M-am recunoscut amuzat într-un interviu acordat de Doru Buşcu Jurnalului Naţional. Într-una din povestirile haioase din trecutul glorios al săptămânalului pe care îl conduce sunt denumit “nu-mai-ştiu-cine”, semn că memoria fostului meu coleg și prieten a început să-i joace mari feste. Citez…
“Alta: în ’94, fostul nostru coleg, Felix Anton Rizea, venea noaptea la ziar şi scria, pe unicul computer al redacţiei, o piesă de teatru. Piesa urma să se joace la Naţional, era gata de repetiţii. Într-o după-amiază, eu şi nu-mai-ştiu-cine căutam nişte documente în arhivă şi am văzut un fişier codificat cu Norton. Bănuiam că e al lui Felix şi, după ce i-am tastat locul şi data naşterii, am reuşit să-l deschidem cu numele nevesti-sii. Documentul conţinea piesa de teatru în forma finală. Am început s-o citim şi în scurtă vreme ne-am dat seama că avem replici mai inspirate. Am decis pe loc să i-o îmbunătăţim. Am făcut-o însă discret, intervenind doar în replicile-cheie, cele care puteau răsturna acţiunea cât ai clipi. Am folosit tot limbajul porno aflat la modă. Am salvat, apoi am închis documentul. La prima repetiţie, actorii s-au prăbuşit de râs. A fost un succes. Piesa nu s-a mai jucat niciodată.”
Ce mă îngrijorează la Doru este că, în mai noua sa accepţiune, cele mai reprezentative întâmplări pentru umorul caţavencian “de interior” îi are ca protagoniști pe doi dintre redactorii pe care i-a dat afară cu mâna lui. Despre singurul om care şi-a dat demisia cu mult înainte de “fenomenul Kamikaze”, pe care îl chemase în noaptea aia ca să-l ajute să tipărească o imagine de 24 Mb, scanată de el la 3200 dpi (indexat), pe care vroia s-o scoată pe o imprimată de 256 Kb, văd că nu-şi mai aminteşte cum îl cheamă. Mă mir că a reţinut cum se numea programul de încriptare “spart” de el.
Aș avea multe de îndreptat, completat, tradus la cele declarate acolo dar o să mă rezum doar la citatul din titlu – “Azi stau pe capul nostru ANAF-ul şi DNA-ul”. Adevărul e că capul lor nu stau doar “instituţiile Puterii”, ci în primul rând stau CREDITORII. Și despre ăştia nu mai poate să zică Doru Buşcucă i-a trimis tot Băsescu!
P.S. De două zile se întâmplă ceva straniu. Ieri interviu cu Doru Buşcu în Jurnalul Naţional, azi atacuri virulente la Kamikaze și la Gâdea în emisiune și la Badea (la pachet cu lăudarea celor rămaşi la AC). Să fie oare de la apartamentul social dat de Primărie spre folosință lui Victor Ciutacu sau o fi trecut dom’ Profesor în pole-position la iminenta licitaţie pentru vânzarea mărcii Academia Caţavencu? Nu m-ar mira!
Întrebat ce sentiment îi dau rezultatele sondajelor conform cărora 45% dintre români l-ar vota pentru Cotroceni, Antonescu a subliniat că „e o presiune, nici vorbă de mândrie”. Îngrozitor! Să te trezeşti mai devreme de ora 13 şi să stai la slujbă. Asta da presiune!
Dreapta post-comunistă se confruntă cu un paradox: tace chitic atunci când vine vorba de chestiunea demnităţii umane şi abandonează cu nonşalanţă orice iniţiativă venită dinăuntrul mişcării pro-vita. Deşi multe la număr (PDL, UDMR, PC sau PNL), partidele care ar trebui să promoveze ideile liberalismului clasic, ale creştin-democraţiei sau ale conservatorismului evită să tranşeze dilema bioeticii contemporane: cum poate fi salvată viaţa pruncului nenăscut fără a încălca demnitatea femeii?
În Statele Unite, republicanii cântă pe mai multe voci, dar pornesc în copleşitoarea lor majoritate de la următoarea convingere: întreruperea de sarcină reprezintă o intervenţie brutală şi nedorită asupra unui organism lipsit de apărare. O societate sănătoasă şi un stat responsabil – spun politicienii dreptei nord-americane – va descuraja avortul, fără a desfiinţa clinicile private sau posibilitatea cuplurilor de-a cere aceste servicii unor medici seculari. Presaţi de bisericile creştine şi de organizaţiile pro-life, atinşi de mesajul anumitor cărţi, filme sau documentare, chiar şi politicienii democraţi caută să tempereze practicile avortive din spitale. Partidul Republican, pe de altă parte, a găsit în persoana unor Ronald Reagan sau George W. Bush Jr. susţinători necondiţionaţi ai „culturii vieţii” (aşa cum o numea papa Ioan Paul al II-lea).
În România, există milioane de aderenţi la mesajul pro-vita. Un sondaj recent arată că 42% din concetăţenii noştri consideră avortul drept „o crimă”. Nu ştim dacă această parte din populaţia ţării este activă sau pasivă electoral. Cert este că reprezentanţii unui corp politic matur şi responsabil nu-i poate ignora. Fireşte, retorica discursului pro-vita e mult mai greu de ambalat în România decât în Statele Unite. Câți dintre noi au uitat oare anii dictaturii în care autorităţile comuniste ținteau explozia procentelor demografice?
Cercetători ai perioadei totalitare au arătat (cel mai recent în volumul intitulat Politica pronatalistă a regimului Ceauşescu. Vol. 1: O perspectivă comparativă, Ed. Polirom, 2010 şi coordonat de Corina Pălăşan, Luciana Jinga şi Florin Soare) metodele abuzive de control biopolitic al corpului feminin. Nu respectul pentru demnitatea copilului, nici grija pentru copilul nenăscut, ci abordarea cantitativ-utilitaristă a chestiunii maternităţii şi delirul de grandoare al lui Nicolae Ceauşescu se aflau în spatele politicilor PCR din România anilor 1966-1989. Lipsit de orice tentă propagandistică, filmul „4,3,2” de Cristian Mungiu a scos la iveală dimensiunea sordidă a natalismului totalitar.
Frazarea atitudinii pro-life trebuie să plece, aşadar, de la respectul libertăţii de conştiinţă a fiecărui cetăţean. Persuasiunea – un exerciţiu fundamental în orice angajament politic – are drept scop redirecţionarea alegerii către respectul pentru viaţa umană, de la stadiul concepţiei până la moartea naturală. Cultura pro-vita deplânge faptul că, în plină criză demografică, societatea românească a ajuns să banalizeze avortul. După 1989, numărul chiuretajelor voluntare a depăşit cifra de 15 milioane. Relatările din presă ori informaţiile obţinute colocvial arată că, pentru o fată de 17 ani, este mult mai greu să cumpere un pachet de ţigări decât să recurgă la întreruperea sarcinii. Nici vorbă de acord al părinţilor, co-implicare a soţului sau a partenerului, consultarea psihologică sau contact cu organizaţiile pro-life (care doresc să susţină material şi sufleteşte orice mamă-purtătoare de sarcină). Revoluţia sexuală precoce (prin care înţeleg tentaţia promiscuităţii, decuplarea sexualităţii de eros şi afectivitate, prelungirea psihologiei adolescentine şi, mai ales, degrevarea responsabilităţii paterne) conduce la situaţii tragice: la Constanţa, bunăoară, o tânără de 15 ani a decedat în urma unui chiuretaj angajat în absenţa oricărei consultări cu rudele sau prietenii. O idilă traversează rapid şocul hemoragic şi sfârşeştela cimitir. Părinţi devastaţi, familii îndoliate, colegi răvășiți – totul pentru ca nimic, sub raport legislativ, să se schimbe.
Evident, nu toate cazurile ajung în această situaţie limită, regretată de toţi participanţii la „actul medical”. Oricât de eufemistic am prezenta tabloul general, situaţia este dramatică. Într-un tulburător reportaj jurnalistic, Dan Gheorghe de la România liberă arăta cum şi de ce „numărul întreruperilor de sarcină care au avut loc între 1958 şi 2008 este mai mare decât populaţia actuală a României”.
Cu o medie de trei avorturi pentru fiecare femeie, agenda pro-life n-ar trebui să fie una periferică. Adăugaţi la criza natalităţii şi prospectul îmbătrânirii populaţiei. Schiţată cu stiloul sociologilor, imaginea României din 2050 arată deprimant: spor natural negativ, datorii fiscale masive şi o populaţie cu mulţi seniori. În total, 16 milioane de locuitori. Dimensiunile şocante ale acestei contracţii demografice depăşesc cu mult ameninţările unui război extern sau pericolul unei catastrofe naturale. Chiar dacă Statul liberal modern este miop metafizic, decidenţii nu pot rămâne orbi în faţa riscurile sistemice reprezentate de propagarea şi generalizarea actualului stil de viaţă.
Te-ai fi aşteptat ca doctrinarii dreptei, mai puţin progresişti decât ideologii stângii, să scoată la iveală acest subiect. Redactarea unor moţiuni interne este momentul privilegiat pentru reflecţia sistematică asupra valorilor şi asupra principiilor unui Partid. Deşi consistente la capitolul politici sociale sau economice, toate moţiunile prezentate de membrii marcanţi ai PDL tabuizează subiectul avort. Nu se aştepta nimeni, fireşte, la o poziţie similară Vaticanului. Ţi-ai fi putut însă imagina un discurs favorabil recunoaşterii demnităţii vieţii încă de la stadiul embrionar. Ar fi o utopie să ceri politicienilor români să-i semene părintelui Nicolae Tănase de la Valea Plopului, ori să stârneşti campioanele feminismului la un concurs filantropic în compania maicii Tereza de Calcutta. E drept că nici spaţiul academic din România nu se laudă cu bioeticieni de pătrundere, precum filozoful Leon Kass sau teologul Tristram Engelhardt Jr. Totuşi, respectul acordat valorilor tradiţiei creştine şi grija pentru viitorul naţiunii române ar fi impus o reflecţie stăruitoare asupra demnităţii persoanei (mult mai ferm angajată de popularii germani).
Vor sparge oare tăcerea vocile identificate distinct cu doctrina creştin-democrată?
„Two-hundred thirty-five years ago Adam Smith reflected on the very dissatisfactory years he had spent as a student at Oxford University. He concluded that the poor quality of instruction was a natural consequence of a change in the school’s business model.
Old Oxford was a marketplace. Students paid tutorial fees directly to teachers. The teacher was the provider, the student was the customer and the college was merely the exchange, a kind of medieval Nasdaq for pure intellectual capital.
[…] the model was eventually abandoned and Oxford became a centralized cooperative bureaucracy, the prototype of the modern university. Smith said that this greatly diminished the quality of instruction […]
The answer is not in quixotic quests for self-reform. No bureaucracy as sclerotic as the higher education industrial complex will change on its own. Change comes in the form of what the great Austrian Joseph Schumpeter called “gales of creative destruction.” Schumpeter argued that entrepreneurial capitalism “incessantly revolutionizes the economic structure from within, incessantly destroying the old one, incessantly creating a new one. This process of Creative Destruction is the essential fact about capitalism. It is what capitalism consists in and what every capitalist concern has got to live in. …”
Something better always comes along and destroys what came before. In this case the combination of the microchip and widely available bandwidth are destroying the current education model.
[…]
Templeton saw two forces destroying the university system: increasingly competitive markets, and computer technology. The electron cloud is already taking us from new Oxford back to old Oxford. After all, how can the old inconvenient and expensive system survive the onslaught of free?”
E oficial! Zvonurile s-au adeverit. O zi de muncă din viaţa lui Crin, aşa cum bănuiam toţi, începe la ora 13.10 şi se termină la ora 17.35. Jurnaliştii de la Adevărul l-au urmărit pas cu pas, miercuri 13 aprilie, zi de vot la Senat. Nu cred că mai e nevoie să vă spunem, dar Crin nu a dat pe la Senat în ziua respectivă. A dat o raită de juma’ de oră pe la sediul USL, s-a întîlnit cu penelişti din teritoriu la sediul PNL, şi-a trimis şoferul la piaţă şi şi-a luat copilul de la bunici.
Mai multe detalii, cu poze şi tot ce trebuie, cît şi reacţia lui Crin (isteric-ţîfnoasă, în nota obişnuită) în Adevărul. Oricum, bună aia cu „nu m-am dus, că ştiam că nu e cvorum”. Cu alte cuvinte, nu lipsa de cvorum e cauzată de absenţe, ci absenţele sînt cauzate de lipsa de cvorum. Aşa, să înţelegem şi noi, ăştia mai înceţi la minte, cum e cu logica.
Celor care vor vorbi despre obligaţia lui Crin de a-şi reprezenta alegătorii din colegiu în Senat ţin să le reamintesc că în colegiul în care a candidat Crin alegerile au fost cîştigate de Ionuţ Popescu iar Crin a ajuns în Parlament doar datorită (datorită, pentru el, din cauza, pentru noi) sistemului de vot negociat între Cristian Pîrvulescu, Viorel Hrebenciuc şi Bogdan Olteanu. Probabil că Antonescu aşteaptă de la Ionuţ Popescu să se prezinte la lucrările Senatului, că pe el l-au ales bucureştenii din colegiul respectiv*. Sînt curios cîţi dintre bucureştenii pe care ar trebui să-i reprezinte Crin în Senat au program de muncă de la 1 la 5.
* La colegiul 2 Senat Bucureşti, la alegerile din 2008, din 30 731 voturi exprimate, Ionuţ Popescu a avut 10 702 voturi, Crin Antonescu a avut 9 159 iar Răzvan Theodorescu 8 465 voturi.
PS off topic. Peste jumătate (cca 52%) dintre cititorii Madame Blogary intră pe site direct (tastînd adresa în browser) sau prin intermediul feedburner (sînt abonaţi RSS). Restul de 48% vin din căutări pe google (60% din aceştia caută „blogary” sau derivate, nu avem prea mulţi rătăciţi sau momiţi cu SEO) sau de pe alte site-uri (bleen.ro, pe timpuri, în vremea Marii Migraţii), zoso.ro, hotnews.ro, voxpublica, dreapta.net (inliniedreapta.net mai nou), cristianpreda.ro sau MSM (cînd scrie Sebastian Lăzăroiu) etc. În cele aproape 16 luni de cînd există Blogary traficul nu a crescut spectaculos însă a crescut numărul de cititori fideli (de la 30-40% acum un an, la 60-70% astăzi).
