Posts Tagged → Papa Ioan Paul al II lea

Maximilian Kolbe: sfântul martir în fața nazismului

„În noaptea aceea am întrebat-o pe Maica Domnului ce se va alege de mine. Atunci a venit la mine ținând două coroane, una albă, cealaltă roșie. A întrebat dacă sunt dispus să accept oricare dintre aceste coroane. Cea albă însemna că va trebui să perseverez în puritate, și cea roșie că ar trebui să devin un martir. I-am spus că le accept pe amândouă.” – Maximilian Kolbe

Maksymilian Maria Kolbe, născut Rajmund Kolbe, a fost beatificat pe 17 octombrie 1971, și canonizat de Biserica Catolică pe 10 Octombrie 1982, ca Sfântul Maximilian Kolbe – de către Papa Ioan Paul al II-lea – și declarat martir al carității. Este sfântul protector al dependenților de droguri, prizonierilor politici, familiilor, jurnaliștilor, prizonierilor și mișcărilor pro-viață. Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit „Sfântul Protector al Greului Nostru Secol”.

S-a născut la 1894 în Zduńska Wola, pe atunci parte a Imperiului Țarist, ca al doilea copil al lui Julius Jolbe și Maria Dabrowska. Tatăl său era etnic german, iar mama sa poloneză. În 1907, Kolbe decide să se alăture Ordinului Franciscan, și în 1910, după urmarea unui seminar în Lwów, îi este permis să intre în noviciat. Și-a depus primele jurăminte în 1911, și jurămintele finale în 1914, la Roma, când a adoptat numele Maximilian Maria, arătându-și venerația pentru Fecioara Maria. În 1918, a fost hirotonisit preot.

La un an după, în 1919, se întoarce în independenta Polonie unde a devenit foarte activ în promovarea venerării Fecioarei Maria. Fondează și supraveghează mânăstirea de la Niepokalanów, de lângă Varșovia, un seminar, o stație radio și alte câteva publicații și organizații. Între 1930 și 1936, și-a dus munca de misionariat în Japonia, unde a înființat o mânăstire lângă Nagasaki, un seminar și un ziar în japoneză. Mânăstirea rămâne în picioare și astăzi.

Al Doilea Război Mondial

La invazia nazistă a Poloniei, 1939, Kolbe se afla la mânăstirea de la Niepokalanów. Pe măsură ce naziștii se apropiau de oraș, Kolbe a fost unul dintre puținii frați care au rămas la mânăstire, unde a înființat un spital temporar. Când orașul a fost asaltat de naziști, Kolbe a fost arestat pe 19 septembrie, dar eliberat la 3 luni după, pe 8 decembrie. A refuzat să semneze Deutsche Volksliste, document care i-ar fi acordat drepturi similare unui cetățean german, dacă și-ar fi recunoscut sângele german pe care-l avea din partea tatălui său. La arest, a spus:

„Curaj, fiilor mei. Nu vedeți că plecăm într-o misiune? Ne plătesc drumul în urma tocmelii. Cât noroc! Ce trebuie să facem acum este să ne rugăm bine ca să salvăm cât mai multe suflete posibil. Haideți, atunci, să-i spunem Sfintei Fecioare că suntem mulțumiți, și că poate face cu noi orice dorește”.

Din primul moment al întoarcerii din prizonierat, Kolbe a început să organizeze un adăpost pentru 3000 de refugiați polonezi, dintre care 2000 evrei: „Trebuie să facem tot ce ne stă în puteri să îi ajutăm pe acei nefericiți care au fost alungați din casele lor și privați de lucrurile cele mai de bază. Misiunea noastră se află printre ei în zilele care vin”. Călugării au împărțit tot ce aveau cu refugiații: adăpost, haine și mâncare.

În acest timp, Kolbe se ocupa și de un radio la care denunța crimele naziștilor. Inevitabil, comunitatea orașului a căzut rapid sub suspiciunea nazistă și a început să fie supravegheată mai îndeaproape. În 1941, Kolbe a publicat o ediție a „Cavalerul Imaculatei” în care a oferit o critică virulentă naziștilor:

„Ce putem face și trebuie să facem este să căutăm și să servim adevărul atunci când l-am găsit. Conflictul real este unul interior. Mai departe de armatele de ocupație și hecatombele de lagăre de exterminare, există doi dușmani ireconciliabili în adâncurile fiecărui suflet: bine și rău, păcat și iubire. Și la ce bune victoriile pe câmpul de luptă dacă noi înșine suntem învinși în cele mai lăuntrice părți ale ființei noastre?”

La scurt timp după asta, Kolbe a fost arestat în februarie 1941. A fost trimis pentru o scurtă perioadă la închisoarea Pawiak din Varșovia. Acolo aflăm de la un martor că un gardian SS, văzându-l pe Kolbe cu veșmintele de călugăr și cartea de rugăciuni, l-a întrebat dacă crede în Hristos. Kolbe a replicat „da, cred”. Gardianul l-a lovit. A continuat s-o facă și să repete aceeași întrebare, la care primea mereu același răspuns. Imediat după, veșmintele franciscane i-au fost luate și i s-a oferit o uniformă de prizonier.

În mai, același an, a fost transportat la Auschwitz, unde a devenit prizonierul 16670. A fost pus la muncă, ceea ce însemna căratul de blocuri de piatră pentru construirea zidului crematoriului. A fost supravegheat de Krott Sângerosul, care l-a ales pe Kolbe ca victima sa favorită. De la martori aflăm că Maximilian își accepta tratamentul cu un calm desăvârșit. Le spunea colegilor săi de suferință: „Maria îmi dă putere. Totul va fi bine”.

În acest timp, îi scria mamei sale:

„Dragă mamă,

La sfârșitul lunii mai am fost transferat la Auschwitz. Totul este bine din partea mea. Stai liniștită în privința mea și a sănătății mele, fiindcă bunul Dumnezeu este peste tot și alimentează totul cu dragoste. Ar fi bine să nu îmi scrii până nu vei primi alte vești de la mine, fiindcă nu știu cât de mult voi sta aici. Salutări cordiale și sărutări, cu afecțiune.

Rajmund”

Odată, Krott l-a pus pe Kolbe să care cele mai grele scânduri, până s-a prăbușit. L-a bătut apoi fără milă și l-a lăsat întins în noroi. Colegii prizonieri l-au luat și l-au mutat într-un loc unde s-a putut recupera. În iulie 1941, trei prizonieri apăreau ca dispăruți din lagăr și, ca pedeapsă, s-a dat ordinul ca 10 oameni să fie aleși pentru a fi înfometați până la moarte într-un buncăr subteran. Când unul dintre bărbații aleși – Franciszek Gajowniczek – a început să strige: „Soția mea! Copiii mei!”, Kolbe s-a oferit voluntar să-i ia locul.

Un ofițer nazist a replicat „ce vrea porcul ăsta polonez?” Maximilian a arătat cu degetul către Franciszek Gajowniczek și a repetat: „Sunt un preot catolic din Polonia. Aș dori să-i iau locul, fiindcă el are o soție și copii”. Surprins, ofițerul a acceptat schimbul oferit de Kolbe. Gajowniczek va supraviețui Auschwitzului și va fi prezent la beatificarea lui Kolbe din 1971. Va spune:

„Nu i-am putut mulțumi decât cu ochii. Eram uimit și cu greu îmi puteam da seama ce se întâmplă. Imensitatea faptei: eu, condamnatul, o să trăiesc și altcineva, de bunăvoie și voluntar, își dă viața pentru mine – un străin. E ăsta un vis? Am fost dus înapoi la locul meu fără să am ocazia să îi spun nimic lui Maximilian Kolbe. Eram salvat. Și îi datorez faptul că v-am putut spune toată asta. Vestea s-a răspândit repede prin lagăr. A fost prima și ultima oară când un asemenea incident s-a întâmplat în întreaga istorie a Auschwitzului.”

În buncăr, Kolbe avea să devină liderul prin rugăciune al oamenilor condamnați la moarte. Bruno Borgowiec, prizonier polonez, a fost un martor la cele întâmplate, ca ajutor al omului de serviciu și interpret în buncărele subterane:

„La fiecare inspecție, când aproape toți ceilalți erau întinși la podea, Părintele Kolbe era văzut îngenunchind sau stând în centru, în timp ce se uita voios în ochii oamenilor SS. Părintele Kolbe nu a cerut niciodată nimic și nu s-a plâns, mai degrabă i-a încurajat pe restul, spunând că fugarii ar putea fi găsiți și atunci ei toți ar fi eliberați. Una dintre gărzile SS a remarcat: preotul e într-adevăr un om grozav. Nu am văzut niciodată pe nimeni ca el.”

După două săptămâni de stat în celulă, Kolbe era încă în viață. Fiindcă gărzile doreau să golească celula, a fost executat cu o injecție letală. La canonizarea sa, Papa Ioan Paul a II-lea – el însuși martor al invaziei naziste a Poloniei – a spus:

„Maximilian nu a murit, ci și-a dat viața pentru fratele său”.

Putin: pretul inconstientei, pretul indolentei, pretul decadentei

Trezirea la realitate

Enormă îngrijorare, de cînd cu Ucraina, că stă să izbucnească un nou Război Rece! Cum ar veni, preţ de aproape un sfert de secol, teza că Războiul Rece s-ar fi încheiat a fost înghiţită pe nemestecate, cu deplină inconştienţă. Un război se încheie cu victoria uneia dintre tabere. Dar ce victorie e aceea care îi ţine la putere pe foştii agresori? Cum s-ar fi democratizat, de pildă, Germania, Italia şi Japonia cu naziştii, fasciştii şi militariştii rămaşi la butoane? Minunat, desigur. După prăbuşirea Imperiului Sovietic, în Rusia a rămas la putere aceeaşi clică. În loc de democraţie, Rusia a primit, vorba lui Putin, “democraţie controlată”. Adică borfaşocraţie. Iar în  loc de economie de piaţă, a primit neofeudalism, bazat pe export de resurse naturale. Un model care are nevoie, mereu, de noi resurse şi de noi supuşi. Deci de expansiune. A durat ceva, dar iată: sub Putin, expansiunea Rusiei Imperiale se reia.

Vinovat de ce se întîmplă în Ucraina este, fără discuţie, Putin. Dar Vladimir cel Mare, cum probabil se alintă singur, încordîndu-şi muşchii în oglindă, la bustul gol, n-ar fi mişcat dacă n-ar fi avut cum. După ce Reagan, Thatcher şi Papa Ioan Paul al Doilea au învins URSS, liderii occidentali au îmbrăţişat, cu entuziasm, ideea că Războiul Rece s-a terminat. Şi gata, o să fie bine. Timp de aproape un sfert de secol, au crezut că doar diplomaţia, bunele intenţii, comerţul şi cocoloşirea Moscovei prin cooptare în organisme precum G8 vor transforma Rusia într-un partener rezonabil.  Dividendele păcii puteau fi încasate, reducînd masiv cheltuielile militare, întărind dependenţa de resursele Rusiei şi renunţînd la contactul cu realitatea.

Începem să vedem că toate acestea n-au făcut decît să dea borfaşocraţiei răgazul să-şi revină din şocul destrămării URSS, doar pentru a-şi dori, pe faţă, refacerea Imperiului. Cu ani de zile în urmă, Puţin declara că dispariţia Uniunii Sovietice a fost cea mai mare catastrofă a secolului XX. De ce Occidentul nu s-a trezit de atunci? Simplu. Din dorinţa, nemăsurată, de-a crede în ficţiunea unei lumi în care “istoria s-a terminat” iar planeta se va îndrepta, de la sine, către democraţie şi prosperitate, sub faldurile globalizării. Adică din inconştienţă, din indolenţă, din decadenţă. Cînd acestea devin, majoritar, liniile de forţă ale politicii occidentale, eşecul e asigurat.

Cum să nu fi avut Putin curajul să intre în Crimeea, văzînd că liderii din Vest, în frunte cu Obama, declară “încălzirea globală” drept cea mai mare ameninţare la adresa omenirii? Cum să nu rîdă mulţumit, văzînd că Occidentul şi-a ales ca teme majore de dezbatere politică legalizarea căsătoriilor gay, drepturile animalelor sau interzicerea extragerii petrolului şi gazelor de şist? Cum să nu radieze de mîndrie ştiind că Uniunea Europeană depinde, în proporţie de peste o treime, de gazele ruseşti? Şi cum să nu creadă că poate face orice, fără teamă, aflînd că Obama a redus, în 2014, efectivele militare americane sub nivelul de dinaintea celui de al Doilea Război Mondial? După ce, în anii ’80, forţele SUA erau dimensionate să poată susţine simultan, cu succes, două conflicte majore, pe două teatre diferite de război (de pildă, cu URSS şi cu China) şi încă un conflict mediu (America Centrală, Orientul Mijlociu)…

Iar pe lîngă Putin mai sînt şi colegii de la Beijing, şi colegii de la Teheran, şi colegii de la Fenian, şi toţi satrapii şi nesănătoşii care visează la glorie şi expansiune, prin distrugerea Occidentului. Cam cît de timoraţi se simt ei, acum?… Trezirea la realitate, după aproape un sfert de secol de comă autoindusă, riscă să fie extrem de dură. S-a pierdut enorm de mult timp, în numele unor aberaţii. Din fericire, Occidentul, adică lumea civilizaţiei, nu a barbariei, încă mai are atuuri decisive. Dar cu cît va întîrzia revenirea la gesturile şi politicile de bun-simţ, cu cît va continua să se agaţe de ficţiune, în loc să coboare cu picioarele pe pămînt, cu atît consecinţele inconştienţei, indolenţei şi decadenţei vor fi mai tragice.