Candidat numit pe baza sondajelor? Furculite si spaghetti!

Atât PDL cât şi MRU afirmă că, indiferent de numele câştigătorului din competiţia internă a PDL, candidatul la preşedinţie va fi desemnat pe baza sondajelor.

Nu e clar de ce mai există atunci o competiţie în PDL, Ungureanu e mult peste orice membru al partidului. Dar se poate argumenta că prezidenţiabilii PDL n-au avut şansa să se prezinte ca atare în spaţiul public, iar în ianuarie-aprilie vom vedea la sondaje ce şi cum.

Să nu avem iluzii: contează muşchiul politic şi europarlamentarele. Povestea cu sondajele e praf în ochi.

Chiar dacă în mod sincer se va încerca identificarea candidatului cel mai bun pe baza sondajelor, vor exista nişte dificultăţi mari dar nu foarte evidente la prima vedere.

Câteva exemple (voi folosi nume reale nu ca aluzie, ci pentru ca discuţia să nu pară teoretică) :
1. Transfer imperfect între candidaţi
Sondaj în martie: „Cu cine aţi vota la prezidenţiale?”
18% spun MRU.
12% spun Predoiu.
(Suma: 30%).
MRU e asumat drept candidatul oficial. Însă… e posibil să ajungem la următoarea situaţie: după ce Predoiu renunţă la candidatură MRU nu ajunge la 30%, ci la 24%. Jumătate din susţinătorii lui Predoiu sunt oameni cărora nu le place de MRU, ci care l-ar prefera pe Antonescu sau care, mai degrabă decât să voteze MRU, ar sta acasă. În schimb dacă MRU ar fi cel care ar renunţa la candidatură, Predoiu ar urca la 28%, pentru că aproape toţi votanţii potenţiali ai lui MRU ar face tranziţia către noul candidat al opoziţiei unite.
2. „Capcana Stolojan”
În contextul în care un candidat al opoziţiei s-ar confrunta cu un candidat PSD în turul doi, poziţionarea electoratului PNL e importantă. Electoratul terţiar, cel care nu este implicat direct în turul doi, decide câştigătorul în fiecare scrutin prezidenţial din 1992 încoace.
Acest aspect a fost ignorat atunci când s-a finalizat Alianţa DA. În sondajele de la începutul anului 2004, Stolojan > Băsescu. Foarte târziu în toamnă s-au făcut simulări apropo de ce s-ar întâmpla în turul doi. S-a descoperit atunci cu oroare că Stolojan ar fi învins clar de către Năstase, pentru că electoratul PRM – al treilea ca mărime – ar fi stat acasă. În acest context a fost nevoie de candidatura lui Traian Băsescu, care putea impulsiona pe vadimişti cu un mesaj anti-corupţie mai credibil.
În termenii de peste câteva luni, problema de mai sus ar putea suna astfel: (repet, numele şi procentele sunt strict ca exemplu)
Predoiu 16%
MRU 10%
Electoratul PNL îl preferă pe MRU lui Predoiu. Numai că nimeni nu se gândeşte să măsoare opţiunea lor în sondaje.
Predoiu este selectat drept candidatul opoziţiei, ajunge în turul doi şi pierde lamentabil, pentru că electoratul PNL nu îl susţine. O candidatură a lui MRU, pe coordonatele de mai sus, ar fi însemnat victorie în turul doi, pentru că PNL-iştii l-ar vota.
3. Factorul timp
Situaţia se poate schimba total în lunile care trec până la alegeri. Candidatul preferat de public poate avea probleme „de dosar” de care se va afla abia prin octombrie. Atitudinea electoratului PNL faţă de un potenţial tur 2 fără Antonescu se poate schimba. Candidatura PSD nu e anunţată – în cazul în care va fi una aparte va exista un deranj mare pe „dreapta”. Un rezultat prost al PNL la europarlamentare poate duce la o revoltă internă şi o candidatură nouă, care va schimba dinamici. PDL are vulnerabilităţi asemănătoare. Ce e adevărat şi plauzibil în februarie poate fi absurd şi inutil în octombrie.
În consecinţă, decizia e mai complexă decât pare. Iar opoziţia de azi are o tradiţie nefericită în folosirea sondajelor. Denumirea „ARD” a fost selectată pe baza unui sondaj în care fusese respinsă de 75% din participanţi – dar era cea mai puţin proastă dintre opţiunile propuse ( http://www.blogary.ro/comentariu/cum-a-fost-ales-numele-alianta-romania-dreapta/ ) . Prigoană a fost selectat candidat la primăria capitalei tot pe baza unor sondaje, lucru admis public de Elena Udrea şi pentru care încă îşi pune cenuşă în cap.
În realitate, decizia nu se va lua pe baza sondajelor. Şi nici n-ar trebui să se ia aşa. O candidatură e o decizie politică, ceea ce înseamnă responsabilitate pentru cei care o propun. Nu se motivează cu sondaje sau strict cu sondaje. Politicienii şi partidele, prin acţiunile lor, schimbă situaţia din sondaje, nu invers.
În alte cuvinte, sondajele măsoară dar nu au o funcţie de previziune; sunt unelte, nu soluţii sau rute strategice. A determina numele unui candidat strict pe baza sondajelor este echivalent cu a-ţi întreba furculiţele şi lingurile ce fel de spaghetti ar trebui să cumperi de la supermarket.

Alti prezidentiabili decat MRU – situatia actuala si dileme

În urmă cu câteva săptămâni am scris despre situaţia lui MRU ca prezidenţiabil al opoziţiei (http://www.blogary.ro/editorial/mru-in-sondaje-sageata-fara-arc/).

Am început cu MRU şi acolo m-am şi oprit, pentru că în percepţia publică ceilalţi posibili candidaţi ai opoziţiei ocupă un spaţiu infim.

Asta în sine nu este o problemă majoră: în toamna lui 2008, tot cu un an înainte de alegeri, Antonescu era într-o situaţie similară sau mai rea iar în primul tur a obţinut 20%.

Până acum câteva zile, lucrurile stăteau astfel:

– Toţi membrii marcanţi ai PDL erau, din punct de vedere al încrederii, sub MRU sau Traian Băsescu sau Antonescu sau Ponta sau Oprescu sau Iohannis sau chiar Tăriceanu.

– Emil Boc a anunţat că nu va candida.

– Nu e clar de ce Isărescu ar repeta experienţa nefericită din 2000. Nu există semnale publice că s-ar decide să candideze, sau că ar face-o din partea opoziţiei (dacă aş fi în locul lui aş accepta doar o ofertă de la PSD).

– Eugen Tomac nu poate candida întrucât nu va avea vârsta necesară conform Constituţiei decât prin 2016.

– Videanu are o mică problemă cu DNA şi oricum era irelevant sociologic vorbind.

– Alte nume vehiculate în ultimii ani (T. Baconschi, A. Papahagi, Sever Voinescu, Cristian Diaconescu, Cristian Preda) nu există în sondaje ca opţiune spontană.

– Scenarii testate de ARP, în care Vasile Blaga este candidatul PDL, îl duc la 7%, mult sub scorul partidului.

Pachetul de informaţii de mai sus nu este un diagnostic cu privire la performanţa unui candidat sau unor candidaţi ai opoziţiei în 2014, ci doar relevă faptul că punctul de pornire este slab.

În acest peisaj au apărut candidaturile la nominalizarea PDL. Predoiu şi Falcă apar amândoi din penumbra, fiind perfect integraţi în peisajul de mai sus. Un element interesant este următorul: campania pentru obţinerea nominalizării va fi un test major de marketing şi comunicare. Dacă până în decembrie se aude în continuare în principal de Ponta, Antonescu, USL, PSD, etc. campania a fost dusă exclusiv în interiorul PDL iar aceste luni au fost parţial risipite. N-ar fi un dezastru – până la urmă nu toţi românii aleg între Falcă şi Predoiu, ci doar membrii PDL, iar până la alegerile propriu-zise ar mai fi aproape un an – dar vorbim despre o şansă de a-şi face reclamă. Sau, măcar, de a intra în conştiinţa publică drept posibil preşedinte (fiecare dintre ei).

PMP nu există în discuţie. În puţinele luni care au trecut de la apariţia partidului nu s-a reuşit promovarea unui prezidenţiabil. Alegerea lui Eugen Tomac drept lider al partidului – un om care nu poate candida în 2014 – a fost o mişcare neinspirată în perspectiva alegerilor din toamna anului viitor.

Un cu totul alt mod de a citi lucrurile este că partidul îşi asumă un rol secundar pe scena politică la prezidenţiale. Fuziunea cu FC despre care se vorbeşte intens e naturală. În contextul în care opţiunea fuziunii cu PDL nu există, e chiar obligatorie. Când eşti o organizaţie fără prea multă putere, alianţele în care nu eşti motorul principal sunt utile. Pierde candidatul? E vina lui. Câştigă candidatul? Tu ai depus munca de care era nevoie pentru reuşită, tu ai fost motivul real al victoriei.

În concluzie, suntem înaintea unei perioade de cumpănă care se va încheia cu „mene, mene, techel, ufarsin” (numărat, cântărit, împărţit/distrus). Supravieţuitorii nu vor fi cei performanţi, ci cei care sunt cei mai performanţi. În lunile următoare, potenţialii prezidenţiabili ai PDL vor lupta cu imaginea lui MRU. Altcineva pe scenă nu prea se află.

Concluzii dupa septembrie: situatia prezidentiabililor

Postarea are două părţi: prima poate fi citită mai lejer, a doua este un pic mai complicată şi recomand abordarea ei cu cafea / ţigară / orice alt viciu personal care măreşte producţia de serotonină. Niciuna din părţi nu necesită diplome de sociologie, ci un pic de bun simţ statistic.

Partea 1, mai uşurică:

În urmă cu două săptămâni (http://www.blogary.ro/editorial/mru-in-sondaje-sageata-fara-arc/) scriam despre MRU că în ceea ce priveşte opţiunea de vot la prezidenţiale: „[El] a început o lentă dar evidentă creştere: 9% în februarie şi aprilie, 11-12% în iunie şi acum”. În acelaşi articol scriam şi că „aproximativ 10% din românii aflaţi în ţară sunt fani MRU. Au încredere mare sau foarte mare în el, l-ar vota la prezidenţiale indiferent ce şi cum. Aici se află 1,6 milioane voturi, insuficiente pentru ajungerea în turul doi, dificil de protejat fără o organizaţie solidă care să fie prezentă în toate secţiile de votare.”

Ultimul sondaj INSCOP privind intenţia de vot la prezidenţiale pune parţial sub semnul întrebării afirmaţiile de mai sus: MRU scade, nu mult dar semnificativ. Motivul? Unul menţionat în articolul de acum două săptămâni în chiar ultima frază: „apariţia altor candidaţi ai opoziţiei (ex. Predoiu) e o vulnerabilitate majoră.” Mai clar spus, o treime din votanţii PDL au devenit conştienţi de faptul că în curând partidul îşi va nominaliza un candidat propriu, au renunţat la MRU şi au început să numească în sondaje lideri PDL (nu Predoiu ci Emil Boc sau Elena Udrea). De asemenea, o feliuţă de votanţi potenţiali ai lui MRU au început să se axeze spre alte opţiuni posibile (Isărescu).

Partea 2, ceva mai complicată:

Indiferent că vorbim de oamenii hotărâţi să voteze la prezidenţiale (6,5 milioane) sau de toţi cei care au o părere (12 milioane), lucrurile stau aproape la fel când îi întrebi pe respondenţi care este prima lor opţiune:

Antonescu 26%

Ponta 24-25%
MRU 8-11%

Traian Băsescu (!) 6-7%

Restul: sub 6% fiecare, 30-36% în total.

Ce se află la „restul”? Candidaţi marginali (Diaconescu, Vadim) şi rezervoare electorale care ar putea fi activate. Cei care optează instinctiv pentru Oprescu, de exemplu – dacă favoritul lor nu candidează, ei ar vota cu Ponta, cu altcineva sau ar sta acasă? Problemele mari de reorientare sunt la PNL (4% din cei care au o opţiune la prezidenţiale merg pe mâna lui Iohannis sau Tăriceanu mai degrabă decât Antonescu) şi evident la opoziţie. Dar să presupunem că toată lumea se reorientează pe linie de partid, fără ezitări. Atunci bazinul maximal devine:

Candidatul PSD (Ponta + Oprescu + Geoană) 34%

Candidatul PNL (Antonescu + Iohannis + Tăriceanu) 30%

Candidatul Opoziţiei (MRU + Băsescu + Udrea + Boc + cei care optează pentru Isărescu) 24%

Diaconescu + Vadim 8%

Neclar 4%

Opoziţia non-PPDD-istă are două sarcini dacă nu vrea să vadă turul doi din fotolii:

a) să-l prindă din urmă pe Antonescu. Asta-i partea mai uşoară.

b) să găsească un candidat care să atragă

– susţinerea PDL

– susţinerea celor care îl susţin pe MRU (cel mai simplu chiar prin numirea sa drept candidat oficial)

– susţinerea celor care şi acum îl preferă pe TB oricărui candidat (600 mii voturi!).

Dacă se ratează o ţintă din acestea trei, fie prin existenţa a doi-trei candidaţi ai „dreptei”, fie prin demobilizarea unui segment din cele trei, Antonescu ar putea păşi cu uşurinţă în turul decisiv.

O dilema strategica pentru Victor Ponta

Să zicem că eşti Victor Ponta. Ce ar însemna susţinerea lui Crin Antonescu la prezidenţiale?

În 2014, liderul PNL ar câştiga prezidenţialele. Forţa organizaţională combinată a PSD şi PNL n-a fost învinsă decât o singură dată în ultimele decenii (turul doi din 2009), într-un set de circumstanţe greu de repetat.

În 2016 au loc alegeri parlamentare şi mandatul tău de prim-ministru se încheie. Va lua un partid 50%+1 din mandate? Aproape imposibil în sistemul actual de vot. Crin Antonescu ar avea atunci două opţiuni:

1. Premier de la PNL sau PDL şi deci o coaliţie guvernamentală care exclude PSD. În această situaţie şansa ta de a rămâne preşedinte PSD se reduce spre zero („nu mai avem acces la resurse, idiotule, de ce n-ai ştiut să negociezi??” – exact ce i s-a întâmplat lui Tăriceanu în 2008).

Dar hai să zicem că rămâi totuşi liderul PSD. Vei aştepta în opoziţie timp de trei ani alegerile prezidenţiale din 2019. Aceste alegeri au toate şansele să fie mult mai dificile pentru tine decât o candidatură la cele din 2014:

Antonescu, acum: prăbuşire lentă şi vizibilă.

Antonescu, în 2019: preşedinte în funcţie.

PNL şi PDL, acum: nu au accesul la resurse.

PNL şi PDL, în 2019: acces total la resurse.

Tu, acum: poţi lua măsuri populiste pentru a-ţi mări capitalul electoral.

Tu, în 2019: rupt total de robinetele puterii.

PSD, acum: la butoane.

PSD, în 2019: flămând şi disperat. Mulţi primari trecuţi neoficial la PDL sau PNL.

De asemenea, nu există nicio garanţie că popularitatea ta în 2019 va fi mai mare decât acum. De fapt, este extrem de improbabil să fie *şi mai mare*.

2. O altă opţiune pentru Antonescu în 2016 este să te pună pe tine prim-ministru. Te gândeşti, evident, că vei candida la prezidenţiale în 2019. Apar însă probleme:

– Timp de trei ani vei avea un preşedinte ostil, care se pregăteşte de al doilea mandat şi te-a identificat drept oponentul principal. Prin comparaţie, disputele de acum cu Traian Băsescu sunt meciuri amicale.

– Preşedintele ţării poate cere în orice zi o conferinţă de presă în prime-time în care să expună cel mai mic act de corupţie comis în timpul guvernării tale.

– Pentru preşedinte va fi uşor să instrumenteze o moţiune de cenzură împotriva ta. Prin comparaţie, un referendum de demitere s-ar putea întoarce împotriva ta (şi în favoarea lui) într-un mod decisiv.

– Orice evoluţie negativă a economiei se răsfrânge asupra ta, scăzându-ţi şansele de a ajunge la Cotroceni.

– Nici în acest scenariu nu există nicio garanţie că popularitatea ta în 2019 va fi mai mare decât acum. De fapt, este extrem de improbabil să fie *şi mai mare*.

Din perspectiva PSD, nu există nicio garanţie că Antonescu ar putea fi manevrabil după 2016. De fapt, dacă aş fi Crin Antonescu prima mea grijă ar fi să construiesc o structură sau alianţă care să mă susţină în 2019 cu şanse mari de succes şi care să nu includă PSD (întrucât n-aş vrea să fiu şantajabil sau dependent de social-democraţi).

Nu este exclus ca Victor Ponta să susţină o candidatură a lui Crin Antonescu în 2014, dar cu condiţia să nu vadă această dilemă strategică.

MRU in sondaje: sageata fara arc

Pentru că tot se vorbeşte de prezidenţiabili, hai să vedem cum stă cel mai vizibil din afara USL:

1. Câţi români au încredere mare sau foarte mare în MRU?

Sondajele din 2012 arătau aşa:

CSOP: 29% imediat după ce a devenit prim-ministru, 19% la sfârşitul anului.

IMAS: 25% imediat după ce a devenit prim-ministru, 13% la sfârşitul anului.

(altă poveste la CCSB: 28% imediat după ce a devenit prim-ministru, 25% la sfârşitul anului).

În 2013 a avut loc o stabilizare sau, în funcţie de cifrele pe care vrem să le folosim, scăderea a continuat dar s-a încetinit.

Problema lui MRU era că a ratat o şansă colosală în perspectiva prezidenţialelor. De la o cotă de încredere dublă faţă de Traian Băsescu, MRU a ajuns în urma acestuia.

Dar încrederea contează mai puţin decât opţiunea de vot:

2. Să luăm întrebarea (fără listă de candidaţi): „Cu cine aţi vota la prezidenţiale?”

În vara lui 2012, cei care spuneau „MRU” erau 11-15% din românii aflaţi în ţară.

În ultimele luni ale anului MRU a ajuns la 5%.

De atunci a început o lentă dar evidentă creştere: 9% în februarie şi aprilie, 11-12% în iunie şi acum.

Datorită faptului că s-a profilat drept candidat, MRU este cel mai bine plasat dintre politicienii opoziţiei.

3. Se testează deseori şi scenarii bazate pe liste de opţiuni, de genul:

„Dacă aceştia ar fi candidaţii la prezidenţiale, cu cine aţi vota?

Listă:

Antonescu (USL)

MRU (ADA)

Blaga (PDL)”

etc.

Potenţialul total al opoziţiei în astfel de scenarii este de 30-34%. MRU nu ia niciodată mai mult de 22%. Observaţii:

Dacă pe acest spaţiu de 30-34% se luptă Isărescu cu MRU, Isărescu ia în jur de 20% şi MRU restul.

Dacă pe acest spaţiu se luptă Blaga cu MRU, Blaga ia 6-7% şi MRU restul.

4. Concluzie:

Aproximativ 10% din românii aflaţi în ţară sunt fani MRU. Au încredere mare sau foarte mare în el, l-ar vota la prezidenţiale indiferent ce şi cum. Aici se află 1,6 milioane voturi, insuficiente pentru ajungerea în turul doi, dificil de protejat fără o organizaţie solidă care să fie prezentă în toate secţiile de votare.

Încă 12% l-ar vota doar dacă „dreapta” n-are alt candidat.

8-10% nu au încredere în MRU, nu l-ar vota dar ar fi interesaţi de alte opţiuni ale opoziţiei non-pepedediste (Isărescu, Boc, etc.) Dacă îi întrebi pe cine ar vota, ei spun „Traian Băsescu”.

Restul nu sunt interesaţi să-l voteze, nu au încredere în el şi ar vota Ponta, Antonescu, Diaconescu, etc. Asta nu înseamnă că nu se pot lua voturi şi de aici în ultimele luni.

5. Evaluare:

MRU a apărut în prim-planul scenei politice şi a obţinut încrederea a peste 4 milioane de oameni. Aceşti oameni aveau două opţiuni, tertium non datur:

a. Să-l vadă drept prezidenţiabil.

b. Să-şi piardă încrederea în el.

În timp procesul s-a finalizat: există acum oameni care au încredere majoră în MRU şi cei care n-o au deloc. Cei din al doilea grup nu l-ar vota la prezidenţiale sau ar face-o doar tactic.

Dacă ar fi candidatul unic al opoziţiei, realmente susţinut de PDL, Ungureanu ar putea ajunge în turul doi. Actualmente el este o săgeată fără arc; apariţia altor candidaţi ai opoziţiei (ex. Predoiu) e o vulnerabilitate majoră.

Protestele anti-RMGC si efectele lor de pana acum

1. Ca la orice protest din România, miza nu este numărul protestatarilor ci reacţia celor care aud de proteste sau le văd la televizor. Antonescu a pariat pe faptul că va putea recuceri tinerii şi cei cu studii superioare, grupuri în rândul cărora a avut rezultate foarte bune în 2009. De asemenea a menţinut legătura cu mesajele naţionaliste din ultimul an şi cu publicul lor.

2. S-a vorbit mult despre erorile de comunicare ale lui Ponta. Nu prea s-a vorbit despre eroarea iniţială de plasament a liderului PSD:

Contra RMGC: Antonescu.

Neclar: Ponta.

Pentru RMGC: …..? (putem să zicem: Dragnea, Sârbu)

O portiţă a fost lăsată deschisă. N-a speculat-o nimeni. Mă întreb în ce măsură Traian Băsescu s-a retras din prim-plan tocmai pentru a testa capacitatea liderilor din opoziţie de a face un pas în faţă cu un punct de vedere pro-exploatare. Subiectul RMGC era bun pentru lansarea unor prezidenţiabili sau, cum a dovedit Antonescu, relansarea lor. Nu a existat o reacţie memorabilă care să expună pe cineva drept oponent major al liderilor USL.

(Între timp Ponta s-a plasat într-o perspectivă ceva mai hotărâtă pro-exploatare, portiţa s-a închis).

3. Cu câteva excepţii, reacţiile comentatorilor non- sau anti-USL au fost definite iniţial de entuziasm. Unul din motivele pentru acest entuziasm: ultimii doi ani au fost grei spre foarte grei pentru oponenţii USL. Din ianuarie 2012 şi până acum a survenit un şir aproape nesfârşit de înfrângeri electorale. Bani, putere şi funcţii au dispărut în neant. Persoane în care s-a crezut enorm s-au stins. Valori au fost batjocorite, negate sau s-au dovedit a fi irelevante în plan politic. În acest context orice informaţie nouă e citită cu speranţă, într-o cheie optimistă. Dacă ai căzut într-o prăpastie şi auzi pe cineva apropiindu-se, speri instinctiv că e o persoană care te va salva.

4. În lunile următoare vom vedea poziţionări antagonice ale PSD/Ponta şi ale PNL/Antonescu. Opoziţia va fi plasată într-o situaţie similară cu cea a PD-ului din anii ’90: a treia forţă care luptă pentru relevanţă.

4a. Din această poziţie PD-ul a ieşit atunci prin intermediul liderilor carismatici – opoziţia actuală nu prea are aşa ceva.

4b. De obicei dintr-o menghină de acest gen se iese cu teme proprii, pe care PSD şi PNL să le ignore. Reîncălzirea supelor din trecut nu e o opţiune: sistemul de luptă împotriva corupţiei pare să funcţioneze în percepţia cetăţeanului de rând iar scăderea nivelului de trai nu poate fi speculată decât de lideri empatici, de care iarăşi opoziţia nu prea pare să aibă. Anul următor va fi interesant. Carisma şi inteligenţa vor fi răsplătite mai mult decât de obicei.

Referendumul privind maidanezii din Bucuresti – o provocare pentru scena politica

Ideea referendumului este o eroare a lui Oprescu care are potenţialul de a se răsfrânge asupra USL:

1. Tema rămâne în conştiinţa publică. Nu i se dă „şansa” să dispară – în genere opinia publică din România e definită de zmuciri bruşte şi scurte.

Prin extensie, imaginea lui Oprescu poate ajunge să fie definită pe termen lung de acest scandal şi numai de el.

2. Opoziţia are şansa de a puncta consistent pe unul din aspectele la care stă prost de câţiva ani – aparenţa lipsei de empatie faţă de românii obişnuiţi.

3. Opoziţia are şi şansa de a se face remarcată într-un spaţiu electoral în care stă prost. Capitala nu e ieşită din comun din acest punct de vedere – ARD, de exemplu, a stat prost cam peste tot – dar în Bucureşti se găsesc 9-11% din voturile exprimate la nivel naţional. Asta ca să nu mai vorbim de încărcătura simbolică a pierderii şi recâştigării Bucureştiului.

Să vedem cum stă situaţia pe căprării:

Opoziţia: în luna următoare comunicatorii opoziţiei vor trebui să facă tot ce pot pe baza unei greşeli neforţate a adversarului. Răsplata nu va veni imediat: până la locale mai sunt doi ani şi jumătate, iar opoziţia nu şi-a profilat candidat sau candidaţi pentru primăria Bucureştiului.

Oprescu: dacă mai vrea să aibă un viitor politic (la alegerile din 2016 sau chiar 2014), el trebuie să întoarcă acest eveniment în favoarea sa. Însă măsuri energice de rezolvare a problemei nu stau în firea birocraţiei pe care o controlează. Fiecare maidanez devine o reclamă plimbătoare anti-Oprescu.

USL: În teorie pot sta deoparte. Da, l-au susţinut pe Oprescu la campania din 2012, dar el nu e membru al vreunuia din partidele componente.

În practică politicienii USL au blocat eutanasierea câinilor în trecut, lucru pe care opoziţia a început deja să-l speculeze. Iar fuziunea de imagine dintre USL şi Oprescu este încă puternică în conştiinţa publică.

De fapt, singurele alegeri importante din următorii doi ani sunt cele prezidenţiale. Dezbaterea publică privind maidanezii reuneşte teme relevante pentru prezidenţiabili: autoritate, leadership, familie, empatie. Este o oportunitate. Ne putem da seama cât de slabe vor fi alegerile de peste un an din faptul că cea mai bună reacţie a avut-o Traian Băsescu, adică cineva care nu poate participa direct la scrutin. Restul zecilor de candidaţi potenţiali au tăcut sau nu s-au făcut auziţi într-un mod distinctiv. Mai au la dispoziţie câteva săptămâni.

Un joc foarte serios

1999-2000: CDR se rupe în trei.

O parte din PNL părăseşte Convenţia sub numele „Platforma Civică” – liderul său e Valeriu Stoica.

Acelaşi lucru îl face şi un grup de politicieni conservator-creştini, care fondează un partid care se cheamă „Lege şi Justiţie”.

La alegeri CDR2000, cu PNL cu tot, ratează intrarea în Parlament întrucât nu atinge pragul pentru alianţe.

Platforma Civică abia intră în parlament.

„Lege şi Justiţie” la fel, subtilizând bucăţi mici din electoratele PSD şi PRM/Vadim.

Iliescu câştigă uşor.

În anii care urmează cele două partide acţionează separat.

Platforma Civică este un partid liberal – este partidul raţiunii, partidul dereglementării şi debirocratizării, partidul optimismului, partidul eficienţei, partidul care priveşte spre viitor.

„Lege şi Justiţie” merge pe un mesaj puternic anti-corupţie. Familia este pentru ei cel mai important element al societăţii. „Lege şi Justiţie” este partidul credinţei, partidul emoţiei, partidul respectului pentru trecut şi pentru istorie (în special experienţa Gulag-ului românesc şi mineriadele).

Platforma Civică are votanţi din Bucureşti şi din oraşele mari.

„Lege şi Justiţie” are votanţi în special în oraşele mici şi în mediul rural, în Moldova şi Muntenia.

Decreţeii votează Platforma Civică.

Pensionarii votează „Lege şi Justiţie”.

Cei pro-UE votează Platforma Civică.

Cei anti-UE votează „Lege şi Justiţie”.

Cei cu studii superioare votează în genere Platforma Civică.

Cei cu studii primare votează în genere „Lege şi Justiţie”.

Transilvănenii şi românii cu studii medii înclină balanţa între cele două partide atunci când vin alegerile.

Cele două partide, cumulat, împing PSD şi PD înspre irelevanţă (toate publicurile lor ţintă sunt deja luate). În anul 2013 stânga românească e divizată între o mulţime de partide şi partiduleţe care se ceartă ad infinitum pentru onoarea de a fi „adevăratul partid de stânga”.

În 2004, ca şi în 2008 sau 2009 sau 2012 sau 2014, „Lege şi Justiţie” şi Platforma Civică domină scena politică. Ajung de fapt să nu mai aibă nevoie să se alieze. Nici nu mai pot:

„Lege şi Justiţie” e un partid eurosceptic („România trebuie să obţină de la UE mai mult decât obţine UE de la România”).

Platforma Civică e construit pe ideea că România poate şi trebuie să devină o mare putere economică europeană.

Toate alegerile prezidenţiale din 2004 încoace ajung să aibă în aturul doi candidaţi de la aceste două partide.

Împreună, la parlamentare, au 75-80% din voturi. Fiecare din ele obţine minim 30%.

Aici jocul se încheie.

Pare improbabil? N-a existat voinţă şi creier şi poftă pentru aşa ceva, pentru că se putea.

Să ne înţelegem, povestea e cât se poate de reală. Dar nu e de la noi. E povestea ultimilor 15 ani de politică din Polonia. Punctul de pornire este însă exact cel de la noi: în 2000-2001 Solidarnosc a ratat intrarea în parlament datorită formării unei alianţe inutile, iar candidatul stângii la prezidenţiale a obţinut o imensă victorie. La noi s-a ieşit din problemă prin transferuri dinspre stânga ca la fotbal (adică tot PD-ul). Traian Băsescu a fost un miracol care a amânat inevitabilul. Ne-am întors la situaţia din 2000-2001, cinsprezece ani pierduţi pentru că nu s-a gândit strategic.

PS: Clasamentul Heritage în ceea ce priveşte uşurinţa de a porni o afacere:

Polonia: locul 55.

România: locul 72.

Numărul de taxe şi impozite care trebuie plătite de o firmă, măcar o dată pe an:

Polonia: 8.

România: 41.

Salariul mediu net:

Polonia: 860 USD.

România: 474 USD.

Evoluţie PIB din 2008 inclusiv, adică de când a început criza (deşi la polonezi nu prea e clar dacă a fost criză):

Polonia:  +5,1%, +1,7%, +3,9%, +4,3%, +2,0%.

România: +7,8%, -7,1%, -1,3%, +2,2%, +0,7%.

Ruta buna si rutele proaste la prezidentiale pentru opozitie

Numărul candidaţilor nu contează atât de mult pe cât se crede.

În 1990 erau doi candidaţi. Niciunul n-a intrat în turul doi.

În 2000 erau doi candidaţi. Niciunul n-a intrat în turul doi.

Dar.. în 2004 şi 2009 s-a ajuns în turul doi, şi tot doi candidaţi se adresau măcar unor părţi din electoratul dreptei (Băsescu şi Ciuhandu, respectiv Băsescu şi Antonescu).

Mai mult, în 1996 au fost trei candidaţi: Constantinescu (CDR), Manolescu (din partea unei alianţe între Partidul Alianţa Civică şi o bucată de PNL) şi Radu Câmpeanu (din partea altei bucăţi de PNL).

Constantinescu şi Manolescu erau amândoi intelectuali, însă cel dintâi era susţinut de principala forţă a opoziţiei şi pe de altă parte pierduse în 1992. Radu Câmpeanu luase 10% în 1990 şi avea o notorietate bună.

Trei candidaţi, într-adevăr, dar unul singur a contat. Manolescu şi Câmpeanu au luat împreună un procent. Din totalul voturilor care s-au dus la cei trei, Constantinescu a luat 96%. A intrat în turul doi.

Singura dată când dreapta a avut un singur candidat – în 1992 – acela a obţinut un rezultat bun, dar nu unul ieşit din comun (31%).

Dacă numărul candidaţilor nu contează, atunci ce determină rezultatul în primul tur? Răspunsul are două părţi:

1. Când scorul total (adunat) al candidaţilor dreptei este mai mic de 22%, niciunul dintre ei nu intră în turul doi. Când scorul total (adunat) al candidaţilor dreptei este mai mare de 28%, unul dintre ei intră în turul doi.

Între 22% şi 28% … terra incognita.

Ce este scris mai sus e necesar dar nu suficient pentru ajungerea în turul doi. Intervine şi al doilea factor:

2. Cu cât candidaturile sunt mai dezechilibrate ca forţă, cu atât mai mare şansa ca unul din candidaţii dreptei să intre în turul doi.

Dacă stai o clipă să te gândeşti, nu-i nimic surprinzător aici. Să luăm un total foarte bun conform criteriului anterior, de exemplu 36%: e preferabil să ai doi candidaţi, unul cu 32% şi unul cu 4%, decât să ai doi candidaţi cu 18% fiecare.

În concluzie:

Ruta bună pentru primul tur al prezidenţialelor:

Un candidat unic sau disproporţionat de puternic faţă de ceilalţi candidaţi ai dreptei

+

Măcar 29% din votanţi aleg candidatul sau candidaţii dreptei.

Rutele proaste:

Încălcarea uneia din cele două condiţii de mai sus.

Credinta si moralitate – cum stam ca tara

Un sondaj IRES despre valorile românilor aflaţi în ţară a trecut aproape neobservat pentru că nu avea cifre cu partide şi cu politicieni. De fapt, acest gen de sondaje sunt relevante şi foarte importante. Astfel aflăm că:

96% din românii aflaţi în ţară cred în Dumnezeu. În multe cazuri e vorba de o afirmaţie de faţadă, o credinţă de slabă intensitate sau pur şi simplu conformism social. Şi ştim asta pentru că…

… 75% din români consideră că religia înseamnă adevăr. S-au pierdut pe drum 21%.

Alţi 25-30% nu cred în rai, iad, diavol, păcat, existenţa sufletului, etc. E vorba în principal de bărbaţi, oameni cu studii superioare, orăşeni (în special bucureşteni dar nu numai).

Dacă ne-am putea opri aici ar fi simplu. 50% la 50%. România cu adevărat religioasă şi credinţa fără prea multă substanţă.

Două aspecte complică lucrurile.

a. E potrivit un politician care nu crede în Dumnezeu pentru o funcţie publică? Nu, răspund 65%. Celor religioşi li se alătură şi unii oameni din mediul urban. Iniţial, te-ai gândi că de la „Domnule Iliescu, credeţi în Dumnezeu?” şi până acum oponenţii PSD au alergat pe coclauri în timp ce o armă electorală de calibru zăcea neutilizată. Însă…

b. … iată o întrebare şi mai ales răspunsurile la ea: „Care dintre următoarele afirmații se potrivește cel mai bine felului în care vedeți dumneavoastră lucrurile?”

25% Există o delimitare foarte clară între ceea ce înseamnă bine și rău
20% Uneori este neclar ce este bine și ce este rău
48% Binele și răul se pot judeca doar în context

7% nu ştiu/nu răspund.Pentru trei sferturi din români, pentru trei sferturi din românii care cred în Dumnezeu, religia nu este o sursă de repere imuabile, nici măcar în ceea ce înseamnă moralitatea. De fapt nu există o astfel de sursă şi gata.

PS: Biserica e văzută, practic, drept un ONG-panaceu. 88% dintre români vor ca ea să se concentreze pe probleme sociale. Mai puţini vor ca ea să se ocupe de viaţa de familie şi de nevoi spirituale, dar şi de ecologie, dezarmarea nucleară (!) şi cam de orice temă le-ai propune. Singurele teme pe care majoritatea românilor nu vor ca biserica să le abordeze sunt politica şi politicile guvernamentale.