Daca nu va suparati

Că tot e concediu, deci vremea lecturilor uşoare, să revenim la o temă clasică de vacanţă. Dat fiind că e tratată, mereu, cu seriozitatea acordată badmintonului pe plajă. Apar, în continuare, referiri la “dreapta”. Că s-ar regrupa, redefini, reinventa, relansa. Apar şi critici la adresa dreptei româneşti. Că n-a zis, că n-a făcut, că n-a înţeles, că n-a putut. E minunat, e sublim, totuşi există o problemă. Care dreapta? Aia care e stînga, dar altfel? Aia care e stînga, dar la fel? Aia care a fost stînga, dar şi-a înţeles greşeala şi e iarăşi stînga? Aia care nu înţelege ce-i stînga?

Pentru a lămuri lucrurile, evident că întrebarea fundamentală este: ce-i aia dreapta? Ideile principale. În politică, nu în anatomie, box sau trafic rutier. Faptul că unii politicieni, de ambele sexe, afirmă că sînt de dreapta, chiar şi la ore de maximă audienţă, nu doar la bere, nu înseamnă nimic. Avem compatrioţi miniştri, în realitate mari escroci. Educatori, în realitate şpăgari. Doctori în diferite ştiinţe, în realitate plagiatori. Jurnalişti, în realitate coprofagi. Moguli, în realitate coteţari. Absolvenţi de liceu, în realitate analfabeţi. Şi aşa mai departe, în sensul că tot mai departe, la nesfîrşit.

Posibilităţi care aşa ceva nu există

Spre a risipi deruta publicului, convins, în proporţie de masă, că “na-na-na=tra-la-la=aceeaşi mizerie”, reprezentanţii dreptei ar trebui să spună, limpede, ce anume reprezintă. Demonstrînd că e altceva, nu tot aia. De pildă, treaba cu “centru-dreapta” reprezintă tot stînga, dar în rate, nu cu toptanul. Capitalismul cu o puternică protecţie socială (slujbe la stat, pomeni contra voturi) reprezintă tot socialism, adică tot spanac, dar cu barosanii în Merţan, nu în Dacie neagră. PDL reprezintă, evident, tot PD, tentativa de metamorfoză eşuînd în memorabilul “adio PD, adio PDL”. PNL reprezinta PCR. Nu de asemenea exemple este nevoie.

Sigur, e posibil ca unii lideri autodeclaraţi de dreapta să fie convinşi, de pildă, că socialismul e capitalism prost făcut, adică făcut de proşti. Şi invers, capitalismul e socialism deştept făcut, adică făcut de deştepţi. Ei fiind deştepţii, o să iasă giuciuc. Tehnocraţie, “pour le bonheur de la poulime”. Dacă, totuşi, nu e aşa, iar dînşii şi dînsele ştiu ce-i aia politică de dreapta, capitalism, stat minimal, domnia legii (prin care statul e primul supus al numitei legi, fiind cel mai puternic şi cel mai nesimţit copil din curtea şcolii), morală, nu morală relativă, debirocratizare, prosperitate generală prin retragerea statului din economie, nu prosperitatea clientelei politice prin călărirea economiei de către stat, atunci s-o spună. Ei, politicienii. Dînşii şi dînsele. Nu presa, nu comentatorii, nu politologii. S-o spună clar, precis, metodic şi pe înţeles.

La început a fost cuvîntul, dar unde se dă? 

Întîi, să bage ideile principale. Dreapta înseamnă cutare şi cutare (da, se poate într-o frază scurtă, edificatoare şi foarte mişto). N-aţi reţinut? Dreapta înseamnă cutare şi cutare. Încă odată? Cu plăcere. Dreapta înseamnă… Apoi să dezvolte. Aplicat, cu exemple, cu situaţii concrete. Să explice de ce politica de dreapta (simplă, nu compusă) e singura soluţie de bun-simţ. Să nu facă pe ei dacă vreun bou sau vreo vacă sare cu ochii din prompter răcnind “Minciună în falş! Demagogie! Impostură! Manipulare!” Ci să demonstreze de ce e fix adevărul. De cîte ori e nevoie. Şi este, slavă Domnului!

Spre surprinderea multor politicieni de o incontestabilă anvergură intelectuală, marele public votant nu stă cu burta pe cărţile de doctrină politică. Nu frecventează sălile de lectură ale marilor biblioteci (admiţînd că au şi raion de dreapta). Nu filozofează în cafenele. Publicul nu ştie, cu adevărat, ce-i aia dreapta. Ceea ce nu înseamnă că nu are discernămînt. Publicul are mai mult discernămînt decît crede mahalaua politicii şi-a comentariatului TV. Adevărurile sînt cele care îi lipsesc, ca să-şi pună la treabă discernămîntul. Dar cum să le capete, sub potopul de dezinformare la care a fost supus, constant, după 1989? Atit de intens, ca nu ştie nici azi, după cum vedem, ce înseamnă, exact, cealaltă cale. De bun-simţ, pentru toată lumea, nu doar pentru unii.

Îndreptarea situaţiei ar presupune cîţiva politicieni lucizi, oneşti (onestitatea stîngii nu există, sînt doar sofisme ambalate în fel şi chip), cu temele bine făcute, ideile limpezi, buni vorbitori, curajoşi şi perseverenţi. Care să răzbească prin barajul de minciuni, insulte şi lături dezlănţuit, mereu, de stînga. Greu. De ce s-ar înhăma cineva la un asemenea calvar? Din idealism? Din credinţă? Din patriotism? Prostii. Are stînga idealism, credinţă şi patriotism din belşug, cît să se ajungă la toată lumea. Perfect. Dacă e prea mare deranjul, atunci măcar să n-o mai auzim pe asta cu dreapta, că n-are nici un fel de acoperire. În loc să inducă oamenii în eroare, mai bine să-şi zică şi ei de stînga şi gata bîlciul. Cinstit, aşa ar fi. Ceea ce înseamnă că sigur nu va fi.

Preluare din Revista Kamikaze

Deformatorii de opinie

Care era treaba, s-a ştiut de la început. “Cu televizorul aţi minţit poporul”. A fost şi a rămas cheia succesului. Luaţi la bani mărunţi discursul public din România zilelor noastre. Rămîne perfect aliniat, cu impecabilă precizie, la programul fondator iliescian din prima zi: “socialismul, ideologia comunismului ştiinţific”. Era vorba despre cei care n-au avut nimic de-a face cu ele, dimpotrivă, le-au întinat, motiv pentru care au fost şi împuşcaţi. Astfel încît dezîntinarea să poată începe. Ştiinţific. Trebuia doar un “rebranding”. Operaţiunea a reuşit pe deplin.

După aproape un sfert de secol, problemele României rămîn problemele statului. Salariile date de stat, pensiile date de stat, locurile de muncă date sau luate de stat, criza din medicina de stat, scandalurile din învăţămîntul de stat, neîmplinirile culturii dar şi cele ale agriculturii subvenţionate de stat, scumpirile sau ieftinirile dictate de stat, incredibila, stupefianta corupţie axată pe jefuirea bugetului de stat etc, etc. Şi totuşi, metodic, este acuzat capitalismul. Iar cînd vine vorba de soluţii, niciuna nu e capitalistă. Să facă statul, să dreagă statul, să bage bani statul, să rezolve statul. După aproape un sfert de secol de la căderea, oficială, a comunismului, România rămîne, în mentalul ei colectiv, comunistă. Că asta înseamnă comunism: statul care face, drege şi rezolvă tot. Ştiinţific. Un nivel de excelenţă care întîrzie, dar pe care tot trebuie să-l atingem, odată şi odată. Cu statul condus de specialişti adevăraţi, care să rezolve toate problemele, cinstit. Nu cu capitalişti exploatatori.

Expertologia, stima şi mîndria

Vinovaţi de eşecul decomunizării mentale a României nu sînt politicienii. Singuri, nu puteau face nimic. Meritul revine “formatorilor de opinie”. În frunte cu savanţii mediatici, de la “maeştri” ai breslei la profesori universitari, conferenţiari, doctori în ştiinţe, sociologi, psihologi, economişti, istorici, filologi, politologi şi atîţia alţi expertologi care, dacă nu propagă explicit, girează magistral gogomăniile cu care sînt sucite, de aproape un sfert de secol, minţile publicului. Laolaltă cu oamenii de ştiinţă care, departe de reflectoare, cu dedicaţie şi modestie, formează de la catedră, generaţie după generaţie, opiniile studenţimii. Prin perfecta asimilare a corectitudinii politice. Adică a comunismului rebranduit.

Astfel formate, cu opiniile corecte, tinerele cadre cu înaltă calificare îşi găsesc locurile fireşti în mass-media, învăţămînt, administraţie, politică. Le ai pe astea, eşti aranjat. Ai toate şansele ca publicul să nu afle vreodată ce-i aia capitalism. Deci ai risc minim să priceapă că nu capitalismul e de vină, din moment ce nu există, la noi fiind feudalism cu internet. Iar dacă a mers treaba un sfert de secol, o să meargă şi de-acum înainte. Sigur, savanţii resping cu indignare orice sugestie că ar promova, pe aceeaşi lungime de undă cu Ion Iliescu, socialismul, valorile comunismului ştiinţific. Mai ales că, zic unii, au scandat în tinereţe şi “Jos Iliescu”. Lucrurile se rezolvă simplu. Întrebaţi-i ce părere au despre capitalismul “netemperat ştiinţific”. Despre piaţa liberă. Despre neimplicarea statului în economie, medicină, învăţămînt, pensii etc. Mai mult, rugaţi-i să apere aceste idei, să le promoveze public, la orice apariţie mediatică, la orice curs sau seminar.

De formaţie deformatori

Eeee-xact! Nu pot. Cum să susţină asemenea aberaţii? N-ar fi ştiinţific. Cum ar veni, oamenii sînt bîtă. E drept, cîţiva, în particular, recunosc că nu sînt deloc aberaţii. Ştiu să explice şi de ce. Total ştiinţific, başca de bun-simţ. Dar dacă ar spune-o public, şi-ar da foc la valiză. Mediul intelectual e dominat de stîngişti ranchiunoşi, răzbunători. Nu e bine să fluieri în biserică. Ah, bon? Nu mai e ştiinţă, e religie. Fără Dumnezeu, cu alte personalităţi. Cei care ies din rînd, riscul lor, treaba lor. N-aţi văzut ce-a ieşit cu tentativa de reformă în medicină? Lumea în stradă, aia a ieşit. Bun, o mînă de oameni, dar la televizor s-a văzut corect, părea că e toată ţara. Şi dacă problema ar fi numai la noi, dar şi occidentul e dominat, academic, tot de stîngişti. Tăcerea e de aur.

România n-a scăpat de mizerie fiindcă nu s-a decomunizat la cap, şi nu s-a decomunizat pentru că nu are formatori, ci deformatori de opinie, care domină categoric discursul public. Fie direct, fie prin cei pe care i-au deformat, ca să deformeze ei mai departe. România va avea o şansă atunci cînd discursul public va fi dominat de oameni care, nefiind bîtă, nu confundă competenţa şi onestitatea intelectuală cu susţinerea stîngii. A marxismului reîmpachetat, pînă ce unii cred că e altceva. Consultaţi “Manifestul Partidului Comunist” şi veţi avea interesante revelaţii privind social-democraţia, statul social, politica “de centru”. Cînd e vorba de argumente raţionale, nu de emoţii primare, speculate pînă în bezna minţii, stînga pierde întotdeauna. Sofismele sînt doar minciuni abile, marxismul nu e ştiinţă.Vorba bancului: “Păi dacă e ştiinţă, trebuia încercat întîi pe şoareci, nu?” România va avea o şansă cînd elitele grăitoare şi educatoare vor înţelege poanta şi vor înceta experienţele pe oameni. Spunînd şi adevărul. Joia de după Miercurea Ciuc ar fi primul orizont de aşteptare, momentan.

Articol preluat din Kamikaze.

Mai bine prea tarziu decat niciodata

Tandre consideraţiuni despre crezul naţional

Se spune că Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă. Sub acest aspect, nu de şanse istorice a dus lipsă ţărişoara noastră. Spre exemplu, în martie 1990, românii au primit în dar, de la nişte compatrioţi din Timişoara, o Proclamaţie. În întîmpinarea cererii formulate de numeroşi alţi compatrioţi, de-a termina dracului cu tot ce-a însemnat comunismul, punctul 8 al documentului venea cu o interesantă ofertă: nomenclatura comunistă şi ofiţerii de securitate să nu poată lucra în funcţii publice timp de trei legislaturi, în special în funcţia de preşedinte al ţării. Ceea ce ar fi dus România pînă în anul 2000, garantat, fără Ion Iliescu precum şi fără agreabilii săi colaboratori la butoane. Oferta a fost refuzată de naţiune.

Sigur, în jur de 4 milioane de cetăţeni au semnat, atunci, apeluri privind includerea în legea electorală a punctului 8 din Proclamaţia de la Timişoara. Dar ce sînt 4 milioane? Punctul 8 al Proclamaţiei a fost şi temelia demonstraţiei-maraton din Piaţa Universităţii, în sensul aplicării, nu al ignorării zisului punct (pentru cititorii mai tineri: e vorba de demonstraţia din primăvara lui 1990, soldată cu invitarea minerilor la Bucureşti, nu de cea din ianuarie 2012, soldată cu invitarea lui Claudiu Crăciun la televiziunile de ştiri antidictatură). Fiind însă vorba de nişte golani, aşa cum bine a explicat domnul Iliescu, cum putea naţiunea să adopte o asemenea golăneală?

Mintea cea de pe turmă

Ea, naţiunea, a înţeles exact despre ce era vorba: ţărăniştii şi liberalii îi vor împuşca, spînzura şi trimite la Canal pe toţi comuniştii. Bun, autorii Proclamaţiei de la Timişoara au explicat limpede, pe înţeles, că nu era vorba de toţi membrii partidului comunist. Simplii membri puteau candida, puteau ocupa funcţii publice, puteau face tot ce doreau în limitele legii. Activiştii de partid erau problema. Fiindcă au slugărit comunismul pentru privilegii, nu prezentau garanţii morale, deci meritau să stea pe bară trei legislaturi. Mai ales în ce priveşte funcţia de preşedinte.

He, he. Dar ce, românii sînt fraieri? Păi nu ştiau ei de pe vremea comuniştilor că una se spune şi alta se face? Ăştia cu Proclamaţia de ce-ar fi oameni de cuvînt? Doar fiindcă aşa spun ei? Păi nu e clar că mint? Îşi zic anticomunişti, dar promit să-i lase în pace pe simplii comunişti? Fugi, dom’le, de-aicea! Chiar ne iau de proşti? O să ne omoare pe toţi. Şi pe matale, care n-ai fost membru, dar tot ai avut vreun cumnat, vreun nepot, vreun vecin care a fost. Iar pe ăia care scapă, o să-i termine capitaliştii şi moşierii, că asta fac exploatatorii poporului. Numai la domnul Iliescu e salvarea, că dînsul a fost tovarăş şi înţelege problemele. Hai, strîns uniţi în jurul Conducătorului! Şi-aşa, cu 87% dintre voturile exprimate, România lucidă, responsabilă, a defecat pe Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, oferind ţara lui Ion Iliescu şi agreabililor săi colaboratori. Oferta a fost acceptată cu plăcere.

Bancul cu timpul, mereu actual

În următorii doi ani, unii şi-au revenit. Le-a părut rău, de pildă, că au refuzat cu obstinaţie să meargă în Piaţa Universităţii, să vadă cu ochii lor că nu se dădea mită în dolari, blugi şi, desigur, droguri. Să audă cu urechile lor ce se spunea acolo, nu la televizor. Unii au regretat, chiar, că şi-au dat copiii sau fraţii afară din casă, fiindcă erau împotriva lui Iliescu. Au promis că vor fi şi ei împotrivă. Cînd li s-a spus că vor pecetlui, prin votul lor, soarta ţării pe încă 40-50 de ani, n-au crezut. Cînd li s-a spus, apoi, că era prea tîrziu, că răul fusese facut, iar n-au crezut. Doar e şi vorba aceea din străbuni: mai bine mai tîrziu decît niciodată. Nu?

Ei, şi-au trecut 22 de ani. Generaţia Iliescu a avut destul timp ca să-şi crească moştenitorii, asigurîndu-şi succesiunea. Baronii locali au avut destul timp ca să fie împroprietăriţi cu judeţe, definitiv. Profesioniştii manipulării au avut destul timp ca să formeze noi deformatori de opinie. Tinerii au avut destul timp ca să priceapă că e mai bine să hotărască alţii pentru ei, refuzînd, în mod inteligent, să voteze. Astfel, România a avut destul timp ca să-şi dorească să rămînă în mizerie, oferind USL o supermajoritate parlamentară, la scrutinul din 2012. Între timp, unii s-au trezit. Regretă că au votat cu USL, sau că nu s-au deranjat să voteze împotrivă. Au speranţe că se rezolva la următoarele alegeri. Să stea liniştiţi. Pot fi mîndri. Sînt a doua generaţie care confirmă „Teza Iliescu“ privind orginalitatea democraţiei noastre. „Mai bine prea tîrziu decît niciodată“ rămîne crezul fundamental al românilor. Altfel, pînă în 2030-2040 nu mai e mult. Dacă mai rămîne ceva, unii o să mai apuce.

Alexandru Hâncu

Ca să nu repetați greșelile istoriei, trebuie s-o învățați. Iar ca să învățați istoria care trebuie, nu aveți altă soluție decât să vă abonați la Kamikaze. Nu pentru noi, nici pentru tine, ci pentru copiii tăi. 

Text preluat din Revista Kamikaze

Mineriada reloaded, pentru generatia internet

Da. Am multe poveşti de la mineriade. Trăite de mine. Acolo. Cu minerii, cu “golanii”, cu minciunile scîrboase, abjecte, revoltătoare, înghiţite cu voluptate, pe nemestecate, de “oamenii de bine”. Cu sălbăticia. Cu teroarea. Ce bine că voi, cei mai tineri, habar n-aveţi ce e teroarea. Şi nici cum arată sălbaticii: fix ca oricine, doar că vin să te omoare pe stradă, fiindcă nu eşti de acord cu ei. Ce bine că nu ştiţi. Şi că nici nu vreţi să ştiţi. Deşi e atît de simplu…

M-am uitat să văd cîte vizionări are pe YouTube “Piaţa Universităţii, România” de Stere Gulea, Vivi Drăgan Vasile şi Sorin Ilieşiu, producător Lucian Pintilie. Un film care m-a răscolit. Am fost acolo, iar filmul este exact “de acolo”. Într-un an de la postare, a reuşit să atingă uluitoarul prag de aproape 6900 de vizionări. Uau! Încă s-au mai găsit aproape 6900 de români, din milioanele care umblă zilnic pe internet, care să scrie la căutare “Piaţa Universităţii”, nu Salam, Guţă sau Inna, şi să se uite la aşa ceva, măcar cinci secunde! Aleluia!!!

Neştiind ce e teroarea, pentru că n-aţi trăit-o, sigur că nu va pasă de cei care ştiu, pentru că au trăit-o. Ba mai mult, unii găsesc de cuviinţă să facă şi glumiţe. Ca şi cînd ar şti-o şi pe asta, din moment ce le ştiu pe toate. Facem aşa: uitaţi-vă la film. După ce-l vedeţi, vă povestesc şi eu.

În rezumat (pentru că, aparent, n-aveţi răbdare să citiţi texte lungi) vine aşa: în decembrie 1989 s-a murit, sub comunism, pentru libertate. Pentru aceeaşi libertate s-a murit din nou în iunie 1990, sub libertatea lui Ion Iliescu. În  Piaţa Universităţii din Bucuresti, România. În ianuarie 2012, cercul s-a închis. Piaţa Universităţii a fost confiscată de produsele epocii Iliescu Ion, care, gratie mineriadei in 13-15 iunie 1990, n-a încetat niciodată. Sigur că trebuiau s-o facă. Pentru mentorul lor. Ca să rescrie istoria. Şi au făcut-o. Perfect.

E un rezumat pe care nu-l credeţi. Normal: lucrurile acestea nu pot fi rezumate. Nu încap într-o pagină, sau într-un insert video de trei minute. În plus, sînt lucruri despre care nu se poate glumi. Şi care nu pot fi făcute “sexy”. Dar voi n-aveţi chef de genul ăsta. Altfel, v-aţi fi uitat deja la film. Era destul să daţi “Piaţa Universităţii” la căutare şi îl găseaţi. Uitaţi-vă la film.

Dar n-o să vă uitaţi. Ce bine. Ce bine că nu vreţi să ştiţi, aşa cum n-au vrut să ştie nici cei de dinaintea voastră. Unii dintre ei s-au deplasat, în masă, ca să-i omoare pe “golanii” din Piaţa Universităţii, alţii i-au ovaţionat. Ce bine că aţi învăţat să nu vă pese de speranţele noastre de atunci. De protestele noastre de atunci. De bestialitatea de atunci. De morţii de atunci.

Ce bine că unii găsesc chiar resurse să rîdă, ca şi atunci, de Marian Munteanu, de Cristian Paţurcă, de Liga Studenţilor. De proştii care au ieşit în stradă în decembrie ’89. De proştii (sute de mii) care veneau în Piaţa Universităţii. Să povestesc eu? Am mai făcut-o. De pildă aici, are doar trei minute şi un pic, îi zice “Iliescu reloaded”, dar titlul iniţial era “În rectul istoriei”:

Prin bunăvoinţa domnului Stere Gulea, s-au folosit imagini din filmul pe care vă invit, încă odată, să îl vedeţi. Eu n-aş şti, oricum, să vă povestesc la fel de bine. Dacă “Piaţa Universităţii, România” adună măcar 67.614 vizionări, cîţi prieteni are pe Facebook revista Kamikaze, aş avea încredere să vă spun şi eu cîteva lucruri, odată ce aţi înţeles contextul. Încredere că vă pasă. Uitaţi-vă la film. Dar n-o s-o faceţi. Sînteţi liberi să mă contraziceţi.

KAMIKAZE

Comunismul hipsteric III

Castro şi Che Guevara, criminali patologici, dar idoli ai Hollywoodului, au fost intelectuali, studiind dreptul, respectiv medicina. Lenin a fost intelectual, Mao a fost un splendid intelectual autodidact, Pol Pot a fost intelectual, ce să mai vorbim de părinţii fondatori, Marx şi Engels! Intelectualii, nu proletarii, au creat şi au “pus în operă” catastrofa comunistă. Iar unii, deloc săraci, deloc puţini, deloc lipsiţi de mijloace şi influenţă, ar vrea să desăvîrşească azi lucrarea, tiptil, chiar în America, în bîrlogul fiarei capitaliste, ca s-o răpună definitiv. Speculînd emoţiile publicului. Prin propagandă abilă. Generatoare şi de producţii artistice de mare succes.

Minţi, deci exişti

Filme, romane, cîntece (gen Imagine al lui John Lennon, adică Manifestul Partidului Comunist în rezumat), destinate în primul rînd tinerilor. Mari creaţii de inoculare metodică, în masă, a comunismului reinventat, rebotezat, culmea, “liberalism”. Mari triumfuri propagandistice. Mari izbînzi ale spălării pe creier. Minciuni, care acoperă realitatea cumplită. Peste 100 de milioane de morţi, în numele utopiei egalitariste. Şi cifra creşte. Dar, evident, aceste lucruri trebuie ascunse. Şi sînt, cu enorm profesionalism, cu nesfîrşită grijă.

Văzînd filme măiastre, din gama Wall Street, o fire mai superficială poate să ia ficţiunea drept realitate şi s-o generalizeze. Aha! Asta înseamnă capitalism! Ăştia sînt afaceriştii! Jos capitalismul! E un truc de mare succes. Aberaţia ridicată la rang de regulă. Cîte filme s-au făcut, însă, la Hollywood, pentru marele public, despre revolta proletară din Germania de Est, din 1953, despre seria revoltelor muncitoreşti de la Gdansk, din Polonia, despre revoltele muncitoreşti din Valea Jiului sau de la Braşov, de sub comunism? Nu prea s-au făcut. Comunismul hipsterilor n-are ce face cu adevărul. Trebuie să întreţină minciuna, prin ficţiune. De ce? Ei, na. Au un vis.

Totul pentru victorie!

Dacă ar reuşi să impuna comunismul în America, hipsterii cred că s-ar aranja definitiv, planetar. Nu şi-ar mai bate capul cu concurenţa. N-o să mai fie concurenţă. Capitalismul e greu. Trebuie să faci chestii tot mai bune, pe care oamenii să vrea să le cumpere şi de la tine, nu doar de la alţii. Capitalism sucks. În comunism, de pildă, vor fi numai filme excepţionale, făcute de cei mai buni cineaşti, după o planificare corectă şi cu tematică justă. Finanţate generos de Stat, de la buget, prin comisii alcătuite din cei mai buni specialişti. Adică tot ei, hipsterii. Creatorii nu vor mai ceda în faţa presiunii comerciale, a preferinţelor publicului. Fără prostituţie! Va fi doar artă adevărată. Cui nu-i place, e prost. Sigur, finanţare vor primi doar cei care au fost în prima linie a luptei, pe frontul cultural. Cam despre asta e vorba, în hipstereala lor. Bani şi putere, pentru cine merită. Ei stabilesc cine merită. Punct. Fără concurenţă.

Tot aşa şi în televiziune, presă, industrie, finanţe, comerţ, medicină, învăţămînt, în orice domeniu în care concurenţa îi deranjează pe hipsteri. Iar prelucrarea şi cooptarea publicului se face, evident, prin mass-media şi industria de divertisment. Comunismul hipsteric e demult implantat la Hollywood, cu rădăcini adînci. Cîte filme americane despre avantajele nete ale capitalismul aţi prins? Cîte producţii elogioase despre Ronald Reagan aţi văzut? Cîte filme sau seriale în care Preşedintele Republican al SUA este personajul pozitiv? Păi n-aţi prea văzut. Ca regulă, Republicanul e personajul negativ. Preşedintele pozitiv, bun la suflet, e din Partidul Democrat. De stînga. Partidul foştilor stăpîni de sclavi. A căror “justificare morală” era că pe negri nu-i duce capul, trebuie să aibă cineva grijă de ei, să-i îmbrace, să-i hrănească, să-i educe, să-i adăpostească. Sigur, trebuie şi ei să muncească, în schimb.

Mai bine minciuna cool, decît adevărul pur

Tot aşa e şi cu masele largi, populare (la poulime, selon Oprescu). Fiind cretine, trebuie să se ocupe elita intelectuală de soarta lor. Avînd puterea absolută. Elita de stînga, fireşte. Doar ea merită să decidă cine e promovat, dintre plebei. Nu competiţia liberă, piei Satană! De aceea, nu trebuia insistat nici pe faptul că Partidul Republican, al lui Lincoln şi Reagan, a fost creat ca partid antisclavie, iar Democraţii, stînga lui Kennedy, Johnson, Carter, Clinton, Obama, sînt urmaşii sclavagiştilor, cu interesante contribuţii şi de la Ku-Klux-Klan. Dar, sigur, ce contează adevărul? Comunismul hipsteric e mult mai cool.

Şi dă rezultate minunate, planetar. Atît de bune încît, iată, în opinia semi-glumeaţă a colegului Mantzy, parcă şi Ponta merită încă o şansă, poate mai atrage nişte tineri în PSD, dintre cei emancipaţi, care citesc cronici despre filme de la Hollywood ca There Will Be Blood, bazat pe un roman al scriitorului socialist american Upton Sinclair. Bună, nu? Hollywoodul în ajutorul lui Ponta. Ei, de-aia sîntem unde sîntem. Pentru că ficţiunea e luată drept realitate, zilnic, prin milioane de ecrane. Pentru că emoţiile primează în faţa raţiunii. Din necunoaştere, din naivitate, din hipsterism…

Comunist hipsteric II

ncheiam episodul trecut cu întrebarea dacă Hollywoodul poate să mintă, magistral, despre capitalism, fiind comunist. Ce prostie, nu? Totuşi, realitatea e că Hollywoodul e dominat de “liberalism” sau “progresism”. Termeni sub care s-a reinventat comunismul. Liberal-progresiştii domină lumea academică, mass-media, industria de divertisment. În America? Imposibil. Cum naiba? Simplu. E vorba de aroganţa intelectualilor stîngişti, deloc săraci, ba dimpotrivă, convinşi că doar ei pot salva omenirea. Numai să aibă puterea absolută.

În mod absolut meritat, ei fiind cei mai inteligenţi, educaţi, întelepţi, talentaţi, rafinaţi, drepţi şi generoşi dintre oameni. Ei sînt mîntuitorii cool, hip. Comunismul, cu etapa lui indispensabilă, socialismul, e singurul model corect. N-a fost, însă, aplicat cum trebuia. Dacă îl făceau nişte intelectuali ca lumea, occidentali, alta era treaba. Ieşea cool. Sigur, trebuie foarte multă trufie şi foarte multă semidocţie pentru concluzia asta, dar le au din belşug. Trucul pe care îl folosesc e simplu, însa foarte eficient. Emoţiile sînt puse în locul raţiunii. Realitatea e înlocuită cu ficţiunea, spre a deveni noua realitate, de larg consum.

Adevărul, un obstacol uşor de trecut

Ce standard de viaţă credeţi că avea, de pildă, Cuba în 1958, înaintea marii revoluţii? Ei, na. Mizer, se ştie. Latifundiarii huzureau, poporul crăpa de foame pe plantaţii. Dar dacă nu era aşa? Daca atunci Cuba avea al unsprezecelea stadard de viaţă din lume? Exact. Numărul 11 în Topul bunăstării. Din întreaga lume. Cuba capitalistă era atunci pe locul unde sînt, astăzi, Elveţia sau Japonia. Din filmele de la Hollywood, poţi crede că revoluţia lui Fidel, adorat de Steven Spielberg, Oliver Stone, Kevin Costner şi mulţi alţi titani, a însemnat eliberarea iobagilor de pe plantaţii. Numai că…

Numai că lucrătorul agricol cubanez cîştiga mai bine decît omologii lui din Franţa, Germania de Vest, Belgia, Danemarca, pe ziua de muncă de opt ore. Populaţia rurală reprezenta doar 34%, faţă de 47% în România de azi, ţară din UE. În 1958, Cuba avea mai multe televizoare decît Canada, raportat la populaţie. Avea o numeroasă clasă de mijloc. Avea sindicate puternice. Oamenii muncii din Cuba precomunistă primeau 66% din PIB, faţă de 68% în SUA. Rata de alfabetizare era de peste 80%. În anul dinaintea revoluţiei, mai mulţi turişti cubanezi vizitaseră America, decît veniseră în Cuba turişti americani. Urît burghezo-moşierism, criminal de-a dreptul.

Cu ochii la filmele lui Michael Moore, poţi fi sedus de paradisul comunist cubanez, cu medicină şi învăţămînt gratuite, de elită, pentru toţi. Noroc cu Fidel, democrat-umanistul. Butonat de sovietici şi finanţat de nişte creduli magnaţi locali, sătui de corupţia preşedintelui Batista. Care era şi cam negru, lucru peste care Hollywoodul cam sare, comunismul castrist fiind unul dintre cele mai rasiste regimuri din lume. Cu Fidel, raţiile alimentare introduse în 1962 rămîn, şi azi, mai mici decît raţiile sclavilor cubanezi din 1842. Raţia de proteine e de patru ori mai mică. Salariul mediu e puţin peste 200 de dolari, cam 650 de lei. PE AN. Pensia medie este de 108 dolari, vreo 350 de lei. PE AN. În ţara cu al unsprezecelea nivel de trai din lume, înainte de comunism.

Socialism sau moarte! Aud? Bine, atunci moarte

Ca să fiţi cool, poate v-aţi luat tricou cu Che Guevara. Doar e simbolul romantismului revoluţionar. Che a fost un dezaxat asasin, de o cruzime exemplară. A condus personal campania de exterminare a opozanţilor. Din prima zi a victoriei revoluţiei. După ce trăgea plutonul, el îi împuşca în cap pe reacţionari, ca să fie treaba sigură. În prezenţa familiilor, chemate special. Importante contribuţii a avut şi la reprimarea insurecţiei anticomuniste. Care a durat şase ani, fiind opera proletariatului rural şi urban, a mii de cubanezi care au vrut să fie liberi, nu sclavi în cooperativele agricole şi-n uzinele comuniste. Nu credeţi, dar există mărturii, documente, cărţi. “Puteţi uita”, vorba aceea. Prin ele.

Peste 15.000 de execuţii prin împuşcare, peste 500.000 de deţinuţi politici, într-o ţară de şase milioane de oameni, în anii ’60. De atunci, peste 70.000 de morţi prin înec, în încercarea de-a fugi, pe mare, în SUA. Foamete, mizerie, teroare, disperare. Rată record de sinucideri. Acesta e paradisul lui Castro. Despre care nu ştiaţi. În schimb, ştiaţi de la Hollywood, nu din Pravda, că Fidel a scăpat ţara de feudalism, a creat exemple de medicină şi învăţămînt pentru toţi, iar problemele economice, sigur, grave, se datorează exclusiv embargoului american. Simplu, logic, pe înţeles. Ticăloşii de imperialişti. Fidel? Un model, demonizat pe nedrept şi sabotat de reacţionari. Modelul de urmat. Din solidaritate intelectuală. Căci ei, liberal-progresiştii, vor reuşi. Prin comunism cool, hipsteric.

(va urma)

Comunismul hipsteric

Sau spălarea la creier prin Hollywood

Urmărind discursul lui Obama la preluarea noului mandat, recunosc, am fost cuprins de admiraţie. Lucrare de maestru. Discursul marchează, pentru eternitate, ieşirea la rampă, în aclamaţii, a comunismului chic, cool, pentru hipsteri. Hipsteric, aşadar. Încununarea unor eforturi de generaţii. Obama, supremul Mr. Cool, a reuşit să gasească în Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii (4 iulie 1776) ce credeţi? Destinul socialist al ţării lui Washington, Lincoln şi Reagan, titani pe care îi admiră! Yes!!! Fuck, yes!!!, cum ar spune Madonna, mare fană Barack. Socialist şi obligatoriu, destinul. Ceea ce nu trebuie să mire. Abordarea realităţii prin ficţiune este, într-adevăr, cheia succesului. Al succesului stîngii.

 Opţiuni tematice

Din motive de marketing politic, altfel genial, în America socialismul a fost relansat ca “liberalism”, adică eliberarea oamenilor de nevoi prin intervenţia statului, în orice domeniu. Deci, tot socialism. Etapa obligatorie spre comunism, obiectivul final. Rebotezat forţat “liberalism clasic”, liberalismul, temelia capitalismului, a fost redefinit, pentru public, drept asuprire, dezumanizare, oroarea absolută. În prestigiosul New York Times, editorialişti cool ca David Brooks sau Paul Krugman au salutat acum curajul lui Obama de a-şi etala liberalismul lui autentic, în toată splendoarea. Fără perdea. E clar, în sfîrşit, ce înseamnă “Transformarea fundamentală a Americii” promisă de Barack. Comunism hipsteric. Cool. Cel mai cool. Deci, obligatoriu. It’s a must. Doar vine direct din documentul care a fondat America. Şi cum America dă tonul…Viitorul de aur al omenirii e asigurat, gen.

Azi, dacă nu eşti de stînga, nu eşti sofisticat, cool, hip. Inclusiv la noi. Marxismul a suferit o masivă operaţie estetică, devenind cea mai mişto chestie. Pentru America aia cool, care dă tonul. Ziceţi că n-are cum? Dă-o nabii, nici chiar aşa! Hmm. Spuneţi-mi, cîte filme americane elogioase la adresa capitalismului aţi văzut? Apoi, nu vă intrigă raritatea, dacă nu absenţa filmelor hollywoodiene despre crimele colectivizării, în URSS şi pe mapamond? Despre Gulag? Masacrele staliniste? Aiud şi Piteşti? Canal? Milioanele de morţi din timpul foametei din Ucraina? Dezastrele industrializării socialiste? Cheka, KGB, STASI ? Asistenţa socială prin glonţ? Războaiele coloniale ale comunismului? Măcelurile lui Mao şi ale găştii lui simpatice? Normal, fiind subiecte lipsite de tensiune dramatică, potenţial narativ, importanţă si relevanţă, ce să faci cu ele? Sau cu adevărata istorie a Cubei lui Fidel şi Che? Adevărata istorie, nu cea de la Hollywood, unde cei doi sînt divinizaţi. Pe bună dreptate. Doar sînt esenţiali.

Cum s-o arzi normal, revoluţionar

Ascultînd-o pe Alicia Keys explicînd, cu talentu-i nepereche, la gala de reînvestire, că Obama e atît de cool încît a luat foc, arde, frate, nimic nu îi mai poate sta în cale, hipsterii n-au cum să nu aprobe. “Obama ardeee!!!/ Lumea e în flăcări, dar el se va înălţa în zbor!… Toată lumea ştie că Michelle e iubita lui/ Împreună, ei conduc lumea!/ Las-o să ardă, baby, să ardă! Obama ardeeee!!!” Cîntaţi şi voi! Aplauze, urale! Fuck, yes!!! Dacă ăsta e planul, atunci bine. Să ardă lumea, ca destinul socialist să se împlinească! Sorry, liberal. Cine crede că adulaţia revărsată asupra lui Obama de Hollywood, termen generic pentru industria divertismentului american, e ceva nou, greşeşte. E vorba de o migăloasă campanie, prin care generaţie după generaţie de tineri, nu doar la ei, ci pretutindeni, inclusiv la noi, sa primească în mod seducător, cool, mesajele corecte. Pentru ca ajunşi la maturitate, în poziţii de influenţă, vizibilitate şi decizie, să ştie ce să facă, în mod corect. Mesajele prin care inacceptabilul devine preferabil, şi apoi, inevitabil. Iar punctul de plecare a fost Fidel. Idol şi pentru Ponta sau Mazăre, de pildă, premier hip şi baron cool.

Liderul Maxim rămîne enorma, inegalabila iubire politică a Hollywoodului. Marea lor demonstraţie că, iată, marxismul poate reuşi, marxismul e soluţia. Dacă nu s-ar mai opune imperialismul, ar fi antidotul la nemernicia capitaliştilor. Să zicem, petrolişti, ca în There Will Be Blood. Sau finanţişti, ca în Wall Street. Filme care, alături de atîtea alte producţii minunate de la Hollywod, continuă să lumineze, mondial, publicul cool, chic, hip, asupra adevăratei feţe a capitalismului: e naşpa rău. Cel mai naşpa. Iar America, prin capitalismul ei imperialist, e vinovată de toate relele. Şi tot aşa, generaţie după generaţie, pînă cînd marxismul reinventat, rebotezat liberalism, devine cool. Cel mai cool. Deci, obligatoriu. Obama. Pentru ca America să ajungă, în sfîrşit, bună, iar răul pe Pămînt să înceteze. Doar Hollywoodul n-are cum să mintă. Nu? N-are cum să fie comunist. De ce-ar fi? Absurd. Dar dacă are? O lume nouă, nu vouă, sună cunoscut? Nouă, cu orice preţ… (va urma)

Terorism si securism

Cine îi apără pe români de terorişti? La ei în ţară sau, de pildă, în Algeria, dacă pleacă acolo la muncă şi cad victimele islamiştilor?  Ori ale stilului Putin de rezolvare a crizelor cu ostateci, pe model Beslan sau Teatrul Dubrovka din Moscova? Un specialist francez, citat în presa occidentală, de asta se temea cel mai tare: de faptul că forţele algeriene au şcoala rusească, potrivit căreia viaţa prizonierilor e secundară, important e să se rezolve situaţia rapid, prin exterminarea teroriştilor. Ca pe viitor, complicii lor să se gîndească bine dacă mai vin să ia vreun ostatec sau nu.

Sigur, un stat serios, cu servicii secrete şi forţe speciale serioase, are, teoretic, capacitatea să intervină. Bunăoară, Statele Unite ale Americii aveau, teoretic, capacitatea să intervină, pe 11 Septembrie 2012, ca să-şi salveze ambasadorul din Libia, victima unui bine pregătit atac terorist asupra consulatului din Benghazi. Şi anume, cea mai tare capacitate din istoria omenirii. Se împlineau fix 11 ani de la masacrele din 11 Septembrie 2001. Se ştia că islamiştii pregătesc acţiuni teroriste de impact. Totuşi, Obama n-a intervenit ca să-şi salveze ambasadorul.

Asediul a durat vreo şapte ore, existau, aparent, comandouri în Italia, la vreo două ore de zbor, se pare că erau şi avioane fără pilot care au transmis în direct luptele de la Benghazi pentru tot aparatul american de decizie, dar ambasadorul şi oamenii care îl apărau au fost lăsaţi să crape. Campania electorală era în toi, iar sloganul lui Obama era “Bin Laden e mort, General Motors trăieşte”. O intervenţie ar fi complicat lucrurile, ar fi ridicat întrebarea cît de afectată a fost Al Qaida de moartea lui Osama, chestii din astea, incomode. Mai bine să fie bifat totul ca ghinon, pus pe seama unui filmuleţ de pe YouTube.

Dacă America nu-şi salvează ambasadorul de terorişti, ce şanse pot avea nişte români plecaţi la muncă în Algeria să fie salvaţi de statul lor? Cît de serios şi cît de capabil e statul lor, românesc, să intervină ca să le apere vieţile, la mii de kilometri distanţă? Şi ce tot vor unii răspunsuri, explicaţii? Păi ne comparăm noi cu americanii? Oamenii au avut ghinion, asta e. Nu era nimic de făcut pentru ei. Sîntem prea mici, oricum, pentru asemenea grozăvii. Vai de capul nostru.

Cum rămîne, atunci, cu poveştile despre extraordinara competenţă a securismului românesc? “Dom’le, făceau ei ce făceau în ţară, dar pe plan extern, erau zei. Ăia din Legiunea Străină se băteau pentru băieţii noştri, nu alta. Pe vremea lu’  Împuscatu’, au furat tancuri americane, avioane, au instruit nu ştiu cîte armate şi servicii secrete, în nu ştiu cîte ţări prietene, din Africa, din Orientul Mijlociu. N-aveau nici ruşii agenţi ca ai noştri, despre Occident, ce să mai vorbim? Amatori, prin comparaţie.” Cu aşa tradiţie, era normal să ramînem, şi azi, cu nenumărate servicii secrete. Lista e lungă cît o zi de post. Doar sînt indispensabile, nu? Ca să ne apere de vrăjmaşi. Prin legendara lor competenţă.

Cam cît de legendară? Cît să-şi cultive contacte în zona Africa de Nord, altfel, bătută în lung şi-n lat de români plecaţi acolo la muncă, din vremea comunismului, şi contacte în comunităţile nord-africane, arabe şi islamice de pe la noi? Cît să poată interveni, clandestin, în zone care, teoretic, ar trebui să le fie accesibile? Cît să poată salva, la nevoie, români aflaţi în pericol în ţări cu risc clar definit şi demult cunoscut? Sau doar cît să aresteze vreun terorist care plănuia atacuri cu cuţitul împotriva unor diplomaţi, spre a-l expulza, apoi, ca să-şi vadă de-ale lui în altă parte, eventual cu alt cuţit? Cît să controleze nişte sectoare cheie din economie, cum zic gurile rele? Cît să scape prin presă stenograme, interceptări ambientale şi alte delicii ale horei politice interne?

În lupta cu terorismul, contează voinţa politică şi mijloacele. Dacă Obama avea mijloacele, dar i-a lipsit voinţa politică de-a interveni, e treaba americanilor. După cum e treaba românilor dacă statul lor, românesc, are şi voinţa politică şi mijloacele de-a interveni spre a-şi apăra cetăţenii. Ar fi util de ştiut. Poate că răspunsul e nu, în ambele cazuri. Sau poate că nu e. În sensul că nu e cazul să pună cetăţenii asemenea întrebări. Serviciile fiind secrete, şi treburile lor sînt, na, secrete. E la mintea cocoşului. Cetăţenii să-şi vadă de activităţi şi să alimenteze bugetul, ca să aibă şi serviciile cu ce-şi desfăşura activităţile. Terorismul e un subiect delicat, pentru specialişti. Ştiu ei ce-i de făcut. Cu excepţia cazurilor cînd nu ştiu, sau li se rupe, şi mai mor nişte nevinovaţi.

Armstrongii acestei lumi, pretutindeni, foarte buni

Lance Armstrong e cel mai mare escroc dovedit din istoria sportului. Distincţia e necesară, doveditul fiind marea problemă cu Armstrongii acestei lumi. Judecînd la bunul simţ, texanul n-avea cum să cîştige primul Tur al Franţei dacă nu se dopa: de-abia ieşise din calvarul tratamentului pentru un cancer cu metastaze. Nu tonusul sportiv şi abilităţile fizice le stimulează acele tratamente. Şi dacă s-a dopat prima dată şi i-a mers, de ce-ar fi încetat? Dar nimeni nu poate fi condamnat doar aşa, pe păreri. Sa zicem, ca fotbaliştii catalani, astăzi. La ce folos observaţiile de bun simţ, în lipsa dovezilor? Iar Armstrong ştia că va fi foarte greu cu dovezile, dacă nu imposibil. Nu că n-ar fi existat: au existat. Lance, însă, nu era singur. Avea ditamai gaşca de partea lui. Pînă la vîrful Uniunii Cicliste Internaţionale. Protecţie de elită. Care să ţină probele la nivel de urină chioară, chiar dacă reactivii arătau altceva.

Aşa că a minţit cu cea mai mare seninătate, cu cea mai convingătoare indignare, cu cel mai desăvîrşit talent de-a poza în victimă. A dat în judecată presa pentru calomnie şi a cîştigat, cu avocaţi de mare clasă, sume fabuloase. Dopîndu-se în continuare, pe parcursul celor şapte Tururi ale Franţei, rezolvate consecutiv. Doar perseverenţa ieşită din comun a Agenţiei Americane Antidoping l-a obligat să recunoască, după ce foştii lui complici au cedat şi au mărturisit. Da, i-a spus el, cu lacrimi în ochi, faimoasei Oprah: a trişat, de fiecare dată. A folosit toate metodele de doping de care fusese acuzat. Pe toate. I-a învăţat şi pe colegii lui de echipă să se dopeze. Pentru faimă planetară şi-o avere legendară, de peste 125 de milioane de dolari.

Iar acum, ce face el? Păi, ce să facă? Se simte nedreptăţit, normal. Persecutat, desigur. Victimă, fireşte. Spune că merită să concureze iar, chiar şi la 41 de ani. Că interdicţia mondială, totală şi definitivă, dictată în cazul lui, e o condamnare la moarte. În timp ce foştii tovarăşi care l-au turnat au scăpat cu pedepse blînde, lui i s-a dat plutonul de execuţie. Metaforic, dar orişicît. E sportiv, bre, iar sportivul, dacă nu concurează, moare. În plus, a făcut şi el ce făcea toată lumea. Nu şi-a creat nici un avantaj, a egalizat doar şansele. Ce i se întîmplă e mai mult decît o nedreptate. E crimă, frate, strigătoare la cer! Săriţi, oameni buni!

Lumea lui Lance Armstrong e intens populată. Lumea în care răul e bine, jaful e cinste iar minciuna, care le face posibile, e adevăr. Cîţi băieţi din care sărea hormonul la fiecare pas, cîte fete care ajungeau să se epileze pe piept, sau care erau băieţi de-a dreptul, cîţi medaliaţi cu aur răsăriţi din nimic, sau de vîrste matusalemice, n-au respins acuzaţiile de dopaj cu seninătate, indignare, victimizare perfectă, la super sentiment, ca să fie apoi dovediţi drept deşeurile umane care erau de fapt? Prea puţini. Mult prea puţini.

Fiindcă toţi Armstrongii acestei lumi au în spate mafii. Protecţie de elită, pînă la vîrful instituţiilor care guvernează lumea sportului. În ideea, prea larg tolerată, că sportul funcţionează după legea lui, nu după Lege. Aia e pentru proşti. Splendidul Lance a ajuns la confesiune fiindcă asupra complicilor săi plana ameninţarea proceselor penale: au preferat să vorbească. Dar asta e excepţia, nu regula. Regula e omerta. Legea tăcerii mafiote. Ia de-acilea bani, glorie, putere, şi ciocul mic. Ai pus botul? Pot să te salte. Aşa că mucles. Total. Mai bine bogat, celebru şi puternic, decît sărac, anonim şi pîrlit! Pentru asta, trebuie doar să înşeli şi să minţi. Sigur, mai moare cîte unul, mai crapă cîte una, dar cine nu riscă nu cîştigă.

Armstrongii există din belşug şi pe la noi. Mint cu aceeaşi seninătate, recurg la aceeaşi indignare, se victimizează cu aceeaşi virtuozitate. Au în spate exact acelaşi tip de găşti, cu protecţie la vîrf. Armstrongii acestei lumi nu-i musai să se dopeze, sau să-i dopeze pe alţii, şi nu-i musai să fie doar în arenă. Cu doping sau fără, mafie s-avem! Observaţiile de bun simţ? Inutile. Iar cînd apar şi dovezile, procesele, condamnările, tot degeaba. Doar nu sîntem în America. Ăsta a fost ghinionul lui Lance: cetăţenia. Atît. La ei, corupţii mai sînt şi dovediţi. Mai şi pierd. La ei, chiar se întîmplă. Incomparabil mai des ca în restul lumii. Treaba lor. Cum zice Sepp Blatter? Justiţia n-are voie să se amestece în fotbal. Atunci, Mitică, Sandu, Gigi şi ceilalţi, ce să-nţeleagă din invitaţiile la brutărie? Doar fac şi ei ce face toată lumea. Egalizează şansele. De ce s-ar opri? Protecţie şi creduli să fie, că în rest, toate bune.

Toata lumea balteste, ce ni se pregateste?

Déjà vu, dar pînă cînd?

Rămînem în tranziţie. Plutim între două ape, şi acelea tulburi. Lumea nu s-a terminat în 2012, ca să înceapă alta, tocmai fiindcă tranziţia continuă. Să luăm tiparul cultural, de pildă. Nu există, încă, vreun nou serial de avengura planetară, definitoriu pentru o epocă, pe linia Dallas, Twin Peaks, X Files, Lost, 24, M*A*S*H, Cheers, Simpsons, Friends, Seinfeld. Nu avem nici un nou curent muzical epocal, tip hard rock, disco, punk, new wave, hip hop, britpop, emo. N-a răsărit vreo nouă mega franciză cinematografică, à la Războiul Stelelor, Indiana Jones, Stăpînul Inelelor, ca să nu mai zic de vreun mare film, piatră de hotar. La ordinea zile sînt fărîmiţarea, succesul de nişă, fiecare cu a mă-sii, pe căprării. Lipseşte noua direcţie. Pînă la ciorba nouă, domneşte ciorba reîncălzită.

La fel şi în politică. Şi, evident, la fel şi în fotbal. Gigi e rege, normal, Porumboiu zice că nu mai bagă bani, Dinamo şi Rapid dau faliment sau nu dau faliment, oricum, sînt de rahat, Paszkany prosperă din import-export, în rest, praf şi pulbere. Nimic nou. Messi ia încă un balon de aur, Barcelona defilează în campionat. Mourinho tot nu ştie ce să facă la Real, ultima găselniţă e Casillas rezervă. Nea Ferguson şterge pe jos cu opoziţia în Premiership. Wenger nu se îndură să dea banul ca să nu plece şi Walcott, dar umblă să-l aducă pe David Villa, care se are la cuţite cu Messi, la fel cum a făcut cu Podolski, după ce n-a vrut să dea banul ca să rămînă Van Persie, iar Arsenal face egal cu Swansea în Cupa Angliei. Déjà vu.

Cu ruşinea umană Torres titular inamovibil, în calitate de lumina ochilor lui Abramovici, Chelsea, condusă de inexplicabilul Rafa Benitez, mănîncă bătaie acasă de la ultima clasată QPR, butonată de Harry Redknapp, bătrînul pezevenghi penal a cărui specialitate e să facă rebuturile să joace fotbal, motiv pentru care n-a fost bun la naţionala Angliei, încredinţată lui moş Hodgson, tactician desăvîrşit, respectat pe plan internaţional, care a făcut rebut din Liverpool. Fotbalul milanez rămîne în mlaştină, Zanetti, la cei 184 de ani ai săi, nu înţelege cum a putut Inter să piardă cu 3-0 la Udinese, unde străluceşte matusalemicul Di Natale. Doar n-or avea ăia pastile mai bune, ce dracu’?

Felipe “Big Phil” Scolari e iarăşi antrenorul Braziliei, gazda campionatului mondial de anul viitor, dacă vor fi gata şi stadioanele, dacă nu, se poate juca pe plajă, sau în junglă, pe stradă nu-i de joacă, acolo poliţia întîi trage, după aia mai trage odată, pînă trage tot, apoi se fac nişte filme de mare succes despre bestialitatea poliţiei şi veselia continuă, mai zice Pele vreo două prostii, viaţa-i frumoasă. Revenind la Scolari, campion mondial în 2002, cine putea să-i fie secund, dacă nu Parreira, papagalul din 2006, dar campionul mondial din ‘94? Care l-a avut secund, de fiecare dată, pe Zagallo, papagalul din ‘98, dar fostul campion mondial din ’58 şi ’62, ca jucător, iar ca antrenor, din 1970, cînd le-a cerut băieţilor să joace şah, nu alta, ca europenii, noroc cu Pele, Tostao şi Rivelino, care i-au zis să stea în banca lui şi au inventat fotbalul total înainte să-l consacre olandezii şi să-l reconsacre Barcelona.

Nu credeţi, deci vizionaţi arhiva. Vîrf şi golgheter în Mexic ‘70, cu gol dat în toate meciurile, record neegalat, a fost extrema dreaptă Jairzinho. Extremă stînga era conducătorul de joc Rivelino, vîrful de atac Tostao juca mai retras, la combinaţii, făcînd si deposedări în jumătatea proprie, extremă dreapta era fundaşul lateral Carlos Alberto, Gerson era dispecer în faţa apărării, ca Pirlo, exceptînd cazurile cînd pleca în atac şi înscria din acţiune, Clodoaldo era închizător, ca Busquets, doar că în finală a reuşit unul din driblingurile esenţiale ale fotbalului, zăpăcind complet vreo patru italieni, unii decişi să-l omoare, iar Pele juca exact ce-l tăia capul, victorie să iasă. N-aveau portar, Felix fiind clown, dar nici nu le trebuia, căci păstrau posesia şi posedau stoperi inimoşi, Piazza şi Brito, care ieşeau frumos cu mingea şi, altă idee foarte contemporană, practicau adesea apărarea în trei, împreună cu Everaldo, fundaş stînga, mare meseriaş defensiv. Deprimant, nu? Nici o noutate, revoluţiile se întorc de unde au plecat. Da, numai că evoluţia, care ne poartă înainte, începe de unde nu te aştepţi. Şi ar cam fi timpul de ceva nou, în sensul că şi bun. Poate, cine ştie, chiar anul ăsta.