Cum se distrug civilizatiile

V-ați întrebat vreodată cum se distrug civilizațiile? Ce duce la haos și, uneori inevitabil, chiar dacă nu într-o viață de om, la dispariția lor? Ce și cine alimentează toate aberațiile și ingineriile socio-politice și economice globale? Cum – un exemplu numai – au reușit la noi 1000 de comuniști, cîți număra partidul, cu ajutorul rușilor, să impună un sistem politic despotic și criminal care a durat mai bine de patru decenii, care a scos toată societatea românească din matca ei firească de coagulare și dezvoltare și ale cărui consecințe le suportăm și astăzi, neștiind dacă și cum ne vom reveni vreodată? Cum și din cauza cui au murit, în regimurile dictatoriale – și încă mai mor, prin alte părți ale globului – sute de milioane de oameni?

S-au scris cărți serioase pe temă. Dar cel mai clar și mai succint răspuns a fost formulat de Yeba Woodhouse. Care spune, și e de ținut minte:

Când au venit comuniștii la putere, mișcarea nu a fost resimțită ca o lovitură de stat sau ceva similar de către contemporani, ci a fost privită drept ceea ce era, o consecință a „intrării rușilor” Un continuum de agresivitate și primitivism.

Comuniștii, la rândul lor, aveau interesul să-și creeze loialități și puneau de la primari, la gardieni de închisoare toată drojdia societății, categoria născuților din împerecheri accidentale în șanț vreme de câteva generații.

În ziua Naționalizării, un astfel de exemplar chiuia (voios și inspirat) prin sat (un sat din Oltenia, bogat): „Mi-au luat rușii tot ce n-am avut!”

Împerecherile au continuat și regăsesc azi pe net destule exemplare care, neavând nimic de pierdut ele însele, nimic de apărat, nici o realizare, nici o responsabilitate și nici un principiu, propovăduiesc voios distrugerea civilizației, doar pentru a scăpa de sentimentul ratării.

În articolul următor, (tot) despre cum minoritățile dictează majorității.

nationalizare(Foto: adevarul.ro)

Islamul radical, stimulat de corectitudinea politica

Ca adept rațional al moderației, mă tem de o suprareacție antiislamică, dar nu de dragul unui Islam degenerat în ideologie teroristă, ci pentru că-mi doresc să con­serv valorile europene: nu trebuie să de­ve­nim fanaticii antifanatismului. Pe de altă parte, bilanțul greu al terorismului arabo-musulman (sau negru-musulman în Afri­ca, unde operează Boko Haram) are carate simbolice imposibil de minimalizat: morții de la Paris nu se pun în balanță cu aceia din­tr-o catastrofă aviatică.

Una e natura, accidentul fatal, și alta moar­tea ca rezultat al planificării minu­ți­oase, peste frontiere. Papi, intelectuali la­ici, profesori de teologie și de istorie a re­ligiilor, artiști și politicieni au tot încercat dialoguri cu lumea islamică postcolonială. E o iluzie să credem că aceste dialoguri n-au construit poduri durabile între națiunile me­diteraneene doar pentru că elitele ara­be sunt încă tributare discursului socialist anticolonial din anii ’60 ai secolului tre­cut. Degeaba mi se spune că textul coranic e majoritar pacific sau că și Biblia conține pa­saje violente. Creștinismul, autolimitat prin umanism, Renaștere și democrația mo­dernă, a devenit o religie „inofensivă“; o tradiție, un patrimoniu, o spiritualitate, un rezervor de martiriu antitotalitar. Dacă religiile trec prin cicluri de natură „or­ga­nică“, ar însemna să scuzăm terorismul mu­sulman actual ca pe o criză de creștere. Numai că el nu e o acnee adolescentină. Islamul clasic s-a consumat între secolele IX-XII după Hristos și tot ce i-a urmat a fost manierism, decadență, rețea de filan­tropie socială, politizare sau ideologie cri­minală de-a dreptul. E deci ceva defect în însăși dinamica istorică a Islamului și, da­că nu admitem asta, nu vom reuși să-i li­mi­tăm cuceririle agresive. Da, ecuația Is­lam=terorism e un amalgam nedrept. Pro­blema nu stă în majoritatea tăcută a lumii islamice, fără reprezentare politică se­ri­oa­să și de cele mai multe ori înfricoșată. Pro­blema la care ni se cere un răspuns – acum, nu peste 50 de ani – este cum era­dicăm terorismul de matrice islamică?

Din păcate, nu avem nicio strategie de răs­puns direct. Pentru că, înainte de auto­apă­rarea civilizației occidentale, avem de câș­ti­gat o altă bătălie, pur internă: cea îm­po­triva corectitudinii politice, o religie cul­tu­rală a marxismului pervers reciclat după co­munism. O religie fanatică, ai cărei adepți, adversari ai civilizației iudeo-creș­tine, au o gândire pur darwinistă, amo­rală. Chiar îmi povestea un amic despre o colegă de-a sa de la ONU, New York, o sue­deză ultraliberală, care a răspuns că, dacă civilizația europeană piere, nu are ce să-și reproșeze: „e vorba de selecția na­tu­rală“. Cu asemenea poncife auto­pa­ra­li­zante, dominând media și universitățile noas­tre, va fi greu – sau tragic imposibil – să organizăm într-o atmosferă rațională răs­punsul nostru față de terorismul isla­mic. Și totuși, psihanaliza nu e o știință exac­tă, hiperfilantropismul produce ură interetnică și soluții nerealiste, iar mania egalitarismului nu face decât să aplatizeze, odată cu ierarhiile de merit, șansele socie­tă­ților noastre de a-și reafirma, salvator, identitatea periclitată. Da, aș vrea să ră­mân moderat, dar moderația, ca străvechi filon conservator, are nevoie de umor, de forță și de speranță în Dumnezeu, nu de circuri mediatico-umanitare chemate să divinizeze alteritatea și să ne bage vino­văția în vene, ca pe un drog. Cum să le amintim mai bine islamofililor de serviciu că mult incriminatele Cruciade au început la peste trei secole de la începutul expan­siunii islamice, pe când sudul conti­nen­tu­lui nostru era deja sub flamura Profetului? Și cum să nu repetăm greșeala de a ac­țio­na atât de târziu?

Preluare Revista 22

(Foto: midnightwatcher.wordpress.com)

Ponta, Plesu, violul si Robbie Williams

Acestea au fost subiectele cel mai aprig discutate din actualitatea internă a ultimelor două săptămîni. Codul Fiscal e pentru specialiști, chiar dacă-l votează politicienii, iar despre codul vestimentar vom discuta într-un articol viitor.

Notam pe Facebook, cu puțin timp în urmă:

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/florina.neghina/posts/878407978896542″ mbottom=”50″]

Între timp, lui Ponta i se poate spune: nici nu știi cît de nimic ai început să fii. Deși știe și deși mai este, încă, șeful Guvernului. Al PSD nu, și nu neapărat pentru că și-a dat demisia din funcție, ci pentru că nu și-a putut impune omul, pe Rovana Plumb, la conducerea partidului. Preluată interimar, pînă hăt, în 2016, de Liviu Dragnea. Un pas mic pentru el, un pas uriaș pentru partid. De la un inculpat la un condamnat în primă instanță. Este atît de tipic ”am scăpat de dracu’ și am dat de ta-su” situația, încît îmi pare de prisos orice comentariu. Să-i urăm lui Ponta, așadar, sănătate cu ocazia celei de-a doua operații la genunchi, și recuperare rapidă. Sau, mai degrabă, multă răbdare justiției care-l așteaptă. Și scaunului de prim-ministru, de care se agață mai abitir decît Iliescu de viață.

Cum de Ponta se ocupă ai lui, trecem la cultură. Concertul lui Robbie Williams la București. Un eveniment, o mare de oameni și mult prea puțină apă. Nici măcar la punctele de prim ajutor.  Cum 65000 de persoane nu s-ar aduna, gratis, să dea jos un guvern, nici dacă ar avea la dispoziție lichide, secretul este, deci, să le iei bani grămadă pe bilet, după care să-i aduci la limita deshidratării. De ținut minte.

Ca și cei care s-au găsit să scuze organizarea dezastruoasă, declarînd superior că doar nu te duci la un concert să bei ceva, orice, și că dacă erai deștept, te hidratai înainte, începînd de dimineață. N-aș fi băgat în seamă fița asta de chiulangii la orele de biologie din școala primară, dacă nu s-ar găsi destui care să ignore un minimum bun simț și-n politică. Par toți făcuți de-o mamă, de-o făptură și de-o seamă. Ideologice.

Dacă pentru Robbie Williams, pe care-l știu atîția, s-a plătit la greu pentr-un bilet, surpriză! Pe Andrei Pleșu nu l-a recunoscut o librăreasă nici cînd a vrut să dea bani. Mai puțini, e drept, că omul are discount la Humanitas, acolo unde este publicat. Și să te ții scandal! Nu pornit de Pleșu, care n-a pomenit nimic de întîmplare, ci de cineva care auzise de la altcineva și uite așa, lanțul slăbiciunilor de minți. Acum, dacă tot s-a deschis sezonul intelectuali la cumpărături, ce-ar mai putea urma? Cîte ore a ținut Liiceanu coada ca să-și aleagă sărurile de baie și cum a făcut scandal Patapievici că nu găsește în magazin modelul de papion preferat? Nație isterico-depresivă, îți vine să concluzionezi, nici să cancanizăm cu umor nu sîntem în stare.

Dar cea mai mare vîlvă și cele mai aprige discuții le-a stîrnit povestea violului petrecut la sfîrșitul anului trecut, într-un sat din județul Vaslui. De ce acum? Pentru că acum s-a descoperit că cei șapte indivizi implicați în oroare sînt judecați în stare de libertate și, mai mult, amenință prin mama unuia dintre ei victima. Adus în atenție cu bune intenții, nu mă îndoiesc, cazul a generat, firesc, revoltă, dar și isterie. Și după ce-a ținut zile în șir pagini de ziare, Facebook și bloguri, s-a terminat cum nu se putea mai rău. Cu prezentarea detaliilor și, într-un final, cu expunerea victimei la televizor. Victimă la care toată lumea părea că e ultima la care se mai gîndește, în inflamarea spiritelor întru cele mai diverse moduri de pedepsire a făptașilor.

Cazul acesta ar trebui să ni-l aducă aminte pe Adrian Năstase care, la un moment dat, nefast pentru el, a spus o vorbă mare și adevărată: există două Românii. Și acum, la peste zece ani de atunci, avem, din nefericire, ilustrarea perfectă. Ce lumea civilizată consideră a fi o barbarie, într-un sat din Moldova nu numai că nu înseamnă mare lucru, dar tot victima este considerată vinovată. Două Românii care, și după amenințările localnicilor la adresa presei deplasate acolo, par ireconciliabile. Una care știe unde și cum se înfăptuiește justiția, alta pentru care această justiție aproape nu există. Ce din păcate lipsește și celei dintîi este acea educație care spune că înainte de orice te concentrezi pe victimă, încerci să o ajuți cumva, abia apoi pe agresor. De fapt, victima trebuie să fie grija societății civile, iar agresorii lăsați în seama justiției. Dar cum nici aceasta, din ce s-a constatat, nefiind aceeași peste tot, generează neîncredere, societatea nu poate face altceva decît să plutească în derivă, creînd haos în locul rezolvării problemelor.

Sintetizînd, din teoria grupurilor și teoria conflictului rezultă că daca grupul nu se încadrează în ansamblul societății, aceasta este imatură. Aici ne aflăm, că ne place sau nu, de aici pornim. Încotro, cum și cu cine, rămîne de văzut.

UPDATE: Cu seninătate, Andrei Pleșu povestește ce s-a întîmplat, de fapt. Aici. Mie nu-mi mai rămîne decît să mă mir cum i se poate da atîta importanță cuiva care se recomandă ”sunt o pizdă lirică”. Poate mai multă atenție la orificiiile prin care se exprimă unele/unii ar face aerul mai respirabil. Mai ales pe canicula asta.

Nu rezist să nu mă uit pe blogul care mă demascase ca distrugător de destine. Aparţine unei doamne, Petronela Rotar, despre care aflu că e scriitoare. Blogul dînsei e foarte îndrăzneţ, provocator, lipsit de prejudecăţi şi de prudenţe filistine. O spune limpede în textul program: „sunt o pizdă lirică” (să mă ierte cititorul, dar nu fac decît să citez dintr-un site accesibil oricui).

Off topic/ Cred că sîntem unici în Europa! La fiecare trecere a mașinilor de gunoi, străzile sînt răcorite cu zeamă de pepene roșu. Sau poate că nu-i chiar off topic, civilizația nu începe neapărat cu condamnarea unui viol într-un sat din Moldova, ci cu grija fiecăruia pentru spațiul propriu și cel comun în care trăiește. Cu atît de banala ambalare a gunoiului menajer în saci de plastic. Aici, în capitală, unde avem pretenții că sîntem deja civilizați.

PS: Dacă mai pică blogul zilnic, de nu știu cîte ori, trec la contra-atac. M-apuc să-nvăț blesteme!

(Foto: descopera.ro)