Minţi şi cîştigi. Maladeţ!

Iată. Există un verdict al unui for european că n-a fost o halucinaţie. Ci a fost puci. Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept, sau Comisia de la Veneţia, cum i se spune de regulă, a scos raportul despre cele petrecute asta-vară în România. Şi, da, a fost puci. Parlamentar, sau neopuci, conform modelului latino-american.

După alegeri, premierul Victor Ponta, de pildă, împreună cu guvernele televizuale anteniste şi realităţiste (ţăţiste), în faţa cărora vine să dea raportul, au reluat tema aberaţiei cu puciul imaginar, care a făcut atîta rău imaginii externe a României. N-a fost nici o aberaţie, băieţi şi fete. Schimbarea avocatului poporului, înlăturarea preşedinţilor celor două camere, limitarea atribuţiilor Curţii Constituţionale, suspendarea abuzivă a preşedintelui ţării, invocîndu-se încălcări grave ale Constituţiei care n-au existat. O înscenare sinistră. A fost puci parlamentar, pentru că asta înseamnă puci parlamentar. Tot lovitură de stat, cum se zice.

Comisia de la Veneţia nu foloseşte aceşti termeni în raport, desigur, ci se exprimă legalist-diplomatic. Dar identifică exact măsurile amintite, “luate în succesiune rapidă”, prin ordonanţe de urgenţă, drept “problematice din punct de vedere constituţional şi al statului de drept”. Problematica fiind că aţi dat un puci, băieţi şi fete. Care, tehnic, a eşuat. Iar electoral, a triumfat. Bravo. L-aţi dat minţind că n-a fost puci, cînd el a fost. Şi o faceţi în continuare, de la înălţimea ameţitoare a scorului de la parlamentare. Minţi şi cîştigi. Toată stima.

Observînd “îngrijoratoarea lipsă de respect din partea reprezentanţilor instituţiilor statului pentru statutul altor instituţii”, Comisia de la Veneţia recomandă o serie de modificări constituţionale clare. În ideea evitării unui alt puci. E drept, nici asta nu se spune direct, ceea ce-i va ajuta pe mulţi să tragă concluzia că sînt aşa, nişte chestii, acolo. Iar îngrijorările, aspectele considerate problematice, dă-le naibii, cui îi pasă?

Lor, triumfalilor cîştigători ai alegerilor. Le pasă suficient de mult încît să mintă în continuare, s-o ţină langa cu puciul care n-a fost, cu acuzaţiile nefondate care au afectat imaginea României. Sau n-au afectat-o deloc, aflăm mai nou: ce, s-a întîmplat ceva? Colaborarea cu Europa, acum că s-a rezolvat şi cu alegerile, şi cu noul guvern, va fi minunată. Pe cuvînt. Cuvîntul ăla pe care şi l-au dat că n-a fost puci, şi pe care şi-l dau în continuare. Atîta doar că a fost.

Unii, evident, se pot întreba de ce raportul veneţian n-a venit mai devreme. Nesimţiţii, au tăcut pînă după alegeri. Dacă se ştia din timp, alta era treaba, nu? Politic, nu? Nu? Păi nu. Tocmai că, politic, nu trebuia nici un raport, de la nici o Veneţie. Alegerea era limpede: între unii care au dat o lovitură de stat şi alţii care nu. Sigur, pentru electoratul care înţelegea, cît să-i pese. A fost văzut pe undeva? Din vară încoace, i s-a detectat prezenţa, cît de cît ? E treaba Comisiei dacă se leagă sau nu la cap cu acuzaţii tembele de amestec în politica internă din România. A preferat să nu se lege.

Stimaţi români, aţi ales cum v-a tăiat capul, acum poftiţi şi concluziile noastre. Ziceţi că dacă le aveaţi mai devreme, alegeaţi altfel? Le aveţi acum. Ce alegeţi, stimaţi români? De-acum înainte. Antene şi Realităţi? Populism rudimentar, primitiv? Silă elitistă şi dezinteres? Absenteism? V-au spus destui de pe la voi că a fost puci, pe şleau. V-au explicat, foarte corect, şi de ce a fost. Nu i-aţi crezut. Nu v-a păsat. V-au spus liderii Europei civilizate, în limbajul nostru, civilizat, că n-a fost bine ce s-a întîmplat. Nu i-aţi crezut, nu v-a păsat. Minţi şi cîştigi, normal. Dar, sigur, numai cînd îţi găseşti clienţii.

Şi nu, prieteni, nu ne spuneţi voi nici cînd să vorbim, nici cum să vorbim. Pînă la ce nivel să ne coborîm. Dacă se mai poate numi nivel. Aveţi o ţară interesantă, controlată prin nişte televiziuni, mai ales una. Un electorat capabil să înghită toate gogomăniile, inclusiv faze gen UE e de rahat, Rusia nu. Şi să voteze, entuziast, cu viscerele, sau să stea, masiv, acasă, strîmbînd din nas că politica pute, nu ne interesează, morţii mă-sii. Ei, morţii mă-sii, atunci. Acum v-am confirmat. A fost puci. Aţi ales nişte pucişti. Credeţi? Vă pasă? Şi, mai ales, înţelegeţi ceva? Păi da. Vedeţi, aşa ne gîndisem şi noi.

ADMIN BLOGARY:

Embeduim sondajele și aici, să vă jucați în continuare:

 Loading ...

 Loading ...

 Loading ...

 Loading ...

Să nu ne amăgim. Apa caldă la robinet. Duşul aproximativ zilnic, spre deosebire de cel lunar, anual sau deloc. Şamponul, deodorantul, pasta de dinţi. Ciorăpelul, chiloţelul, cămăşuţa schimbate zi de zi. Spălatul la poponeţ, în scopul eradicării ghindelor fecale interfesiere. Igienizarea altor părţi ruşinoase, predispuse la depuneri biologice abundente. Sînt, toate acestea, cuceriri relativ recente în arealul românesc. La ambele sexe. Adoptarea lor nu e nici pe departe generalizată, destule zone geografice nefiind încă penetrate. Drumul de la mizerie la civilizaţie rămîne lung şi anevoios. Electoratul e divers, inegalităţile sînt mari, condiţiile materiale sînt vitrege. Nu putem cere miracole. Există factori obiectivi care explică înapoierea şi împiedică saltul spectaculos către o lume mai bună. Corect. Numai că factorul decisiv este subiectiv. E vorba de opţiunea personală. Pentru mizeria mai mică.

E o mare imbecilitate să crezi că toate mizeriile sînt la fel şi n-ai ce alege. Bunăoară, în rural, statul pe scaun la birt fără ghinde fecale între fese, la o ţuică, denotă opţiunea personală pentru o mizerie mai mică. În mod ideal, prezenţa robinetului cu apă caldă facilitează procesul, dar absenţa lui poate fi depăşită alegînd apa încălzită la foc. Mizeria nu dispare, dar e mai mică. Pînă vine şi ţeava cu apă caldă, scade riscul răspîndirii infecţiilor, cît şi riscul abcesului în fund. La fel e şi-n politică. Absenţa variantei ideale nu înseamnă absenţa oricărei variante. Nu toate mizeriile sînt la fel. Nu toate au ghinde între fese. Nu toate sînt pestilenţiale.

Spre exemplu, una dintre mizerii a fost lăudată, în primăvara lui 2012, de Germania, locomotiva Uniunii Europene. A fost dată drept exemplu: aşa se aplică, în vremuri grele, o reformă dureroasă, dar indispensabilă. Mizeria aia, cînd era la guvernare, a făcut ceea ce ţări mult mai tari din UE n-au avut curajul şi onestitatea să facă. De aceea, România nu s-a dus în cap şi are şansa să primească, în continuare, banii fără de care ar capota cam cît ai zice „a treia suspendare“. Şansa, nu garanţia. Căci, de-atunci, altă mizerie a pus mîna pe putere şi s-a apucat să calce în picioare legile, regulile, Constituţia.

Adică Statul de Drept, la care par să ţină mult boierii din UE, cei care ne finanţează supravieţuirea cît de cît europeană. Mai mult, liderii mizeriei venite la putere în primăvară s-au apucat să-i insulte la liber, dezinvolt, pe liderii apuseni care ne dau împrumuturi. Pentru publicul intern, desigur. Pe plan extern, se dau cei mai mari prieteni ai Occidentului. Probabil, au ajuns să-şi creadă propriile gogomănii, alea cu vesticii care sînt proştii dictatorului Băsescu. Între timp, situaţia economico-financiară s-a deteriorat, actuala mizerie guvernamentală fiind mai mare decît precedenta: nu are nici un fel de soluţie pentru ţară, ci doar pentru ea. Cînd nu minte, mai zice, pe bune, şi ce urmăreşte. Puterea absolută, pe care s-o păstreze pe veci, prin mutilarea Constituţiei. Ceea ce mizeria de dinainte nu intenţiona să facă.

E foarte mişto să spui că te-ai săturat să votezi mizeria mai mică. Îţi dă, aşa, un sentiment de superioritate. Mai ales cînd ironizezi, elitist, ruralii care stau în birt, cu ghinde între fese, la ţuica dată de primar, ca să voteze cum li s-a zis. Aşa se cîştigă alegerile la noi. Europa bogată, fără ghinde, cu apă caldă, schimburi curate în fiecare zi, axila dată cu spray şi dantura întreagă, e departe. Demult nu mai are, ca noi, aproape jumătate din populaţie cazată în sate din evul mediu. Care înclină balanţa electorală. Degeaba votezi. Ce rost are să recunoşti că există o mizerie mai mică? Nici campanie n-au fost în stare să-şi facă. Prin comparaţie, Dănuţ, cu noua lui mizerie, şi-a făcut campanie giugiuc! Mai bine nu votezi.

Problema cu teza asta e simplă. Nicăieri nu există politică total imaculată, fără nici un fel de mizerie. Dacă voi, dezgustaţii, neprihăniţii, modele de curăţenie între fese, cu axila parfumată şi respiraţia mentolată, aveţi deja biletele de avion spre jobul bine plătit din occident, atunci vedeţi-vă de drum. Fără să mai comentaţi. Succes! Dar dacă trebuie să rămîneţi aici, e foarte nasol. Refuzînd să votaţi, mizeria mai mare cîştigă tot. Absolut tot. Are suficient electorat captiv, teleghidat prin televiziuni vasale. Şi o să vă înghită şi pe voi. De tot. Aşa cum s-a mai întîmplat în istoria recentă. Aia fără hîrtie igienică, apă, săpun, spray, curent, căldură, mîncare. Mizeria mai mică, dincolo de faptul că este, efectiv, mai mică, e aşa pentru că nu conţine doar mizerabili. Ci şi oameni întregi la cap, care nu riscă să ne scoată din UE. Dac-o votaţi, le daţi o şansă lor, nu mizerabililor. Implicit, vă daţi o şansa vouă. Opţiunea personală, raţională, ar trebui să fie clară. Mizeria mai mică. Ştiţi voi care. Pînă cînd, Doamne ajută, dăm şi de civilizaţie.

Şi de ce ar fi? Cui i-ar folosi să ştie că soluţia problemelor acestei ţări există şi încape într-o frază: reducerea masivă a impozitelor şi a taxelor, reducerea masivă a cheltuielilor bugetare, domnia legii? Din decembrie 1989 şi pînă azi, de cîte ori vi s-a spus că asta este, în realitate, politica de dreapta? De cîte ori i-aţi auzit pe liderii dreptei de la noi explicînd fraza respectivă? De cîte ori v-au spus că doar aşa se ajunge la piaţă liberă, adică la capitalism, iar capitalismul e singurul sistem care creează prosperitatea fără de care democraţia reală nu poate să existe, căci sărăcia hrăneşte dependenţa de pomenile statului, populismul şi, în cele din urmă, dictatura? Păi, nu prea des. Fiindcă, na, niciodată nu prea e momentul potrivit.

Uite-aşa, în loc să trecem de la comunism la capitalism, am revenit la feudalism. Care înseamnă comunism fără Marx şi Lenin pe afiş, dar cu feudali luminaţi, gen baroni, preocupaţi de justiţie socială. În acest minunat sistem, venitul nu reprezintă banii cîstigaţi de fiecare prin muncă cinstită, ci banii stabiliţi de stat. Pomeni pentru iobagi, ca să ştie cu cine să voteze: subvenţii, alocaţii, ajutoare, joburi care nu produc nimic. Iar, pentru aristocraţi, prăjituri: lefuri boiereşti şi contracte barosane, pentru ei şi familii. Din bugetul statului, obţinut prin biruri luate de la fraierii care produc ceva, doar ca să vină fiscul să le spună cu cît au voie să rămînă. Şi, desigur, din datorii. Fie către creditori externi, fie către propria naţiune, prin deficit bugetar. Cînd vine falimentul (care poate întîrzia o vreme, dar e inevitabil), de popor se alege praful, însă feudalii se simt foarte bine, în baza averilor acumulate. În rest, după ei, potopul.

Un singur lider politic a încercat să pună în practică toate cele trei elemente-cheie ale politicii de dreapta. Da, beţivul ăla, Băse. Cota unică, reducerea cheltuielilor bugetare, reforma Justiţiei. Ghinion. Iar nu era momentul. Prin tăierea cheltuielilor bugetare, sursa de alimentare a corupţiei scade, se reduc deficitul şi riscul falimentului naţional. Cu biruri mai mici, oamenii au mai mulţi bani în buzunar, producţia de bunuri şi servicii se dezvoltă, apar noi locuri de muncă, şomajul scade rapid. Sectorul privat poate absorbi personalul disponibilizat de la stat, unde angajaţii consumă bani fără să producă mare lucru. Înmulţirea locurilor de muncă productive înseamnă mai mulţi contribuabili, deşi impozitele scad, sînt mai mulţi bani pentru cheltuielile bugetare indispensabile, începînd cu plata pensiilor. Iar o Justiţie cinstită opreşte jafurile. Face dreptate, nu împarte favoruri şi reglează conturi. Poporul iese din iobăgie, feudalii rămîn fără privilegii. Cui îi trebuie aşa ceva?

Băsescu, cetăţeanul care a încercat să împiedice falimentul prin unica soluţie realistă – care e de dreapta, e capitalismul real, nu fictiv –, normal că trebuia oprit. Mai exact, lăsat să vorbească singur. De pildă, chiar şi de partidul lui. Feudalismul e mai bun. Nu cumva să înţeleagă iobagii că pot fi liberi. Nu cumva să afle, exact, şi cum anume. Nu de alta, dar unii şi-ar putea asuma riscul de-a trăi mai bine alegînd altceva decît pomana statului. Periculos. Mult mai comod e să zici că eşti de dreapta şi să fii de stînga. Să dai şi tu pomeni la iobagi şi prăjituri la aristocraţi, să ridici birurile vorbind de justiţie socială, să taci cînd alţii spun, mereu, că dreapta înseamnă nazism, fascism, rasism, sălbăticie şi exploatare. Nu clasa de mijloc clar majoritară, nu prosperitate, nu lege, nu libertate. Şi să te asiguri că stai bine cînd vine prăbuşirea: fie gata să pleci spre zări mai senine, fie gata să treci de partea poporului, ca să faci Uzinele Poporului, Agricultura Poporului, Băncile Poporului, Presa Poporului şi tot ce trebuie.

Sîntem o ţară în catastrofă demografică (uitaţi-va la rata fertilităţii), abandonată de peste trei milioane de cetăţeni, în marea majoritate din populaţia activă, cu salarii de mizerie, cu pensiile în criză, cu medicina în criză, cu învăţămîntul în criză, cu datorii uriaşe la creditorii externi şi strict dependentă de generozitatea occidentală. Toate acestea sînt, exclusiv, roadele politicii de stînga, în peste doua decenii de grijă feudală faţă de om, prin eforturile statului. În aceste condiţii, fireşte că nici în această campanie nu era momentul ca liderii autodeclaraţi de dreapta să vă explice pe înţeles, de dimineaţă pînă seara, ce-i aia dreapta şi care sînt avantajele. În special, faptul că e singura variantă de bun-simţ. Pornind de la fraza esenţială. Dar, vedeţi, n-aţi fi priceput. N-aveţi nivelul necesar, sînteţi manipulabili, propaganda taberei adverse e prea puternică. Mai bine fără complicaţii. Ignoranţa e fericire. Lasă, că mai dă UE nişte bani şi ne scoatem. A, să nu uit: Jos Băsescu!

Că o vrem sau nu, soarta României pe următorul deceniu se decide pe 6 noiembrie în America. Fiindcă şi soarta noastră, mioritică, depinde de ce alege America. Nu e vreo noutate. Spre exemplu, în noiembrie 1980, America l-a ales preşedinte pe Republicanul Ronald Wilson Reagan, de dreapta, care a promis să învingă comunismul sovietic, s-a ţinut de cuvînt, şi am scăpat şi noi (ca să trecem la feudalism, dar asta e altă poveste). În noiembrie 1992, l-a ales pe Democratul William Jefferson Clinton, de stînga, care n-a vrut să antagonizeze Rusia şi, de aceea, n-am intrat în NATO în următorul deceniu. În noiembrie 2000, l-a ales, la limita limitelor, pe Republicanul George Walker Bush şi am fost primiţi în NATO în 2002.

În noiembrie 2008, America l-a ales pe Democratul Barack Hussein Obama. Cel mai lipsit de experienţă (dilentant) preşedinte din istoria ţării. Bunăoară, pînă la Casa Albă, Reagan, Clinton şi Bush au fost aleşi, de cîte două ori, guvernatori în California, Arkansas şi Texas, deci, efectiv, au fost şefi de state. Obama avea doar un mandat neterminat de senator. Farmec personal. Şi un irezistibil mesaj de schimbare, de salvare a Americii şi-a lumii – în primul rînd de criză, dar şi de încălzirea globală, războaie, arme nucleare, subdezvoltare etc. Un mare “program transformativ”.

O criză la vremea ei 

Fără criza declanşată în buza alegerilor din 2008, Obama poate nu cîştiga. Pe aripile ei, a primit mînă liberă. Şi imunitate la critică, aproape unanimă, din partea presei, în virtutea faptului că era primul preşedinte negru din istoria Americii. Se spune că dacă economia SUA strănută, economia lumii face pneumonie. Or, de patru ani, economia americană are bronşită şi nu dă vreun semn de vindecare. Dacă America nu-şi revine urgent, reluîndu-şi rolul de locomotivă, restul lumii, cu UE şi cu România cu tot, riscă o catastrofă fără precedent.

Confruntat cu o situaţie mult mai gravă, Reagan a rezolvat criza în doi ani, prin măsuri clare de dreapta, care au creat o perioadă nemaîntîlnită de prosperitate. După patru ani de regim Obama, cu măsuri clare de stînga, 23 de milioane de americani sînt fără locuri de muncă. Preţul benzinei s-a dublat, alimentele s-au scumpit serios, ca şi asigurările medicale. În 2008, un sfert din populaţie primea ajutoare sociale de la buget. Între timp, s-a ajuns la peste o treime. Acum patru ani, 32 de milioane de americani primeau bonuri de masă. Azi, sînt 47 de milioane. Deficitul bugetar e halucinant, datoria naţională a depăşit produsul intern brut, ajungînd la 16 trilioane de dolari. Ultimele cinci trilioane, datorate exclusiv lui Barack.

În aceste condiţii, pare bizar că presa americană îl compară, cu încăpăţînare, pe Obama cu Reagan. Revista “Newsweek” a făcut-o ultima oară pe coperta din întîi octombrie. Dar, ce vreţi: în America, peste 80% din presă e de stîngă. În ideea demult consacrată: comunismul va reuşi, cu condiţia să-l facă intelectualii adevăraţi. Presa a ascuns cu abilitate faptul că Obama e singurul preşedinte american care, din fragedă pruncie, a avut ca mentori ideologi comunişti, terorişti de stînga, fanatici anti-capitalism, de la Frank Marshall Davis la profesorul Bill Ayers şi pastorul Jeremiah Wright, iar Barack senior, pe care juniorul l-a divinizat, a fost un marxist care a propus în Kenia impozitul pe venit de 100%. Interesant, nu?

Entuziasmul minciunii 

Presa i-a creat lui Obama imaginea de lider perfect, care nu poate greşi – are nevoie doar de încă un mandat. Iar lui Mitt Romney, imaginea de capitalist ticălos, escroc, arogant şi prost. Hmm. Şi lui Reagan i s-a zis “nătărău amabil”, “ignorant”, “tărtăcuţă goală”. În ultimele zile, Obama a declarat că Romney minte permanent şi că “mănîncă rahat”. Iar pe site-ul prezidenţial de campanie a apărut un trucaj cu candidatul Republican purtînd un coif de “prostul clasei”. Numai că, ghinion, între timp au avut loc dezbaterile televizate, iar Romney a preluat, la limită, conducerea în sondaje. Publicul a descoperit că e inteligent, coerent, competent, are soluţii de bun-simţ şi nu minte. Spre deosebire de preşedinte.

David Letterman, megastar de televiziune şi fost fan Obama, a exclamat, pe post: “Te aştepţi ca preşedintele să spună adevărul iar contracandidatul să mintă, nu invers”. Tot mai mulţi americani descoperă că preşedintele lor, discipolul comuniştilor, “minte cu entuziasm”, vorba unui comentator. Pe orice temă. Economie, şomaj, deficit, energie, sănătate, politică externă. Minte despre adversarul său. Şi, mai nou, despre circumstanţele asasinării ambasadorului american în Libia. Care, potrivit unor dezvăluiri de presă, putea fi salvat, dacă se ordona o intervenţie rapidă, din Sicilia. După perfecţiune, caricatura perfecţiunii. Dar, după atîţia ani de bombardament mediatic pro-Obama, opţiunile nu se schimbă uşor. Sondajele sînt pe muchie. Pe 6 noiembrie, America, locomotiva şi garantul lumii libere, va alege. Între ficţiune şi realitate, între hipstereală natîngă şi sobrietate, între dezastru şi redresare, între stînga şi dreapta. De alegerea lor depinde şi soarta noastră. Că fără ei, chiar se alege praful.

Lovitura de stat a crescut traficul Blogary de cîteva ori dar a creat și confuzie. Drept pentru care reluăm o parte din articolele mai vechi apărute pe Blogary, și care pot lămuri cît de cît noii cititori despre orientarea blogului. Începem cu un articol al lui Ducu Hâncu, apărut în 19 septembrie 2011 (Bleen)

Ca să avem ce alege

Observăm, iarăşi, că rezistenţa la schimbare este enormă. Aparent, încercarea moarte n-are, moare numai cine încearcă. Interesant. Observăm, totodată, că, în gîndirea de dreapta, schimbarea este considerată o lege a firii. Trebuie să urmarească, însă, păstrarea liberţătii cetăţenilor, nu subjugarea lor de către stat. E o schimbare inteligentă, prudentă, fermă. În sensul evoluţiei societătii, nu al revoluţiei care neagă natura umană şi încearcă să o reinventeze, inclusiv prin teroare şi crimă, dacă subiecţii nu cedează. Mai observăm şi că, în lumea reală, nu în cea imaginară, un sistem nu se schimbă din interior. Cei care încearcă sa o facă sînt fie asimilaţi, fie eliminaţi, ca nişte corpi străini, profund nocivi.

În lumea reală, un sistem se schimbă cu alt sistem. Politic, asta înseamnă alte valori. De-aia avem alegeri. Nu ca să votam acelaşi lucru, sub altă pălărie. Valorile acelea nu există aşa, în neant. Există prin oamenii care cred în ele. Iar unii dintre ei cîştigă alegerile, de pildă. Personal, vreau să votez cu politicieni de dreapta capabili să cîştige şi să schimbe, în bine, soarta ţării. Deocamdată, nu îi ştiu. I-aş şti, daca mi-ar demonstra că împartăşim aceleaşi valori. Printr-un program politic. Limpede, concis, la obiect. De la asta ar trebui să pornim. Din păcate, constat absenţa ofertei.

După unii, absenţa asta înseamnă dibacie, realism, know-how. Publicul nu e pregătit, reflexele de stînga sînt adînc înrădăcinate, presa e ostilă, cărţile nu trebuie etalate prematur, bla, bla. Între timp, se pregăteşte reformarea, regruparea, relansarea dreptei. Minunat. Dar greşit, cred eu. Dreapta trebuie, mai întîi, creată. Nu avem nici un partid cu un program clar de dreapta, capabil să cîştige, în mod clar, un mandat popular de dreapta. Poate că publicul nu e pregătit, dar cum vreţi să-l pregătiţi? Spunînd una în alegeri şi facînd alta la putere? Semnalizînd stînga, dar cîrmind la dreapta, şi invers? De cîte eşecuri e nevoie pîna e clar că nu merge aşa?

Ca atare, în lipsa ofertei, am zis sa vin cu cererea. E cererea mea. Dar sînt convins că nu e doar a mea. Politica de dreapta înseamnă înlocuirea statului asistenţial cu statul minimal. Magnific! Da’ ce-i aia?.. Minimal, de acord, dar cît de minimal? Şi cît de maximal poate fi minimalul, la o adică? Bun. Cererea mea prezintă un program electoral limpede, concis, la obiect. În numai cinci puncte. Pe care vă propun sa îl dezbatem, din perspectivă de dreapta, presupunînd ca sînt şi politicieni interesaţi de ce cred cetăţenii. Mai întîi, însă, cer o favoare.

Încetaţi cu centrul. Vă rog mult. GATA. Politica de centru e “a treia cale”. Chipurile, nici socialism, nici capitalism. De fapt, aşa cum explică, devastator, Ludwig Von Mises, a treia cale înseamnă “socialism în rate”. Asocierea dreptei cu centrul e asocierea cu socialismul în rate, făcut treptat, pas cu pas. O mişcare de “centru-dreapta” – şi remarcaţi că întîi e pus centrul şi apoi dreapta – înseamnă că dreapta vrea socialism. O aberatie. Dacă asta doriţi, nu mai amăgiţi electoratul: fiţi oneşti şi intraţi în partidul socialist.

Daca vi se pare că socialismul are şi parti bune, nu încercaţi să faceţi dreapta mai de stînga, ci intraţi în partidul socialist şi reformaţi-l din interior, făceţi-l mai de dreapta. Mult succes. Daca vă e teamă că socialismul nu poate fi învins, că alegerile nu pot fi cîştigate cu o platformă de dreapta, grăbiţi-vă să mergeţi la partidul socialist, să mai prindeţi un loc eligibil. Cinstit e să lăsaţi politica de dreapta pe seama celor care cred în ea. Fiindcă o înţeleg. De pildă, înţeleg că e politica bunului simţ, nu a păcălelilor, ceea ce o face extrem de atrăgătoare pentru publicul larg, cînd are cine să i-o explice. Dacă nu credeţi că publicul larg are bun simţ, ci doar instincte primare, atunci e obligatoriu să mergeţi la partidul socialist. Acestea fiind zise, vă propun un program electoral în numai cinci puncte, clar de dreapta, şi vă invit la dezbaterea lui. Iată-l:

– Privatizarea învăţămîntului.

– Privatizarea medicinei.

– Privatizarea pensiilor.

– Limitarea permanentă a fiscalităţii la maximum 15% din Produsul Intern Brut.

– Scoaterea înafara legii a deficitului bugetar.

Cu afecţiune, respect şi încredere, vă adresez o rugăminte: dominaţi-vă tentaţia de-a spune că e imposibil; şi de-a explica de ce un asemenea program, fie parţial, fie în întregime, nu poate fi aplicat. De mai bine de un secol şi jumătate, stînga ne tot explică de ce nu se poate. Evident, prietenii noştri de stînga, inclusiv cei care cred că sînt de dreapta, nu vor rata ocazia de-a ne împrospăta memoria. Efort inutil. Tezele lor le ştim foarte bine. Iar rezultatele devastatoare ale politicilor de stînga le resimţim cu vîrf şi îndesat. Nu la o dezbatere de stînga vă invit.

Spuneam, în primul articol publicat pe Blogary, că politica de dreapta e politica imaginaţiei. Într-un alt articol, “Ce culoare are dictatura”, din seria adresată prietenilor mei de dreapta care sînt de stînga, spuneam că dacă dreapta nu mai e conservatoare (liberală), devine stînga, şi încercam să explic ce este, în esenţă,

conservatorismul (liberalismul), pornind de la ideea de bază că e politica libertăţii individuale şi a responsabilităţii individuale, cu accent pe ambele (aveti articolul aici: http://www.blogary.ro/2011/07/prietenilor-mei-de-dreapta-care-sint-de-stinga-2/).

De pe aceste poziţii, vă invit la o dezbatere de dreapta. La un exerciţiu de creativitate, de imaginaţie aplicată. La un efort de-a gasi, împreună, căile prin care un asemenea program politic poate fi prezentat cu succes în Romania şi aplicat în întregime. Insist pe acest aspect: în intregime. Unii vor spune că e un program radical. Veţi observa că trăim într-o ţară în care natalitatea a coborît pîna la cota dezastrului demografic, care şi-a pierdut, prin emigrare, cel putin un sfert din populaţia activă, care a fost părăsită de un medic din patru, o ţară unde salariatii sînt mai puţini decît pensionarii, corupţia face ravagii, iar rata de promovare la bacalaureat ar fi de rîs, dacă n-ar fi sinistră.

În caz că acest tablou, rodul politicilor etatiste, deci de stînga, nu vă sugereaza, în nici un fel, că e nevoie de schimbări radicale, şi încă iute, putem trece la basme, snoave, etc. Dacă acceptaţi, în schimb, că modelul etatist, de stînga, e demult falit, toxic şi  ţinut artificial în viaţă, iar schimbarea radicală e necesară, veţi recunoaste că o societate a decenţei, omeniei şi încrederii în viitor, lucruri imposibile fără prosperitate, presupune aplicarea integrală a celor cinci puncte din program. Daca vă contrariază ordinea, atunci vă ofer aceasta variantă, ierarhizată invers şi uşor extinsă:

1. Interzicerea, prin Constituţie, a deficitului bugetar. Statul să nu mai poată cheltui mai mulţi bani decît încasează. Să nu ne mai ducă spre dezastru, promiţînd paradisul.

2. Limitarea permanentă, prin Constituţie, a fiscalităţii, la maximum 15% din PIB. Statul e obligat, astfel, să abandoneze domeniile în care nu are ce căuta, îndeplinindu-şi, în schimb, rolul pentru care a fost creat: apărarea vieţii, libertăţii şi siguranţei cetăţenilor. Eliberată de jugul fiscal, economia privată înfloreşte rapid şi spectaculos.

3. Privatizarea pensiilor. Pensiile de stat sînt scheme piramidale. Obligatorii. Pensiile private sînt fonduri de investiţii, nu escrocherie şi batjocură la scară naţională.

4. Privatizarea medicinei. Cetăţenii nu vor mai fi condamnaţi să plătească de doua ori pentru acelaşi serviciu. Odată la stat, prin impozite, şi odată la privat, ca să scape cu viaţă. Şpaga e o formă inevitabilă de plată privată în medicina de stat. Doar într-un sistem privat salariile pot creşte pînă la nivelul aşteptărilor – atunci cînd performanţa medicală răspunde aşteptărilor pacienţilor.

5. Privatizarea învăţămîntului. Parinţii nu vor mai fi condamnaţi să plătească de două ori pentru acelaşi serviciu. Odată la stat, prin impozite, şi odată la privat, ca să nu le rămînă copiii ignoranţi. Meditaţiile sînt o formă inevitabilă de învăţămînt privat în învăţămîntul de stat. Doar într-un sistem privat salariile pot creşte pînă la nivelul aşteptărilor – atunci cînd performanţa didactică raspunde aşteptărilor părinţilor.

Programul descrie foarte bine statul minimal. Este exact opusul politicii de stînga.

Cît se poate de opus, şi cît se poate de exact. Politicienii care ar promite să-l aplice ar merita, în opinia mea, tot sprijinul electoratului de dreapta. Ar arăta că le pasă şi de soarta ţării… În fine, contează, în egală masură, atît lucrurile pe care programul le spune, cît şi lucrurile pe care le presupune. Doar cîteva exemple:

Ar dispărea multe, chiar foarte multe ministere şi agenţii. Fermitatea în aplicarea planului e esenţială, dar schimbarea brutală, tip “darwinism social”, este exclusă. Prudenţa, tactul şi compasiunea sînt, în schimb, obligatorii. Adoptarea Euro şi  integrarea politică în “Statele Unite ale Europei” ar face imposibilă aplicarea programului – şi politica de dreapta, în general. Un Leu puternic, garantat în aur, si păstrarea independenţei politice reprezintă varianta cîştigătoare. Limitarea drastică a fiscalităţii presupune simplificarea drastică a codului fiscal. Trecerea de la impozitarea veniturilor şi a profitului, la taxa unică pe consum (fair tax) poate fi  soluţia. Ar reduce evaziunea fiscală la cote infime, ar fi echitabilă şi ar atrage, masiv, companiile străine. Toleranţa zero faţă de coruptie e obligatorie, programul nu poate reuşi fără asanarea poliţiei şi a justiţiei. Repet, sînt doar citeva exemple, lista e lungă.

În aceste condiţii, cum poate fi realizat planul, ţinînd cont de realităţile din Romania? Ce paşi concreţi presupune, în fiecare domeniu, atingerea obiectivelor enunţate? Sînt segmente de populaţie şi zone care ar trebui excluse, temporar, de la unele măsuri, sau e preferabilă aplicarea uniformă? Cu ce trebuie început? Care ar fi ordinea firească? Dar ritmul transformarilor? Şi, evident, care sînt cele mai sincere, limpezi şi  convingătoare mesaje de prezentare, astfel încît programul să obţină un mandat clar din partea electoratului?

Sigur, raspunzînd la aceste intrebari, le-am cam face munca politicienilor. Dar dacă n-au fost în stare să vina ei cu oferta, cu soluţiile, ce ne ramîne de făcut? Vrem un trai decent, o ţară care sa ne dea o şansă şi de care sa fim mîndri? Vrem altă Romanie, mai bună? Nu poate fi nici de stînga, nici de centru, care înseamnă stînga în rate. Spunînd exact ce vrem, poate se vor trezi şi politicienii. Iar dacă nu, poate vor avea curajul să intre în politică oameni noi, ştiind că pot conta pe sprijinul nostru. Tocmai fiindcă e uriaşă, rezistenţa la schimbare trebuie învinsă.

Reamintindu-vă ca vă invit la o dezbatere de dreapta, nu de stînga; că situatia în care ne aflăm cere, rapid, schimbari reale, profunde şi curajoase, nu reanimarea utopiei egalitariste; că dreapta cîştigă prin argumente, nu speculînd teama, ura, invidia, lăcomia, adică emoţiile de care se foloseşte, metodic, stînga; că solidaritatea, compasiunea, generozitatea, ţin de fiecare dintre noi, de exemplul personal, şi nu se creează prin legi, ordonanţe sau dictat; că politica de dreapta este politica imaginaţiei, nu prosternarea în fata dogmei … sper că veţi avea timpul, interesul şi plăcerea de-a participa la acest exerciţiu de creativitate. Nu explicînd cum nu se poate, ci descoperind cum se poate.

(Cu dedicaţie pentru Ivan Zubeldian)

Alexandru Hâncu

(articol publicat prima oară pe Blogary în 19 septembrie 2011)

Nimic de făcut, nu?

Ei, şi s-a invalidat. Ei, şi ce-o să facă Băsescu, dacă se întoarce? Nimic. Ce să mai facă? E terminat. USL n-o să renunţe niciodată la sfînta luptă împotriva dictaturii, Crin şi Ponta nu vor ieşi din scenă, Felix e de neclintit, Guvernul şi Parlamentul sînt împotriva Cetăţeanului din Garaj, Nea Ion e împotrivă, Şova e împotrivă, Fenechiu e împotrivă, domnul Dogaru e împotrivă. Gâdea, Badea, Ciuvică şi toate televiziunile USLamiste nu vor depune armele, ci vor chema în continuare la răscoală împotriva tiraniei marinarului, iar poporul, după cum s-a văzut, nu-l mai suportă. Şapte milioane şi ceva, care au votat demiterea, nu se compară cu nouă sute şi ceva de mii, care au votat împotrivă. România Dictatorului e insignifiantă prin comparaţie cu România Televizorului. Ce să mai facă Băse, chiar dacă se întoarce?

Ar trebui să fie evident. Dar evident că nu mai este, în tot vacarmul, în toată deruta întreţinută televizual. Ce are de făcut Băsescu e foarte limpede: nimic. Exact. Nimic. Şi anume, absolut nimic din ce-a făcut Crin Antonescu, pe aripile puciului, la Cotroceni. Nimic din deturnarea României de la drumul ei, firesc, spre Occident, spre civilizaţie, în UE şi în NATO, nimic din minciunile, din sfidările, din insultele, din mîrlăniile şi din gafele de impostor cu ifose prezidenţiale servite Europei şi Americii, nimic din batjocorirea legii, nimic din mutilarea Statului de Drept, nimic din siluirea democraţiei la care Crin şi tovarăşii lui de joacă sinistră, iresponsabilă, de-a politica de colhoz, stepă şi clan cu dosare penale, s-au dedat de cînd au declanşat acest bîlci imund.

Aşa este, există două Românii. Una minţită şi ţinută captivă, cu pomeni de la buget, în sărăcie şi în derută, ca rezervor de voturi pentru clanurile oligarhilor populişti. E România care vrea să meargă înapoi. Şi există România cealaltă, care vrea să meargă înainte. Sfioşi cu sondajele, în această perioadă, sociologii nu s-au înghesuit s-o cuantifice. Dar ea există, şi nu e deloc insignifiantă. România aceasta ştie foarte bine, din bun-simţ, că Domnia Legii este condiţia esenţială a evadării din sărăcie şi disperare. Chiar dacă nu-l iubeşte, pentru asta a votat cu Băsescu în două alegeri prezidenţiale la rînd. Pentru asta vrea să-l vadă înapoi la Cotroceni. Pentru asta n-a ieşit la referendum.

România care vrea să meargă înainte se sprijină, în acest moment, pe nişte procurori şi judecători. Li se spune „ai lui Băsescu”. Treaba e că Occidentul, UE şi NATO, Europa civilizată şi America sînt de acord cu procurorii şi cu judecătorii „lui Băsescu”. Occidentul, care a primit România la masa lui fiindcă România i-a cerut-o, vrea Domnia Legii. Vrea să vadă treaba terminată. Iar asta ar însemna ca flăcăii şi mîndrele care batjocoresc legea, siluiesc democraţia şi încearcă să deraieze ţara de la drumul e firesc, spre civilizaţie, să ajungă acolo unde merită, terminaţi. Cam ăsta ar fi nimicul pentru care Occidentul îl sprijină pe Terminat, dorind să-l vadă înapoi în funcţie. Cam ăsta e nimicul care ar trebui terminat, conform legii.

Şi nu va mai urma. Ce să urmeze?

Nu e nevoie să te hotărăşti. Nu e nevoie să sprijini pe nimeni. Nu e nevoie să auzi ce nu-ţi convine. Nu e nevoie să te întrebi, cinstit, de ce nu-ţi convine. Nu e nevoie de nimic.

Nu trebuie să spui că e puci. Nu e nici un puci. Nu trebuie să spui nimic de Iliescu. Ce-a fost, a fost, nu mai e. Nu trebuie nimic.

Nu e nevoie să votezi. Nu e nevoie să votezi cu mintea, nu cu viscerele. Nu e nevoie să susţii vreun candidat. Pentru că, aşa cum spuneam, nu e nevoie să te hotărăşti. Nu e nevoie să alegi tu, pentru tine. Ca să n-o facă alţii, pentru tine. Nu e nici o nevoie.

Ar fi, poate, nevoie să zici ceva de plagiat. Dar nu trebuie să spui că ar avea vreo legătură cu ceva. Cu ce să aibă? Mai are ceva vreo legătură cu ceva?

Nu e nevoie să înţelegi. Nu trebuie să înţelegi. Nu înţelege.

Nu e nevoie să înţelegi ce e adevărat şi ce nu e. Nu trebuie să faci efortul. E greu. Fără efort.

Trebuie să fie linişte. Să fie pace. Să fie bine. Un vot pentru liniştea noastră, ca în 1990. Atîta doar, că acum nu mai trebuie nici să votezi.

De ce să votezi? Ca să demonstrezi că exişti? Că ţara ta, a ta, există? Că merită să existe în UE? Că nu toţi înghit minciuna? Că nu toţi se dau la o parte? Ce tîmpenii!

De ce să votezi? Ca să trebuiască să alegi? E ceva de ales?

Şi ce-i aia UE? Nişte cocalari împuţiţi, aroganţi, escroci, pe mînă cu Băsescu. Sau prostiţi de Băsescu şi de slugile lui. În condiţiile astea, vrea cineva să mai stea în UE? De fapt, de ce ar fi vrut cineva în UE? Sau în NATO?

Poate cineva să-l susţină pe Băsescu fără să fie sluga lui? Sau idiot?

A! Nu trebuie să vorbeşti de Mafie. Ori nu există, ori sînt toţi mafioţi. Ce rost are? Ignoră.

Nu, pe bune, ce-am căutat în UE? Şi în NATO?

Dacă iese prost, o să ai curajul? Măcar în sinea ta? Să recunoşti de ce a ieşit prost?

Pentru că n-ai vrut altceva.

N-ai vrut să alegi, n-ai vrut să înţelegi că trebuie sa alegi, n-ai vrut să înţelegi ce să alegi. Ai vrut să te lase, naibii, în pace. Că n-are ce să se întîmple. Şi n-au mai lăsat pe nimeni în pace.

Pentru că n-ai vrut o ţară ca afară.

Ăia de-afară ţi-au zis ce vor. Tu n-ai vrut să înţelegi.

Nu era nevoie să citeşti nici textul ăsta. De ce l-ai citit? La ce ţi-a folosit? Mai e ceva de făcut? Să nu faci nimic. Sau, treaba ta. Faci ce vrei. E libertate. Încă.

O să ai curajul? Să recunoşti?

Că ai minţit?

N-ai vrut niciodată o ţară ca afară.

Ca întotdeauna, sincer, dragii mei,