Restauratia comunista (4)

Ideile de Piaţă – ultima parte

Rămăsesem, data trecută, la confruntarea dintre socialism – care, indiferent de numele sub care este ascuns, înseamnă comunism larvar, fiind, conform doctrinei marxiste, etapa obligatorie spre comunism – şi statul minimal, considerat, pe piaţa ideilor de la noi şi de aiurea, o blasfemie. O oroare. Spre exemplu, ce-aţi zice de un executiv cu numai cinci ministere: apărare, interne, justiţie, externe şi finanţe? Sau de un program de guvernare în doar cinci puncte: interzicerea prin Constituţie a deficitului bugetar; limitarea fiscalităţii la maximum 15% din PIB; privatizarea pensiilor; privatizarea medicinei; privatizarea învăţămîntului?

Într-adevar. Ce oroare ar fi ca statul să nu mai poată cheltui mai mult decît încasează, îmbogăţindu-şi clientela şi împingîndu-ne în prăpastie în numele solidarităţii sociale. Ce oroare ar fi ca statul să fie obligat să abandoneze toate domeniile în care n-are ce căuta, dedicîndu-se exclusiv apărării drepturilor noastre naturale, individuale: la viaţă, libertate, proprietate (unde proprietate înseamnă deţinerea oricărei valori, începînd cu propria ta persoană, cămaşa de pe tine, ideile şi puterea ta de muncă, bănuţii tăi, trudiţi la greu). Sînt drepturi pe care nu le primim de la stat, ne naştem cu ele. Statul poate doar să ni le ia.

Ce oroare ar fi ca economia, eliberată de jugul fiscal, să se dezvolte rapid şi spectaculos, iar protecţia socială să însemne un salariu omenesc şi nu pomeni de la stat, contra voturi. Ce oroare ar fi ca pensiile să nu mai fie scheme piramidale obligatorii, escrocherie populistă, de stat, ci fonduri de investiţii solide, pe o piaţă liberă. Ce oroare ar fi să nu mai trebuiască să plăteşti de două ori pentru sănătate: odată prin impozite şi odată privat (gen şpagă), ca să nu mori cu zile. Ce oroare ar fi să nu mai plăteşti de două ori pentru învăţămînt: odată prin impozite şi odată privat (gen meditaţii), ca să nu-ţi rămînă copiii ignoranţi. Unde s-a mai auzit aşa ceva?

Păi, în singura ţară unde poporul a ieşit anii trecuţi în stradă, pentru capitalism. Pînă în preajma crizei din 1929, la ei, cheltuielile bugetare nu depăşeau 12% din PIB. Cu multă vreme înainte să capete bancă centrală, pensii de stat, ajutor de şomaj, Alexis de Tocqueville le elogia modelul democratic, iar Jules Verne îi considera, deja, noua superputere industrială a lumii. Între timp, de aproape trei decenii, stînga blochează orice tentativă de-a interzice deficitul bugetar. Din anii ‘70 au minister al învăţămîntului. De atunci, a crescut vîrtos analfabetismul. Medicina de stat riscă s-o primească de-abia acum, de cînd cu Obama.

Care le livrează americanilor socialismul modern, deghizat, la pachet cu o gaură bugetară mare cît tot PIB-ul lor, cel mai mare din lume. Chestie care i-a înfuriat foarte tare, pe foarte mulţi, de au ieşit în stradă, după care au cam măturat stînga din Congres, la legislativele din noiembrie 2010. În ideea, clasică la ei, că “statul nu e soluţia, statul e problema”. Evident, aia e America, iar noi sîntem noi. Exact de aceea, cîtă vreme statul minimal rămîne o blasfemie pe piaţa ideilor de la noi, restauraţia comunistă rămîne o variantă în lucru. Mai ales cînd noul superstat european, tehnocratic, nu sovietic, ne este vîndut cu insistenţă drept viitorul comun, luminos şi obligatoriu.

Restauraţia comunistă (3)

Ideile de Piaţă – partea a treia

Sigur că nu-i vor spune comunism. Vor găsi alt nume, înşelător. Aşa cum, în America, socialismul a fost rebotezat taman liberalism. În ideea eliberării oamenilor de nevoi, prin intervenţia statului. Dispărînd toate nevoile, rezolvate de stat prin cei mai buni specialişti, cetăţenii vor fi liberi să se ocupe de tot ce li se năzare, de la dansuri populare la droguri psihedelice şi sex în grup. O gogomănie, vîndută însă magistral. Pornind din universităţi. Furnizoarele de cadre pentru politică, justiţie şi, domeniu esenţial, mass media. Formatorii de opinie. Aşa a fost promovat, metodic, socialismul. Furînd numele modelului diametral opus, liberalismul. În care statul trebuie doar să apere viaţa, libertatea şi proprietatea privată a cetăţenilor. Şi gata. Să protejeze, nu să administreze. Pentru că dacă administrează, direct ori indirect, industria, agricultura, comerţul, medicina, învăţămîntul, pensiile sau orice alt domeniu în mod natural competitiv, eşecul e inevitabil.

Iar larvei, aripi îi creşteau

La stat, imposibilitatea falimentului nu face decît să-l garanteze. Dezinteresul, incompetenţa, lăcomia şi necinstea administratorilor au cîmp liber de acţiune. Ei trebuie numai să găsească, periodic, ţapi ispăşitori. Să invoce subfinanţarea sistemului, cerînd mereu mai mulţi bani. Şi să strige, sus şi tare, că privatizarea lasă oamenii să moară pe capete, de foame, boli şi mizerie. Fără spitale şi pensii, fără şcoli şi pîine. Unde mai pui genocidul pe care l-ar declanşa dispariţia turismului, culturii, telecomunicaţiilor sau a transportului de stat. E clar, socialismul rebotezat trebuie păstrat cu orice preţ. Şi extins. Astfel, deficitul bugetar devine nu doar acceptabil, ci obligatoriu. Vedem noi cine plăteşte datoria. Nepoţii, strănepoţii. Dă-i în mă-sa. Pînă la ei, poate se desfiinţează banii şi nu mai există nici o datorie. Ei, iată că nepoţii şi strănepoţii sîntem noi.

Pentru cine a uitat, socialismul este etapa obligatorie spre comunism. Aşa scrie la scriptura marxistă. Socialismul, indiferent de nume, este comunism în stadiu larvar. În comunism, cetăţeanul va înflori: de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după necesităţi. Posibilităţile şi necesităţile le stabileşte, desigur, statul. Prin cei mai buni specialişti. Care ştiu exact şi ce poţi tu, şi ce-ţi trebuie. Chiar fără să te cunoască. Nici nu e nevoie să te cunoască. Ei sînt perfecţi, ştiu tot şi pot tot, sînt deasupra politicii şi îi interesează exclusiv binele tău. Le zice planificatori. Mai nou, tehnocraţi, care scot din pălărie planurile perfecte. Tu trebuie să faci un singur lucru: să le dai puteri depline. Atît. Fiind perfecţi, cu ei la butoane îţi va fi perfect de bine.

Trenuleţul groazei

Vei spune că nu există aşa ceva: oameni perfecţi. Te înşeli. Există. În capul lor. Se cred perfecţi, în capul lor. Şi au suficientă viclenie încît să te convingă să le dai puterea absolută. Ca să-ţi livreze lumea perfectă. Sigur, n-o să-i spună comunism. Ca să te păcălească, aşa cum i-au păcălit pe occidentali cu rebranduirea liberală, îi vor zice, spre exemplu, tehnocraţie. Sînt mari şanse să reuşească. Vezi, e vorba de natura umană. Care, prin definiţie, e imperfectă. Tocmai pentru că e imperfect, omul e tentat, periodic, să creadă orice aberaţie. Inclusiv aberaţia administratorilor perfecţi, aflaţi deasupra politicii.

Tentaţia e cu atît mai mare în criză, cînd sila de politică şi de politicieni atinge paroxismul. Şi, mai ales, atunci cînd alternativa nu e cunoscută. Fiincă a fost ţinută, cu grijă, departe de public. Începînd cu ideea fundamentală: “Statul nu e soluţia. Statul e problema”. După atîtea decenii de îndoctrinare marxistă, mascată sau nu, în România salvarea înseamnă, în continuare, statul. Iar soluţiile care scot statul din ecuaţie sînt considerate blasfemii. De pildă, un executiv cu doar cinci ministere: Apărare, Interne, Justiţie, Externe şi Finanţe. Sau, un program de guvernare în doar cinci puncte: interzicerea prin Constituţie a deficitului bugetar; limitarea fiscalităţii la maximum 15% din PIB; privatizarea pensiilor; privatizarea medicinei; privatizarea învăţămîntului. Ce oroare, nu? (ultimul episod, săptămîna viitoare)

Restauraţia comunistă (2)

Ideile de Piaţă – partea a doua

Ideile contează. Cuvintele contează. Şi, da, emoţiile contează. “Un stat suficient de puternic încît să-ţi dea tot ce doreşti, e suficient de puternic încît să-ţi ia tot ce ai”. Tot, inclusiv viaţa. E o frază care explică perfect atît atracţia pentru comunism, cît şi eşecul inevitabil al comunismului, în mizerie şi dezumanizare. A rostit-o un preşedinte american, Gerald Ford. Într-un fel, precizia analizei poate surprinde: americanii n-au trăit niciodată în comunism. La ei, n-a putut fi instaurat. La noi, deşi trei generaţii au fost sacrificate pe altarul comunismului (prima dintre ele, fizic) reinstaurarea rămîne o variantă valabilă. În lucru.

Piaţa Universităţii a fost creată de oameni care veneau de sub gloanţele comunismului, mulţi dintre ei, la propriu, şi cereau ca în România să nu mai fie niciodată comunism. Fără confuzie, fără nuanţări, fără ezitare. “Noi nu vrem neocomunism, nici neolibertate!!!” Clar şi răspicat. “Jos comunismul!” Zilnic, din zeci de mii, din  sute de mii de glasuri. Degeaba. După 22 de ani, “capitalism” rămîne un cuvînt murdar în România, iar modelul politic opus comunismului rămîne o necunoscută. E hulit, calomniat, desfiinţat, fără a fi înţeles. Cu aceleaşi formule, clasice, ale propagandei marxiste, revărsate pe toate canalele. Ascunzînd şi denaturînd idei esenţiale, schimbînd sensul termenilor. Predicînd dreptatea, egalitatea, libertatea, solidaritatea. Dar speculînd spaima, disperarea, ura, invidia, egoismul, lăcomia. Emoţiile de bază ale luptei de clasă.

 Cine-i de vină? 

Capital vine de la bunuri capitale: acelea cu care se produce. În care se investesc bani şi muncă, pentru a fi folosite, apoi, pentru producţie. Dar nu oricum. Capitalism înseamnă, efectiv, mijloace pentru producţia, în masă, de bunuri şi servicii vandabile. Pe care omul alege sa le cumpere, nu e obligat să le cumpere, în lipsă de altceva. Capitalism înseamnă şi competiţie liberă între producători, care oferă, mereu, mărfuri şi servicii tot mai bune, la calitate şi la preţ. Şi mai înseamnă un lucru esenţial: mobilitate socială, spre clasa de mijloc. Pînă devine majoritară. Concret, e vorba de profesionişti cu grad real şi ridicat de independenţă şi, tocmai de aceea, greu de subjugat şi manipulat. De la instalator la neurochirurg, de la mecanic la avocat, de la cofetar la softist etc. Meseria, brăţară de aur. Îţi baţi joc de mine, te-am pupat, plec în altă parte. Şi, dacă vreau, îmi fac prăvălia mea, clinica mea, făbricuţa mea. Na! IMM-uri, cum se zice la noi. Din care se aleg viitoarele companii de succes mondial.

Capitalismul românesc nu produce mari lucruri, ci oferă forţă de muncă ieftină pentru alţii. Întreprinzătorii oneşti sînt împinşi, de legi perverse şi de o justiţie coruptă, fie la faliment, fie la cîrdaşie cu mafia. Puţini rezistă în acest climat. Competiţia pe piaţă, în beneficiul publicului, e un concept frumos, dar lipseşte. În consecinţă, clasa de mijloc, baza capitalismului, a lumii libere, e subţire ca lama, nicidecum majoritară. Capitalismul nostru e deosebit. E un feudalism mai răsărit, cu tehnologie cît de cît la zi, în care insuliţe de capitalism se zbat să reziste, încolţite din toate părţile. O ţară cu milioane de bugetari şi de asistaţi, electorat captiv al stîngii. O ţară părăsită de peste 3 milioane de cetăţeni din populaţia activă – singurii care produc ceva, ca să alimenteze bugetul de stat. Dar o ţară cu oligarhi proveniţi din fosta nomenclatură comunistă, sau din ograda ei. Baroni, moguli, băieţi destepţi, fete orientate. Cu toţii, nedezlipiţi de ugerul bugetului de stat. În aceste condiţii, puteţi spune, cu bună credinţa, că eşecul României ultimilor 22 de ani se datorează capitalismului?

Un pas înainte, 22 de paşi înapoi

Eşecul României postdecembriste nu e întîmplător. Cu o grijă remarcabilă, alternativa nu a fost oferită niciodată. Şi anume, alternativa politică. Prin eforturi susţinute,  formatorii de opinie n-au impus-o în dezbaterea publică, spre informarea cetăţeanului, iar politicienii, cu rarisime excepţii, n-au trecut de la vorbă la faptă. Ba, de regulă, şi-au contrazis flagrant vorba cu fapta. De aceea, dreapta românească nu există. De ce-ar exista? Cine are chef să-şi rupă gîtul, atacat în haită, zilnic, de stînga, cu răcnete, insulte, populisme, calomnii? Cum păţesc, metodic, cei care încearcă? Rezistenţa la schimbare e feroce. Explicabil. Feudalii moderni, tehnologizaţi, îşi apăra, normal, moşia, în blana mielului iubitor de popor. Aşteptînd revenirea la sclavagismul modern. Neolibertate, neocomunism. Adică, tot comunism. Visul lor.

De ce n-ar fi, cînd eforturile depuse timp de 22 de ani n-au fost în zadar? Aţi auzit, în noua Piaţă, scandări gen: “Sus capitalismul! Stat minimal! Vrem învăţămînt privat! Medicina de la stat, să o trecem la privat! Statule, banditule, la privat cu pensiile”? Sigur că nu. Cum o să ceară oamenii asemea tîmpenii? Dracu’ a mai auzit să iasă lumea în stradă pentru capitalism? Aşa stînd lucrurile, în situaţia în care ne aflăm, ideea statului care îţi dă, tehnocratic, tot ce doreşti, are toate şansele să devină platformă-program. De succes. Prezentată de noua generaţie de formatori de opinie şi politicieni. Tineri, şcoliţi, agreabili. Care spun că fraza lui Gerald Ford e o minciună. Fie pentru că nu o înţeleg, fie, din contră, pentru că înţeleg perfect ce înseamnă.

 (va urma)

Partea I

Restauraţia comunistă

Ideile de Piaţă – partea întîi

Bază de discuţie (hai, de şuetă):

Profitul e rău. Dacă ştii sigur chestia asta, o întrebare. Din banii pe care-i cîştigi lunar, vrei să-ţi rămînă ceva şi pentru sufletul tău, după ce-ţi asiguri supravieţuirea şi achiţi dările la stat? Dacă răspunsul e da, atunci vrei profit. Profit înseamnă încasări minus cheltuieli. Fără profit, nu există progres. Nici personal, nici social.

Privatul e o bestie. Privatul eşti tu. Dacă tu eşti o bestie, privatul e o bestie. Dacă nu, nu.

Să dea statul bani. Banii statului vin din buzunarul tău. Toţi.

Guvern de tehnocraţi. Exact asta au promis comuniştii: conducerea ştiinţifică a poporului, în toate domeniile, prin cei mai buni specialişti. Tehnocraţia e comunism, sub altă pălărie. Tehno, desigur. Hip, tehno-comunismul ăsta.

Puterea sovietelor plus televizare

În caz că nu eşti o lichea ipocrită, o secătură parşivă care exploatează necazurile unor oameni amărîţi în scop de autopromovare şi, evident, de cîştig pecuniar, ci eşti o inteligenţă autentică, sinceră, altruistă, dar uşor debusolată, aflată încă în formare, deşi le ştie deja pe toate, atunci mai citeşte o dată, de la început. Gata? Tot nu crezi. Bun, nu e uşor. După unii, la credinţă se ajunge prin raţiune. Dar nu tot ce pare raţional chiar este. Să nu anticipăm, însă. Din moment ce nu crezi, ci crezi exact contrariul, te afli acum în Piaţă. Dacă nu trupeşte, vremea nefiind propice, atunci măcar cu spiritul. Splendid. În acest caz, vei afla cu plăcere că participi spiritual, dacă nu şi corporal, la Restauraţia comunistă.

Cum? Te jignesc? E scandalos? E o blasfemie? De unde atîta Restauraţie comunistă, cînd atîţia oameni străluciţi, gînditori remarcabili, echilibraţi, respectaţi, consacraţi, luminaţi, cu scaun şi reflector la cap, profesionişti hipercompetenţi şi hiperactivi social şi multimediatic, independenţi, neînregimentaţi politic şi, mai ales, de un anticomunism efervescent, susţin Ideile de Piaţă? Nu obligatoriu pe toate, dar esenţa!!! Spiritul Pieţei!!! Care Restauraţie comunistă?!?! E vorba de corupţie, de clasa politică, de statul care trebuie să ajute oamenii, nu să îmbogăţească nişte bandiţi, nesimţiţi şi aroganţi. Şi da, e vorba de sălbăticia capitalistă care trebuie pusă cu botul pe labe, printr-o democraţie adevărată, modernă, bazată pe solidaritate socială. Nu zice nimeni să n-ai, acolo, un profit. Dar unii prea exagerează!

Paşi mărunţi

Sigur. Tu, ca să nu exagerezi, cam cît ai ţine pentru tine şi cît ai da la săraci? Sau, la concret: din profitul tău lunar, să zicem, de trei beri şi două fripturi, peste alea necesare supravieţuirii, cît ţii pentru tine şi cît donezi? Aşa, la nivel de solidaritate socială vorbind. Ce? Nu ştii nici un sărac? Se rezolvă uşor. Privat. Sau preferi să-ţi facă statul prezentările, că altfel n-ai încredere? Nu statul ăsta jalnic, ci ăla nou. Pe care mi-l doresc şi eu, dar nu la fel ca tine. Cînd dărîmi, contează să ştii bine ce pui în loc. Iar tu rişti să pui în loc ce nici nu gîndeşti. Ţi se pare că ştii, dar nu ştii. Aşa a fost şi prima dată.

Comunismul l-au vîndut ca pe o chestie cooltrendy, umanistă, socială. Egalitate, libertate, democraţie populară. Viaţă, tată! Totul pentru om! Aşa a fost. Îţi spun şi cum îl chema şi unde stătea omul. Banc clasic, da. Ca şi ăla cu întrebarea fundamentală: „În comunism, există viaţă înainte de moarte?“. Ce-am mai rîs… Da, ai înţeles: răspunsul la întrebarea cu Restauraţia comunistă rămîne pe data viitoare. Regret, dar nu încape într-o pagină şi-un pic. Pînă atunci, încă o temă de gîndire. Orice-ar zice ei, democraţia socială e tot socialism. Socialismul e etapa obligatorie spre comunism. Comunismul n-a fost inventat de brute analfabete, bestii inculte, casapi rudimentari. Ci de intelectuali proveniţi din prospere familii burgheze, ba chiar din mica nobilime. Gînditori remarcabili. Oameni străluciţi. Au vrut numai binele poporului. Cu de-a sila, dacă altfel nu mergea. Siberia, Gulag, Katyń. Pitești, Aiud, Canal. Şi aşa mai departe.

KAMIKAZE

Anul Falimentului Nerecunoscut – partea a doua

Social-democraţia euro-atlantică, modelul dominant în occident, vrea binele tuturor. Dînd statului puteri masive de intervenţie economico-socială. Depline, dacă s-ar putea. Ei, nu s-a putut. Încă. Puteri depline, ca să facă bine la toată lumea, vor şi toţi dictatorii. Niciunul nu spune că vrea să facă rău. Cînd reuşesc, inevitabil, să nenorocească popoare, continente, planeta, soluţia preferată a demiurgilor e limpede: să nu recunoască vreun faliment moral, ideologic sau altcumva. Viaţa a demonstrat cu putere că falimentul, dacă nu e recunoscut ca atare, poate ţine mult şi bine. Ce, Coreea tovarăşilor Kim nu rezistă? Cuba tovarăşilor Castro nu rezistă? Dacă nu-i cedau nervii tovarăşului Gorbaciov, cînd cu actorul ăla, Reagan, nu rezista şi URSS pînă azi, cu tot cu lagărul de est? De ce să nu continue, cu cele mai bune intenţii, extinderea pavajului în iad? Vorba aceea: nu lăsa o criză să se irosească. Economică, socială, politică şi cum o mai fi ea. Profită.

Omul şi Maşina lui

Vorba aceea îi aparţine lui Rahm Israel Emanuel, fost şef de cabinet al preşedintelui Barack Hussein Obama jr., repliat strategic, în 2011, ca primar la Chicago. Ales, practic, fără contracandidat, cam la fel cum a ajuns şi Obama senator. Graţie “Maşinii”. Aşa i se spune, concis, celui mai corupt aparat politic din SUA. Probabil, cel mai tare din lume, că de corupţia americană se ocupă FBI, nu DNA. Iar să ţii aparatul în funcţiune cu FBI-ul în cîrcă nu-i de colea, nici măcar la Chicago, oraş cu vechi tradiţii în materie. “Maşina” care i-a lansat pe Obama şi Emanuel e, normal, de stînga. Impozite foarte mari, cheltuieli bugetare şi mai mari, deficite cît malul. În paralel, afaceri imobiliare, cu contracte date pe sprînceană. De pildă, unor “Lorzi ai mahalalelor”, proprietarii clădirilor mizerabile de locuinţe sociale. Unul dintre ei, siriano-americanul Tony Rezko, l-a ajutat pe Obama să-şi ia mai ieftin o proprietate de lux şi a cotizat şi la campania electorală. În 2011, a luat 11 ani de puşcărie pentru corupţie, fraudă şi mită. Detalii neesenţiale. Contează doar bunele intenţii. În folosul tuturor. Iar binele tuturor poate să însemne doar socialism, nu?

Cu euroizmenele în vine

Obama a cîştigat pe aripile crizei izbucnite, la vedere, în 2008. Emanuel a văzut în ea ocazia perfectă de-a desăvîrşi implantarea social-democraţiei europene în America. Naţionalizări de mari companii, socializarea medicinei, hiper-reglementare în industrie şi finanţe, umflarea puterii sindicatelor şi, evident, cheltuieli bugetare incredibile. Trilioane tocate, chipurile, pe relansarea economiei. Nu pe parandărături date clientelei politice (vezi scandalurile “Solyndragate” si “Jetfuelgate”) şi pe pomeni oferite electoratului de stînga. Iute, cît oamenii sînt speriaţi şi dispuşi să lase statul să pună mîna pe banii şi vieţile lor. Asta înseamnă să nu iroseşti o criză. În 2011, Obama nu s-a simţit deloc bine în sondaje. Fiindcă americanii nu prea vor modelul european: declin economic, impozite prea mari, şomaj cronic, deficite bugetare imposibil de plătit, tineret sedus, în masă, de huliganism (Londra, august 2011), dezastru demografic, cu prea puţini copii şi populaţia tot mai bătrînă, cu tot mai mulţi pensionaţi la vîrste fragede. Bref, faliment. Devenit evident anul trecut, cu ajutorul Greciei. Dar nerecunoscut, desigur. Fiindcă e falimentul social-democraţiei, al socialismului reambalat, aparent cu faţă umană. Păi, cum să dea faliment binele?

Pariu cu viaţa, soarele şi anafura

Problema cu socialismul, obişnuia să spună Margaret Thatcher, e simplă: mai devreme sau mai tîrziu, rămîne fără banii altora. În 2011, modelul unic european, cu Euro şi socialism deghizat în tehnocraţie, a rămas fără banii altora. Demonizarea capitalismului, a pieţelor financiare, a agenţiilor de rating şi a bancherilor descrişi, în bloc, drept escroci galactici, nu foloseşte la nimic: nimeni nu mai vrea să cumpere datoriile Europei autofalimentate prin socialism. Căci Europa nu dă semne că vrea să trăiască şi altfel decît pe datorie, din banii celor încă nenăscuţi. În numele binelui general, spre falimentul general. Euroliderii vor doar să îşi sporească puterea, după povaţa lui Rahm Emanuel. În asta vede UE soluţia unică: în centralizare, în dirijism. Şeaua pe capitalism, pe piaţa liberă, iute, cît se mai poate. Problema cu soluţia unică, panaceul universal, e că nu există. Mereu sînt două variante: una bună şi alta proastă. Problema cu falimentele nerecunoscute e că tot au loc. Falimentul poate fi dirijat, organizat. Cu cît mai repede, cu atît mai bine. Rămîne dureros, dar oferă şansa redresării rapide. Sau, poate fi haotic şi catastrofal. Prin amînare. Negînd realitatea metodic, vehement. Aceasta e alegerea pe care trebuie să o facă, în 2012, lumea încă liberă, euro-atlantică. Pe ce pariaţi?

Anul Falimentului Nerecunoscut – partea întîi

Inainte, spre trecut!!!

Felicitări! Reforma sanitară a fost oprită. Aţi reuşit. Felicitări şi preşedintelui Băsescu pentru că a cedat! În fond, de ce să susţii, împotriva curentului, o idee? Doar pentru că e ideea bună? Doar pentru că ai dreptate? Ce contează, cînd o splendidă campanie de dezinformare, pe care nu ai putut s-o contracarezi, reuşeşte, în două săptămîni, să-ţi convingă partidul că o să piardă alegerile dacă nu renunţi? Deci stop! Victorie! Băsescu nu ne mai omoară cu privatizarea pe bază de profit. Sistemul de sănătate de la noi e perfect, nu trebuie schimbat nimic. La stat, medicii sînt îngeri, la privat sînt demoni. Vor profit. Aplauze pentru toţi fanii antireformei. Înjuraţi că daţi şpagă la doctori, strigaţi că medicina de la noi e un dezastru, că vă omoară cu zile, dar v-aţi luptat să rămînă aşa cum e. Comunistă. Halal!

Nu vă place profitul în medicină? Cum vă place, atunci, profitul enorm pe care îl fac, lucrînd cu medicina de stat, companiile străine care vînd ambulanțe la Ministerul Sănătăţii, o dată la doi ani (că, de, nu mai sînt performante după aia), cu 100.000 de dolari bucata? Dar profitul firmelor de medicamente străine? Dar parandărăturile şmecherilor de la stat care, desigur, cumpără tot ce-i mai bun, la cel mai bun preţ? Dar facturile umflate, schemele de personal umflate, banii deturnaţi, salariile de batjocură, corupţia şi mizeria care au gonit cel puţin un sfert din medicii din România (10.000 în ultimii trei ani)? Şi o să-i gonească în continuare, pe capete. Ele cum vă plac?

Ziceţi că soluţia e un management mai performant la stat? E imposibil, pentru că la stat nu există faliment. „Trăiască deficitul, n-au ce să ne facă! E domeniu strategic, trebuie să ne dea banii, indiferent cît de mare e gaura. Nu mai sînt bani? Să se împrumute!“ La privat, deficitul duce la faliment. Şi se evită. Da, dar statul are grijă de oameni, de toţi oamenii, iar privaţii lasă bolnavii să moară, pentru profit. Nu? Privaţii n-au de ce să lase bolnavii să moară, pentru că profiturile se fac cu viii, nu cu morţii. Cînd asigurarea se reînnoieşte anual, omul, dacă vede că e lăsat să moară, pleacă la altă firmă de asigurări. Dacă există doar asigurarea de stat, iar statul îl lasă să moară, unde se duce? Fiindcă doreşte profit, privatul vrea cît mai mulţi asiguraţi, că altfel nu-şi primeşte banii din CAS (contribuţia de asigurări de sănătate), care îi sînt daţi în funcţie de performanţă. Ca să aibă clienţi, trebuie să le ofere medicină performantă, dacă nu, îi pierde la concurenţă.

Salvarea Salvării

Dar supărarea cu domnul Arafat? SMURD-ul nu putea fi privatizat, din moment ce aparţine preponderent Ministerului de Interne, are ofiţeri şi militari în structură. A fost o inepţie perfectă. Înghiţită pe nemestecate, entuziast. Firmele private de ambulanţe ar fi făcut contracte de servicii cu statul, la aceleaşi tarife de la ambulanţa de stat. Dar şi-ar fi cumpărat singure maşinile. Care, în loc să coste 100.000 de dolari bucata, ca la stat, puteau costa, la privat, între 50.000 şi 60.000 de dolari. Deci cu 40 pînă la 50% mai ieftine. La exact aceeaşi calitate. Poate de la asta să fi venit supărarea? De la potul de o sută de milioane de dolari (o mie de salvări la 100.000 bucata) plătit de la buget, o dată la doi ani? Care nu s-ar mai plăti? Poate merita să te superi. O sută de milioane de dolari, tată! Garantat, din doi în doi ani! Pentru salvări.

Fiat, nu Mercedes, că aşa s-a stabilit: Fiat-urile sînt cele mai bune pentru Ministerul Sănătăţii. Dacă aţi putea alege între un Fiat şi un Mercedes, la acelaşi preţ, ce v-aţi lua? Sau altfel: de ce v-aţi lua Fiat, nu Mercedes? Ce v-ar convinge? La acelaşi preţ, repet. La privat, cheltuielile cu dotarea şi personalul sînt treaba firmelor, nu a statului. Vor să facă bani cu salvările? Trebuie să respecte criteriile de performanţă, privind dotarea şi personalul, impuse de stat, pentru omologare. Atunci, statul n-ar mai cheltui pe salvări – adică pe fiare, nu pe asistenţă medicală – o sută de milioane de dolari, o dată la doi ani. Ceea ce înseamnă, tot în doi ani, tratamentul a 100.000 de bolnavi cu infarct, operaţi cu stenturi. În loc să dea de la buget o sută de milioane de dolari unor firme străine de maşini şi intermediarilor, statul ar plăti îngrijiri medicale pentru populaţia României. Banii ar rămîne aici, pentru bolnavii de aici. Dar ce, despre bolnavi e vorba?

Bine, dar profitul?!?

Ne-ar omorî privaţii? Încă o dată: profiturile se fac cu viii, nu cu morţii. Ca să aibă profit, privatul trebuie să ţină pacienţii vii şi mulţumiţi de serviciile medicale primite, ca să le ia banii încă un an, şi încă un an, şi încă un an şi tot aşa. Firmele de asigurări fac contract direct cu medicii. Îi aleg pe cei mai buni, pe cei care dau, în mod constant, rezultate. Şi îi plătesc după rezultate. Ceilalţi, dacă vor de muncă, trebuie să devină şi ei buni. Da, dar totuşi – profiturile!!! Profiturile privaților ar fi între 1,5 şi 3% – vi se pare mult? Iar asigurarea suplimentară, peste cea de bază, însemna 250 de euro pe an sau 1.000 RON. Adică 20,8 euro lunar, cam 80 RON pe lună – vi se pare mult? Pentru sănătatea personală? Dragi fani ai antireformei, uitaţi că, doar într-o săptămînă, cheltuiţi minimum 80 RON pe ţigări şi pe bere, fără să clipiţi?

De ce nu recunoaşteţi, cinstit, că visaţi să lucraţi la stat, unde timpul trece, leafa merge, iar parandărătul curge, dar nu v-aţi orientat la timp? Iar acum aplaudaţi ce auziţi la Antena 3, unde lucrează Radu Tudor, şi la Realitatea, unde lucrează Emil Hurezeanu, ambii membri în Consiliul de Administraţie al Fundaţiei pentru SMURD, întemeiată de domnul Arafat. Şi îl slăviţi pe întemeietor, care şi-a construit, prin acest scandal, o platformă de viitor ministru al Sănătăţii în Guvernul USL (îl mai vrea şi Dan Diaconescu la Partidul Poporului). Profitabil. Totul pentru om, totul pentru bolnavi, recomandă domnul Arafat. În mandatul căruia a fost ţinut pe loc cîteva ore un avion trimis de urgenţă la Cluj după un copil cu arsuri grave, pînă a sosit şi Attila Verestóy, care îşi rupsese piciorul şi nu putea ajunge la Bucureşti decît cu SMURD-ul aeromedical de stat. Gratis. Deci profitabil. Cum spuneam, felicitări!

KAMIKAZE

Anul Falimentului Nerecunoscut – partea întîi

Sigur, 2011 s-ar putea numi, la fel de bine, Anul Dictatorului Mort sau Anul Teroristului Executat, dat fiind că ne-a dăruit, cunună peste anotimpuri, memorabile şi oarecum neaşteptate ieşiri din scenă pentru o serie de enorme personalităţi ale crimei, jafului, asupririi şi progresului ideologic de anvergură planetară. Rînd pe rînd, ne-au părăsit, în plină maturitate, Bin Laden, Gaddafi, Kim Jong-il. Cu toţii au fost, într-un moment sau altul, idoli sau măcar subiecţi de empatie ai stîngii antiimperialiste, anticapitaliste, pacifiste. Nu de calibrul unor Stalin sau Mao, dar totuşi… Bun, au mai exagerat şi ei, cu bomba, cu teroarea, cu înfometarea, dar n-au făcut-o aşa, din senin, din răutate simplă ori demenţă pură, ci fiindcă au fost persecutaţi de balaurii occidentali, cu precădere americani. În fond, ceea ce pentru unii e dictatură şi terorism, pentru alţii e democraţie alternativă şi luptă pentru libertate, pace şi egalitate.

Replieri tactice

În condiţiile Primăverii Arabe, Gaddafi a trebuit, totuşi, abandonat doctrinar, lăsat să fie tratat cu plumb şi aşezat bine într-un lemn, înfipt adînc. În condiţiile în care Obama, laureat al Premiului Nobel pentru pace, scăzuse alarmant în sondaje, împuşcarea lui Osama în cursul arestării, altfel inevitabilă, nu putea fi decît salutată. Iar în condiţiile în care Kim Jong-il lupta pentru pace şi justiţie socială fabricînd bombe atomice, huzurind şi înfometîndu-şi populaţia, moartea Iubitului Conducător, din cauze aparent naturale, nu putea fi deplînsă aşa cum se cuvenea. Bunăoară, dînd o replică tăioasă impietăţii comise de senatorul american John McCain. Fost pilot de portavion şi locatar la Hanoi Hilton, cum era botezată, sarcastic, puşcăria în care comuniştii vietnamezi îşi torturau, ştiinţific, prizonierii de război, învinsul lui Obama din 2008 i-a urat lui Kim Jong-il să ajungă într-un colţ fierbinte din iad. Ce papagal. Nu ştia că al doilea Kim era ateu, ca toţi comuniştii, iar în comunism nu există iad în viaţa de apoi, ci doar în asta? În alte timpuri, mai pline de speranţă, cum era pe vremea cretinului de Bush, demonstranţii anticapitalişti, antiimperialişti şi pacifişti l-ar fi pus la punct pe McCain şi i-ar fi omagiat la justa lor valoare pe marii dispăruţi, la mitingurile de tip Occupy.

Pînă în pînzele roşii (ghici de la ce)

Nimic nu e, însă, pierdut. În Libia, fundamentaliştii islamici au toate şansele să cîştige şi ei alegerile, ca fraţii egipteni, cu opţiunea instaurării unei dictaturi nou-nouţe, după modelul clasic: un om, un vot, o dată. Şi gata, că prea v-aţi luat-o în cap cu democraţia. Apoi, să nu uităm că Fraţii Musulmani egipteni sînt ideologii Al Qaida, în frunte cu medicul chirurg şi teologul Ayman al-Zawahiri, aghiotantul răposatului Osama. Iar tînărul şi bucălatul Kim Jong-un va prelua tronul nord-coreean în calitate de „Mare Succesor“. Rezervorul de cadre nu s-a epuizat. Nu de monştri pe care să îi adore sau măcar să le justifice faptele, absolvindu-i de vină, vor duce lipsă pacifiştii antiimperialişti şi anticapitalişti. Totul e să se ţină tare. Să nu recunoască, vreodată, falimentul moral al stîngii, care îşi găseşte, mereu, tovarăşi de drum printre maeştrii crimei, mizeriei şi degradării umane. Şi nici să admită, Doamne fereşte, că ar exista vreo legătură între falimentul internaţionalismului stîngist şi falimentul social-democraţiei euro-atlantice, modelul dominant în Occident. Păi, na. Cum să existe aşa ceva? De unde pînă unde?

(va urma)

KAMIKAZE

Cum am trăit. La Revoluţie.

Eu, la Revoluţie… ar fi o aroganţă să spun că am salvat oameni. Am scos gloanţe din oameni. Şi, pe cîţi am putut, i-am scos din spital, pe uşa din spate, să nu-i ia securitatea. Eram medic stagiar la Caransebeş, la secţia de chirurgie. Oameni au salvat colegii noştri mai mari. Excepţionalii medici din spitalul acela. Eu ţin minte că au fost 13 răniţi grav, şi toţi au fost salvaţi. Dar n-am stat să număr cîţi împuşcaţi au venit cu răni pe care le-am rezolvat iute, ca să-i scoatem de acolo, să-i trimitem acasă, să nu fie arestaţi. Credeam că o să fie mai uşor să scriu despre zilele acelea. Dar nu e. Nu pot să cuprind, într-o pagină şi jumătate, cum s-a schimbat lumea. În cîteva vorbe, nu pot să vă explic Teroarea. Oroarea. Nu pot să vă arăt sîngele, suferinţa, moartea. Şi nici miracolul izbăvirii pe care l-am simţit acolo, într-un capăt de ţară, într-un spital civil ajuns spital de front. Pot doar să nu uit.

N-aţi auzit de Revoluţia din Caransebeş. N-aţi văzut, pe 21 Decembrie, oamenii de la o uzină din oraş defilînd în genunchi pe străzi, nu i-aţi auzit scandînd. Că nu mai vor comunism, că nu-l mai vor pe Ceauşescu. N-aţi văzut nici necunoscuţii apăruţi ca din senin pe margine, unii în civil, alţii în uniforme de armată fără grade, fără însemne. Şi la Caransebeş au tras de cum s-a întunericit. Era un nod strategic, cu multe unităţi militare importante. Din cauza reliefului, acolo e singurul aeroport din zonă. Cînd au început să vină împuşcaţii din centrul oraşului, era ca în filmele americane cu catastrofe, cînd se umple de răniţi camera de gardă. Catastrofa era însă reală, era peste noi. Pentru că aveam tupeul să respingeam visul de aur al omenirii, comunismul.

Răniţii erau aduşi cu maşini particulare, cu camioane. Cînd au izbucnit împuşcăturile, au plecat două salvări. Au tras ca nemernicii în prima, în care era doctorul Borcean, un tip înalt, chirurg senzaţional, apropiat ca vîrsta de noi. A scăpat ca prin minune. Ne-am întors. De fapt, nu era o surpriză că trăgeau. Pînă să se întîmple ceva, venise o delegaţie de ştabi din ministerul sănătăţii, trecuseră întîi pe la Reşiţa, apoi băgaseră conducerea spitalului nostru într-o şedinţă. În aceeaşi sală unde, cu vreo lună înainte, făcusem de gardă la televizor. Normal. Era “Al Patrusprezecelea Congres” şi tovarăşul Ceauşescu nu trebuia lăsat să vorbească singur, la pereţi, din televizor. Aşa că i s-a organizat un public de cîte un stagiar, prin rotaţie. Tovarăşul vorbea mult.

Ştabii de la Bucureşti au cerut să fie pregătit stocul de sînge pentru transfuzii şi să fie golite paturile din cîteva saloane, gata să primească răniţii. Asta, cînd încă nu se trăsese un glonţ, nu ieşise nimeni pe străzi. Dar ei ştiau că se va trage. În oameni, nu în aer. Şi cică nu se cunosc vinovaţii pentru morţii din Decembrie? La Caransebeş apare un singur mort în evidenţe. Un băiat din oraş, împuşcat în cap, după ce le-a cerut oamenilor să meargă la unităţile militare, să implore soldaţii să li se alăture. Dar noi ştim că a mai fost un mort. Suficient de important încît tovarăşii să trimită special o maşină să ia cadavrul, în noaptea aia. Unul din ştabii veniţi de la Bucureşti a rămas în minister, hăt, după Revoluţie. De, între timp, o fi uitat cine i-a ordonat să pregătească spitalul nostru pentru răniţi prin împuşcare…

Spre trei noaptea, cînd se terminase şi ultima operaţie, ne-am strîns, stagiarii, la ultimul etaj. Spitalul e mare, frumos, aşezat pe o culme, lîngă platoul pe care e construit aeroportul. Jos, oraşul ardea. Oamenii dăduseră foc la sediile stăpînirii şi la casele nesimţiţilor locali. Spărseseră depozitele de alimente, de ulei, zahăr. Şi, da, de băutură. Alături, aeroportul era luminat ca ziua. Aterizau şi decolau avioane, în continuu. Un amic trecuse să ne spună că a văzut debarcînd trupe speciale. Ştiam în detaliu despre măcelul de la Timişoara, erau mulţi timişoreni care făceau naveta la Caransebeş. Spitalul judeţean din Timişoara ne ceruse sînge încă din 17 decembrie, eu răspunsesem la telefon cînd au sunat. Cu Timişoara puteam vorbi, cu Bucureştiul, unde erau familiile noastre, nu. Ne gîndeam că, după ce s-a întrerupt discursul lui Ceaşcă de la Comitetul Central, au ras Bucureştiul cu tunurile, cu aviaţia. M-am retras şi am plîns cu sughiţuri.

S-au întîmplat atît de multe lucruri, halucinant de multe, în spital şi în oraş… Pe unele, nici nu ştiu dacă o să le povestesc vreodată. Sînt prea personale. Dimineaţă, ne-am strîns mai mulţi doctori, şi din aia marii şi din ăia micii, în camera unde stăteam eu cînd aveam gardă. Eram între noi, fără căcănari. Unii dispăruseră dinainte să se împută treaba, restul, pe parcurs. Noi rămăseserăm să ne facem datoria. Între timp, pe culoare apăruseră indivizi înarmaţi. Unii intrau prin saloane şi ziceau că sînt vînători de securişti. Aveau banderole cu FTP – Frontul Patriotic Timişoara. Mişto. Alţii, nu ziceau nimic. Deschideau uşa, ne numărau din priviri, plecau. Şi mai mişto.

Unul dintre chirurgi spărsese dulapul unui trepăduş şi luase o sticlă cu palincă. Bună. Găsisem şi nişte cafea. Am început sa discutăm ce facem: ne ducem să luptăm, stăm la spital? Sau încercăm să trecem graniţa, pe fîşie, pînă nu ne omoară? Brusc, au năvălit pe uşă alţi colegi de-ai noştri. Strigau că e Dinescu la televizor. Am dat şi noi drumul. Atunci, a plîns soţia mea. De fericire. Dumnezeu ne izbăvise. Bestiile se opriseră. Era o zi cu un soare atît de bun, cu o lumină cum nu mai văzusem niciodată. Şi nici n-am mai văzut. Cîteva ore, lumea a fost aşa cum trebuia să fie. Apoi, ne-au furat-o. Soţia mea e primul om care mi-a spus că n-are încredere în Ion Iliescu. În timp ce ne strecuram pe lîngă ziduri, în noaptea de 22 decembrie, cu rafale de AKM pretutindeni, cerul plin de trasoare şi anti-aeriana din Caransebeş bubuind, salvă după salvă, în luptă cu teroriştii invizibili de care ne salva nea Ion. Ca să ne dea democraţia originală.

Europa competenței. Mă-sii

Sau, Titanic 2011

Vor să ne facă bine la toţi. Cu o condiţie: să împartă ei binele. Să stea la ceaunul plin cu bine şi să-i toarne fiecăruia cît bine cred ei de cuviinţă. Fiindcă doar ei se pricep. Trebuie să-i laşi să hotărască pentru tine. Răspunsul de bun-simţ? Ba pe-a mă-tii! Cu tot respectul. Dacă n-aţi uitat, tot asta voiau şi comuniştii. Nu doar pentru Europa, ci pentru toată galaxia.

Aflăm, după istoricul summit european de la Bruxelles, că totul va fi bine. După ce Sarkozy decretase că ne paşte o catastrofă fără precedent, iar Angela Merkel citise în bumbi că vine războiul, totul va fi bine dacă ne transformăm în colonie. Sau, hai, într-o provincie din marele stat federal european, condus de oamenii cei mai competenţi, cum zic marii analişti. Altfel, ne întoarcem la comuna primitivă a statelor mai mult sau mai puţin naţionale, deci la război. Preşedintele Băsescu a achiesat, anunţînd că România se va supune.

Că au achiesat şi alţii – cu excepţia premierului britanic David Cameron – e irelevant. Nu ei conduc România. Nu ei au vorbit în numele nostru la summit. Nu ei au promis că vor da bugetul ţării noastre pe mîna UE. Dar ce să facă preşedintele? Să aleagă comuna primitivă? Războiul? Şi, în fond, e vorba doar de buget. Atît, nimic mai mult. Ca să fie bine. Pace şi prosperitate, prin euro. Garantat. Cine se opune ţine cu Vadim. Excelent. Totuşi, cîteva observaţii.

Comuna primitivă din Marea Britanie, care n-are euro, sau din Elveţia şi Norvegia, care n-au nici UE, este foarte agreabilă, evoluată şi n-are nici o legătură cu Vadim. Apoi, un stat nu poate exista fără buget. Dacă dai bugetul pe mîna altora, dai tot. Unde tot înseamnă tot. Atît, nimic mai mult. În fine, războiul. Vine doamna Merkel cu tancurile? E gata Sarkozy cu capitularea? A pornit Putin cu nişte divizii? Ce război, Dumnezeule, între cine şi cine?

Auzitele şi neauzitele

Veţi auzi multe trăsnăi în zilele următoare. De pildă, că şi România va hotărî bugetele Germaniei şi Franţei, nu doar ele pe al nostru. Da, iar Moş Crăciun coboară pe coş. Sau că britanicii sînt nişte idioţi. Sigur, trebuiau să lase UE să controleze şi piaţa financiară de la Londra.

Nu prea veţi auzi, însă, că Banca Centrală Europeană, de la Frankfurt, a fixat de la început o dobîndă mică la euro tocmai pentru ca fazanii din restul UE să se împrumute entuziast, gen cu buletinul. Și apoi să cumpere produse nemţeşti în bezna minţii, pe datorie, iar Germania să se simtă bine, exportînd năprasnic. Prosperitatea Germaniei a însemnat îndatorarea pe viaţă a altora, prin euro. Pentru ca acum, Germania să le ţină predici fazanilor care s-au îndatorat.

Nu veţi auzi că Franţa se simte excelent fiindcă UE îi dă cele mai mari subvenţii pentru agricultură, din euroii celorlalţi. Că Germania şi Franţa au încălcat metodic, cu maximă nesimţire, limita deficitului bugetar de 3% pe an, dar îi porcăiesc pe alţii fiindcă au făcut la fel. Nu veţi auzi că falimentul european pe bază de Datorii Suverane este falimentul social-democraţiei, iar fără abandonarea aberaţiei stîngiste, a mitei populiste de distrugere în masă, relansarea economică europeană este imposibilă. Veţi auzi, în schimb, că exact cei care au împins Europa spre prăpastie ne cer să le dăm ţara pe mînă, că doar ei pot să ne salveze. Căci, între timp, au devenit extrem de competenţi. Şi ne vor numai binele.

Pupat independenţa, cu piaţă cu tot

Ar fi cazul să auzim, cu toţii, de la preşedintele ţării, pe îndelete, nu la repezeală, de ce i-a crezut. Ce i-au oferit de a promis că ne dă, în martie (în ideea că mai există UE în martie), pe mîna meşterilor care nu observaseră vreo problemă cu UE şi cu euro, dar acum jură că au soluţia: toată puterea în mîinile lor? De ce e mai bine cu ei, autorii dezastrului, decît fără ei? Nu cunoaşte evaluările pieţelor financiare? N-a observat că marii pricepuţi nu au luat nici o decizie reală privind salvarea euro, fiindcă nu se poate lua? Iar uniunea fiscală nu va salva nimic? Nu vede că e Titanic 2011? De data asta, cîrmacii au remarcat de mult icebergul, dar aşteaptă să se dea el la o parte.

Preşedintele se declară de dreapta. Politica de dreapta înseamnă independenţă, stat minimal, descentralizare, piaţă liberă, impozite mici, debirocratizare, libertate individuală şi responsabilitate individuală, nu subordonare faţă de un superstat centralizat. Unde sînt toate acestea în Uniunea Europeană? Dar, mai ales, cum a ajuns şeful statului la concluzia că în România nu mai există deloc oameni capabili să ne conducă ţara, deci e mai bine să-i lăsăm pe alţii să ne conducă? Românii sînt atît de inferiori, încît trebuie subordonaţi taman superiorităţii celor care au provocat pocinogul. Pentru că asta înseamnă gestul lui. Făcut democratic, în numele nostru, fără să ne întrebe.

KAMIKAZE

Merkozy, ficțiune orice-ar fi

Cu ochii la piețele financiare, să nu uităm nici piața de cai verzi pe pereți. De pildă, poate vă amintiți de „Primăvara arabă“. Politicienii și corespondenții de presă, de la Anderson Cooper la trimișii Antenei 3, care au salutat nașterea democrației în Egipt ca urmare a „Revoluției de pe Facebook“ pot lăsa jos trafaletele cu cai verzi, că s-au umplut pereții. Islamiștii (Frăția Musulmană și Al Nour) au cîștigat alegerile la orașe, unde locuiește electoratul de pe Facebook, și nici la sate, unde se numără voturile mai greu, nu prea au șanse să piardă, că nu de Facebook le arde sătenilor. Iar islamiștii, e știut, nu pot fără democrație: o mai scot la un dans, la un viol, la un omor, după datină. Se așteaptă acum reacția armatei, alt bastion al democrației.

Tot așa, poate n-ați uitat de marii meșteri zugravi Merkel și Sarkozy. Din moment ce ei conduc UE, li se zice, mai nou, Merkozy, în ideea de zugrav unic, dar bicefal. O ironie fină, desigur. Prin octombrie, meșterii anunțau salvarea Euro și a lumii printr-un plan abil: cică înmulțeau ei de patru ori banii pe care-i putea strînge UE, obținînd un fond de urgență de peste un trilion pentru țările amenințate de faliment bugetar. Ponei verzi pe pereți. Partenerii din G20 le-au dat scurt o felație, refuzînd să le înmulțească de patru ori banii prin cumpărarea Datoriilor Suverane. În noiembrie, poneii au devenit mînji: FMI trebuia să roage direct țări ca Brazilia, care nu știu ce-i criza, să sară cu banul. O nouă felație. În decembrie, mînjii au devenit cai verzi pe pereți în toată regula, odată cu planul definitiv de salvare pregătit de Merkozy. E vorba de întoarcerea felației spre cetățenii UE și ai lumii, în general.

Detaliile vor fi anunțate pe 9 decembrie. Dacă zugravul unic nu reușește să-și împace capetele, felația generală ar fi imediată, prin dezintegrarea Euro. De neconceput, este (deși unii se pregătesc pentru mărci, lire, drahme)? Preferințele înclină, deci, spre felația ușor amînată, dar adîncă și pe termen lung. Sub formă de ficțiune. E vorba de preferința franceză: cumpărarea Datoriilor Suverane prin tipărire de bani. Și de preferința germană: o politică fiscală unică în UE, stabilită la Bruxelles, deci la Berlin. În traducere: inflație și scandal. Spre deosebire de ficțiune, realitatea arată că inflația și scandalul nu fac bine, mai ales în criză. Tot realitatea arată că datoriile se achită prin scăderea cheltuielilor, nu prin creșterea lor. Sigur, ficțiunea merkozyană promite că politica fiscală unică, fiind administrată de germani, va impune reducerea exorbitantelor cheltuieli bugetare din Statele Sociale europene. Fiindcă germanii au o înțelegere superioară a acestor fenomene.

Trecînd peste Grecia, cum credeți că vor reacționa italienii, portughezii, spaniolii și, da, francezii cînd superioritatea germană le va cere să tăie pensiile, salariile, alocațiile și celelalte pomeni bugetare socialiste? Refuzul ar duce la scandal. Mințile mai firave ar vorbi de rasism, inflamînd tărîța naționalistă gen Le Pen. Neplăcut. Totuși, caii verzi pe pereți sînt preferați realității. Nu de alta, dar se cîștigă timp. Sarkozy are alegeri la anul, ca și zugravul Obama, care a sărit deja cu dolari în sprijinul băncilor franceze. Euro trebuie proptit, cu orice preț, măcar pînă în noiembrie 2012, cînd votează americanii. Mai nasol e de Angela, care trebuie să reziste pînă în 2013. Dar n-o vor lăsa colegii ei la greu, nu? Așa că trafaletele sus și tiparnița de bani la turație maximă! Cetățenii, să se descurce. Ficțiune plăcută!

KAMIKAZE