceri stabile, cu profituri stabile, care creează locuri de muncă stabile. Poate chiar creditul pentru mica ta afacere, pentru care te-au chinuit tare, pînă au hotărît că merită să rişte cu tine. Şi aici e cheia: RISCUL. Bogaţii privaţi şi cei care le înmulţesc banii ştiu că nu există garanţii. Doar riscuri, care trebuie evaluate corect şi evitate pe cît posibil. Iar asta, pentru că nu pot băga mîna în buzunarul tău, ca statul. Capitaliştii trebuie să te convingă să bagi tu mîna, dîndu-ţi, mereu, bunuri şi servicii de care ai nevoie. Şi există, mereu, riscul să nu-ţi placă marfa, şi să cumperi de la alţii.

Dacă privatul face o investiţie proastă, pierde banii lui. Dacă statul face o investiţie proastă, pierde banii tăi. Că de la tine vin banii bugetului, din taxe şi impozite. Cum statul, indiferent cîte gherle dă, poate să-ţi ia oricînd banii, n-are de ce să facă investiţii bune. Importat e să distribuie caşcavalul la flăcăii pe care trebuie să-i aranjeze. Şi la cetăţenii mituiţi cu salarii, pensii, alocaţii, ca să voteze Statul Social. Cînd dă garanţii, statul îţi garantează un singur lucru: eşecul general. Gen, Datorii Suverane. Anticapitaliştii care cer impozitarea la sînge a bogaţilor privaţi, începînd cu cei 1% din SUA, cer, de fapt, mai mulţi bani pentru bogaţii statului, ăia care sug bugetul ca să-ţi dea asfalt care se dizolvă în apă şi televiziuni cu sex oral în prime time. Şi pentru mituiţii statului, care nu produc nimic, dar votează cu cine trebuie.

Mult mai puţini bani pentru bogaţii privaţi înseamnă mult mai puţine investiţii rentabile, produse de înaltă calitate şi tehnologii noi pe piaţă, firme stabile, cu locuri de muncă stabile şi salarii omeneşti. Şi, evident, mult mai puţine şanse să iei şi tu un credit, să-ţi faci o firmă, să dai, cinstit, locuri de muncă şi produse de calitate la populaţie şi să ajungi bogat. Dar, vorba aia, ce rezolvi cu bogăţia? Zice lumea că eşti bestie. Mai bine sîntem toţi egali. Aşa, ca în comunism? De acord. Uite, observ că deşi sîntem egali, eu n-am iPad. Dă-mi-l pe-al tău, ca să fim egali, dar invers. Nu vrei? Fiindcă e al tău? Vezi, n-ai înţeles.

Dacă sîntem egali, e al nostru. Adică al meu, fiindcă eu n-aveam. Sînt de la stat, nu ştiu să produc, ştiu doar să consum. Să-l împărţim? Nu, că se strică dacă-l rupem în două. În plus, sînt mai solid ca tine, fiind de la stat. O să-ţi dăm iPad cînd îţi vine rîndul. Poftim? Nu aşa e comunismul? Înseamnă că nu l-ai apucat. Sau ţi s-a şters memoria. Bogaţii există şi în comunism. De partid şi de stat. Incomparabil mai dezgustători ca ăia privaţi. Şi eminamente nocivi. Cînd privaţii au grijă de banii lor, inevitabil, au grijă şi de ai tăi. Ăia de la stat au grijă să nu mai rămîi cu nimic. Cum banii înseamnă putere, iar puterea o au doar unii, fără bogaţi nu se poate. Întrebarea e pe mîna cui vrei să dai banii. Care management crezi că e mai bun: de stat sau privat? Pentru banii noştri, de oameni ai muncii, că despre asta vorbim, dacă n-ai înţeles.

Printre observaţiile minunate ale lui Reagan e şi aceea că teza conform căreia socialiştii sînt ignoranţi e falsă: ştiu foarte multe lucruri. Problema e că sînt greşite. Ceea ce, desigur, nu-i împiedică să le susţină vehement. De pildă, ideea că unu şi cu unu fac opt, un trilion sau orice alt număr. Vestea că Italia chiar e în rahat, iar superba Franţă e pe trambulină, gata să plonjeze în piscina cu merdă (popular: hazna), confirmă, însă, că unu şi cu unu fac doi. Nu poţi trăi la nesfîrşit pe datorie, mituind timp de generaţii populaţia cu salarii, pensii, alocaţii, subvenţii şi alte pomeni de la buget, ca să te joci tu de-a Statul Social cu prietenii tăi bancheri, aleşi pe sprînceană. Într-o zi, vine scadenţa.

Revenim, astfel, la tema serialului nostru. Minciuna prin omisiune, în slujba celui mai nobil ideal: „Moarte capitaliştilor!“. Începînd cu ăia 1% care deţin 40% la sută din avuţia Americii. Faptul că tot ei plătesc 40% din impozite, omis cu grijă din apelurile la linşaj, nu v-a zdruncinat convingerile. Pentru cauza socialismului, pentru ieşirea din criză prin reducerea deficitului bugetar, să li se ia tot! Fiindcă sug sîngele poporului. Excelent. Iată alte cîteva lucruri omise. Să zicem că aţi tras pe brînci ca să faceţi o facultate. Una pe bune, nu la mişto. Ca să trăiţi mai bine decît părinţii dumneavoastră. Eventual, ca să puteţi să-i şi ajutaţi la bătrîneţe. După absolvire aţi muncit, pe brînci, ca să rambursaţi împrumuturile cu care v-aţi plătit studiile.

Azi, aveţi venituri confortabile. Dar tot trebuie să munciţi pe brînci, de la 60 de ore în sus pe săptămînă, ca să rezistaţi competiţiei. De rezultatele muncii dumneavoastră depind zeci, sute, mii, poate chiar zeci de mii de locuri de muncă. Adică salariile a zeci, sute, mii, poate chiar zeci de mii de oameni. E o răspundere la care nu vă gîndeaţi în facultate, cînd mergeaţi, în tricou cu Che Guevara, la demonstraţii anticapitalism. Ca să agăţaţi fete, care vă găseau foarte sexy cînd spărgeaţi vitrine şi vă alergaţi cu Poliţia (sau, fată fiind, ca să vă agaţe băieţii, după ce spărgeau şi alergau). Acum, însă, aveţi familie şi vă gîndiţi. Doar şi alţii au familii. Şi trag pe brînci, pentru copiii lor. Cum v-ar plăcea să auziţi că sînteţi o bestie? Că aveţi prea mult, că sugeţi sîngele poporului? Iar asta deşi plătiţi mai multe impozite decît oricine?

Faimoşii 1% corespund, în marea lor majoritate, descrierii de mai sus. Ei şi ele sînt bestiile capitaliste. În fiecare an, 1% dintre americani plătesc 40% din impozite. Dar partea lor din veniturile fiecărui an nu e de 40%, cum aţi putea crede. E de 20%. Interesant, nu? Cei care cîştigă 20% din veniturile anuale plătesc 40% din impozite. Adică partea lor din impozite e dublă faţă de partea lor din venituri. ÎN FIECARE AN. În timp ce jumătate din populaţie nu plăteşte nimic. Cum vi se pare, din punct de vedere al egalităţii, dreptăţii şi echităţii sociale? Corect, nu? Păi, nu. Ar trebui să le ia statul tot ce au. Sînt bogaţi. Iar bogat ajungi numai exploatîndu-i pe alţii. Aşa e. Sînt bogaţi. Dar aspectul esenţial e că sînt bogaţi privaţi, nu de stat. Ca atare, au o particularitate unică: spre deosebire de ăia de la stat, cînd privații au grijă de banii lor, vrînd-nevrînd, au grijă şi de-ai tăi. Exploatatule care eşti tu exploatat. Pe data viitoare.

(Egalitate mai egală, bre I)

Kamikaze

Am aflat, iată, că planul de salvare a UE e rezolvat: în sensul că nu se poate (ce faţă trebuie să fi făcut Sarko şi Angela cînd partenerii americani, ruşi şi chinezi din G20 le-au urat succes, dar fără bani de la ei – că nu sînt fraieri să cumpere datorii europene, ştiind că nu-şi vor recupera banii niciodată). De aceea, e cazul să revenim la lucrurile cu adevărat serioase. Este vorba, desigur, de dărîmarea capitalismului. În lunile care urmează, apelurile în acest sens vor fi tot mai des auzite. Nume de prestigiu, gînditori, economişti reputaţi, laureaţi ai Premiului Nobel ca domnul Stiglitz, consilier al domnului Obama, vor îndemna la revoltă, cu mînie neoproletară, împotriva exploatării omului de către om. Folosind arma lor preferată.

I se zice, de regulă, minciună prin omisiune. Dar cum partea omisă e adevărul, rămîne doar minciuna. Să luăm exemplul cel mai recent, de mare succes mondial. E invocat, insistent, şi la noi, de comentatori şi comentatoare de anvergură. Graţie lor, aţi auzit, desigur, că 1% din populaţia SUA controlează 40% din bogăţia naţiunii. Ce nedreptate strigătoare la cer! Din solidaritate cu restul de 99% dintre americani, v-aţi revoltat, fireşte, fiind de acord cu cererea mişcării „Occupy Wall Street“ ca statul să intervină. Necruţător. Să-i taxeze pe bogaţi pînă le dă sîngele pe urechi şi să împartă banii la toată lumea. Jos capitalismul, cauza inegalităţii scandaloase între venituri!

Magnific. Să luăm, totuşi, şi partea omisă. Adevărul. Pentru început, să privim inegalităţile şi din perspectiva taxării. Astfel, jumătate dintre americani nu plătesc nici un fel de impozit pe venit. Zece la sută dintre ei achită, în schimb, 70% din impozite. Şi ăia 1%? Cei mai bogaţi, nesimţiţii, viermii, exploatatorii, lipitorile care sug sîngele poporului? Ăia cît dau? Veţi afla, cu plăcere, că 1% plătesc 40% din impozite. Hmm. Ce chestie. Aşadar: 1% dintre americani deţin 40% din avuţie. Aceiaşi 1% dintre americani plătesc 40% din impozite. Observaţi, cumva, vreo inegalitate? În mod normal, ar trebui: e vorba de cei 50% care nu plătesc nimic, nici un sfanţ. Zero. Sînt subvenţionaţi de cealaltă jumătate de ţară.

Ca să fie şi mai clar: un american din doi nu plăteşte impozit pe venit. Adică un american din doi e ţinut în cîrcă de celălalt american din doi. Evident, în ideea, fundamentală în democraţie, că toţi cetăţenii sînt egali în faţa legii. Dar nu şi cînd e vorba de viziunea socialistă asupra legilor fiscale. Prin ea, vorba domnului Orwell, unii cetăţeni sînt mai egali: plătesc ceilalţi pentru ei. Mai exact, jumătate. Raportul ăsta, juma-juma, tot nu vi se pare suficient de egal? Să-l facem şi mai egal: trei la unu? Patru la unu? Nici? Atunci, fie: 99 de neplătitori la un plătitor! Aşa e bine? Păi, da, normal. Fiindcă ăia 1% sînt prea bogaţi. Au prea mult. Nu e drept. Nu merită.

Dar dacă e drept şi dacă merită? Dacă adevărul n-are absolut nici o legătură cu minciuna socialistă, atît de insistent inoculată, prin eforturile susţinute şi deloc dezinteresate ale unor nume mari, gînditori, economişti reputaţi, chiar şi laureaţi ai Premiului Nobel? Pînă săptămîna viitoare, un mic detaliu, la care vă puteţi gîndi în tihnă: faimoşii 1% încep de la venituri anuale de aproximativ 365.000 de dolari. Mari nesimţiţi, este? Viermii dracului.

Kamikaze

Ca să avem ce alege

Observăm, iarăşi, că rezistenţa la schimbare este enormă. Aparent, încercarea moarte n-are, moare numai cine încearcă. Interesant. Observăm, totodată, că, în gîndirea de dreapta, schimbarea este considerată o lege a firii. Trebuie să urmarească, însă, păstrarea liberţătii cetăţenilor, nu subjugarea lor de către stat. E o schimbare inteligentă, prudentă, fermă. În sensul evoluţiei societătii, nu al revoluţiei care neagă natura umană şi încearcă să o reinventeze, inclusiv prin teroare şi crimă, dacă subiecţii nu cedează. Mai observăm şi că, în lumea reală, nu în cea imaginară, un sistem nu se schimbă din interior. Cei care încearcă sa o facă sînt fie asimilaţi, fie eliminaţi, ca nişte corpi străini, profund nocivi.

În lumea reală, un sistem se schimbă cu alt sistem. Politic, asta înseamnă alte valori. De-aia avem alegeri. Nu ca să votam acelaşi lucru, sub altă pălărie. Valorile acelea nu există aşa, în neant. Există prin oamenii care cred în ele. Iar unii dintre ei cîştigă alegerile, de pildă. Personal, vreau să votez cu politicieni de dreapta capabili să cîştige şi să schimbe, în bine, soarta ţării. Deocamdată, nu îi ştiu. I-aş şti, daca mi-ar demonstra că împartăşim aceleaşi valori. Printr-un program politic. Limpede, concis, la obiect. De la asta ar trebui să pornim. Din păcate, constat absenţa ofertei.

După unii, absenţa asta înseamnă dibacie, realism, know-how. Publicul nu e pregătit, reflexele de stînga sînt adînc înrădăcinate, presa e ostilă, cărţile nu trebuie etalate prematur, bla, bla. Între timp, se pregăteşte reformarea, regruparea, relansarea dreptei. Minunat. Dar greşit, cred eu. Dreapta trebuie, mai întîi, creată. Nu avem nici un partid cu un program clar de dreapta, capabil să cîştige, în mod clar, un mandat popular de dreapta. Poate că publicul nu e pregătit, dar cum vreţi să-l pregătiţi? Spunînd una în alegeri şi facînd alta la putere? Semnalizînd stînga, dar cîrmind la dreapta, şi invers? De cîte eşecuri e nevoie pîna e clar că nu merge aşa?

Ca atare, în lipsa ofertei, am zis sa vin cu cererea. E cererea mea. Dar sînt convins că nu e doar a mea. Politica de dreapta înseamnă înlocuirea statului asistenţial cu statul minimal. Magnific! Da’ ce-i aia?.. Minimal, de acord, dar cît de minimal? Şi cît de maximal poate fi minimalul, la o adică? Bun. Cererea mea prezintă un program electoral limpede, concis, la obiect. În numai cinci puncte. Pe care vă propun sa îl dezbatem, din perspectivă de dreapta, presupunînd ca sînt şi politicieni interesaţi de ce cred cetăţenii. Mai întîi, însă, cer o favoare.

Încetaţi cu centrul. Vă rog mult. GATA. Politica de centru e “a treia cale”. Chipurile, nici socialism, nici capitalism. De fapt, aşa cum explică, devastator, Ludwig Von Mises, a treia cale înseamnă “socialism în rate”. Asocierea dreptei cu centrul e asocierea cu socialismul în rate, făcut treptat, pas cu pas. O mişcare de “centru-dreapta” – şi remarcaţi că întîi e pus centrul şi apoi dreapta – înseamnă că dreapta vrea socialism. O aberatie. Dacă asta doriţi, nu mai amăgiţi electoratul: fiţi oneşti şi intraţi în partidul socialist.

Daca vi se pare că socialismul are şi parti bune, nu încercaţi să faceţi dreapta mai de stînga, ci intraţi în partidul socialist şi reformaţi-l din interior, făceţi-l mai de dreapta. Mult succes. Daca vă e teamă că socialismul nu poate fi învins, că alegerile nu pot fi cîştigate cu o platformă de dreapta, grăbiţi-vă să mergeţi la partidul socialist, să mai prindeţi un loc eligibil. Cinstit e să lăsaţi politica de dreapta pe seama celor care cred în ea. Fiindcă o înţeleg. De pildă, înţeleg că e politica bunului simţ, nu a păcălelilor, ceea ce o face extrem de atrăgătoare pentru publicul larg, cînd are cine să i-o explice. Dacă nu credeţi că publicul larg are bun simţ, ci doar instincte primare, atunci e obligatoriu să mergeţi la partidul socialist. Acestea fiind zise, vă propun un program electoral în numai cinci puncte, clar de dreapta, şi vă invit la dezbaterea lui. Iată-l:

– Privatizarea învăţămîntului.

– Privatizarea medicinei.

– Privatizarea pensiilor.

– Limitarea permanentă a fiscalităţii la maximum 15% din Produsul Intern Brut.

– Scoaterea înafara legii a deficitului bugetar.

Cu afecţiune, respect şi încredere, vă adresez o rugăminte: dominaţi-vă tentaţia de-a spune că e imposibil; şi de-a explica de ce un asemenea program, fie parţial, fie în întregime, nu poate fi aplicat. De mai bine de un secol şi jumătate, stînga ne tot explică de ce nu se poate. Evident, prietenii noştri de stînga, inclusiv cei care cred că sînt de dreapta, nu vor rata ocazia de-a ne împrospăta memoria. Efort inutil. Tezele lor le ştim foarte bine. Iar rezultatele devastatoare ale politicilor de stînga le resimţim cu vîrf şi îndesat. Nu la o dezbatere de stînga vă invit.

Spuneam, în primul articol publicat pe Blogary, că politica de dreapta e politica imaginaţiei. Într-un alt articol, “Ce culoare are dictatura”, din seria adresată prietenilor mei de dreapta care sînt de stînga, spuneam că dacă dreapta nu mai e conservatoare (liberală), devine stînga, şi încercam să explic ce este, în esenţă,

conservatorismul (liberalismul), pornind de la ideea de bază că e politica libertăţii individuale şi a responsabilităţii individuale, cu accent pe ambele (aveti articolul aici: http://www.blogary.ro/2011/07/prietenilor-mei-de-dreapta-care-sint-de-stinga-2/).

De pe aceste poziţii, vă invit la o dezbatere de dreapta. La un exerciţiu de creativitate, de imaginaţie aplicată. La un efort de-a gasi, împreună, căile prin care un asemenea program politic poate fi prezentat cu succes în Romania şi aplicat în întregime. Insist pe acest aspect: în intregime. Unii vor spune că e un program radical. Veţi observa că trăim într-o ţară în care natalitatea a coborît pîna la cota dezastrului demografic, care şi-a pierdut, prin emigrare, cel putin un sfert din populaţia activă, care a fost părăsită de un medic din patru, o ţară unde salariatii sînt mai puţini decît pensionarii, corupţia face ravagii, iar rata de promovare la bacalaureat ar fi de rîs, dacă n-ar fi sinistră.

În caz că acest tablou, rodul politicilor etatiste, deci de stînga, nu vă sugereaza, în nici un fel, că e nevoie de schimbări radicale, şi încă iute, putem trece la basme, snoave, etc. Dacă acceptaţi, în schimb, că modelul etatist, de stînga, e demult falit, toxic şi  ţinut artificial în viaţă, iar schimbarea radicală e necesară, veţi recunoaste că o societate a decenţei, omeniei şi încrederii în viitor, lucruri imposibile fără prosperitate, presupune aplicarea integrală a celor cinci puncte din program. Daca vă contrariază ordinea, atunci vă ofer aceasta variantă, ierarhizată invers şi uşor extinsă:

1. Interzicerea, prin Constituţie, a deficitului bugetar. Statul să nu mai poată cheltui mai mulţi bani decît încasează. Să nu ne mai ducă spre dezastru, promiţînd paradisul.

2. Limitarea permanentă, prin Constituţie, a fiscalităţii, la maximum 15% din PIB. Statul e obligat, astfel, să abandoneze domeniile în care nu are ce căuta, îndeplinindu-şi, în schimb, rolul pentru care a fost creat: apărarea vieţii, libertăţii şi siguranţei cetăţenilor. Eliberată de jugul fiscal, economia privată înfloreşte rapid şi spectaculos.

3. Privatizarea pensiilor. Pensiile de stat sînt scheme piramidale. Obligatorii. Pensiile private sînt fonduri de investiţii, nu escrocherie şi batjocură la scară naţională.

4. Privatizarea medicinei. Cetăţenii nu vor mai fi condamnaţi să plătească de doua ori pentru acelaşi serviciu. Odată la stat, prin impozite, şi odată la privat, ca să scape cu viaţă. Şpaga e o formă inevitabilă de plată privată în medicina de stat. Doar într-un sistem privat salariile pot creşte pînă la nivelul aşteptărilor – atunci cînd performanţa medicală răspunde aşteptărilor pacienţilor.

5. Privatizarea învăţămîntului. Parinţii nu vor mai fi condamnaţi să plătească de două ori pentru acelaşi serviciu. Odată la stat, prin impozite, şi odată la privat, ca să nu le rămînă copiii ignoranţi. Meditaţiile sînt o formă inevitabilă de învăţămînt privat în învăţămîntul de stat. Doar într-un sistem privat salariile pot creşte pînă la nivelul aşteptărilor – atunci cînd performanţa didactică raspunde aşteptărilor părinţilor.

Programul descrie foarte bine statul minimal. Este exact opusul politicii de stînga.

Cît se poate de opus, şi cît se poate de exact. Politicienii care ar promite să-l aplice ar merita, în opinia mea, tot sprijinul electoratului de dreapta. Ar arăta că le pasă şi de soarta ţării… În fine, contează, în egală masură, atît lucrurile pe care programul le spune, cît şi lucrurile pe care le presupune. Doar cîteva exemple:

Ar dispărea multe, chiar foarte multe ministere şi agenţii. Fermitatea în aplicarea planului e esenţială, dar schimbarea brutală, tip “darwinism social”, este exclusă. Prudenţa, tactul şi compasiunea sînt, în schimb, obligatorii. Adoptarea Euro şi  integrarea politică în “Statele Unite ale Europei” ar face imposibilă aplicarea programului – şi politica de dreapta, în general. Un Leu puternic, garantat în aur, si păstrarea independenţei politice reprezintă varianta cîştigătoare. Limitarea drastică a fiscalităţii presupune simplificarea drastică a codului fiscal. Trecerea de la impozitarea veniturilor şi a profitului, la taxa unică pe consum (fair tax) poate fi  soluţia. Ar reduce evaziunea fiscală la cote infime, ar fi echitabilă şi ar atrage, masiv, companiile străine. Toleranţa zero faţă de coruptie e obligatorie, programul nu poate reuşi fără asanarea poliţiei şi a justiţiei. Repet, sînt doar citeva exemple, lista e lungă.

În aceste condiţii, cum poate fi realizat planul, ţinînd cont de realităţile din Romania? Ce paşi concreţi presupune, în fiecare domeniu, atingerea obiectivelor enunţate? Sînt segmente de populaţie şi zone care ar trebui excluse, temporar, de la unele măsuri, sau e preferabilă aplicarea uniformă? Cu ce trebuie început? Care ar fi ordinea firească? Dar ritmul transformarilor? Şi, evident, care sînt cele mai sincere, limpezi şi  convingătoare mesaje de prezentare, astfel încît programul să obţină un mandat clar din partea electoratului?

Sigur, raspunzînd la aceste intrebari, le-am cam face munca politicienilor. Dar dacă n-au fost în stare să vina ei cu oferta, cu soluţiile, ce ne ramîne de făcut? Vrem un trai decent, o ţară care sa ne dea o şansă şi de care sa fim mîndri? Vrem altă Romanie, mai bună? Nu poate fi nici de stînga, nici de centru, care înseamnă stînga în rate. Spunînd exact ce vrem, poate se vor trezi şi politicienii. Iar dacă nu, poate vor avea curajul să intre în politică oameni noi, ştiind că pot conta pe sprijinul nostru. Tocmai fiindcă e uriaşă, rezistenţa la schimbare trebuie învinsă.

Reamintindu-vă ca vă invit la o dezbatere de dreapta, nu de stînga; că situatia în care ne aflăm cere, rapid, schimbari reale, profunde şi curajoase, nu reanimarea utopiei egalitariste; că dreapta cîştigă prin argumente, nu speculînd teama, ura, invidia, lăcomia, adică emoţiile de care se foloseşte, metodic, stînga; că solidaritatea, compasiunea, generozitatea, ţin de fiecare dintre noi, de exemplul personal, şi nu se creează prin legi, ordonanţe sau dictat; că politica de dreapta este politica imaginaţiei, nu prosternarea în fata dogmei … sper că veţi avea timpul, interesul şi plăcerea de-a participa la acest exerciţiu de creativitate. Nu explicînd cum nu se poate, ci descoperind cum se poate.

(Cu dedicaţie pentru Ivan Zubeldian)

Ce culoare are dictatura

Unii prieteni declaraţi de dreapta mă enervează, periodic, cu o idee vehiculată cu o încăpăţînare exemplară. Se enervează şi ei cînd le spun că e o inepţie de stînga, pe care ar trebui s-o abandoneze. Le e foarte greu s-o facă, însă, sub bombardamentul public, academico-mediatic, prin care stînga, iată, reuşeşte să îşi impună, de decenii, iluzia “superiorităţii morale”. Inclusiv printr-un truc, ce-i drept, genial. Îşi proclamă superioritate morală susţinînd echivalenţa morală, cu următorul discurs (repet, genial): sînteţi la fel de răi ca şi noi, deci noi sîntem mai buni. Concret, e vorba de dictatură. Dictatura de dreapta.

Există dictatură de stînga, cu ororile caracteristice, dar există şi dictatură de dreapta, cu ororile caracteristice. Noi avem comunismul, voi aveţi fascismul şi nazismul, extrema stîngă, extrema dreaptă, pînă aici sîntem la fel. Ne-am lămurit, între timp, că dictatura e o greşeală, dar noi, stînga, am greşit cu cele mai bune intenţii, dorind binele general, egalitate între oameni. În timp ce voi, dreapta, aţi greşit cu cele mai rele intenţii, promovînd exploatarea omului de către om, cuceriri teritoriale, rasism, lagăre de exterminare. Prin urmare, sîntem mai buni, cu toate greşelile noastre. Punct.

Încearcă dreapta să spună ceva, să-şi argumenteze moral opţiunile, vine imediat replica: “Fascism, nazism. Ciocu’ mic”. Şi gata, abandon: “Au dreptate, am avut şi noi dictaturile noastre, de dreapta, monştrii nostri”. Să ne dăm mîna, să ne întîlnim la centru, să negociem. Adică, să cedăm. Un enorm complex de vinovăţie, indus şi speculat magistral de stînga. Problema e că stînga n-are dreptate. Echivalenţa morală nu se poate face. Complexul de vinovăţie n-are de ce să existe.

Edificiul se dărîmă printr-o frază scurtă. După mai bine de şapte decenii de propagandă, de bombardament public, academico-mediatic, e însă o frază foarte greu de acceptat de unii din prietenii mei declaraţi de dreapta. Care îi dau instanteneu replica raţională, ponderată, argumentată, care i se cuvine. Astfel:

 -Prietene, dictatură de dreapta n-are cum să existe.

 -Eşti idiot.

 -Nu, n-are cum să…

 -Ne-aude dracu’ cineva şi ne facem de căcat. Încetează.

 -Da’ lasă-mă să-ţi..

 -Mai pune şi tu mîna pe o carte. Gata.

Şi gata. De fapt, asta mă enervează. Refuzul de-a asculta şi explicaţia. Personal, cred că nu e bine să te aliniezi la o linie politică, dacă nu ştii ce înseamnă. Şi nu cred că e bine să susţii o poziţie pe care nu o cunoşti. De aceea, citind nişte cărţi, am scris un text despre ce înseamnă dictatură, dreapta şi stînga. Apărut într-o prima formă în Observator Cultural, l-am revăzut şi audaugit. Va invit să-l citiţi, inclusiv lista de autori de la final (da, toţi au scris şi cărţi, gen). E un text pe care îl consider util. Nu de alta, dar adevărul are şi marele avantaj că e adevărat. Iar stînga şi dreapta nu sînt echivalente, nici măcar nu seamănă, pe ici, pe colo, fiindcă n-au cum. Sînteţi, evident, liberi să nu fiţi de acord. Un singur lucru nu mai puteţi spune: că n-aţi ştiut. Lectură plăcută!

Culoarea dictaturii.

Fascismul.

În vara lui 1902, un tînăr italian e arestat pentru vagabondaj la Lausanne. Are la gît un medalion cu chipul lui Karl Marx. Se numeşte Benito Mussolini,  provine dintr-o familie cu o situaţie confortabilă. Dar e socialist, are ambiţii mari. Îmbrăţişează voluntar traiul de vagabond: îşi clădeşte legenda de fiu al poporului, greu încercat. În Elveţia o cunoaşte pe Angelica Balabanovna. Prietenă a lui Lenin, aleasă de el să-i reprezinte interesele, elogiată apoi în “Pravda”. Îndrumat cu atenţie de Angelica, Mussolini aprofundează marxism-leninismul. Scrie la mai multe publicaţii socialiste. Face agitaţie şi sabotaje. E arestat şi eliberat sub presiunea populară. Primit cu braţele deschise de socialiştii italieni, e numit director al ziarului partidului socialist. La un banchet dat de socialişti în onoarea lui, i se spune pentru prima oară “Il Duce”. De către Pietro Nenni (Premiul Stalin pentru Pace, ministru de externe în anii ‘60). Interesant, nu dreapta l-a botezat “Il Duce”, simbol al fascismului, ci stînga, dacă putem fi de acord că socialiştii sînt de stînga (cred că am putea). După ce intră în conflict cu conducerea partidului, Mussolini e expulzat. Pleacă, spunînd: “sînt şi rămîn socialist”. Se ţine de cuvînt. Creează  mişcarea fascistă, de orientare socialist-naţionalistă (spre deosebire de internaţionalismul sovietic, caracterizat prin naţionalism rusesc, rusificarea populaţiilor cucerite, proclamarea superiorităţii ştiintei, artei şi culturii ruseşti). După ce ajunge la putere, Mussolini construieşte socialismul în Italia, în aclamaţii populare. Control draconic asupra economiei, vaste programe sociale. Declară Italia “naţiune proletară” (inspiraţie pentru Mao, care, parcă, n-a fost de dreapta) şi creează o dictatură tentaculară, sufocantă, criminală. Rămîne un adversar înfocat al comunismului, refuzînd tutela Moscovei de pe poziţii socialist-naţionaliste (şi social-democraţii de azi se declară adversari înfocaţi ai comunismului). Declanşează războaie coloniale (spre deosebire de războaiele de eliberare, care au creat URSS şi imperiul său colonial, zis lagărul socialist) intră în Axa Roma-Berlin-Tokio. Îşi duce ţara la dezastru. E împuşcat în 1945, cînd încerca să fugă în Elveţia. A fost de stînga sau de dreapta?

Nazismul.

Fascismul lui Mussolini a fost o inspiraţie majoră pentru Hitler, dar nu unica. Nazism e prescurtarea de la naţional-socialism. Mai exact, de la “Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor Germani”. Şi Hitler a promis socialism şi s-a ţinut de cuvînt. Din cele 10 puncte ale programului prezentat de Marx şi Engels în “Manifestul Partidului Comunist”, a pus în aplicare opt. Tot el a ales culoarea steagului nazist: roşu, culoarea sîngelui muncitorilor, ca la bolşevici. Cu svastika în loc de seceră şi ciocan. A fost anticomunist, de pe poziţii naţional-socialiste. Spunînd că nazismul are misiunea să ducă societatea de la individualism la socialism, dar fără revoluţie. Declarînd că el a pus cu adevărat în practică marxismul, iar dezacordurile cu comunismul sînt mai degrabă tactice decît ideologice. Goebbels adăuga că singurii socialişti adevăraţi din Germania, şi din toată Europa, erau naziştii. Dar naţional-socialismul a însemnat în primul rînd rasism, antisemitism, genocid, nu-i aşa? Oroarea absolută, inimaginabilul. Ce legatură să aibă cu umanismul socialist? Friedrich Engels a pledat pentru inimaginabil cu mult înainte de fascism şi nazism. În 1849, cerea exterminarea maghiarilor, care se ridicaseră împotriva Imperiului Austriac. Într-un text foarte apreciat de Stalin, Engels recomanda acelaşi tratament şi pentru sîrbi, alte popoare slave, basci, bretoni, scoţieni. Nazismul a preluat de la socialiştii radicali teza “evreilor exploatatori ai poporului”, identificaţi cu profitul, capitalismul, duşmanul de clasă. Ideile antisemite “de tinereţe” ale lui Marx, din “Despre chestiunea evreiască”, se regăsesc la Hitler. În notele pregătitoare pentru “Anti-Duhring”, Engels scria: “Dacă, spre exemplu, în ţările noastre, axiomele matematice sînt perfect evidente pentru un copil de opt ani, fără nevoia de-a recurge la experiment, e consecinţa “eredităţii acumulate”. Ar fi însă foarte dificil să le predai unui boşiman sau unui negru din Australia”. În 1933, George Bernad Shaw sugera chimiştilor, spre a grăbi epurarea duşmanilor socialismului, “descoperirea unui gaz umanitar care să provoace o moarte instantanee şi fără durere”. Totalitarismul are plural?

Feluri de politică

Există două tipuri de politică, diametral opuse. Numai două, de cînd lumea. Le uneşte doar axa la capetele căreia se află. De o parte, avem politica libertăţii individuale, de cealaltă, controlul statului asupra individului (invocînd “binele public”). Sînt denumite, îndeobşte, liberalism şi etatism. Cînd etatismul ajunge să însemne control deplin asupra individului, vorbim de dictatură. Făcînd distincţia între dictaturi după gradul de ticăloşie atins, forma cea mai abjectă şi bestială e totalitarismul. Nu toate dictaturile ajung pînă acolo, pentru că nu toate apucă. Dictatura există aşadar în codul genetic al etatismului. Transformarea poate fi treptată, sporind pas cu pas puterea statului, pînă la control total. Sau poate fi bruscă, violentă, printr-o lovitură de forţă de tip revoluţie, puci etc.

De partea cealaltă, codul genetic al liberalismului nu conţine dictatura. O exclude, fiindcă exclude etatismul. Şi aici, vine, invariabil, replica stîngii: “Adica fără stat, da? Anarhie, haos, legea junglei. Ce prostie (ha, ha, ha)”. Nicidecum. E vorba de o gravă confuzie, întreţinută şi răspîndită cu grijă de stînga. Liberalismul nu propune desfiinţarea statului. O face, în schimb, Marxismul, dar numai după instaurarea dictaturii proletariatului, deci a totalitarismului. Logic. Iadul pe pămînt duce la paradis. Ce doreşte liberalismul e statul minimal. După principiul “less is more”, foarte modern, de altfel. Un stat care să apere libertatea individuală, nu s-o confişte treptat, în numele “binelui comun”. Or, se poate observa cu destulă uşurinţă că stat minimal nu înseamnă “stat zero”. Şi nici etatism, rampa de lansare a dictaturii. De asemeni, minimal nu înseamnă slab. Libertatea trebuie apărată cu toată puterea, dar asta nu înseamnă subjugarea cetăţenilor. Revenind la axa de care vorbeam, imaginaţi-va pe ea un cursor. Ducîndu-l pînă la capăt înspre etatism, dăm de dictatură, cu forma ei extremă, totalitarismul. În extrema cealaltă, găsim statul minimal. Din această perspectivă, ce e extrema stîngă si ce e extrema dreaptă?

În 1940, Norman Thomas, candidat la Casa Albă al Partidului Socialist American, făcea următoarea profeţie: “Americanii nu vor accepta niciodată socialismul. Dar, sub numele de “liberalism”, vor adopta întregul program socialist – şi, într-o zi, America va fi o naţiune socialistă, fără să ştie cum s-a întîmplat”. Cu toate eforturile lui Obama, America nu e încă socialistă dar, la americani ca şi la britanici, liberal a ajuns să însemne de stînga. În ideea “eliberării de nevoi” a poporului, prin intervenţia statului. Adică, etatism. Adică, socialism. Căci socialismul, etapa obligatorie spre comunism, este etatism, indiferent în ce îşi schimbă numele, indiferent cîţi trandafiri sau măslini îşi pune pe steag în locul secerii şi al ciocanului. În marile democraţii euro-atlantice, sectorul “public” (de stat) aparţine întregului popor, funcţionează pe bază de planificare centralizată, cu toate binefacerile ei (deficit, risipă, corupţie, ineficienţă, penurie, criză etc) iar finanţarea se face prin impozitare progresivă, sau “redistribuirea avuţiei”, conform “Manifestului Partidului Comunist”, Karl Marx şi Friedrich Engels, 21 Februarie 1848.

Toate dictaturile (unde toate înseamnă toate) se opun libertăţii individuale. Toate dictaturile spun că interesele societăţii, poporului, ţării, naţiunii, sînt mai presus de cele individuale. Toate dictaturile vin la putere într-o criză, sau declasează una ca să vină la putere. Toate dictaturile rămîn în criză şi nu pot ieşi. Toate dictaturile au o ideologie – un model de lume perfectă. Ca urmare, toate dictaturile practică relativismul moral. Minciuna, furtul, crima devin nu doar acceptabile, nu doar recomandabile, ci obligatorii, în numele “Cauzei”. Toate dictaturile speculează ura, invidia, lăcomia şi se definesc în raport cu un duşman care trebuie distrus: o “clasă sociala”, o rasă, o religie, un model politic şi adepţii lui, un popor, o ţară, un continent, mai multe, imperialismul, industriaşii, intelectualii, bancherii, occidentul etc. Toate dictaturile îşi creează o masă de dependenţi, “asistati” şi favorizaţi, pe care se sprijină. Toate dictaturile spun că sînt bune şi că vor binele tuturor, doar duşmanii să piară. Toate dictaturile spun că un singur model politic e vinovat de toate relele de pe lume. Toate aceste trăsături, fără excepţie, se întîmplă să fie şi ale stîngii.

Libertatea nu e de stînga – căci nu vine de la stat

Un singur model politic, şi numai unul, acuzat că e vinovat de toate, nu are trăsăturile de mai sus. În Europa continentală i se spune, de regulă, liberalism. În Marea Britanie şi Statele unite, conservatorism. Bine, dar conservator nu înseamnă reacţionar? A conserva înseamnă a păstra şi a păzi. În speţă, libertatea. Prefer termenul de conservatorism fiindcă reaminteşte că libertatea e mereu ameninţată si poate fi pierdută oricînd. De aceea, odata cîştigată, trebuie păstrată şi păzită. Permanent. Libertatea, definită ca absenţa constrîngerii, a puterii exercitate arbitrar.

Conservatorismul e “politica libertăţii individuale şi a responsabilităţii individuale”. Cu accent şi pe libertate, şi pe responsabilitate. Individuale. Reguli clare, nu foarte multe, fără relativism moral şi fără hiperreglementare. O tradiţie a bunei convieţuiri, transmisă din generaţie în generaţie, ca într-o “comunitate a sufletelor”: cei care au fost, cei care sînt şi cei care vor fi. Egalitate în faţa legii, adică egalitate de şanse, nu de rezultate, cum vrea, aberant, stînga. Stat minimal, care apără drepturile naturale ale omului: la viaţă, libertate, proprietate. Ne naştem cu ele, nu le primim de la stat. Democraţie descentralizată, cît mai puţină putere la centru. “Dacă nici unul dintre noi nu e capabil de autoguvernare, cine dintre noi e capabil să-i guverneze pe alţii?” Impozite suficiente cît să susţină statul minimal: există o limită dincolo de care impozitele nu mai sînt contribuţie la binele comun, ci confiscare. Capitalism, tot mai multă prosperitate creată prin diviziunea muncii, piaţă liberă, libertatea individului de a-şi urmări propriul interes. Mereu, sub acuzaţia de “egoism” repetată, obsesiv, de stînga. E egoism “în măsura în care a respira e un gest egoist. Respiri în propriul interes, dar asta nu înseamnă că vrei să tragi aerul din plamînii celorlalti”.

Politica de stînga înseamnă lipsă totală de încredere în oameni, în dreptul lor de-a fi liberi şi în capacitatea lor de-a fi responsabili. De pildă, profesorii sau medicii nu-şi pot face datoria faţă de popor decît la stat. Lăsaţi de capul lor, numai la privat, şi-ar bate joc de săraci şi ar lucra numai pentru bogaţi. Ce cumplită insultă, ce aroganţă înfiorătoare, ce nesfîrşit dispreţ, ce divorţ de realitate. Si ce minciună abjectă: educaţia şi sănătatea, cai de bătaie ai stîngii, sînt “sectoare neproductive”. Fals, produc educaţie şi sănătate, în masă, la cel mai înalt nivel – dar numai pe o piaţă liberă, privată, nu pe una controlată şi mutilată de stat.

Totuşi, mai bine să fie la stat. Căci particularul nu poate fi raţional şi omenos, este? Nu îşi adaptează oferta în funcţie de cerere, pe piaţa liberă. Nici vorbă. Iar capitalistul nu poate judeca non-profit. Nu ridică şi subvenţionează spitale, şcoli, universităţi, muzee, teatre, reviste, edituri, biblioteci, stadioane etc. Şi profitul nu poate fi decît rău. Bunaoară, nu creează niciodată noi locuri de muncă, în ideea că un salariu e cea mai bună protecţie socială. Omenos, raţional şi caritabil poate fi doar statul. “Să iei din buzunarul propriu ca să-ţi ajuţi semenii e magnific. S-o faci luînd din buzunarul altuia, e furt”. Iar “o politică de stat prin care Peter e jefuit în folosul lui Paul poate conta pe sprijinul lui Paul”. Gen, redistribuirea avuţiei prin taxe şi impozite. Bun, să tragem linie. În condiţiile în care conservatorismul (liberalismul) e politica libertăţii, cum vă sună “Dictatura libertăţii?” Conceptul de “libertate prin dictatură”? Chiar credeţi că se poate? Că are cum să existe? Dar sincer. Cînd dreapta nu mai e conservatoare (liberală), devine stînga. Cînd stînga renunţă la etatism, sub presiunea conservatoare (liberală), nu mai e stînga. Etatismul are în el samînţa dictaturii. Ce culoare are dictatura? Ziceţi.

Argumentele mi-au fost oferite (în ordine alfabetică) de: Edmund Burke, Friedrich Hayek, Russell Kirk, Ludwig von Mises, Ronald Reagan, Jean-Francois Revel, Yves Roucaute, P.J. O’Rourke, Adam Smith, Margaret Thatcher, George Watson, Walter E. Williams. Vă las plăcerea să redescoperiţi contribuţia fiecăruia.