Anul 2014 e un game change. Gata, s-a terminat cu dolce farniente. Rușii sînt călare pe vecinii noștri și, cel puțin prin agenți de influență, revoluționari și ecologiști de profesie, sînt călare și pe noi. Nu peste mult timp vor trece la nivelul următor de călărire. Și chiar n-am vrea să aflăm cum e.

Ultimul lucru de care avem nevoie acum e un președinte provenit din establishmentul mafiot al baronetului transpartinic, un politician corupt, lacom, slab la voință și la minte, controlabil cu ajutorul banilor, orgoliilor, ambițiilor și tarelor de caracter. Personaje ca Ponta, Antonescu, Tăriceanu, Geoană, Oprescu, Iohannis sau Udrea ies din zona acceptabilului și alegerea în fruntea țării a unuia dintre aceste personaje ar fi sinucidere națională. Timpul nu mai are răbdare cu noi. Istoria, cu tot cu tancurile ei, indiferent ce formă vor lua acestea, ne va călca în picioare și va trece peste noi.

Putem cîștiga prezidențialele? Ne putem bate cu marile rețele de partid? Ne putem.

Abia acum putem vorbi despre profilul prezidențiabilului: luptător, capabil să comunice cu oamenii limpede, convingător și empatic, pro-occidental, venit din afara establishmentului de partid și baronetului transpartinic, dar cu notorietate și experiență politică, necompromis în mizeria politică a ultimilor ani.

Avem nevoie de un candidat care să scoată oamenii din casă, letargie și țîțîni. Nu merge cu răul cel mai mic, cu jumătăți de măsură, cu mafioți simpatici, cu curviștine amuzante, tăntălăi de treabă și alte ciurucuri politice. Pentru a scoate oamenii din casă, letargie și țîțîni e nevoie de convingere, de entuziasm, de credință. Altfel nu se poate. Aici nu vorbim de trepădușii de partid. Ăștia sînt luați de actualele partide, aparțînînd șefilor de sală Ponta, Dragnea, Petrache, Antonescu, Vlasov, Blaga sau Udrea. Și oricum sînt prea puțini și cu adevărat folositori doar în primul tur.

Nu merge cu impostori și făcături. Chiar nu merge. Sorry MRU și Predoiu. Da, ne putem forța să credem altceva, ne putem minți călduț. Dar sîntem singurii, noi, cei implicați cît de cît în politică. Noi ne putem minți și autoconvinge. Însă pentru a cîștiga prezidențialele e nevoie de autenticitate, de entuziasm, de convingere. Și de mulți oameni, nu doar de o mînă de militanți, dispuși să se autoconvingă, din disperare, de orice.

E nevoie de 20 000 de reprezentanți în secțiile de votare, atît în primul tur cît și în al doilea. Voluntari. E nevoie de încă în jur de 40-50 000 de voluntari care să lucreze în campanie. Să strîngă semnături, să organizeze întîlniri și mitinguri, să lipească afișe. E nevoie de transport, mîncare, apă, cazare. E nevoie de canale de comunicare. E nevoie, dincolo de entuziasm și convingere, de know how, oameni, bani, ierarhie și disciplină. Nimic mai mult. E nevoie de social media, de online, de radio, de tv, de mouth to mouth, de întîlniri la bere în Poiana lui Iocan, de mitinguri, e nevoie de 2-3 milioane de voturi în primul tur și de peste 5 milioane în turul II. E nevoie ca milioane de oameni să discute la cafea dimineața în firmă, pe bancă în fața curții, la bere seara la terasă, pe facebook, seara în fața televizorului, pe twitter, situri de știri sau bloguri, să discute unii cu alții, să se convingă unii pe alții.

În asemenea situațiuni, e nevoie de oameni care să știe clar ce au de făcut, care să facă ce li se spune și care să fie convinși că o fac pentru o cauză bună. Atunci cînd pretinzi de la oameni să execute niște ordine, fiindcă asta fac, pînă la urmă, nu trebuie să le înșeli încrederea. O campanie politică nu se face cu dezbateri și parlamentări interminabile. O campanie politică are toate datele și caracteristicile unei campanii militare sau ale unei campanii de marketing. Lumea bună, urbană și corporatistă, ar trebui să știe despre ce e vorba. Numai că, în companie oamenii sînt legați de contractul de muncă și motivați de salariu și carieră, în primul rînd. Astfel de motivații nu există într-o campanie politică, decît pentru foarte puțini, pentru structurile de partid și militanții de serviciu, pentru baronet și rețelele lor. Pentru toți ceilalți există altfel de motivații.

Dacă oamenilor care se implică, care ajută, care fac ce li se zice pentru o cauză bună, nu li se livrează acea cauză bună, nu li se livrează adevărul și convingerea că lucrează pentru acest adevăr și pentru bine, e ca și cum nu ți-ai plăti salariile angajaților cîteva luni la rînd. Cîte companii au rezistat fără să-și plătească angajații cîteva luni la rînd și fără măcar să le dea perspectivă de revenire? Cînd livrezi speranță, credință, adevăr, bine, entuziasm autentic nu poți înșela tocmai pe tărîmul acesta al speranței, credinței, adevărului. Nu poți livra în schimb răul cel mai mic, calcule meschine, discursuri despre pragmatism. Mai ales cînd din pragmatismul respectiv au de cîștigat numai rețelele politice, nu și fraierii care-și pun pe tavă speranța, entuziasmul, energia, timpul și cunoștințele.

Putem cîștiga prezidențialele. E nevoie doar de un candidat autentic, de adevăr, de o cauză cu adevărat bună, de perspectiva binelui, de entuziasm, organizare, ierarhie și disciplină. Și poate mă repet, de adevăr și autenticitate. Acestea sînt monedele în care se plătesc salariile sau soldele, spuneți-le cum vreți, zecilor sau sutelor de mii de militanți.

Poți lucra cu banii unui mogul sau ai mai multor moguli sau ai unei rețele de mafioți politici, dar președintele scos din urnă va fi prizonierul acestor moguli sau rețele de mafioți. Poți strînge, cu ajutorul banilor, mii sau zeci de mii de oameni care să lucreze politic pentru acești bani, de la jurnaliști pînă la lipitori de afișe și reprezentanți în secțiile de vot.

Sau poți lucra cu voluntari, care să doneze timp, energie, nervi, cunoștințe și bani. Dar nu le poți cere să doneze timp, energie, nervi, cunoștințe și bani pentru nimic. Nu o vor face. Astea-s regulile pieței. Și sînt bune și drepte. Nu oferi, nu primești, oricît de geniu nedreptățit te-ai considera. ”Lumea vrea cocalari și manele, d-aia nu cumpără bine și adevăr.” Cocalarii și manelele se vînd ușor, celor care vor cocalari și manele. Dacă vrei să vinzi ușor, vinde cocalari și manele. Dacă ai de oferit bine și adevăr, ei bine, astea-s mai greu de vîndut, nu de altceva, dar clienții sînt mai pretențioși. Una e să vinzi artificii și ghiuluri din tinichea aurie, cu totul altceva e să vinzi calculatoare.

Putem cîștiga alegerile prezidențiale. Putem trezi oamenii. Îi putem face să se implice. Îi putem facă să pună la bătaie timp, energie, nervi, cunoștințe și bani. În schimb, nu trebuie să le livrăm decît adevăr, perspectiva binelui, entuziasm autentic, onestitate. E mult? Dacă ne lipsesc, e extraordinar de mult. Dacă le avem, nu e mult deloc.

Da, e nevoie de organizații, structuri și bani în politică. Dar acestea funcționează cu autenticitate, adevăr și onestitate. Acesta e combustibilul.

România trebuie să renască, chiar dacă sună pretențios. Nu aceasta e fața României. Nu aceasta e fața elitei românești. Trebuie să chemăm pe cîțiva dintre noi din exil. Uite cîteva nume: Horia Roman Patapievici, Mona Muscă, Mircea Cărtăescu, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Dragoș Paul Aligică… Astea-s doar numele celebre, dar cred că trebuie să revină din exilul autoimpus o întreagă elită românească, nu numai vedetele culturale și politice. Avem nevoie de oameni bogați, care să livreze valuta forte a renașterii: autenticitate, adevăr, onestitate, bun simț (common sense sună mult mai bine). În noua era sovietică, Ponta, Antonescu, Geoană, Iohannis, Blaga și Udrea sînt prea periculoși, din varii motive, pornind de la ambiții și trecînd prin prostie, pînă la lăcomie, pentru a-i lăsa la conducerea României. Fiindcă, ne place sau nu, ei conduc România. Iar lumea bună, cu adevărat bună, stă pe margine.

Într-un fel sau altul trebuie să renaștem. Și aici chiar nu încap jumătăți de măsură și răul cel mai mic.