Tradiţii, obiceiuri, permanenţe
Au existat şi înainte. Era rău, dar pentru ei era bine. Aveau întotdeauna acces la micile bucurii ale existenţei. Maşină, chiar şi străină, tehnologie casnică occidentală, ţoale la ultima modă de pe afară, Kent, whisky, cafea, excursii în vest şi ce mai trebuia. După program şi, adesea, chiar în timpul lui, îi găseai, invariabil, la restaurant. Aveau întotdeauna bani de consumaţie. Nu banii erau problema. Dacă doreau să se relaxeze la domiciliu, la un bridge şi-un video, consumau de la casa de comenzi, de la şopul diplomatic sau de la gospodăria de partid. Chiar dacă, adesea, pentru publicul larg mai lipseau materialele consumabile convenţionale, mîncabile şi băubile. Caz în care publicul larg trecea pe neconvenţionale, de la copite de porc şi cozi de peşte la năut, creveţi vietnamezi şi vin din lemne şi cutii. Sau bere cu ulei şi şobolan pasteurizat în sticlă. Dat fiind că toţi cetăţenii erau egali.
Iarna, în faţa vilei (că burghezo-moşierimea făcuse vile, care fuseseră preluate) oprea, periodic, o cisternă cu păcură, pentru centrala termică proprie. Cîte unul, mai vizionar, îşi trăgea ţevi de calorifer şi pe sub trotuarul din faţă, ca să se topească fulgii de zăpadă instantaneu, să nu apuce să se aşeze omătul, spre a fi apoi îndepărtat la lopată, pentru a permite ieşirea autoturismului personal. Datul la lopată, normal, cădea în sarcina unor oameni ai muncii, care, în acest mod, puteau fi dirijaţi spre alte deszăpeziri. Oamenii muncii, prin lipsa termoficării, aveau gheaţă pe interiorul geamurilor, la ei în bloc, deci erau perfect adaptaţi, nu trebuiau să suporte şocul trecerii de la cald la frig extrem.
Că tot vorbim de păcură, prin provincie, chiar în anii de vîrf ai mizeriei paradisului comunist, se construiau piscine cu încălzire. Deghizate în magazii plasate în fundul curţii. Se făcea întîi magazia, apoi se finaliza piscina dinăuntrul ei. Sigur că lumea din zona ştia, dar camuflajul era util în timpul vizitelor mai de la centru, să nu se şocheze vreun tovarăş care n-avea loc în curte şi de-o magazie. Tot pentru relaxare, nu lipseau nici antenele de satelit. Era nevoie doar de cîmp deschis spre sud, sateliţii geostaţionari de televiziune fiind plasaţi la ecuator, şi de un acoperiş de tablă orientat în acea direcţie. Se înlocuia o porţiune din acoperiş cu folie de plastic, vopsită în aceeaşi culoare ca şi tabla, astfel că undele hertziene puteau ajunge, nestingherite, la dioda colectoare (LNB) din centrul antenei de aluminiu instalate în podul casei. Întru deplina relaxare a posesorilor, care căpătau acces direct la canale de televiziune din vest, care pe vremea aia nu prea erau criptate. Iar la TVR programul era de două ore.
Era ilegal, sigur că organele abilitate ştiau, dar organele cui erau ele? Nu ale relaxaţilor? La nuntă, copilaşii lor primeau cadou pachetul standard: casă, video şi maşină. Aveau cam acelaşi preţ: un apartament cu două camere, pentru doi tineri la început de drum, costa cît un video recorder sau cît o Dacia luată cu pile, peste rînd, nu aşteptînd la coadă, conform listei. Mai erau, ce-i drept, şi mici neajunsuri. Din cauza dificultăţilor economice, spre sfîrşit, unii primeau video, casă şi combină, în loc de maşină. Combină muzicală, nu agricolă. Dar, în mare, era bine.
Clasa relaxată există şi astăzi. Are acelaşi limbaj corporal, aceeaşi atitudine, aceeaşi expresie facială. De relaxare. Publicul larg o poate întîlni în restaurantele şi cafenelele cu preţuri corespunzătoare. O să zici că şi tu, la o adică, poţi să ai smartphone şi plasmă şi maşină şi apartament şi ţoale în pas cu moda şi bani de-un macchiato. Nţ. Nu cum au ei. Nu la fel de mult, nu la fel de des, în sensul că permanent. Plus că ei preferă vîrfurile de gamă. Plus că nu vrei să ştii ce au în conturi. Ca să nu te indispui.
În fond, e şi normal să arate la fel cu clasa relaxată anterioară. Doar sînt urmaşii lor. Direcţi. Tăticu’, mămica, băiatu’, fetiţa. Iar sursa de relaxare este aceeaşi. Bugetul de stat. Din care sug. Ei, nu tu. Ei, pentru că doar ei se pricep. Doar ei ştiu cum să asigure bunăstarea întregului popor. Doar ei ştiu ce firme private trebuie susţinute cu subvenţii de la buget. În ce telegondole sau pationare săteşti sau defibrilatoare sau flote de maşini de serviciu pentru televiziunea publică trebuie băgaţi banii ţării, că să-ţi fie ţie mai bine. După ce îşi face băiatul sau fetiţa cifra de afaceri. Sau îşi încasează comisionul. Sau parandărătul. Iar tu îi crezi. Că ei ştiu mai bine. Că statul e soluţia. Este, pentru problemele lor, nu pentru ale tale. Bun, se mai iau procurorii de cîţiva, dar nu se simte. Aşa că tu rămîi în clasa încordată, iar ei, în clasa relaxată. Felicitări.
