Author Archives → Florina Neghina

Orice, numai crestini sa nu fie

Totul a început cu o știre:

Doua tinere musulmane au fost agresate pe strada, joi dupa-amiaza, de un grup de tineri. Incidentul a avut loc pe Calea Mosilor, in Bucuresti, iar victimele sustin ca atacul a avut un mesaj clar anti-musulman, transmite TVR. – Hotnews 

Privită inițial chiar ca o glumă, incidentul apărînd pe 1 aprilie, pe fluxurile de știri, s-a dovedit că nu e așa. Dar ce a fost, de fapt? Două fete musulmane, în vîrstă de 18 ani, se plimbau pe Calea Dorobanți. Se pare că, la un moment dat, dintr-un restaurant a ieșit un bărbat care, împreună cu încă patru persoane care i s-au alăturat, un bărbat și trei femei, le-au jignit, le-au dat vălul la o parte, chiar le-au bătut și rănit (conform Asociației Surori Musulmane).

Ce spune tatăl uneia dintre fete?

„Au început să strige după ele: ISIS, terorişti, aveţi bombe!. Fetele au evitat să discute cu ei şi au schimbat direcţia, dar s-au întors după ele. A venit unul din băieţi şi a încercat să-i ia hijabul de pe cap. S-au zgâriat, s-au lovit. Au nişte semne pe faţă şi pe mâini zgârieturi, dar nu ştiu dacă au folosit ceva ascuţit sau pur şi simplu de la unghii. Fetele erau foarte speriate, galbene la faţă, pe hainele lor era sânge”, a spus bărbatul. – click.ro

Și tot tatăl continuă:

Eu consider că este un caz mai… de puşti, nu este ceva organizat. Aici este o lipsă de educaţie, lipsă de cultură a acestor puşti. Este diferenţă foarte mare între acest Stat Islamic şi musulmani. Noi suntem primii care suntem victimele organizaţiei Stat Islamic.

Om cu scaun la cap, a văzut situația mult mai bine decît compatrioții noștri. Și deși nu a dorit să depună plîngere împotriva agresorilor, s-a deschis dosar penal împotriva acestora. Și cu asta știrea ar fi trebuit să urmeze calea firească, adică să se stingă, rămînînd să se vadă dacă se înmulțesc cazurile.

Dar nu! Întîi, a luat foc Facebook-ul. Așa ceva nu este posibil, așa ceva numai la noi se poate întîmpla, așa ceva, așa ceva, așa ceva… Și așa ceva-ul a căpătat valuri de indignare, și tot necredinciosul român s-a simțit dator să se indigneze sincer și să devină cît mai vocal împotriva ”porcilor” care au putut face așa ceva. Tot necredinciosul român, da, ați înțeles bine. Adică toți aceia care, la o adică – la fiecare sărbătoare religioasă, mai precis – rîd și batjocoresc credinciosul român, care, după minte și putirință, serbează cum știe, cum a învățat, cum poate. Pentru că asta este diferența fundamentală între islam și restul religiilor, de toate poți rîde, pe toate le poți ironiza, numai de musulmani să nu te legi. Iar cînd vine vorba despre musulmani, ne simțim superiori și datori să-i apărăm imediat. Noi, cei care avem aceleași drepturi ca și aici în țările lor, noi, care putem să mergem îmbrăcați cum vrem acolo, noi, care avem lăcașuri de cultură la tot pasul în țările arabe, nu-i așa?

Sigur că evenimentul, în sine, este condamnabil. Dar cînd s-a mai făcut atîta tam-tam din cauza unei agresiuni stradale, în care să fi fost implicate românce, de exemplu? Cînd s-a mai dat importanța asta unui incident regretabil, evident, în care să fi fost implicate alte femei, de exemplu? Cînd nu sînt subiecte la televizor, ar fi un răspuns, dacă nu cumva răspunsul este tot la acolo, la televizor. Adică exact așa se popularizează și, contrar dorinței părinților de a le proteja pe fetele agresate, exact asta se face, se popularizează cazul. De unde știm că de acum încolo nu se vor înmulți cazurile exact din cauza supraexpunerii celui existent?

De ce? De ce a ajuns o golănie, pentru că asta a fost, o golănie, condamnabilă, repet, pe prima pagină a ziarelor și în toată mass media românească? Pentru că nu sînt creștini implicați, iar repet. Dacă erau creștini, lucrurile nu mai stăteau la fel. Și-o meritau, ceva tot făcuseră ei, niște ironii și tot ar fi fost acolo. De ce? Din nou, pentru că a fi creștin într-o țară creștină e detestabil, a fi de altă religie, respectiv cea musulmană, e ceva nobil și care trebuie apărat. Chiar și cînd nu e cazul, cum a precizat tatăl uneia dintre fete.

Dar pînă la urmă, ce-ar fi să fie cum zice Bogdan Budeș?

Dacă tot s-a deschis din oficiu dosar de cercetare penală pentru lovire și alte agresiuni, ar fi interesant să aflăm că agresorii celor două fete musulmane erau de etnie romă. Să vezi atunci derută printre corecții politic. Să vezi atunci bătălia comunicatelor între asociații și oengeuri. Să vezi atunci spuma comentatorilor în vîltoare.

PS: Ce spune Sorin Ioniță, în această dimineață, despre subiect:

Feminismul romanesc in dilema islamica.
Era inevitabil momentul asta, in Occident se confrunta de mult cu disonanta: trebuie condamnata agresiunea stradala anti-musulmana si, in fond, anti-sociala asupra fetelor zilele trecute – dar si practica medievala a unor grupuri de a creste de mici femeile ca vacute obediente, depersonalizate comunitar si inexistente in viata publica. Or, am vazut multa agitatie pe tema (1) si tacere jenata pe tema (2).
In numele fetelor siriene agresate la Bucuresti au vorbit niste barbati trecuti, cu aer de sef de clan, plus un comunicat anonim de la „Surorile musulmane”, organizatie-oglinda a Fratiei Musulmane, adica mama tuturor organizatiilor islamiste, fondata de Hassan al-Banna in Egipt in 1928.
Putini hipsteri si bien-pensanti au curaj sa admita ca nu orice traditie culturala e in regula si trebuie tolerata. Pentru ca de o traditie rurala si patriarhala a unor nomazi vorbim aici, cu val si toate cele, nu de islam ca atare, care are multe forme si nuante. Ca dovada ca musulmanii romani – balcanici in general – nu au azi asemenea elemente de control social asupra fetelor si nevestelor, desi tin si ei de aceleasi Coran si Hadith, n-au abdicat de la credinta. Deci, strict teologic, se poate…
Va fi o lunga dezbatere, politica si sociala, pe tema (re)construirii unui islam in Europa care sa fie compatibil cu viata moderna, o achizitie ne-negociabila, daca e sa putem trai alaturi de acesti oameni. La ea trebuie sa ia parte si comunitatea musulmana si cea crestina.
Si poate, cine stie, intr-o buna zi, chiar si femeile, insh’allah.

musulmance

(Foto: bzi.ro)

Nimic nou pe nici un front, totul se schimba.

Eu nu m-am nascut sa fur (…). M-am nascut sa creez.

Aceste cuvinte absolut înălțătoare îi aparțin lui Sebastian Ghiță și trebuie să rămînă în istorie. Au fost rostite în fața Parlamentului, în anul de grație 2016, luna martie, ziua 30. Nu cu vreun eveniment special, așa cum ați putea crede, ci cu o bagatelă de solicitare a DNA pentru reținere și arestare. Refuzate, într-un final, pentru că la așa mare om, nu putea fi altul rezultatul. Trebuie s-o recunoașteți.

În schimb, la Rahova a ajuns Lia Olguța Vasilescu. Pe care, din solidaritate feminină, pînă una alta, a declarat că o vizita chiar în această seară Elena Udrea. Ce să mai zici?! Numai Dumnezeu să le mai înțeleagă pe femei! Dumnezeu și DNA, care sperăm să facă lumină pînă la capăt (și) în acest caz.

Între timp, în dosarul Microsoft, mult așteptatul dosar Microsoft, condamnările continuă. Ieri, pe lîngă cei de pînă acum, Dorin Cocoș, Gabriel Sandu, Gheorghe Ștefan și Dumitru Nicolae, condamnați în primă instanță, a mai primit unul lovitura de grație. Fără legătură cu dosarul, dar cu pedeapsa da. Un an și șase luni cu suspendare. Cătălin Rădulescu îl cheamă. Poate interesează totuși pe cineva. Poate contează la vreun bilanț al DNA, poate cine știe?!

La DNA, că tot a venit vorba, va fi tot ca pînă acum. Adică LCK la conducere. Propusă, intervievată, numită a mai rămas.

Dacă pe frontul intern a fost iureș, peste cel extern se lasă liniștea. O liniște nefirească, o liniște a nepăsării, o liniște a preocupării? Nu știm și nici nu vom ști. I se mai pare cuiva că atentatele de săptămîna trecută, de la Bruxelles, au trecut cam repede? Adică au și trecut, dacă ne uităm mai bine pe fluxurile de știri.
De asta mi-era îngrozitor de frică, de căderea în derizoriu a ideii de atentat, de obișnuința cu el, cu atentatul, de firescul care o să devină. Pentru că mai vine, de asta să nu aveți nici un dubiu.

Pînă cînd o fi să fie însă, reînvățăm să ne plîngem copiii. Michel Visart, jurnalist, și-a pierdut fiica în atentatul terorist de săptămîna trecută, de la Bruxelles. Ce spune el azi?

Lauriane avait des valeurs extrêmement fortes, qu’elle défendait avec beaucoup de caractère et d’acharnement comme la justice, l’équité, l’égalité entre les sexes, la tolérance. Je ne suis pas naîf, je sais très bien et je comprends qu’aujourd’hui la sécurité est indispensable. Mais je pense que’en construisant des murs de l’exclusion, en cultivant la haine, on va dans le mur”, a déclaré Michel Visart.

Pour le futur, si l’on veut un monde différent, il faut ce respect et cette tolérance. Je ne veux pas faire du pathos, mais il faut de l’amour. C’est comme cela qu’on pourra faire un autre monde. Et l’on doit bien cela à toutes les Lauriane du monde entier”, conclut-il sur une note positive malgré le drame qui le frappe. – 7sur7.be

E, dacă e într-o notă pozitivă și dacă e cu dragoste, n-avem de ce să ne facem griji. Așa s-a schimbat lumea, rapid, de nu mai știi nici cum se plîng copiii morți, de la săptămînă la săptămînă. Iei exemplu de la monsieur Visart, te rogi să nu ți se întîmple și aștepți. Ce poți să faci?!

Totuși, de făcut ar cam trebui făcut ceva. Cu ăștia din imagini, că au început să se bată pe locuri de muncă. Intelectuali, intelectuali, dar cît să-i mai ții la ușă?! Își pierd oamenii răbdarea, își pierd firea, se pierd capetele luminate care au venit să ne salveze. Păi de asta i-a chemat doamna Merkel anul trecut, să stea acum la porțile Europei și să bată pînă obosesc?!

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/florina.neghina/posts/1030831310320874″ mbottom=”50″]

migranti

Declaratii astazi ale lui Klaus, Hellvig si Ciolos

Dorelian Bellu (Mondorama și dexonline.ro):

Klaus a turnat aceeaşi zeamă chioară de cuvinte, cu joc prost de scenă şi cu accentul pus pe vorbe goale. În Hellvig vedeai un chiștoc de om care se visa star de baschet: s-a autoelogiat despre cât de mult a făcut cu puţinele resurse care i s-au oferit; la fel de suferind de importanţă şi găunos precum ocrotitorul său politic, Klaus.
Pe lângă cei doi şi nu numai, Cioloş arată a om cât se poate de normal. Răspunde la întrebări civilizat, vorbeşte egal, fără stridenţe chiar şi atunci când este atacat absurd. Câţiva oengişti zburliţi din principiu l-au numit zilele astea mâna tehnocrată a lui Big Brother. Omul a răspuns fără vreo pornire de harţă că i se răstălmăciseră declaraţiile: Am spus doar că vreau o dezbatere pe tema asta.

Nu doar astăzi, dar în general Cioloş pare dintr-un alt aluat în comparaţie cu mai toţi cei care fac politică. Nu dă cu paltonul de maşină indignat, nu-şi exhibă infantil patriotismul ţinând mâna la inimă când îi cântă imnul, nu-şi umflă pieptul ca un plutonier vorbind despre interesul naţional, nu suferă de narcisism punându-şi poza pe facebook la fiecare postare, nu-l auzi lăudându-se că a rupt statistica cu realizări economice şi nici că face o altfel de politică. N-o să-l compari cu Ponta pentru că oricine ar ieşi bine dintr-o astfel de alăturare, dar Cioloş pare o prezenţă atât reconfortantă pe lângă fanfaronada şi şmecheria agresivă cu care ne obosea plagiatorul de fiecare dată când era în faţa unui microfon.
Astăzi la şedinţa de bilanţ a ANAF-ului vorbea de nevoia de acţiune umană şi fermă deopotrivă. De fapt, asta e conduita pe care a părut să o arate mereu Cioloş.

Da, le are pe ale lui. Este adevărat că a acceptat în echipa guvernamentală câţiva oameni de nimic precum Dâncu, Tobă sau Curaj, că s-a trezit şi el aiurea să condamne ANAF-ul, la şedinţa parlamentului convocată de Antena 3, sau că a repetat în mai multe rânduri că doreşte ridicarea MCV-ului. Dar este greu să detectezi urme de intenţie malefică în aceste ratări.

În fine, să încercăm să ne închipuim ce ştiri ar fi venit dinspre guvern în an electoral, cu un pesedist sau un penelist premier, cum am fi auzit toată ziua despre creşteri de salarii, de pensii şi de alocări bugetare având în spate combinații partinice.

ciolos iohannis

(Foto: jurnalistii.ro)

Lumea se reasaza. Dupa Sharia.

Stau și mă uit, lumea scrie. Și scrie cu năduf, cu patimă, cu convingere. Diverse, de la planul cincinal la carne și ouă la plagiat, nu importă ce anume. Sînt lucruri serioase, nu am dubii.
Dar sîntem cumva rupți de timp și de spațiu. Un timp în care se produc orori, aici, la noi acasă, în Europa, și un timp pe care – ah, cît sper să nu fie așa! – e posibil să-l regretăm. Mai devreme sau mai tîrziu.

Am notat zilele trecute victimele atentatelor din Europa, cele făcute de islamiști. Și mi-a dat așa:

Spania, 2004 – 199 morti, 1467 raniti
Londra, 2005 – (cel putin) 38 morti, (cel putin) 95
Paris, ianuarie 2015 – 20 morti, nr. neidentificat de raniti
Paris, noiembrie 2015 – 129 morti, 352 raniti
Bruxelles, martie 2016 – 31 morti, 270 raniti

Total: 417 morti, 2184 raniti (plus neindentificati). Pe timp de pace!

Dar nu, terorismul nu e un virus letal. Numai ucigas, nu?!?

Ce-ar mai fi de spus? Ce-ați făcut cu Europa mea, ce-ați făcut cu Europa noastră? Enorm! Enorm ar mai fi de scris. Cum am ajuns aici, în primul rînd. Dar nu acum. Acum ne trebuie acțiune, acum ne trebuie voință politică, acum ne trebuie oamenii aceia politici cărora să nu le fie teamă de consecințe, de vorbele de acum, de nimic. Care să ne reîntoarcă unde eram, unde am crezut că vom fi, unde ar fi trebuit să fim.

Acum, dar cu cine?! Nu, n-ai cu cine. Acum n-ai cu cine.

Acum nu ne-ar fi trebuit întoarcerea la trenul pentru femei, ultima găselniță a unei linii regionale germane. E rușinos, e grav, e primul semn de cedare. În fața unor nou veniți, chipurile ca să ne asigure pensia și să ocupe locrurile de muncă rămase libere. Ce minciună! Ce oroare de minciună! Încet, încet, peisajul Europei se modifică. Azi tren, mîine cine mai știe ce?! Îmbrăcăminte ”adecvată”, probabil.

Ușor, ușor, Sharia se impune de la sine.

sharia

(Foto: frontpagemag.com)

‘E nevoie, oare, de teatru?’

Este Ziua Mondială a Teatrului – mai multe găsiți aici – și m-am gîndit că n-ar fi rău deloc să profit de traducerea realizată de Bogdan Budeș a mesajului rostit anul acesta de Anatoli Vasiliev, regizor de teatru și profesor din Rusia, fondator al Școlii de Artă Dramatică de la Moscova și profesor de teatru la Lyon.

De ce? Pentru că într-o lume din ce în ce mai nebună, cred că avem nevoie de teatru. Cred că teatrul este… Dar nu contează ce cred eu astăzi, să-l lăsăm pe Anatoli Vasiliev să ne spună. Eu am timp destul să vă spun ce și cum despre teatru, despre teatrul românesc în special.

Pentru că nu l-am găsit pe site și în traducere românească, m-am gîndit să fac un serviciu celor interesați și să-l traduc în română (din originalul rusesc, firește).

Mesajul lui Anatoli Vasiliev de Ziua Mondială a Teatrului:

E nevoie, oare, de teatru?

Întreabă mii de profesioniști dezamăgiți de teatru și milioane de oameni obosiți de el.

La ce ne trebuie?

În vremurile cînd scena e atît de neînsemnată prin comparație cu suprafețele orașelor și întinderile țărilor în care se desfășoară tragedii veritabile ale vieții reale?

Ce este el pentru noi?

Loje aurite, fotolii de catifea, culise murdare, glasuri stridente sau, dimpotrivă, cutii negre înecate în mizerie și sînge, pline de trupuri goale și turbate?

Ce poate spune el?

Totul!

Teatrul poate spune tot.

Și cum trăiesc zeii din ceruri, și cum se chinuie cei închiși în peșteri, și cum te înalță pasiunea, și cum te poate distruge dragostea, și cum nimeni n-are nevoie de omul bun, și cum domnește înșelăciunea, și cum trăiesc oamenii în apartamentele lor, iar copiii în lagăre de refugiați, și cum e să te întorci într-un pustiu, și cum se despart oamenii – teatrul poate vorbi despre tot.

Teatrul a fost și rămîne veșnic.

Iar acum, în ultimii cincizeci, șaptezeci de ani, e cu atît mai mult necesar. Fiindcă dintre toate artele publice, doar în teatru cuvintele trec din gură în gură, privirea e față către față, mîinile și trupurile se ating. El nu are nevoie de mijlocitor între om și om – e partea transparentă a luminii, nu e nici sud, nici nord, nici est, nici vest – e el însuși lumina care se revarsă din toate cele patru zări, recognoscibilă și de prieten, și de dușman.

E nevoie de diferite feluri de teatru.

Iar dintre toate diferite și nenumărate, cele mai cerute sunt formele arhaice de teatru. Teatrul formelor ritualice nu trebuie pus în opoziție cu teatrul popoarelor civilizate. Cultura laică e din ce în ce mai goală de conținut, iar „informația culturală” ia locul realităților simple și al întîlnirii cu ele.

Teatrul e deschis. Intrarea e liberă.

Dați dracului gadgeturile și computerele – mergeți la teatru, umpleți rîndurile la parter și la balcon, ascultați cuvintele rostite și priviți imaginile vii – teatrul e dinaintea voastră, nu-l desconsiderați și nu-l treceți cu vederea în graba vieții voastre.

E nevoie de teatru de tot felul.

De un singur fel nu e nevoie – de teatrul jocurilor politice, de teatrul capcanelor politice, de teatrul politicienilor, de teatrul politicii. De teatrul terorii zilnice – individuale sau colective -, de teatrul cadavrelor, și de teatrul sîngelui în piețe și pe străzi, în capitale sau în provincie, de teatrul bătăliei între religii și culturi diferite.

(c) pentru versiunea în limba română, Bogdan Budeș

Și în final, ce crede însuși regizorul și traducătorul Bogdan Budeș despre teatru. Cu aceeași ocazie:

Că tot e mîine Ziua Mondială a Teatrului…

Cred că scopul experimentului în teatru (ca în orice artă) e acela de a găsi mijloace artistice mai eficiente, adaptate poate unui anume context istoric (și tehnologic), de a reaminti oamenilor ce e omenesc în ei: că ne naștem, trăim o vreme, după care murim. Ideea e să lămurești ce e cu acest „trăim o vreme”, ce se petrece cu noi în vremea asta. E un teritoriu infinit fiindcă sufletul și mintea omului sunt mai degrabă guvernate de «geometrii» non-euclidiene.

Să pui o masă invers pe tavan sau să scrii mare «pula» pe un perete sau să bagi video la greu nu înseamnă experiment. Înseamnă doar că pui o masă invers pe tavan, că scrii mare «pula» pe un perete sau că bagi video la greu.

Dacă nu există motivația accentuării omenescului din om, rezultatul e, cel puțin, penibil. Ca să nu mai zic că uneori e pierdere de vreme (pe care nu ți-o dă nimeni înapoi!)

Nu cred că un spectator motivat și disponibil sufletește se va mulțumi cu o masă pusă invers pe tavan, cu un mare «pula» pe un perete sau cu proiecții stîngace. El vrea să vadă, chiar dacă nu și-o poate spune lămurit, oameni ca el sau ca ea acționînd din frică, din dragoste, din răzbunare, din lăcomie, din generozitate, din ambiție etc.

La așa ceva cred că se referă și Anatoli Vasiliev cînd zice undeva că atunci cînd e chemat să vadă ceva nou, el tot așteaptă să vadă ceva vechi. Nu la mijloace se referă, ci la infinita «banalitate» a omenescului.

Și atît. E Paștele catolic, e sărbătoare mare, e timpul să ne gîndim la cum ne ducem timpul.

12920503_1153035814720475_1627786051773783886_n

(Foto: Facebook/Bogdan Budeș)

Harta tragediei umane

Dorelian Bellu (Mondorama și dexonline.ro):

Aceste imagini nu pot lipsi dintr-un manual al prostelii şi al manipulării publice; ele sunt făcute să-ţi transmită că suferinţa şi îngrijorarea ta sunt meschine atâta vreme cât nu suferi pentru tot ce se petrece rău pe lumea asta.

Transpuse în vorbe, ilustraţiile încearcă să-i spună dispreţuitor locuitorului din spaţiul occidental: te dai afectat de ce li se întâmplă celor de la Bruxelles, Paris sau Madrid, dar nu-ţi pasă de tragediile din cornul Africii sau din Oceania.

De fapt, într-o primă fază, imaginile caută să-ţi provoace ceea ce se cheamă disonanţă cognitivă; tu ştii despre tine că ai sentimente fireşti, umane, că eşti afectat de dramele semenilor, dar harta îţi transmite că dacă nu poţi să fii la fel de marcat de toate crimele lumii, nu eşti atât de uman pe cât te crezi; suferinţa ta nu este autentică, plenară, ci determinată de apropierea geografică, de interesul politic, de aderarea la aceleaşi valori culturale, religioase etc…. prin urmare, mesajele de acest tip încearcă mai întâi să te facă să te gândeşti că nu eşti atât de uman pe cât te crezi, nu suferi „curat”, ci viciat de circumstanţele „meschine” enumerate.

Într-o a doua etapă ar trebui să încerci să rezolvi acest conflict începând să învinovăţeşti: uite cum sufăr pentru unii, în timp ce de ceilalţi nu-mi pasă… Dar să acoperi emoţional toate dramele planetei, aşa cum insinuează imaginile, nu se poate. Omul nu poate să trăiască doar cu suferinţă şi îngrijorare. Numai în ultima lună şi numai în legătură cu elemente islamice au fost 144 de atacuri, în care au murit peste 1300 de oameni şi au fost răniţi mai mult de dublu (vezi linkul). Este o medie de cinci atacuri şi de peste suta de victime pe zi. Dacă ai încerca să marchezi fiecare dintre aceste tragedii, momentele de reculegere ţi-ar ocupa toată ziua şi ar trebui să porţi şi pijamale de doliu. Omenesc nu este posibil;
Deci, dacă nu poţi suferi pentru toţi – şi aici ajungem la ce vrea acest tip de mesaj -, nu trebuie să mai suferi pentru niciunul. Exact aceasta e ideea: renunţă în spaţiul public la semnele de solidaritate, inclusiv la zilele de doliu naţional, renunţă la compasiune dacă nu eşti „om adevărat” să suferi pentru absolut toţi oamenii care sunt ucişi zilnic. Se încearcă astfel, relativ subtil şi absolut ticălos, determinarea oamenilor din spaţiul occidental să vorbească mai puţin despre atacurile teroriste şi, subsecvent, despre călăi.

Și cum spuneam, mesajul îl vizează în primul rând pe cetăţeanul occidental. Pentru că la fel de bine ai putea să le reproşezi etiopienilor că dau atenţie mai mult tragediilor din Cornul Africii, de exemplu, sau algerienilor că sunt preocupaţi în primul rând de victimele din spaţiul Magrebului. Nu o faci dacă eşti om normal şi nici etiopienii sau algerienii nu-şi reproşează astfel de priorităţi emoţionale. Este ca şi cum i-ai imputa unui om că este alături doar de prieteni, de rude, de vecini, în loc să sufere zilnic pentru fiecare mort de la rubrica de decese din ziar sau pentru tot pomelnicul de la biserică.

Din păcate, în spaţiul occidental, ticăloşia câtorva şi logica hipsterească, de referinţă cel puţin în online, lucrează eficient, iar unul dintre rezultate este acest tip de imagini perfide.

12033142_988134987890837_3021570218408925142_n

 

Ce ar mai fi de spus?!

Ce spuneam acum un an despre Iohannis:

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/florina.neghina/posts/822486634488677″ mbottom=”50″]

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/florina.neghina/posts/822450604492280″ mbottom=”50″]

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/florina.neghina/posts/822445767826097″ mbottom=”50″]

Ce spun astăzi: nimic. Ce mai e de spus?!

iohannis 1

(Foto: Facebook/ Pagina Klaus Iohannis)

 

Atentat la Bruxelles. Numarul conteaza.

E iad. In Bruxelles e iadul pe pamant.

Este statusul pe care l-a postat Ramona Strugariu în această dimineață, pe Facebook. E în Bruxelles și asta spune totul.

Pînă la această oră, 14, nu știm mai mult. Ce-am putea ști mai mult?! Numărul victimelor? Între 26 și 35 de morți și peste 130 de răniți. Asta se anunță la diferite posturi de radio și televiziune.

Ce știm, însă, e cu totul altceva. Ce știam de la început, de cînd a început valul migrator să penetreze în voie Europa. Că:

1. avem cea mai proastă garnitură de oameni politici de la al doilea război mondial încoace;

2. cine a spus că primitivism, că rasa albă, că nu ne pasă de alții, că nu ne putem opune, că nu avem ce face, că asta e situația, mai mult, că nu sîntem în acord cu vremurile, că sîntem înapoiați, că sîntem xenofobi, că sîntem un grup minuscul care cîrcotește aiurea, că nu ne putem apăra drepturile NOASTRE, ale celor care au muncit generații pentru ele, că cine mai știe cîte imbecilități la adesa celor care am spus, de la bun început, că numărul contează, și contează enorm, să tacă!

Și punct. Cu această situație ne confruntăm, cu această situație ne vom confrunta de acum încolo. E greu de înțeles pentru unii, dar asta e: numărul contează.

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/florina.neghina/posts/1022437961160209?notif_t=feedback_reaction_generic” mbottom=”50″]

brx

(Foto: twitter.com)

 

Ziua in care a fost interzis fumatul

Am rezolvat-o și pe asta! N-avem fumători în restaurante.

În weekend-ul care a trecut, mari mase de oameni ai muncii, de la orașe și sate, au putut, în sfîrșit, să ia masa împreună! Ce fericire! Ce rai! Ce frumusețe! Ce n-a văzut Parisul! Încă, nu se știe ce le mai trăsnește și lor, după ce-au văzut imensul succes al celei mai dure legi anti-fumat apărute vreodată.

Gata, fericirea va curge lanț. Oamenii muncii de care spuneam, și care doreau din tot sufetul lor de copii să-și ia și copiii cu ei, la restaurant, mai ales după ora 9 seara, pot să o facă liniștiți. Ce dacă la ora respectivă dorm copiii?! Nu-i nimic, care-i problema, îi ținem treji și-i luăm cu noi, să sărbătorească evenimentul. Marele eveniment! Epocalul eveniment! Nu știm ce facem și după. După eveniment. Cînd o să vrea și oamenii să iasă fără copii la restaurant. Dar de ce să ne gîndim acum?! Avem timp.

Adevărul e că mi-e silă să scriu despre asta. Mi-e silă acum, cînd văd bucuria tîmpă a nefumătorilor, cînd văd cum se bat ei cu pumnii în burți pentru că au rezolvat o problemă gravă a omenirii. Poate cea mai mare, nu știu. Așa aș zice, ținînd cont de ce văd.

Sau poate e mai gravă totuși încălzirea globală. Dar acolo nu ai ce face, încă nu ai ce face, nu poți spune oamenilor – acelorași oameni cu copii în brațe, ținuți seara, după 9, voit în restaurant, ca să sărbătorim legea – că e cald, cînd afară sînt 0 grade. Sau poate că da, cine știe?! Poate atît sînt de încîntați de legea asta, încît ar putea și crede. De ce n-ar face-o, în fond?!

De ce n-ar crede de acum încolo tot ce li se spune? Nu asta și voiau? Să li se spună, ca să aibă și ei ce crede. Că de-asta au net – și ce viteză, pînă și Bernie Sanders, candidatul democrat – ultrasocialist la președinția Americii știe – să li se dea o temă, să-i ardă la ficați, să dea în tot ce mișcă pe net, să spună ei cum e să ieși la ora 9 seara cu copiii la restaurant!

O fericire, asta e! Fericirea asta de-a fi în trend. Că de asta avem net. Să zbierăm toți, fără discriminare, ce ne trece prin cap. Și ne trece. Dacă nu ne-ar trece, am avea mai mult discernămînt cînd postăm ceva pe net. Dar ne trece, cum ziceam.

Sigur că am să revin asupra subiectului. Și-am să revin cînd bucuria asta se va mai domoli. Am să revin la toamnă, de exemplu. Cînd va începe să se lase frig, și va fi din ce în greu mai greu să ieși afară. Și cînd oamenii întregi la cap își vor da seama că n-au ce să caute cu copiii noaptea la restaurant. Dacă nu cumva, pînă atunci, toate celelalte probleme ale omenirii vor fi rezolvate. Cine știe?! – e posibil, doar avem două rînduri de alegeri anul acesta, alegeri prezidențiale la americani, atentate aproape zilnice, cu care ne-am obișnuit repede însă, flux de migranți bătînd la porțile noastre oricînd, și cîte și mai cîte!

lege anti-fumat

(Foto: feedyournerd.com)

N-am, prieteni, ce sa comentez!

N-am, prieteni, ce sa comentez. De asta absenta. Alta era situatia pe vremea regimului de trista amintire. Au ramas doar amintirile. Era substanta in dezbatere, era miza intelectuala. Altfel intrai in disputa atunci. Aveai un ghes. Erau idei, erau argumente: Tismaneanu-Tisminetzy, Plesu-Presu, Liiceanu-Ligheanu, neoconii, eliteleintelectualeintruncuvant, intelectualiidedreaptaintruncuvant, samd cu alte cuvinte. Ca sa dau doar cateva exemple. A, sa nu uit: Patapievici. Care a insultat neamu’. Où sont les neiges d’antan!?

Acum, serios: ma asteptam ca dupa ce trecu vremea asupririi si a avut loc neutralizarea elitelor intelectuale basiste care stateau monopolist intre, pe de o parte, gloria si propasirea publica si pe de alta parte, marile mase de talent si intelect persecutat dar independent, moral, intransigent si echidistant, asadar dupa asta ma asteptam la o explozie de creativitate si intelectualitate. Mai ales ca suntem acum si intr-un regim constitutional-literar-turistic.

O jerba deasupra tarii, din preaplinul fierberii sub presiune a creativitatii in toti anii odiosului monopol. Poezie, proza – scurta, medie, lunga -, eseu, beletristica, analiza, sinteza, inductie, deductie, abductie, roman, sansonete, etc. Literatura de calatorie. Cenaclu. Azi aici, maine in Florida, poimaine in Ierusalim. Cu curtea de poeti, prozatori, eseisti, analisti, ganditori. Noua Romanie Intelectuala. O adevarata curte ambulanta ca Charles d’Orléans, ca René d’Anjou: azi aici, maine’n Focsani, poimaine la TV in direct, de la Louvre. Literar-constitutional alcatuita aceasta curte din meritorii si talentati autori, toti cu emisiuni TV, cu reviste, cu directorate, cu rubrici saptamanale de unde sa reverse puhoiul de creatii si idei care, in vechiul regim, erau imposibile pe simplu motiv de Tismaneanu-Tisminetzy, Plesu-Presu, Liiceanu-Ligheanu. Si Patapievici. Care a insultat neamu’.

Cand colo, ce sa vezi: tot Tismaneanu, Plesu, Liiceanu, Patapievici raman sa aiba de spus ceva, tot ei, tot acolo, aceiasi, constanti in idee si statura. Iar ceilalti, ceilalti: ii vedeti. Sau mai bine zis nu ii vedeti. Ca nu aveti ce. A disparut si liderul lor in ceata. Sa-i fi mobilizat un pic si daca tot nu au nimic de oferit intelectual-cultural-literar, sa-i fi pus cel putin sa mai scrie o scrisoare la Uniunea Europeana. Despre orice, ca nu tema conteaza. Dar asa mai aflam si noi, dupa semnatura, daca si pe unde au apucat sinecura aia, care, prin definitie, reprezinta si validarea lor intelectuala mult-visata.

(Foto: adevarul.ro)