Author Archives → Alexandru Hâncu

Miscarea de rezistenta. La progres.

Hai şi cu Internaţionala verde românească, atunci. Din Trafalgar în Carpaţi, cu cianura încetaţi. Europa să-nverzească, mineritul să se-oprească. Din România, la tot continentul: opriţi industria extractivă! Şi, în general, opriţi industria, că omoară planeta. Era şi timpul, de altfel. Sutele de români veniţi în Trafalgar Square din Londra ca să anunţe că „Revoluţia verde în Europa începe la Roşia Montană” au aruncat un impecabil arc peste timp. Perfidul Albion a dezlănţuit peste Lume blestemul Revoluţiei Industriale. România i-a căzut, şi ea, victimă, deşi, intelectual, s-a opus cît a putut, prin paseism, idilism, semănătorism. Ajunge. Păşunile să fie iar verzi. Natura să nu mai fie siluită. În Trafalgar, neosemanatorismul, frate cu neobiciclismul dîmboviţean, a dat de ştire fiarei industriale, în chiar bîrlogul din care a plecat să pustiască Pămîntul, că totul are o limita. Gata. De-ajuns.

Pe maleaguri britanice, fraţii noştri n-au ajuns mergînd pe jos, cu bicicleta, calul sau carul cu boi. Au ajuns cu mijloacele de transport create de revoluţia industrială. Au plecat spre lumea creată de capitalism, prin industrializare, nu fiindcă acolo ar fi mai bine, nu fiindcă acolo ar avea mai multe şanse decît acasă, ci doar aşa, de chestie. Odată ajunşi, au îmbrăţişat, evident, ecologismul. Noua pălărie pe care şi-a pus-o stîngismul occidental spre a continua lupta de clasa la modul cool şi emo. Clasa hipsteri contra clasa capitalişti. Morile de vînt şi blajinele animale de tracţiune, care sînt tot un fel de oameni, doar că nu cuvîntă, să fie repuse în drepturil lor fireşti, în locul motoarelor cu carburanţi fosili, care au declanşat dezastrul. De pe malurile Tamisei, ei n-au uitat de ţara lor. Dimpotrivă, au hotărît să o salveze. De corporaţii, de procesele industriale criminale. În primul rînd, de crima prin cianură, în scopul extragerii aurului. Procedeu lansat în 1887 de scoţianul John Stewart MacArthur, finanţat de fraţii Robert şi William Forrest. Vedeţi cum se leagă toate? Cîtă dreptate au avut compatrioţii noştri să iasă în Trafalgar Square, ca să anunţe că Revoluţia verde, pentru Europa, începe de la Roşia Montană!

Semnalul pe care îl dă ecologismul românesc, militînd, prin neobicislism şi neosemănătorism, pentru o lume curată, fără industrie, nu doar pe teritoriul atît de greu încercatei noastrei patrii, ci chiar în inima întunecată a industrialismului capitalist, la Londra, la New York şi în alte vizuini similare, este unul glorios. După cianură, urmează, inevitabil, gazele de şist. Altă monstruoasă crimă împotriva naturii. Înapoi la pajişti, înapoi la codrul verde, înapoi la rîu, la ram, la muntele semeţ, la cîmpia neatinsă decît de plugul bravului plugar, în deplină comuniune cu boii tractanţi. Om şi natură, înfrăţiţi, culegînd laptopu’ din copacul cu laptoape, smartfonu’ din tufa cu smartfoane şi bicicleta de pe ogorul mănos, unde sămînţa bicicletei a rodit bogat, fără îngrăşăminte chimice, doar cu bălegar. În fond, ce-aţi fi vrut să-şi dorească fraţii noştri? Nu doar pentru ei, ci pentru noi toţi.

ADMIN: Din motive tehnice, Blogary a fost offline aproape 20 de ore. Toate abonamentele vor fi prelungite cu trei zile.

Jos toti! Sus cine?

În sensul că jos tot, sus ce?

“Jos toţi” e minunat. “Sus nimeni” nu există. “Jos tot” e fabulos. “Sus nimic” nu există. Întotdeauna, în locul darîmaţilor vine cineva cu ceva anume. De pildă, USL cu guvernarea ei, după dărîmarea guvernului Boc de Piaţa Universităţii din ianuarie 2012, urmată de dărîmarea parlamentară a guvernului Ungureanu. Se spune că Piaţa 2013 nu e totuna cu cea din 2012. “Uniţi, salvăm Roşia Montană”, “Jos capitalismul”, “Nu corporaţia face legislaţia”, “Cianura omoară, sărăcia nu” sînt lozinci reale. Nu le-a inventat presa. Aparţin, toate, Pieţei 2013. Se spune că presa manipulează, că Piaţa 2013 n-are nici o treabă cu anticapitalismul. Că e o mişcare antisistem, împotriva întregii clase politice. OK. Atunci ce sistem, condus de cine, işi doreşte Piaţa 2013? Aceasta e chestiunea fundamentală.

Ignorînd toate lozincile care sînt, clar sau mai pieziş, anticapitalism, rămîne lozinca esenţială, generică: “Uniţi, salvăm Roşia Montană.” Este sloganul care defineşte mişcarea de protest. Nu aparţine vreunor marginali care ies cu o pancartă, fac iute poze, momesc cu ele presa şi-apoi dispar. De ce anume şi, evident, de cine anume trebuie salvată Roşia Montană? De extragerea aurului din zonă? De extragerea aurului cu cianuri? De extragerea aurului cu cianuri făcută de o corporaţie “rea”, nu de o corporaţie “bună”, dinspre Răsărit? De absolut toate corporaţiile? De contractele încheiate de guvernările de pînă acum? De contractele încheiate de orice guvernare, pe veci? Ce înseamnă, în mod precis şi concis, lozinca definitorie a Pieţei 2013: “Uniţi, salvăm Roşia Montană?”

Mai bine ceva, decît altceva!

Fiind o mişcare antisistem, împotriva întregii clase politice, răspunsurile la aceste întrebări definesc sistemul pe care şi-l doresc manifestanţii, cît şi oamenii pe care-i doresc la conducerea lui. Nu, sistemul gen “nu-mi pasă” condus de “mi se rupe” n-ar fi nimic nou. Există deja. Iar sistemul de tip “nici un sistem” condus de “nici un lider” nu se poate. Deci ce sistem, condus de cine? “Uniţi, salvăm Roşia Montană” e un mesaj mult prea vag. Pînă cînd manifestaţia nu va avea un mesaj unitar, precis şi concis, unicul rezultat concret va fi confuzia. Iar de confuzie profită, desigur, profesioniştii confuziei. Metodic, matematic, deloc comic.

Nu contează faptul că marea majoritate a demonstranţilor e formată din oameni de toată isprava. Dacă isprava lor nu e politică, e degeaba. Dacă, din naivitate, cred că nu iau parte la o mişcare politică, vor afla curînd, cu exactitate, cui i-a servit naivitatea lor. Dacă, în schimb, isprava lor e politică, şi anume, anticapitalistă, sigur că nu va fi degeaba. Va fi de balamuc. Pe ce variantă pariaţi? Nu orbeşte, ci ţinînd cont de realitate. Iar realitatea e că manifestanţii uniţi de Roşia Montană n-au spus niciodată unitar, pe o singură voce, la unison, ce doresc. Toţi vor o schimbare, dar foarte mulţi dintre ei nu ştiu să spună ce schimbare anume.

Nu mai votează, spunînd că n-au cu cine. S-au săturat să aleagă mereu “răul cel mai mic”, crezînd că mai rău de-atît nu se poate. Căci “răul cel mai mare” n-are cum să vină la putere şi fără voturile lor. Sînt convinşi că anticapitalismul nu duce la comunism, ci la capitalism bun, fără corporaţii. Cu IMM-uri sau unităţi meşteşugăreşti. Care fac, de pildă, oţeluri speciale, motoare de avion şi nave de mare tonaj din lemn, ştiuleţi şi coacăze, nu din minereuri extrase prin minerit. Care asigură schimburile comerciale internaţionale, de mare volum, cu bicicleta, pluta şi deltaplanul. Care produc şi comercializează în proporţie de masă, la preţuri tot mai mici şi la calitate tot mai bună, mărfuri de larg consum, de la medicamente şi plasme la computere şi maşini. Oţelurile din ştiuleţi, mai ales, ar fi ideale, ca şi componentele industriale din aur fără aur, adică din “aurul verde”, lemnul. A, ba nu, că şi copacii trebuie protejaţi. Oricum, nici plasma din cocean n-ar fi de lepădat, nici laptopul din trestie.

Mai bine într-un fel, decît într-alt fel!

Manifestanţii din Piaţa 2013 trebuie să spună: capitalism sau comunism? A treia cale nu există, e comunism treptat, în rate. Socialismul este etapa obligatorie spre comunism. Proprietatea întregului popor asupra avuţiilor subsolului nu este capitalism, este comunism. Infiltrat şi în capitalism, da. Fără corporaţii, capitalismul nu poate exista. Extragerea aurului fără cianuri nu se poate face, iar cianurarea corect făcută nu distruge mediul. România n-are capitalism, are feudalism cu internet. Vestul nu e totuna cu Estul. Ei ce aleg? Capitalism sau comunism? Vest sau Est? Cînd spun “jos”, ei ce vor “sus”? Şi pe cine?

Lozinca declanşatoare a Pieţei 2012 a fost “Privatizarea ucide”. Nu s-a pus niciodată problema privatizării SMURD. Dar enorma minciună cu privatizarea SMURD a fost luată drept adevăr, declanşînd “Revoluţia” din ianuarie 2012. Succes deplin: medicina românească a rămas comunistă, iar guvernarea care trebuia să introducă privatizarea în medicină a fost dărîmată. Peste cîteva luni, Preşedintele care a dorit privatizarea în medicină a fost suspendat, prin puci parlamentar. Iar oamenii de ispravă, antisistem, din Piaţa 2012, n-au ieşit la proteste cînd democraţia românească a fost călcată în picioare, batjocorită şi violată în grup.

Liderii emanaţi de Piaţa 2012 sînt prezenţi şi în Piaţa 2013. Ce chestie. Acum sînt împotriva puterii pe care au instalat-o. Remarcabilă versatilitate. Dar impecabilă consecvenţă: rămîn anticapitalişti. Deci comunişti. Atunci, ce este Piaţa 2013? Este, involuntar, masa lor de manevră? Sau este baza lor de putere? Răspunsul se obţine simplu: spunînd, precis şi concis, de ce anume şi de cine anume trebuie salvată Roşia Montană. Reiese, imediat, sistemul preferat: capitalism sau comunism. Şi, evident, cine-l va conduce. Fie că oamenii de ispravă înţeleg, fie că nu.

Kamikaze

Anonamente Kamikaze

Not to war, to pieces!

Visul Americii ţăndări (To war, or not to war III)

„Stan şi Bran”, „Bufoni”, „Amatori”, „Nişte greşiţi, în locul greşit” sînt doar cîteva dintre criticile presei americane la adresa lui Obama şi-a ministrului de Externe John Kerry. Cînd Wall Street Journal ajunge sa scrie despre “Preşedinţia tip Stan şi Bran”, e ceva! În urmă cu o lună, Bashar al-Assad era un monstru, iar Vladimir Putin era nemernicul fără scrupule care îl susţinea la ONU. Acum, Putin e campionul păcii, iar Bashar e un partener valabil de negociere. După „cea mai proastă zi a diplomaţiei americane şi occidentale de cînd se ţine socoteala” (Daily Telegraph, Londra), Putin oferea tîrgul care-l scăpa pe Obama de riscul înfrîngerii în Congres, luînd de pe masă intervenţia militară. „Măcelarul din Damasc” va preda armele chimice, în vederea distrugerii. Aşa, fără nici o intervenţie, cuvîntul dictatorului sirian şi cel al liderului de la Kremlin fiind suficiente. Putin a publicat şi-un editorial în New York Times, în care i-a explicat Americii lui Obama că e o ţară fără nimic excepţional, care trebuie să-şi vadă lungul nasului. Invocîndu-l pe Dumnezeu, Vladimir Vladimirovici a încheiat reamintind că Domnul ne-a creat pe toţi egali.

În numai o lună, Preşedintele Americii a încetat să mai fie cel mai important lider al lumii, devenind partener egal de negocieri cu Putin şi cu Bashar al-Assad. Obama şi Kerry au reuşit să rupă „relaţia specială” a Americii cu Marea Britanie. Să pună sub semnul întrebării viitorul NATO. Şi să dea de înţeles tuturor regimurilor „egale” cu democraţiile, de la înţeleapta dictatură filonucleară din Iran, la dictatura nucleară umanistă din Coreea de Nord, trecînd prin dictatura nucleară capitalistă, dar totuşi comunistă, de la Beijing, că nu riscă nimic. „Be afraid, be very afraid”, avertismentul clasic din filmele de acţiune, nu li se mai adresează lor. De ce să se teamă, şi anume, foarte tare? „Be afraid, be very afraid” li se adresează, acum, democraţiilor, pe care Putin le consideră egalele dictaturilor, fiindcă asta a înţeles el c-ar fi voia Domnului. Frumos. Nu în fiecare zi un preşedinte american face ţăndări credibilitatea Americii şi lasă Lumea Liberă de izbelişte.

Suprize anunţate

Totuşi, era previzibil. Reagan spunea că pacea, pentru America şi Occident, e posibilă pe două cai. Una e imediată: capitularea, cu dezastrul ulterior. Cealaltă e victoria obţinută prin luptă, în numele libertăţii. Cu răbdare, curaj, sacrificii, competenţă şi limpezime morală. Nu, dictaturile nu sînt egalele democraţiilor, prin Drept Divin. Există o vreme a diplomaţiei şi o vreme a armelor. Dacă nu e credibilă, ameninţarea armelor nu descurajează, ci incurajează. Pentru Obama, vremea armelor Americii a trecut. „America e de vină” a fost mesajul lui şi de boboc-senator, şi de candidat la Casa Albă, şi de preşedinte laureat cu Nobelul pentru Pace. Cît şi mesajul lui de candidat la realegere, atunci cînd, fără să-şi dea seama că microfoanele funcţionau, i-a transmis lui Putin că va fi mult mai flexibil în al doilea mandat. Iată: de la „linia roşie” cu armele chimice, la negocieri cu Bashar. Om de cuvînt, flexibilitate reală. Aşa da!

În fond, ce să facă? Să nu tragă o “linie rosie,” ştiind foarte bine că, după atîţia ani de campanie dezlănţuită a stîngii împotriva intervenţiilor americane din Afganistan şi din Irak, şi după realegerea unui preşedinte de stînga, care a promovat neintervenţia, publicul va fi vehement împotriva războiului? Să nu aştepte ca măcelul declanşat de Bashar să facă peste 100.000 de morţi pînă la „linia roşie” cu armele chimice, cînd opoziţia din Siria fusese deja infiltrată de islamişti? Să nu promită public, spre uşurarea adversarilor, că va fi o acţiune minoră, sau, cum a spus Kerry, „un efort incredibil de mic, gen limitat”? Potrivit criticilor lui Obama, un lider american lucid, cu experienţă, avînd colaboratori lucizi, cu experienţă, aşa ar fi procedat. Dar, înainte de orice, n-ar fi retras forţele americane din Irak. Pentru a putea lovi oricînd, masiv şi prin surprindere, un dictator ca Bashar, în caz că ignoră avertismentele. Pentru a împiedica Irakul să intre pe orbita Iranului, devenind un teritoriu prin care Bashar să poată primi, cu impunitate, întăriri de la aliaţii iranieni. Pentru a nu permite Iranului, care lucrează de zor la bomba atomică, să capete o poziţie regională dominantă, cu acces la Mediterană prin puntea Irak-Siria-Liban.

Golf şi şeptic

După discursul în care a anunţat că pasează Congresului responsabilitate războiului cu Siria, Obama a luat imediat coloana de limuzine şi s-a dus să joace golf cu vicepreşedintele Biden. De pe terenul de golf fusese adus, la insistenţele unei consiliere, să vadă şi acţiunea de comando care l-a eliminat pe Osama bin Laden. Barack a făcut cîteva poze în centrul de comandă, apoi a ieşit, în calitate de Comandat Suprem, să joace cărţi cu nişte colaboratori, lasînd vorbă să fie chemat dacă e ceva. Şepticul nu e de neglijat în lupta cu terorismul. Dincolo de aceste aspecte, Obama şi echipa lui sînt acuzaţi de incompetenţă crasă, peste cea din perioada lui Jimmy Carter, tot Democrat, de stînga, considerat cel mai incompetent preşedinte american.

Unii comentatori avansează, însă, altă variantă. Dinaintea primului mandat, Obama şi-a declarat, răspicat, obiectivul: „Transformarea fundamentală a Americii”. Nu şi-a ascuns poziţia foarte critică faţă de capitalism şi intervenţiile militare. Efectul politicilor lui Obama se încadrează, perfect, într-un program de subminare a capitalismului american, locomotiva economiei mondiale, şi-a capacităţii americane de intervenţie pentru apărarea şi extinderea democraţiei. O “Americă bună”, sărăcită prin socialism şi incapabilă să se opună dictaturilor, ar reprezenta, într-adevăr, o transformare fundamentală. Pentru întreaga omenire. Din această perspectivă, prestaţia lui Obama ar fi de o competenţă desăvîrşită. Din fericire, Carter a avut un singur mandat. Obama mai are trei ani şi patru luni din al doilea. Competenţă sau incompetenţă, aceeaşi concluzie: „Be afraid, be very afraid.”

Somn usor, vise adulte, seceri si ciocane multe

Wow girl, wow dude, anticapitalism! Cool!

Nu, calota de gheaţă arctică nu dispare. Se extinde. Baban. Nu, încălzirea globală nu există, de prin 1997 temperatura globală tot scade. Nu, „emisiile de carbon“ nu sînt totuna cu „emisiile de dioxid de carbon“, dar sună mai poluant, aşa, mai alarmant, mai militant. Nu, Premiul Nobel pentru film şi Premiul Oscar pentru ştiinţă nu sînt totuna cu Premiul Nobel pentru ştiinţă şi Premiul Oscar pentru film. Nu, ecologismul nu este ştiinţă. Ecologia este ştiinţă, ecologismul este politică anticapitalism. Bazată pe bazaconism. Nu, cianurarea nu omoară. Cianurarea făcută de cretini omoară, ducînd la accidente ecologice. Nu, corporaţiile nu sînt rele. Corporaţiile care fac lucruri rele sînt rele. Ia, cunoaştem şi lucruri bune făcute de corporaţii, gen iPhoane, iPoade, laptoape, plasme, bicle hoaţe, din materiale high-tech? Cum, astea nu se fac în şopronul din fundul curţii? WTF? Nu, prezumţia de vinovăţie nu e dovada vinovăţiei, după cum nici prezumţia de nevinovăţie nu e dovada nevinovăţiei. Nu, „Sărăcia nu omoară, cianura da“ nu este dovada unei inteligenţe funcţionale. Atît în context, cît şi în general. Da, politica anticapitalism este comunism.

Nope

Nu, profitul nu e rău. E ceea ce-ţi doreşti. E singura cale de progres. E uman. Dacă scazi, în fiecare lună, din salariul încasat cheltuielile obligatorii şi vrei să-ţi mai rămînă ceva şi pentru sufletul tău, atunci vrei profit. Asta înseamnă profit: încasări minus cheltuieli obligatorii, rezultatul mai mare ca zero. Şi vrei tot mai mult profit. Dacă spui că nu vrei, minţi. Dacă spui că e rău să vrei, eşti comunist. Deci minţi. Chiar dacă ai convingerea că nu minţi. Nu, socialismul ramîne etapa obligatorie spre comunism. Dacă spui că statul trebuie să decidă, echitabil, cît trebuie să cîştige fiecare, cît poate păstra fiecare din ce cîştigă cinstit, eşti comunist, deci minţi. De fapt, ai vrea să decizi tu cît ar fi echitabil să cîştige fiecare, după ce ţi-ai tras întîi cam cît consideri tu că ar fi echitabil să cîştigi tu. Iar statul să îţi dea fix ce vrei tu, echitabil. De pildă, echitabil ar fi să te pună statul pe tine şef, care tu ai fi mult mai bun, fiind şi vechi anticorporatist, dar totuşi corporatist, că iPhoanele şi iPoadele şi laptoapele alea cu care socializezi pe feisbuc nu sînt gratis. Da, ipocrizia există.

Niet

Nu, oamenii nu sînt răi. Nu, oamenii nu sînt buni. Sînt exact atît de buni sau atît de răi pe cît aleg să fie, în funcţie de ce înţeleg ei că e bine sau rău. Nu, manipularea nu este percepută ca atare de victimele ei. Motiv pentru care îi şi cad victime. Nu, iadul continuă să fie pavat cu bune intenţii. Sînt şi lucruri care, structural vorbind, nu se pot schimba. Nu, americanii nu sînt idioţi că scot petrol şi gaze de şist cu fracturarea hidraulică. Sînt mai prosperi. Nu, cu sistemul lor legal, juridic, dacă fracturarea hidraulică omoară oameni şi nenoroceşte natura, s-ar interzice. Nu, Gazprom nu este o companie americană, e din altă ţară. Adică o ţară diferită, exact.

Nu, să baţi cîmpii pentru că mulţi bat cîmpii şi vrei să atragi demograficul ăla şi să-l extinzi nu e politică editorială, e bătut cîmpii. I se spune şi propagandă. Ţeapă cu consecinţe dezastruoase pe termen lung, pentru întreaga societate. Nu, ignoranţa nu este o scuză. Nu, mişcările care se declară nepolitice sînt tot politice, urmărind să obţină schimbări politice. Nu, politica „post-materială“, idealistă, nu există decît în capul celor care şi-au rezolvat problemele materiale, ualei, dar ştiţi cum?, ghini di tăt, scăpînd de riscul dematerializării sub acţiunea diverselor lipsuri materiale (foame etc.). De unde şi saltul la politica post-materie. Le mai trebuie doar nişte voturi de la dumneavoastră, ca să stea şi mai beton cu materialul. Da, în loc să se topească, gheaţa polară continuă să se extindă. Deşi n-ar avea voie să o facă, din cauza încălzirii globale, temperatura globală continuă să scadă, neîntrerupt, de mai bine de cincisprezece ani. Da. LOL. Hai, comunism plăcut!

KAMIKAZE

Abonamente Kamikaze

To war, or not to war (II)

Curajul prafului în ochi

Încă puţin şi va fi declarată, oficial, vinovăţia lui Bush. Războiul rău purtat de Bush în Irak a întors opinia publică împotriva războiului bun propus de Obama în Siria. Coaliţia rea, de vreo cincizeci de state, strînsă de Bush a descurajat formarea coaliţiei bune dorite de Barack. „Doctrina Bush“ a zădărnicit înflorirea „doctrinei Obama“. Ce să faci? Chiar, ce să faci împotriva dictaturii?

Poţi să te predai. Sau poţi să lupţi. Victorie militară, ocupaţie, eliminarea liderilor şi structurilor dictaturii, democratizare impusă de America şi păzită, timp de generaţii, prin păstrarea unei prezenţe militare substanţiale. Germania de Vest, Italia, Japonia, de pildă. Poţi, după decenii de împăciuitorism, să opreşti expansiunea „Imperiului Răului“, adică URSS, şi să-l obligi la capitulare, ca să-i eliberezi coloniile de sub dictatură, mizînd pe democratizarea făcută sub lideri foarte populari, care s-au opus dictaturii, precum Lech Wałęsa, Václav Havel sau – de ce nu? – Ion Iliescu. Am glumit, ştim de ce nu Ion Iliescu. Poţi să convingi dictatori ca Franco sau ca Pinochet să accepte alegeri libere, chiar şi post-mortem, avînd garanţii că nu vor veni la putere noi dictaturi, ci forţe democratice, pe care le-ai ajutat să se închege. Ce faci, însă, cu dictaturile din ţări care nu sînt nici occidentale, nici occidentalizate cît de cît, nici interesate de vreo occidentalizare?

Bushismele

După atacurile de la 11 septembrie 2001, cu ţara în război cu terorismul islamic, Bush a schimbat doctrina americană de securitate. America nu va mai aştepta să-i fie adus războiul acasă, ci va opri inamicii acasă la ei. America nu va mai aştepta ca inamicii să aibă capacitatea să o atace, ci îi va împiedica s-o capete. Fiindcă democraţiile nu se războiesc între ele, America va răspîndi democraţia prin înlăturarea dictaturilor care luptă pentru distrugerea Occidentului fie deschis, fie mascat, prin finanţarea, instruirea şi găzduirea teroriştilor. După cucerirea imediată a Afganistanului (declarată de adversari „imposibilă“) şi înlăturarea regimului talibanilor, a fost întocmită lista de priorităţi: Irak, Iran, Coreea de Nord. „Axa Răului.“ La un an şi jumătate după dezastrul de la 11 septembrie, America şi aliaţii ei au invadat Irakul, cu scopul declarat al democratizării ţării prin schimbarea regimului politic (ţel fixat încă din 1998, printr-o lege adoptată de Congres şi semnată de Bill Clinton) şi al eliminării armelor de distrugere în masă irakiene.

În pofida noilor predicţii defetiste, de tip „Al doilea Vietnam“, victoria militară şi prăbuşirea regimului lui Saddam Hussein au fost obţinute în timp-record. Dar din ceaţa războiului nu s-a ivit vreun Wałęsa sau Havel irakian. Sigur, nici vreun Ion Iliescu. Şi nu s-au găsit stivele de arme de distrugere în masă, garantate de marile servicii de informaţii din Vest. Aşa încît stînga occidentală, în frunte cu democraţii americani, şi-a văzut de plan: transformarea Irakului, în ochii publicului, în noul Vietnam. Saddam n-avea arme de distrugere în masă, deci era om bun, iar războiul a fost criminal şi ilegal, deşi fusese aprobat de Congres. N-a contat că s-au găsit arme chimice, dar nu în cantităţi industriale. Că Irakul, de bine, de rău, şi-a înjghebat un fel de democraţie şi are guverne alese. Că Libia lui Gaddafi s-a speriat, a recunoscut subit că avea un program nuclear secret şi l-a anulat. N-a contat nimic. „Bush a minţit, copiii au murit!“ Atît.

Obamismele

„Preşedintele planetei Pămînt“ (aşa l-a elogiat Cristian Tudor Popescu, în noaptea primului triumf electoral) şi autorul marelui hit editorial „Curajul speranţei“, Obama a schimbat doctrina americană de securitate. Unu: politica externă slujeşte interesele electorale ale preşedintelui. Doi: cuvintele preşedintelui vor fi de-ajuns ca să aducă pacea. Normal, avînd Premiul Nobel pentru Pace. Luat căci…? A, da: criticase dur, în campanie, intervenţionismul lui Bush, „hărţuirea“ altor ţări de către America, militînd pentru retragere şi neintervenţie. În 2012, în a doua campanie, Obama a tras o „linie roşie“ pentru Siria: armele chimice. Ghinion. Declaraţia menită să-i consolideze imaginea de campion al păcii prin diplomaţie abilă, dar fermă, a devenit un bumerang. Bashar al-Assad, cultivat îndelung de emisarii lui Obama, elogiat drept „viteaz reformator“ de Hillary Clinton, a fost acuzat în 2013 că a folosit arme chimice. Linia roşie pe care Obama a tras-o singur şi nesilit de nimeni, pentru cîştig electoral, ducea direct la război. Ce a făcut Obama? Ce face întotdeauna. A minţit, pasînd responsabilitatea altora.

„Nu eu am tras o line roşie. Lumea a tras o linie roşie cînd guvernele reprezentînd 98% din populaţia lumii (…) au aprobat interzicerea armelor chimice (…). Congresul american a tras o linie roşie cînd a ratificat acel tratat (…). Credibilitatea mea nu este în joc. E în joc credibilitatea comunităţii internaţionale, a Americii şi a Congresului.“ Declaraţie făcută în Suedia, în prezenţa premierului Fredrik Reinfeldt, de liderul Lumii Libere, Barack Hussein Obama. Dar „Bush a minţit, copiii au murit“. Mărturii, şi nu puţine, apărute încă din 2003 vorbeau despre convoaie de camioane trimise din Irak în Siria, chiar înaintea ofensivei americane, simultan cu zeci de zboruri spre Damasc, cu avioane pline de butoaie marcate cu „cap de mort“. În 2007, aviaţia israeliană a distrus o instalaţie nucleară nedeclarată din Siria, construită de nord-coreeni. În 2008, în condiţii de secret total, peste 500 de tone de minereu de uraniu au fost evacuate din Irak în Canada. Fuseseră găsite după invazia americană, la sud de Bagdad, în centrul irakian de cercetări atomice de la Tuwaitha. Presa a fost anunţată de-abia, hăt, după finalizarea evacuării. (va urma)

KAMIKAZE

Abonamente Kamikaze

To war, or not to war…

Triumful competenței

Trebuia să vezi ca să crezi: Barack Hussein Obama justificîndu-şi planul de-a ataca Siria exact cu aceleaşi argumente invocate de George Walker Bush în cazul Irakului. Un dictator criminal, care a folosit arme chimice împotriva propriului popor. Riscul ajungerii acestor arme în mîinile teroriştilor, ameninţînd, astfel, securitatea Statelor Unite. Riscul periclitării prietenilor şi partenerilor Americii, vecini cu ţara dictatorului criminal. Riscul de-a încuraja, prin neintervenţie, alţi dictatori să folosească arme de distrugere în masă, batjocorind tratatele de neproliferare. “To war!” a zis Obama. La război, căci asta înseamnă “acţiuni militare” împotriva Siriei.

La război împotriva “Măcelarului din Damasc”, Bashar al-Assad, la fel cum Bush chemase la război împotriva “Măcelarului din Bagdad”, Saddam Hussein. La război cu liderul Partidului Renaşterii Arabe Socialiste din Siria (“Baas” înseamnă “Renaştere”), după războiul lui Bush cu liderul Partidului Renaşterii Arabe Socialiste din Irak. Vlăstare gemene, din aceeaşi tulpină, crescută după cel de-al Doilea Război Mondial. Detalii care nu se menţionează, căci n-au, fireşte, vreo legătură cu socialismul (aşa cum nici naţional-socialismul, adică nazismul, n-a avut, nu?), dictaturile din Siria şi din Irak folosind termenul doar aşa, în lipsa altuia mai bun, cît şi în scop clar de întinare. La război, aşadar, în numele aceloraşi idei pentru care Bush a fost demonizat şi batjocorit fără milă, fără încetare, fără jenă de Barack Obama, de vicepreşedintele Joe Biden, de ministrul Apărării Chuck Hagel, de ministrul de Externe John Kerry, de fostul ministru de Externe Hillary Clinton şi de ceilalţi corifei ai stîngii americane, din Partidul Democrat, pînă să preia ei şi puterea executivă. De rîsul lumii, ar zice unii.

Mergem pa, pa!

Greşit. De fapt, e vorba de competenţă desăvîrşită. Înainte de-a mai juca un golf cu Joe Biden, Obama a precizat, în istorica sa chemare la război, că e “conştient” de faptul că este “Preşedintele celei mai vechi democraţii constituţionale din lume.” Ceea ce ar putea deschide o interesantă discuţie despre democraţiile neconstituţionale, cum se descurcă ele în neconstituţionalitatea lor democratică, sau în democratica lor neconstituţionalitate. Dar nu asta contează. Războiul lui Obama tînărul n-are nici o legătură cu războiul lui Bush tînărul. Spre deosebire de predecesorul său, care, constituţional, a cerut acordul Congresului (Parlamentului) pentru războiul cu Irakul, şi Obama a cerut, constituţional, acordul Congresului. Dar nu neapărat ca să-l obţină, aşa cum a făcut Bush în 2002. Lovitura de maestru ar fi să nu-l obţină.

Căci, între timp, Obama a lăsat America fără “relaţia specială” cu Marea Britanie, axa Washington-Londra, coloana vertebrală a “Lumii Libere”, de la Roosevelt şi Churchill încoace. C-o fi fost gestul simbolic de-a returna un celebru bust al lui Churchill, pe care guvernul britanic i-l împrumutase lui Buşulică pe termen nedefinit, pentru Biroul Oval (şi tupeul de-a nega faptul, indicînd o copie plasată altundeva în Casa Albă), c-or fi fost alte sfidări la adresa Regatului sau doar incapacitatea lui Obama de-a convinge publicul britanic de necesitatea războiului cu Siria, 88% fiind împotrivă, cert e că Parlamentul de la Londra i-a dat cu flit, prin intermediul premierului David Cameron, ieşit, ca fraierul, la înaintare. “Oh, no! Not to war!”, au zis, majoritar, parlamentarii. Nu la război.

Castanele din foc

Cameron ar fi primul premier britanic neîngăduit de parlament la război, dar nu despre competenţa lui e vorba. Nici despre faptul că “The New York Times”, ziar care i-a făcut, neostoit, campanie lui Obama, a reprodus online o postare pe Facebook revendicată de Hafez al-Assad jr., unsprezece anişori, fiul lui Bashar. Textul îşi bate joc de Barack la modul “na, atacă dacă te crezi tare”, dîndu-i şi lecţii de democraţie. Cu deplină competenţă, spre a reface imaginea Americii, atît de grav afectată sub Bush, Obama a debarasat America de sprijinul militar al Marii Britanii. În plus, şi Germania i-a dat cu flit, lăsîndu-l cu fosta putere colonială din Siria, Franţa socialistului Hollande, 31% popularitate în sondaje. Despre ONU, evident, nici nu putea fi vorba, graţie Rusiei, furnizoarea de armament a lui Bashar şi deţinătoare de bază năvală în Siria, cit si Chinei comuniste. Deci e simplu. Dacă şi Congresul SUA respinge războiul, în ton cu opinia publică, nu-i vina lui Obama.

El a vrut să-l oprească pe Bashar: după aproape doi ani şi jumătate de masacru convenţional, cu peste 100.000 de victime, i-ar fi declarat şi război, avînd dovezi certe, dar totuşi discutabile de către unii, despre armele chimice. Însă poporul şi Congresul n-au vrut. Dacă, însă, Congresul aprobă, va fi un război strict limitat, cumpătat, de la distanţă, fără trupe, fără intervenţia masivă, disproporţionată şi eşuată din Irak. Bashar va fi eliminat cu rachete bine ţintite, iar “Primăvara Arabă” va triumfa şi în Siria, prin alegeri libere. Disputate, gen, ca în Egipt, între Partidul dictaturii islamice şi Partidul dictaturii militare, în lipsa altor forţe democratice. Politic, e geniu pur. Dacă Bashar ar fi îndrăznit vreun măcel cu Bush la putere, în 2002, 2003, 2004, 2005, 2006, 2007, 2008, în aşteptarea şi apoi în prezenţa masivei, disproporţionatei şi eşuatei intervenţii americane în Irakul vecin, e o întrebare inutilă. Medicul oftalmolog Bashar al-Assad, specializat la Londra, îşi execută măcelul din martie 2011, pe fondul retragerii obamiste din Irak. Pînă cînd? (va urma)

KAMIKAZE

Abonamente Kamikaze

Partidul comunist crestin si democrat

Originalitate în tot şi-n toate

Sînt oameni şcoliţi, luminaţi. Susţin cu hotărîre că nu sînt comunişti, ba dimpotrivă. Dar nu ratează vreo ocazie să critice capitalismul. Deschid, invariabil, cu formule elegante: “Lasă, mă, că şi capitalismul ăsta…” sau “Da, mă, m-am lămurit şi cu capitalismul ăsta…” Urmate de revărsări somptuoase de sofisme. Faptul că aspectele reprobabile ale capitalismului, pe care le invocă, sînt opera socialismului inoculat în capitalism nu îi preocupă. Le scapă detaliul că etatismul este socialism.

Afirmă că sînt pro-occidentali. Dar de cîte ori vine vorba despre Occident, nu uită să spună că Occidentul e de vină. Dar mai ales America. Pentru toate relele. Rusia şi China sînt opţiuni net superioare.

Nu reuşesc să priceapă diferenţa dintre egalitatea şanselor şi egalitatea rezultatelor. Prima produce societăţi libere şi prospere, fiind singura formă de egalitate posibilă între oameni. Cealaltă, fiind imposibilă (prin înzestrarea naturală inegală a fiecăruia faţă de oricare altul, lucru imposibil de schimbat), produce comunism, garantînd mizeria şi inegalitatea. Exact ca în “Ferma animalelor”: toate animalele sînt egale, dar unele sînt mai egale.

Bine, nici Obama n-o pătrunde pe asta, el înţelegînd că “Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii” e un îndemn la eliminarea inegalităţii veniturilor, prin aspră impozitare progresivă. Conform “Manifestului Partidului Comunist”, Karl Marx şi Friedrich Engels. Dar Obama e preşedintele american cu cele mai multe zile de concediu din istorie, are şi Premiul Nobel pentru Pace, nu-i simplu muritor.

Ta-da-da-daaaam…

Sînt incapabili să observe că socialismul şi comunismul nu sînt lucruri diferite, ci etape ale aceluiaşi proces. Scriptura comunistă spune clar: socialismul e etapa obligatorie spre comunism. E copilăria comunismului. Social-democraţia e tot socialism, doar că avansează treptat, metodic. Iar centru-dreapta e tot stînga.

Spun că sînt creştini. Dar cred că apariţia capitalismului în Occidentul creştin a fost un accident, putea să apară oriunde. Detaliul că doar în capitalism cineva poate face avere ajutîndu-şi semenii să trăiască mai bine, producînd, la concurenţă, bunuri şi servicii cerute de public, la preţuri tot mai scăzute şi la calitate tot mai bună, nu-i tulbură. Nici ideea că nu banul e sursa tuturor relelor, ci iubirea de bani, adică important e ce face omul cu banii cîştigaţi cinstit. Poate industrii noi, nesubvenţionate, ci rentabile, locuri de muncă noi, tot mai bine plătite, treburi din astea.

Nu-i perturbă nici faptul că fără respectarea contractelor, capitalismul nu poate funcţiona. Adică fără legi percepute ca fiind drepte, morale. Morala respectivă fiind absolută, nu relativă. Nu-i frapează ideea că să ajuţi pe cineva cu bani din buzunarul tău e nobil, iar să ajuţi pe cineva cu bani din buzunarul altuia e furt. Chiar dacă i se spune protecţie socială. Generozitatea creştinească e un gest individual, de conştiinţă. Nu e confiscare impusă de stat, prin impozite. Cerinţa de-a nu rîvni la ce a dobîndit altul cinstit, legal nu-i emoţionează. Lupta de clasă e morală, gen.

Pam-pam-pam-paaaam…

Evident, se declara democraţi. Sînt ferm convinşi că în Egipt, de pildă, s-a dat o lovitură de stat militară împotriva democraţiei. “Un om, un vot, o dată şi gata” li se pare un model în regulă. Venirea la putere, prin alegeri, a unui partid care are ca scop, deloc secret, instaurarea unei dictaturi este perfect rezonabilă, căci reflectă voinţa poporului, liber exprimată.

Dar ei nu înţeleg diferenţa dintre democraţie şi dictatura majorităţii. Normal, doar ţine de morala absolută, nu relativă. Nu orice societate, nu orice cultură, nu orice religie oferă morala absolută de care are nevoie democraţia modernă, ca să existe. Democraţia modernă creată tot în Occidentul creştin. De nişte creştini. Pură întîmplare, desigur.

Ca oameni şcoliţi, luminaţi, nu ratează nici o ocazie de-a forma, cu atenţie, opiniile publicului, luptînd constant, multimediatic, în scris şi prin viu-grai, pentru democraţie, economie de piaţă, integrare în Occident. Prin reciclarea tuturor şabloanelor consacrate de Adevărul, România Mare, ziarul Azi şi, desigur, Televiziunea Română Liberă, în epoca lor de glorie. Nu înţeleg că asta fac. Nu înţeleg de ce li s-ar spune că ei sînt, de fapt, Partidul comunist creştin şi democrat. În mod evident, e o aberaţie desavîrşită. O tîmpenie absolută. Aşa ceva n-are cum să existe. Sigur că nu. Nu?

articol preluat din Kamikaze

Comunismul hipsteric se intoarce, mereu

“Elysium”: pentru comunistul din tine

“Oamenii era săraci. Ei trăia pe Pămînt. În cocioabe, nu direct pe pămînt. Capitaliştii era bogaţi şi trăia, toţi, pe staţia orbitală Elysium, că pe Pămînt se stricase aerul. Din vina la capitalişti, cu poluarea şi încălzirea globală care le face ei. Pe Elysium, care era ca un inel, de se învîrtea şi făcea gravitaţie, cu atmosferă, cu tot, capitaliştii avea de toate. Piscine, grădini, ditamai vilele. Numa’ gagici mişto la piscină, ţoale de firmă, ceasuri originale, toate calitative, nu fake, toate băuturile, toate mîncările. Înainte să omoare oamenii care încerca să intre clandestin pe Elysium, ei asculta muzică simfonică. După aia ordona să tragă cu rachete în navetele spaţiale cu care venea oamenii, săracii. Şi omora oamenii. Ăia care mai scăpa, îi prindea cu roboţii şi îi trimitea înapoi pe Pămînt, la cocioabele din aerul ăla, stricat.”

“Oamenii voia să vină pe Elysium nu la lux, vile, piscine, gagici, mîncările care era toate acolo şi care ei n-avea, ceasuri calitative, alea. Oamenii venea să scape de boli. Capitaliştii de asta era ei cei mai criminali. Avea, nenorociţii, maşini care vindeca toate bolile, imediat, dar la oameni nu le dădea. Ţinea fabricate, gata, toate maşinile care să vindece toţi oamenii, şi le păstra. De-ai dreacu’, să moară oamenii. De criminali ce era, care sînt ei de capitalişti. La sfîrşit, se vede clar: era toate maşinile acolo, în depozite, dar le ţinea doar pentru ei şi nu le dădea. Nici măcar la copii. Cum a vrut o doamnă, şi un nenorocit n-a lăsat-o să-şi vindece fetiţa, că n-avea cetăţenie pe Elysium.”

Sculaţi, voi oropsiţi, orbital, ai soartei 

“Maşinile era ca un pat care puneai în el omul bolnav. Trecea cu nişte raze peste om, se vedea boala pe un ecran, şi cînd trecea iar cu razele peste om, îl vindeca. Zece secunde, maxim. Automat, de orice boală. Decît maşina singură, fără doctori. Care trebuie să le dai şpagă, sau bani la privat, că unii nu mai stă la stat, de criminali şi nesătui ce e. În loc să muncească cinstit, pe cît le dă statul, care e pentru oameni, nu împotriva la oameni. Capitaliştii era, aproape toţi, albi. Şefu’ la guvernu’ capitalist nu era, dar el, nefiind criminal, Jodie Foster, care era complect criminală, uneltea să-l dea jos, cu cel mai complect criminal capitalist, tot alb şi ăla. Matt Damon, care era om, fusese mare nenorocit, legendă, de la exploatarea capitalistă. Însă renunţase la crima organizată şi muncea la uzină. Capitaliştii avea roboţi foarte deştepţi, cu mîini şi picioare, dar nu îi băga la muncit, ci folosea oameni, doar ca să îi exploateze.”

“Într-o zi, Matt Damon s-a iradiat rău din cauza la exploatarea din uzină. Ca să scape, s-a întors la criminalii organizaţi, care ajungea băieţi buni dacă nu era în capitalism, să-i strice. Criminalii i-a promis bilet la tratament pe Elysium, clandestin, dacă îi ajută să fure, la el în creier, tot ce informaţie avea în creier cel mai complect criminal capitalist, venit pe Pămînt în inspecţie. Matt îl saltă cu băieţii, îi fură tot din creier, dar slugile la Jodie Foster, rasişti din Africa de Sud, îi pune pe fugă. Pe fugă, băieţii îşi dă seama că ăla avea în creier un soft de făcut toţi oamenii de pe Pămînt cetăţeni pe Elysium, ca să se vindece complect gratis de toate bolile. Pînă la urmă, ajung pe Elysium, se bat cu ăia, Matt bagă softul din creier, toţi oamenii sînt cetăţeni, fetiţa se vindecă, Pămîntul primeşte gratis toate paturile automate de vindecat automat toţi oamenii, dacă nu le strică. Matt moare, dar fără jertfe nu este dreptate la oameni.”

Vizionare plăcută

“Elysium” e SF-ul cu Matt Damon pentru comunistul din tine. Un film-parabolă. Elysium este America. Tehno-patul tămăduirii totale este “ObamaCare,” sistemul de asigurări medicale de tip socialist, pentru popor, introdus de Barack. Capitalismul reprezintă capitalismul. Pe care Obama şi colegii din Partidul Democrat vor să-l rezolve, pentru ca America, liderul lumii capitaliste, să nu mai fie rea, ci bună. Deci socialistă, lăsînd capitalismul fără lider. Oamenii de pe Pămînt, care n-au voie în Elysium, sînt puzderia de imigranţi ilegali, mai ales mexicani, pe care obamiştii ar vrea să-i naturalizeze automat, cum sar graniţa, cu “ObamaCare” gratis, învăţămînt moca, alocaţii cu toptanul, pentru voturile cu care Partidul Democrat să poată extirpa capitalismul. Dînd exemplul “corect”, pentru toată lumea încă liberă. Stilul folosit în redarea intrigii filmului descrie nivelul de sofisticare al comunistului pe care de-alde Obama trebuie să-l găsească în tine, pentru succes planetar. Da, inclusiv în ţara ta.

“Elysium” e un film de la Hollywood (prost, filmologistoidistic vorbind, dar ce ştiu eu) pe care megastarul Matt Damon n-avea cum să-l refuze. Comunismul hipsteric alege bine, Matt era ideal. Mămica lui, profesor universitar, fostă soţie de broker, e comunistă. A fost hipsteriţă încă din anii ’60. Hipioată. Se enervează că Matt e o rotiţă în angrenajul capitalist. Că apare pe coperţi de reviste cu reclame care fac oamenii să cumpere lucruri de care n-au nevoie. Normal. Cu un plan ştiinţific, obligatoriu, s-ar produce doar ce-i trebuie poporului, eliminîndu-se risipa şi dezumanizarea prin consumerism. Lenin, Stalin, Mao ar aproba. Sigur, copiii nu pot fi judecaţi pentru păcatele părinţilor. Pot fi judecaţi pentru păcatele lor. Comise repetînd şi păcatele părinţilor, considerate virtuţi. Aşchia nu sare departe de gard, gen. Hollywoodul s-a gîndit că sigur ţi-ar plăcea un SF comunist, cu Matt Damon. Doar comunismul e viitorul luminos, cum zicea şi marele autor de science-fiction N. Ceauşescu. Treaba lor. Dacă în tine există sau nu un comunist, o comunistă, e strict treaba ta. Ţine de inteligenţă, bun-simţ, luciditate, lipsă de ignoranţă. Bref, ţine de nehipsterism.

Text preluat de pe Kamikaze

Abonamente Kamikaze

Recensamintul si mormintul (II)

România azi, că mîine…

Pentru ca o populaţie să nu scadă, fiecare cuplu ar trebui să aibă doi copii, care să-şi înlocuiască apoi mămica şi tăticul. Aşadar, fiecare femeie ar trebui să nască doi copii. În fapt, e nevoie de mai mulţi. Pentru specialiştii în demografie, cel mai clar indicator privind evoluţia unei populaţii este rata fertilităţii. Doi copii de fiecare femeie înseamnă o rată de 2. Există, însă, o mortalitate infantilă inevitabilă, şi nu toate cuplurile pot avea copii. Ca populaţia să nu scadă, rata fertilităţii trebuie să fie de 2,1.

Chestiile astea cu cifre sînt plictisitoare. Dar sînt esenţiale. Lumea reală funcţionează după legi precise, care nu ţin cont de demagogie, de minciuna prin omisiune, de ignoranţă, de ticăloşia politică. Rata fertilităţii de 2,1 este pragul de înlocuire a populaţiei. Peste prag, populaţia creşte. Sub prag, populaţia scade. Odată instalată, scăderea are loc pe termen lung, de cîteva generaţii. Nu poate fi oprită rapid, în cîţiva ani. Cînd rata fertilităţii coboară la 1,3, specialiştii spun că începe “spirala morţii”, declinul ireversibil al unei populaţii. În România, rata fertilităţii este de 1,31. Mai e puţin. Infim de puţin  pînă la spirala morţii, nu a vieţii.

La vie en rouge

Pentru stînga, realitatea nu contează. Ştiinţa, legile firii, n-au nici o importanţă, stînga îşi fabrică propria ştiinţă, independentă de realitate. De cîte ori n-aţi auzit, de pildă, de imensa ameninţare a dispariţiei omenirii prin suprapopulare şi epuizarea resurselor? Ca să salveze omenirea, stînga trebuia să intervină umanist, promovînd controlul populaţiei. Logic, nu? E interesant de observat, totuşi, că întreaga populaţie a Pămîntului din 2013 ar încăpea pe teritoriul statului american Texas. La o densitate a populaţiei mai lejeră decît cea din Paris. Uitaţi-vă pe harta lumii cît reprezintă suprafaţa Texasului. E loc suficient pe Pămînt, slavă Domnului! Cînd n-o mai fi, există, încă din 1969, tehnologia călătoriei spre alte planete.

Da, dar ce te faci cu resursele? La nivelul actual, ar fi suficiente pentru vreo zece miliarde de oameni, nu pentru şapte, ca în prezent. Iar nivelul folosirii resurselor a crescut mereu, de-a lungul istoriei. Deşi se declară unicul vector al progresului, stînga exclude tocmai progresul. În ultimele trei secole, toate previziunile apocaliptice, despre epuizarea resurselor, de la hrană la energie, au fost infirmate, absolut toate. Ca să fie băgată în seamă, băgînd lumea în sperieţi, stînga “uită”, fără excepţie, de creativitatea oamenilor. De tehnologiile noi, de metodele noi care apar tot timpul, dacă sînt lăsate să se dezvolte liber, pe o piaţă liberă, nu planificată. Mai puţini oameni şi mai puţină libertate înseamnă, inevitabil, mai puţină creativitate şi mai puţină prosperitate. Stînga e de părere că nu contează.

Rien de rien…

O rată a fertilităţii de 1,3 înseamnă cu vreo 40% mai puţini oameni în fiecare generaţie. Mai puţini nou-născuţi decît cruci noi în cimitire. Contează sau nu contează?  Contează sau nu contează că, într-o singură generaţie, vor fi cu 40%  mai puţini adulţi capabili de muncă? Deci capabili să susţină bugetul, pensiile, sănătatea? Adaugînd şi emigraţia, e nenorocire. Contează?  Nu, pentru stînga nu contează. Se vor ocupa specialiştii. Vor creşte, masiv, impozitele. Deja o fac. Apoi vor aduce forţă de muncă ieftină din ţările care au surplus de populaţie. Luaţi tabelul ţărilor lumii, după rata fertilităţii. Uitaţi-va la cele cu rata clar peste 2,1, potenţialele furnizoare de populaţie. Gîndiţi-vă dacă v-ar plăcea să trăiţi acolo. Apoi gîndiţi-va cît de uşor s-ar adapta la modelul european oamenii proveniţi de acolo. Şi cum s-ar schimba respectivul model.

Dacă ajungeţi la concluzia că ar fi mai bine, totuşi, ca românii să fie mai mulţi, atunci gîndiţi-vă ce-ar trebui să se întîmple. Astfel încît copiii să fie doriţi, consideraţi o binecuvîntare, nu un obstacol, nu o frînă. Astfel încît ţinta fiecărui cuplu să fie de cel puţin doi copii. Cel puţin doi. Nu vă lăsaţi derutaţi de faptul că şi în Vest natalitatea e în declin marcat. Nu ne ajută cu nimic. Sînt mult mai bogaţi, deci pot alege de unde îşi aduc forţa de muncă. Vor lua de la noi în continuare, cît le va conveni. Gîndiţi-vă ce-ar trebui să se întîmple ca natalitatea să crească, nu să scadă şi mai mult, iar emigraţia să fie frînată, nu accelerată. Dacă răspunsul e de stînga, adică să ia statul nişte măsuri economico-sociale serioase, urgent, de la buget, atunci mai gîndiţi-va. La realitate. Realitatea e că dezastrul demografic al lumii euroatlantice, nu doar al României, este, exclusiv, opera stîngii. Dreapta n-a băgat în cap nimănui, niciodată, că se poate şi fără familie şi copii. Nu dreapta a creat mecanismele, practicile şi convingerile care distrug natalitatea. Nu capitalismul ne-a adus la catastrofă.

Text preluat de pe Kamikaze

Recensamintul si mormintul

România azi, că mîine…

În sfîrşit, veşti bune pentru elite! De fapt, excelente: România chiar este în catastrofă demografică! Iar dacă mai merge un pic aşa, procesul va fi ireversibil, adică România va dispărea! Bun, nu formele de relief, doar populaţia care o face să se cheme România. Avînd în faţă ultimul Recensămînt (cu majusculă, fiind unul istoric), elitele ţării pot, în sfîrşit, jubila! Încă un pic, şi nu vor mai trebui să trudească pe brînci, din zori pînă în noapte, pentru poporul lor. Prin stingerea lui, vor scăpa de toate grijile. Că este aşa, o demonstrează tăcerea.

Aţi remarcat vreun potentat năvălind la televizor cu faţa marcată de panică, scăldat în sudori reci, fluturînd paginile Recensămîntului şi avertizînd că ne ducem dracului? “Fraţilor, băăăi, oameni buni, cu politicile astea, aplicate, în tîmpenie, de-aproape un sfert de secol, chiar ne ducem dracului! Trebuie altceva!” Aţi observat vreun expertolog, din binecunoscuta galerie, sărind cu acelaşi mesaj? Nu. Dovadă că, pentru elitele noastre, Recensămîntul a depăşit aşteptările cele mai optimiste. Ciocul mic, joc de glezne, tragere profesionistă de timp, praf aruncat meseriaş în ochi şi victoria finală e asigurată. Mai ales ciocul mic, nici un cuvînt despre adevăr. O să fie suficient timp de sărbătorit după ce România va fi dusă la groapă.

Hora veseliei

Sigur, elitele nu sînt derutate de micile golănii ale Recensămîntului. Experţii Institutului Naţional de Statistică (INS) raportează doar vreo 725.500 de compatrioţi emigraţi. Dar tot ei au grijă să spună că nu sînt decît vreo 30% din numărul real. Adăugînd restul de 70%, rezultă totalul îmbucurător de aproape 2,5 milioane. Dacă n-au ajuns deja trei milioane, foarte curînd vor fi mai mulţi decît atît. Ăsta e trendul, şi cu trendul nu te joci, se inversează în generaţii. Cealaltă componentă a catastrofei este natalitatea. Foarte îmbucurătoare şi ea, dacă nu cumva şi mai îmbucurătoare.

Numărul copiilor de pînă la 14 ani este, oficial, mai mic decît numărul pensionarilor de peste 64 de ani. Ceea ce garantează că nu vor exista destui adulţi care, din veniturile lor, să alimenteze bugetul. De pildă, bugetul pensiilor de stat. Care este o schemă piramidală. Da, fix Caritas. Doar că durează hăt, decenii. Cînd nu mai există destui cotizanţi, se prăbuşeşte. O vreme, merge cu împrumuturi, fie externe, fie de la generaţiile viitoare, prin deficit bugetar. Apoi, cînd datoriile nu mai pot fi plătite, gata. La fel şi pentru restul bugetului, sănătate, educaţie etc. Iar asta, doar de la natalitate, fără emigraţie. Fără emigraţia din populaţia activă, evident. Din forţa de muncă.

Două fire, două paie

INS urcă populaţia activă la vreo 11 milioane. Experti occidentali spun nouă milioane. Hai, la pace, zece. Ar înseamnă că România a pierdut cam echivalentul unui sfert din populaţia activă. Aproape unu din patru cetăţeni capabili de muncă. Încă odată: unu din patru! Catastrofal e prea puţin spus. E epocal! La fotbal, dacă intri cu opt băieţi, că n-ai de-o echipă întreagă, iar adversarul, care nu e vreun prost, are unsprezece, ai dat-o-n gard, chiar dacă joacă Messi la tine. Dar ce să caute Messi la o echipă obligată să joace în opt, fiindcă i-au fugit jucătorii, de bine ce le era? Şi n-are nici juniori, ca să-şi refacă efectivul? În schimb, are datorii pe care nu le poate plăti.

Emigraţia catastrofală şi natalitatea catastrofală din România au aceleaşi cauze. E vorba de aşteptările înşelate, timp de aproape un sfert de secol. În esenţă, sînt trei: prosperitate, siguranţă, încredere în viitor. Fiindcă nu le-au putut avea acasă la ei, milioane de români cinstiţi au plecat, în masă, spre ţări unde le pot avea. Capitaliste, ţările, că asta face capitalismul real, nu fictiv: oferă mai multă prosperitate, mai multă siguranţă şi mai multe speranţe de viitor decît orice alt sistem.

Ia Ciuleandra la bătaie

Batjocoriţi de ţara lor, milioane de români cinstiţi au plecat spre ţări unde să poată scăpa de sărăcie muncind, unde să simtă că sînt apăraţi de lege şi unde să vadă semne că poate fi şi mai bine. Dacă nu pentru ei, măcar pentru copiii lor. Printre străini, dacă acasă nu s-a putut. În sărăcia, corupţia şi lipsa de speranţe din România, natalitatea s-a prăbuşit cu mult sub pragul de înlocuire a populaţiei. Pînă la punctul în care fenomenul riscă să fie ireversibil.

“Dacă e aşa, atunci ăia, deştepţii ţării, elita, conducătorii şi expertologii de la televizor, de ce n-au zis? Cît de ignorant sau cît de prost trebuie să fii ca să nu înţelegi? Iar dacă înţelegi, cît de ticălos să fii ca să taci? Să nu spui public adevărul,  pînă se schimbă lucrurile în bine, pînă nu e prea tîrziu? Nu, n-are cum să fie aşa.” Sigur că nu. Ciocul mic, tras de timp, praf în ochi. Stors tot ce se poate stoarce din ţara asta. Pus banii în conturi din străinătate. Eventual, cumpărat deja reşedinţa din străinătate. Copiii la studii, sau aranjaţi cu joburi, în străinătate. Vorbit şi pentru avion privat. Perfect. Cînd vine momentul, pa!  (va urma)

Preluare din Revista Kamikaze