Noi și islamul

Din veacul VII d. Hristos, când apare în Peninsula arabică, și până azi, islamul–a treia formă istoric organizată a monoteismului – n-a încetat să coabiteze cu religia creștină și cea iudaică, așa cum n-a ezitat să le persecute și să le înlocuiască, de îndată ce împrejurările militare sau economice i-au permis o asemenea politică. În arhivele noastre există toate felurile de urme ale acestei învecinări dinamice, de la idealizata pace inter-religioasă din Andaluzia mozarabă, trecând prin lichidarea creștinismelor de matrice siriacă (întinse în primul mileniu până în India și China) sau prin conflictele armate din perioada post-imperială a Occidentului, dintre care acela israelo-palestinian nu s-a stins nici azi. Sunt istorici care pun căderea Bizanțului pe seama coabitării civilizaționale dintre creștinismul ortodox și islam, în contrast cu tot mai dramatica alienare a Răsăritului față de creștinismul latin (mai ales după Cruciada a IV-a). Obiect de polemică istoriografică este și rostul islamului în salvarea și transmiterea în Apus a filozofiei și științei eline antice: unii uită că tocmai căderea Constantinopolului și exodul spre Italia a elitelor bizantine au prilejuit de fapt această recuperare, decisivă în dezvoltarea ulterioară a spiritului renascentist. Lăsând deoparte gâlceava savanților, constatăm că ne gândim așezarea modernă (în democrație și în blocul euro-american) ținând mereu cont de ce se petrece în islam. Or el a încetat să mai fie o religie pan-arabă: a cucerit în ultimele veacuri părți însemnate din Asia centrală și Asia-Pacific. Acolo are cel mai mare număr de credincioși. Mai nou (după căderea URSS) islamul se extinde în zone tot mai largi din Africa subsahariană.

Există și un islam european, rezultat prin imigrația de după al II-lea Război mondial, când statele apusene au preluat, în scopuri zis temporare, de reconstrucție economică, mai multe milioane de arabi și turci: muncitorii ”oaspeți” au rămas acolo, și-au regrupat familiile și au primit cetățenie, bucurându-se, democratic, și de moschei sau școli coranice. Atunci când o Constituantă de înțelepți a redactat preambul Tratatului de la Lisabona, tocmai prezența acestor comunități islamice de pe continent a eliminat din text orice referire la rădăcinile iudeo-creștine ale civiliziației noastre. O elită politică secularizată, deistă sau chiar agnostică, a preferat să nu genereze ”tensiuni” sau ”discriminări”: n-a avut curajul, de pildă, să spună că avem rădăcini culturale în toate cele trei monoteisme (pentru că ar fi deformat adevărul istoric), dar nici nu și le-a asumat expressis verbis pe celelalte două. De aici a apărut în dezbaterea publică din noile state-membre UE percepția că Vestul (nucleul fondatorilor) e un teritoriu apostat – exact așa cum îl văd imamii sunniți sau șiiți! Michel Houellebecq a scris recent romanul Supunere, distopie despre o Franță unde islamiștii moderați au preluat guvernarea… Iar noi, în loc să ne consolidăm ancorarea occidentală, cădem adesea în plasa iluziei că nu mai există creștini în statele occidentale (deși există cu duiumul, ce-i drept, stânjeniți nu prin deficit democratic – nimeni nu le-a interzis formal drepturile – ci prin ofensiva corectitudinii politice, în numele căreia tot trecutul european e pus sub semnul crimei, și deci al datoriei de a le repara, prin compensații egale). Eu unul văd aici o capcană. După cum notam mai sus, islamul vine din Asia. În două decenii, populația Federației Ruse va cuprinde o treime de musulmani. Prin Dughin și ideologia panslavistă (eurasianică), vom auzi multe voci din lumea ortodoxă susținând o antantă între tradiția răsăriteană și acest islam conservator, împotriva „Occidentului decandent și necredincios”. De fapt, le auzim deja. Susțin că această linie de gândire ”strategică” e anti-națională. Reamintesc și aici faptul că elitele românești moderne au avut un singur obiectiv major: dezvoltarea țării în sânul Europei. 

Nu voi obosi să pledez pentru latinitatea constitutivă a Ortodoxiei românești. A o pune în discuție sau chiar o nega înseamnă a bloca evoluția organică și legitimă a națiunii noastre.

Teodor Baconschi: “Nu reușim să ne maturizăm spiritual, hălăduim într-un soi de copilărie rebelă, usor idolatră”

Articol preluat de pe libris.ro

Teodor Baconschi s-a născut în 1963, la București. Este scriitor și diplomat. Are studii teologice și un doctorat în antropologie religioasă și istorie comparată a religiilor la Universitatea Paris-Sorbonne (Paris IV, 1995). A fost director al Editurii “Anastasia”, redactor-șef în TVR (emisiunea “Viața spirituală”), apoi, pe rând, ambasador al României la Sfântul Scaun, Ordinul Militar Suveran de Malta, Republica San Marino, Portugalia, Franța și Principatul de Monaco. În perioada 2009–2012 a fost ministru al afacerilor externe. Teodor Baconschi este un eseist strălucit cu o multitudine de studii, articole, eseuri și recenzii publicate în presa culturală românească, fiind și semnatarul a, nu mai puțin, de 15 cărți de filosofie și eseistică creștină. Domnul Baconschi, ca autor al lunii decembrie, a avut amabilitatea să ne acorde acest interviu.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Domnule Baconschi, vă rog să îmi spuneți ce carte v-a marcat major, într-atât încât să fie cea care se evidențiază fără tăgadă, care este ca o piatră unghiulară a ceea ce sunteți azi ca intelectual și ca om?

TEODOR BACONSCHI: Cultura serioasă compune un panteon: e politeistă! Mi se pare greu, dacă nu imposibil, să fac o ierarhie strict piramidală a cărților care m-au marcat. Adică să vă spun: iată Cartea, așa cum Pilat din Pont spunea despre Mântuitorul Hristos: ecce homo! Însă tocmai spunându-vă asta mi-a venit în cap răspunsul cel mai onest: Biblia, care se tălmăcește prin ”cărțile”… Nu doar pentru că o socotesc (și eu) revelată, ci pentru că, după orice criteriu, e cea mai infuentă carte a umanității (ar fi complet fals să-i mărginim impactul la lumea civilizației euro-americane, de pildă). Northrop Frye o numea Marele Cod. Peste trei decenii de osteneli intelectuale m-au convins că, fără această cheie hermeneutică, rămânem orbi în templul culturii: e ca și cum te-ai plimba prin labirint lipsit de firul ariadnic.

Laurențiu-Ciprian Tudor: În aceeași logică, care este personajul/eroul literar în care vă regăsiți cel mai mult, care, eventual , v-ar fi plăcut să fiți?

TEODOR BACONSCHI: Fiecare mare roman pe care l-am citit mi-a prilejuit un soi de identificare empatică (și, tocmai de aceea, serială, temporară) cu eroul său central. Cred că aceasta e funcția literaturii: zidește fantasme substitutive, oferă modele de experiență totală. Sigur, acum mă refer la marele roman filozofic în linia clasicilor ruși sau germani, la romanul-univers, de tipul lui Doktor Faustus. Am citit și destulă ficțiune postmodernă, ludică, satirică, abisal-autoironică, însă mi-e greu să mă lipesc metafizic de eroii lui Saul Bellow ori Philip Roth, ca să nu-l mai pomenim pe David Lodge. Iată că iarăși v-am dat un răspuns rabinic, în doi peri! Din caleidoscopul literar modern culegem fragmente: e o mare oglindă spartă. Personajul nostru tutelar are o morfologie arcimboldescă. O identificare puternică mi-a prilejuit ”maestrul” lui Bulgakov, cel care a scris, în opinia mea fatalmente subiectivă, cea mai bună parabolă românescă a veacului 20.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Ce titlu ar fi potrivit să poarte o carte despre dumneavoastră?

TEODOR BACONSCHI: Of, sunt copleșit de conștiința limitărilor mele, deci mi se pare jenant să-mi imaginez o carte despre mine. Și nu doar pentru că nu există, ci și pentru că mi-e greu să văd de ce ar exista. În ”cazul puțin probabil” că s-ar ivi așa ceva (vorbesc acum în limbajul stewardezelor) ar trebuie să se numească: Teodor Baconschi, diletantul aproape desăvârșit.  Un asemenea titlu ar surprinde laolaltă carențele mele obsedante și risipirea într-un universalism halucinatoriu, din prea mare drag de viață. Am fugit de specializări, după ce mi-am permis câteva: traseul acesta aparent coerent – de la teologie, prin antropologia culturală, spre geopolitică (și practica relațiilor internaționale) ascunde un subsol fragmentat, un ego centrifugal, o căutare intermintentă și tragic jubilatorie.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Domnule Baconschi, cum arată din punct de vedere antropologic românul? Pe de altă parte, cum e posibil câtă vreme, teoretic, personalitatea de bază sau personalitatea culturală, cum o numesc specialiștii, nu e fixă, totuși, autori precum prof. univ. dr. Daniel David sau psihiatrul și filosoful Vasile Dem. Zamfirescu să evidențieze, în mare, aceleași trăsături ca Dumitru Drăghicescu, Constantin Rădulescu-Motru sau chiar Emil Cioran? Să fie personalitatea, psihologia românului atât de stătută? Ce am putea face ca potențialul nostru (care ar fi el?), atuurile noastre să se actualizeze?

TEODOR BACONSCHI: Stătută? Nici vorbă! Românul e un țăran într-o mare goană (când creativă, când depresivă) către o urbanizare mereu amânată, mereu incompletă. Un conservator progresist. Un nostalgic plin de snobisme mimetice. Un expert al supraviețuirii în condiții fluide și un mare încăpățânat adaptativ. Psihologia noastră colectivă ilustrează o sumă de paradoxuri când remarcabile, când imposibil de analizat. În fond, ne agităm pentru a intra în istorie, după niște milenii de abstractă transhumanță anonimă. Ce poate fi mai contradictoriu decât un excepționalism mereu aliniat?

Laurențiu-Ciprian Tudor: Nici la nivel european lucrurile nu par a fi chiar în regulă, așa că vă întreb: de unde această oboseală a Europei? Avem de a face, în adevăr, cu o altă perioadă decadentă? Suntem contemporanii unei schimbări de paradigmă? La ce ne putem aștepta?

TEODOR BACONSCHI: Sincer vorbind, civilizația europeană își așteaptă sfârșitul de la Înălțarea Lui Iisus Hristos cu trupul la ceruri și odată cu momentul întemeietor al Cincizecimii. Scrierile Noului Testament apar la câteva decenii de la aceste evenimente tocmai pentru că prima generație creștină se aștepta să apuce sfârșitul lumii. Există în ADN-ul nostru o tensiune eshatologică. Lumea trece, lumea cealaltă va conta cu adevărat. De aceea, nu e nevoie să ajungem la Spengler pentru a surprinde această manie a declinului. Suntem cea mai decadentă civilizație din istorie. Celelalte au funcționat circular, pe temeiul reproducerii unor arhetipuri. Numai creștinătatea, fertilizată de geniul filozofic grec și disciplinată prin dreptul roman, a făcut istorie, stricto sensu. Iată și motivul pentru care-l socotesc pe Nietzsche un gânditor în linia metafizică profundă a creștinismului. Algoritmul culturii europene e transformativ: o dialectică a transfigurării. Din păcate, în genealogia acestui elan au pătruns și alterările utopice ale modernității, cu marca lor totalitară: la un moment dat, după Revoluția franceză, am vrut să construim raiul pe pământ. Și atunci am eșuat cel mai patetic, provocând (prin cele două războaie mondiale) un soi de război civil cât o sinucidere colectivă. Veți găsi însă această schemă eshatologică în toate manifestările occidentale contemporane: revival-ul evanghelic american, de pildă, proclamă, pe linia unui Gioachino da Fiore, o eră a Duhului Sfânt. La fel s-a petrecut și în Rusia prerevoluționară, cu pleiada ei de filozofi profetici…

Laurențiu-Ciprian Tudor: În tot acest angrenaj identitar european religia joacă/ar trebui să joace un rol important, vă întreb: ne putem imagina o Europă fără creștinism (Jean Delumeau, de pildă, observa o mutare a creștinismului spre alte părți ale lumii)?

TEODOR BACONSCHI: Tocmai, că nu! Secularizarea e intrinsec creștină. Un creștinism care, în sfârșit, devine atât de consubstanțial imaginarului nostru metafizic încât își permite să se ignore. Se vorbește, ideologic, despre un post-creștinism (așa cum se pomenește tot mai mult un viitor post-adevăr, chiar post-uman), însă toate acestea sunt, la scara duratei lungi, metamorfozele aceleiași forma mentis evanghelice. De altfel, căutați să inventați o nouă religie! E o operațiune mai complicată decât pare, așa cum rezultă din eșecul tuturor religiilor politice ridicate explicit împotriva tradiției creștine. Suntem în intervalul dintre Geneză și Apocalipsă, între Alpha și Omega, nu-mi fac griji cu privire la vitalitatea revelației cristice, până la… sfârșitul timpurilor.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Rămânând la același Jean Delumeau, încă din 1978, acesta se întreba dacă va muri creștinismul…nu este o astfel de întrebare valabilă, mai ales azi, cu atât mai mult cu cât pe lângă islamizarea Europei avem de a face cu cele mai grave persecuții din istorie împotriva creștinilor (potrivit Fundaţiei catolice “Aid to the Church In Need” și basilica.ro)? De exemplu, conform  Consiliului Mondial al Bisericilor, în Orientul Apropiat, populația creștină a scăzut în ultimii 10 ani de la 12 milioane la 2 milioane, asta fără să luăm în considerare și alte puncte dureroase de pe harta lumii: China, Nigeria, Coreea de Nord, Pakistan, Sudan, India ș.a.m.d..

TEODOR BACONSCHI: Ei, aici mă atrageți pe orizontală, în spațiul sociologiei religiilor aplicată la dinamici geopolitice. Așa este, creștinismul e încă prima religie mondială (statistic), dar islamul cunoaște cea mai viguroasă expansiune misionară. Pe de altă parte, oferta tehnologică a islamului e nulă. Lumea s-a globalizat în tipare științifico-tehnice și politice occidentale. Mulți vorbesc despre China ca despre următorul hegemon mondial. Nu cred: transformarea spectaculoasă a Chinei e autolimitată din rațiuni politice, iar dacă acolo drepturile omului vor fi cu adevărat și sistematic implementate, vom asimila marea Chină în sfera semantică occidentală. Nimeni nu va putea avea proiecție globală pe un model antropologic străin sau ostil personalismului creștin, ca temelie a unei civilizații a libertății. Nu e aici occidentocentrism militant, ci luciditate bazată pe analiza marilor idei care modelează istoria lumii. Asta nu exclude posibile ciocniri huntingtoniene, vom vedea.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Cum e posibil, pe un astfel de fond, Europa să fie preocupată să își dea jos crucile (de pe cutii de brânză, de pe cupole, monumente, materiale de promovare etc.)? Oare nu înțeleg apostolii secularizării și ai corectitudinii politice că defrișarea aceasta a făcut posibil, deja, începutul ocupării de către islam a acestui gol? Vom avea o Europă islamică sau o Europă fără religie? Ce se anunță din punctul dumneavoastră de vedere și ce e mai grav?

TEODOR BACONSCHI: Citeam zilele trecute un text latinesc din veacul XV, scris de un Georg Captivus, sebeșean căzut în robie turcească : a fost tradus în românește abia acum, la Humanitas. Și acela, după decenii de prizonierat (și chiar un episod de ”turcire”, urmat de o revenire zeloasă și penitentă la adevărata religie), se temea că Europa va fi înghițită de islam. N-a fost! S-a distrus singură, operând periculos cu o spiritualitate anti-clericală și anti-eclezială, transformată în infern neo-păgân. Ce vreau să spun cu asta? Că până să ne cucerescă alții, am apostaziat noi… Și totuși ne-am revenit, de pildă după 1945, când pacea europeană e reclădită pe valori creștin-democrate.  Teologic vorbind, creștinii sunt noul popor ales și iată că – deși sau tocmai pentru că au asimilat Vechiul Testament  în canonul biblic – acest popor rămâne îndărătnic, hrănindu-se mereu din marile sale căderi. Nu e Dumnezeu sadic: cerem noi lecția pedagogiei divine! Nu reușim să ne maturizăm spiritual, hălăduim într-un soi de copilărie rebelă, ușor idolatră.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Revenind acasă, în România (unde propaganda LGBT este foarte vie și ironia la adresa “pupătorilor de moaște” de asemenea) și vă întreb (inspirându-ne după cea mai recentă carte a lui Adrian Papahagi): ce ar conține, în rezumat, după dumneavoastră un “manual de supraviețuire” al creștinului (eventual și intelectual) care vrea să rămână în cetate?

TEODOR BACONSCHI: Mi-a plăcut mult claritatea conceptuală și expozitivă a cărții lui Adrian Papahagi. Nu avem alte arme de supraviețuire decât virtuțile teologice: credința, nădejdea și iubirea. Dacă le cultivăm cu sinceritate, restul e ”treaba” Lui Dumnezeu. Hristos a spus că nici porțile iadului nu-I vor birui Biserica. De ce tocmai cei care-și mărturisesc crezul creștin să nu creadă în adevărul acestei profeții? Creștinul e de când Biserica un cetățean: îi dă Cezarului cele ce i se cuvin (ridicându-se numai împotriva tiraniei) și Lui Dumnezeu tot restul ființei sale pline de căutări și de bucurii simple. Nu-l deosebești pe stradă pe creștin de necreștin. Nici la Paris, nici la Kuala Lumpur sau în Buenos Aires. El este așadar locuitor al lumii, cu gândul la lumea ce va să vină. Un profet privat, o prezență discretă, tenace, luminoasă, răbdătoare și defectuos exemplară, așa cum îi stă bine chiar și unui sfânt.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Domnule Baconschi, cum vedeți viitorul ortodoxiei (mai ales cea românească) și ce ar trebui să facă ea (ca biserică) ca să aibă unul?

TEODOR BACONSCHI: Noi suntem ortodocși (care suntem) și e bine așa. Dar Ortodoxia reprezintă 12% din lumea creștină și 4% din umanitate. E prin urmare drept și lucid să privim destinul creștinismului la o scară supraconfesională. Să nu-L ispitim pe Dumnezeu, să nu ne umflăm în pene cu avantajul unei nașteri într-o geografie spirituală moștenită. Se cuvine să nu ne purtăm invidios și meschin, precum fiul cel mare din parabola Fiului Risipitor. E la mijloc o taină care transcende softurile noastre sociometrice. Avem în Ortodoxie o comoară pe care o respect infinit, tocmai pentru am apucat să-i cercetez ”cămările”. Să o punem în lucrare, aici și acum. Mi se pare că putem evita ispita de a ne substitui Lui Dumnezeu, căci asta facem când căutăm, anxioși, o soluție pentru ”supraviețuirea” creștinismului. Să-l îmbrăcăm în faptele noastre, să-i dedicăm studiile și înțelegerea noastră pe cât posibil sobră și profundă. Ajunge…

Laurențiu-Ciprian Tudor: Ce tip de religiozitate (sau de exprimare religioasă, de mesaj religios) este, din punctul dumneavoastră de vedere, compatibil cu profilul ultimelor trei generații (X, Y și Z)?

TEODOR BACONSCHI: E o mare greșeală să demonizăm (fie și printr-un criticism paușal, exagerat) generațiile mai tinere. Pentru că în ele stă viitorul biologic și spiritual al trecutului pe care l-am prelungit în propriile noastre vieți. Aparenta îndepărtare a unor tineri de Biserică ține de secularizare superficială, de consumism, de falsa senzație de siguranță oferită de statul-providență (mai ales la noi!). Și de un anume teribilism rebel, pe care-l asumă fiecare nouă generație. Sigur că și stângismul acesta justițialist (care reciclează de obicei inconștient teme marxiste) are justificarea lui imediată, dar nu va dura în timp. La 20 de ani crezi într-o lume mai bună, la 50 de ani începi să-ți cauți mântuirea, mulțumindu-I Lui Dumnezeu că ți-a mai dat răgazul unei metanoia. S-au petrecut procese psihologice similare și cu tinerii occidentali, din anii 50, 60 sau 70 și toate au fost compensate prin experiența vieții reale, prin acumularea unei minime înțelepciuni. Toți ne credem sortiți unei revoluții și devenim mai conservatori după ce vedem că ea nu produce nimic dincolo de un nou masacru al inocenților.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Și ultima întrebare: cum a modificat internetul, facebook-ul etc. felul în care ne raportăm la religie și la cultură?

TEODOR BACONSCHI: Personal, sunt încântat de noile tehnologii: depinde de noi dacă facem din ele sursa democratic-libertară a unei mai intense cunoașteri și comuniuni, sau instrumentarul unei alte forme de sclavie. Vă garantez că, odată transcris, și dialogul acesta al nostru va fi citit mai cu seamă prin redistribuiri pe Facebook! E o epocă formidabilă, să profităm de ea pentru a ne ventila ideile și a ne lărgi baza cognitivă. Niciodată n-a fost omul mai liber să evite propriile capcane și niciodată n-a fost mai aproape de ele…

Interviu realizat de Laurențiu-Ciprian Tudor pentru Libris.ro.

Boicotați LIDL!

Lidl Stiftung & Co. KG este lanțul comercial cu sediul în Germania, la Neckarsulm, cu 10 000 de magazine împrăștiate pe tot teritoriul european și cu intrare, începînd cu anul acesta, pe piața americană a supermarket-urilor. Lidl este magazinul acela de unde cumpărăm zilnic, la sfîrșit de săptămînă  sau cînd avem nevoie, de la produse alimentare pînă la îmbrăcăminte și încălțăminte, toate la prețuri accesibile.

Lidl este parte, alături de Kaufland, al holdingului Schwarz Gruppe, principalul competitor al lanțului german Aldi.

Lidl a apărut, așadar, și s-a dezvoltat în Europa, continentul acela creștin majoritar, tatăl și mama capitalismului modern, clădit pe valorile și principiile creștine. Și tocmai de aceea, în numele diversității, Lidl șochează cumpărătorii europeni modificînd o istorie veche de milenii, după cum puteți vedea mai jos (conform rtl.be)

Comunicatul LIDL mai rău face:

Notre intention n’a jamais été de choquer. Nous évitons l’utilisation de symboles religieux sur nos emballages pour maintenir la neutralité dans toutes les religions. Si cela a été perçu différemment, nous présentons nos excuses aux personnes qui ont pu être choquées.

Nous sommes une entreprise qui respecte la diversité et c’est ce qui explique la conception de cet emballage.

pentru că fără să vrea, recunoaște că diversitatea în numele căreia acționează exclude pur și simplu credința cea mai larg răspîndită pe continent, creștinismul. Intenția lor să nu șocheze se putea materializa în alegerea altor peisaje din atît de ofertanta Grecie, nu era deloc necesar să fie înlăturate crucile de pe bisericile din insula Santorini.

Ce nu înțeleg sau se prefac că nu înțeleg corecții politic este că diversitatea nu înseamnă excludere, ci adăugare, acolo unde este posibil. Ce nu înțeleg sau se prefac că nu înțeleg corecții politic este toate regimurile totalitare din istorie au persecutat creștinismul, începînd cu eliminarea crucii. Ce nu înțeleg sau se prefac că nu înțeleg corecții politic este imposibiliatea modificării istoriei, fără consecințe dezastruoase, greu sau chiar imposibil de estimat acum, față de viitor.

Ceea ce trebuie să învețe corecții politic este că neștiința, prostia sau reaua voință se plătește. Așa că e cazul să plătească unde doare, la bani, la încasări. Nu mai cumpărați produse Lidl dacă vreți ca moștenirea culturală primită să rămînă intactă, monumentele în picioare și neciuntite, dacă vreți ca războiul cultural, faza pe farfurie, să nu cîștige.

Fiecare asemenea manifestare trebuie sancționată astfel încît cei care au inițiat-o să plătească  pentru încercarea de subminare a memoriei colective și individuale a milioane de oameni. Trăim vremurile în care datorită capitalismului ne putem bucura deplin de toate binefacerile sale, așa că boicotați Lidl! Puteți găsi produse de calitate și la prețuri convenabile și în alte părți. Absolut orice luptă aparent mică, cîștigată, va face ca războiul să nu fie cîștigat de către ei, cei care indiferent că nu știu sau dimpotrivă, știu prea bine ce fac, vor pustiu în locurile acestea.

PS: Această săptămînă care se încheie peste două zile este și Săptămîna grecească la Lidl România. Puteți admira produsele în ambalaje cu peisaje mutilate. Puteți admira, dar ar fi indicat să nu cumpărați. Cine știe, poate cîștigați o excursie în Grecia și găsiți altă structură arhitecturală decît cea prezentată pe ambalaje în realitate.

PPS: Prietenului care mi-a semnalat aberația, Virgiliu Pop, din Timișoara, i-a fost publicată scrisoarea de protest adresată firmei în Adevărul. Vreau să cred că vom fi mult mai mulți cei care vom boicota produsele Lidl.

 

 

Hristos a Înviat!

Întîia epistolă sobornicească a lui Petru:

Binecuvîntat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morţi, la o nădejde vie, şi la o moştenire nestricăcioasă, şi neîntinată, şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi.” 

Și să ne amintim astăzi cum a fost persecutat dintotdeauna creștinismul, forțat să supraviețuiască în catacombe, și nu s-a stins. Dimpotrivă, este scheletul pe care s-a fondat Uniunea Europeană, acum 60 de ani. Este istoria modernă a Europei și a încă două continente, inconfundabil legat de fiecare mișcare politico-socială de-a lungul secolelor celor două milenii trecute. 

Așa că astăzi, mai mult ca oricînd, putem privi cu seninătate și cu îngăduință pe cei care continuă să murdărească creștinismul și să ducă războaie sterile împotriva lui. Fără creștinism, fără salvarea clăditoare a creștinismului, Europa nu ar fi fost astăzi ceea ce este, continentul pe care fiecare are posibilitatea să trăiască liniștit și îndestulat, continentul patrie și casă inclusiv al celor care hulesc credința. Să avem astăzi puterea de a ierta, numai așa putem spera să fim iertați.

Paști fericit! 

Orice, numai crestini sa nu fie

Totul a început cu o știre:

Doua tinere musulmane au fost agresate pe strada, joi dupa-amiaza, de un grup de tineri. Incidentul a avut loc pe Calea Mosilor, in Bucuresti, iar victimele sustin ca atacul a avut un mesaj clar anti-musulman, transmite TVR. – Hotnews 

Privită inițial chiar ca o glumă, incidentul apărînd pe 1 aprilie, pe fluxurile de știri, s-a dovedit că nu e așa. Dar ce a fost, de fapt? Două fete musulmane, în vîrstă de 18 ani, se plimbau pe Calea Dorobanți. Se pare că, la un moment dat, dintr-un restaurant a ieșit un bărbat care, împreună cu încă patru persoane care i s-au alăturat, un bărbat și trei femei, le-au jignit, le-au dat vălul la o parte, chiar le-au bătut și rănit (conform Asociației Surori Musulmane).

Ce spune tatăl uneia dintre fete?

„Au început să strige după ele: ISIS, terorişti, aveţi bombe!. Fetele au evitat să discute cu ei şi au schimbat direcţia, dar s-au întors după ele. A venit unul din băieţi şi a încercat să-i ia hijabul de pe cap. S-au zgâriat, s-au lovit. Au nişte semne pe faţă şi pe mâini zgârieturi, dar nu ştiu dacă au folosit ceva ascuţit sau pur şi simplu de la unghii. Fetele erau foarte speriate, galbene la faţă, pe hainele lor era sânge”, a spus bărbatul. – click.ro

Și tot tatăl continuă:

Eu consider că este un caz mai… de puşti, nu este ceva organizat. Aici este o lipsă de educaţie, lipsă de cultură a acestor puşti. Este diferenţă foarte mare între acest Stat Islamic şi musulmani. Noi suntem primii care suntem victimele organizaţiei Stat Islamic.

Om cu scaun la cap, a văzut situația mult mai bine decît compatrioții noștri. Și deși nu a dorit să depună plîngere împotriva agresorilor, s-a deschis dosar penal împotriva acestora. Și cu asta știrea ar fi trebuit să urmeze calea firească, adică să se stingă, rămînînd să se vadă dacă se înmulțesc cazurile.

Dar nu! Întîi, a luat foc Facebook-ul. Așa ceva nu este posibil, așa ceva numai la noi se poate întîmpla, așa ceva, așa ceva, așa ceva… Și așa ceva-ul a căpătat valuri de indignare, și tot necredinciosul român s-a simțit dator să se indigneze sincer și să devină cît mai vocal împotriva ”porcilor” care au putut face așa ceva. Tot necredinciosul român, da, ați înțeles bine. Adică toți aceia care, la o adică – la fiecare sărbătoare religioasă, mai precis – rîd și batjocoresc credinciosul român, care, după minte și putirință, serbează cum știe, cum a învățat, cum poate. Pentru că asta este diferența fundamentală între islam și restul religiilor, de toate poți rîde, pe toate le poți ironiza, numai de musulmani să nu te legi. Iar cînd vine vorba despre musulmani, ne simțim superiori și datori să-i apărăm imediat. Noi, cei care avem aceleași drepturi ca și aici în țările lor, noi, care putem să mergem îmbrăcați cum vrem acolo, noi, care avem lăcașuri de cultură la tot pasul în țările arabe, nu-i așa?

Sigur că evenimentul, în sine, este condamnabil. Dar cînd s-a mai făcut atîta tam-tam din cauza unei agresiuni stradale, în care să fi fost implicate românce, de exemplu? Cînd s-a mai dat importanța asta unui incident regretabil, evident, în care să fi fost implicate alte femei, de exemplu? Cînd nu sînt subiecte la televizor, ar fi un răspuns, dacă nu cumva răspunsul este tot la acolo, la televizor. Adică exact așa se popularizează și, contrar dorinței părinților de a le proteja pe fetele agresate, exact asta se face, se popularizează cazul. De unde știm că de acum încolo nu se vor înmulți cazurile exact din cauza supraexpunerii celui existent?

De ce? De ce a ajuns o golănie, pentru că asta a fost, o golănie, condamnabilă, repet, pe prima pagină a ziarelor și în toată mass media românească? Pentru că nu sînt creștini implicați, iar repet. Dacă erau creștini, lucrurile nu mai stăteau la fel. Și-o meritau, ceva tot făcuseră ei, niște ironii și tot ar fi fost acolo. De ce? Din nou, pentru că a fi creștin într-o țară creștină e detestabil, a fi de altă religie, respectiv cea musulmană, e ceva nobil și care trebuie apărat. Chiar și cînd nu e cazul, cum a precizat tatăl uneia dintre fete.

Dar pînă la urmă, ce-ar fi să fie cum zice Bogdan Budeș?

Dacă tot s-a deschis din oficiu dosar de cercetare penală pentru lovire și alte agresiuni, ar fi interesant să aflăm că agresorii celor două fete musulmane erau de etnie romă. Să vezi atunci derută printre corecții politic. Să vezi atunci bătălia comunicatelor între asociații și oengeuri. Să vezi atunci spuma comentatorilor în vîltoare.

PS: Ce spune Sorin Ioniță, în această dimineață, despre subiect:

Feminismul romanesc in dilema islamica.
Era inevitabil momentul asta, in Occident se confrunta de mult cu disonanta: trebuie condamnata agresiunea stradala anti-musulmana si, in fond, anti-sociala asupra fetelor zilele trecute – dar si practica medievala a unor grupuri de a creste de mici femeile ca vacute obediente, depersonalizate comunitar si inexistente in viata publica. Or, am vazut multa agitatie pe tema (1) si tacere jenata pe tema (2).
In numele fetelor siriene agresate la Bucuresti au vorbit niste barbati trecuti, cu aer de sef de clan, plus un comunicat anonim de la „Surorile musulmane”, organizatie-oglinda a Fratiei Musulmane, adica mama tuturor organizatiilor islamiste, fondata de Hassan al-Banna in Egipt in 1928.
Putini hipsteri si bien-pensanti au curaj sa admita ca nu orice traditie culturala e in regula si trebuie tolerata. Pentru ca de o traditie rurala si patriarhala a unor nomazi vorbim aici, cu val si toate cele, nu de islam ca atare, care are multe forme si nuante. Ca dovada ca musulmanii romani – balcanici in general – nu au azi asemenea elemente de control social asupra fetelor si nevestelor, desi tin si ei de aceleasi Coran si Hadith, n-au abdicat de la credinta. Deci, strict teologic, se poate…
Va fi o lunga dezbatere, politica si sociala, pe tema (re)construirii unui islam in Europa care sa fie compatibil cu viata moderna, o achizitie ne-negociabila, daca e sa putem trai alaturi de acesti oameni. La ea trebuie sa ia parte si comunitatea musulmana si cea crestina.
Si poate, cine stie, intr-o buna zi, chiar si femeile, insh’allah.

musulmance

(Foto: bzi.ro)

Islamul radical, stimulat de corectitudinea politica

Ca adept rațional al moderației, mă tem de o suprareacție antiislamică, dar nu de dragul unui Islam degenerat în ideologie teroristă, ci pentru că-mi doresc să con­serv valorile europene: nu trebuie să de­ve­nim fanaticii antifanatismului. Pe de altă parte, bilanțul greu al terorismului arabo-musulman (sau negru-musulman în Afri­ca, unde operează Boko Haram) are carate simbolice imposibil de minimalizat: morții de la Paris nu se pun în balanță cu aceia din­tr-o catastrofă aviatică.

Una e natura, accidentul fatal, și alta moar­tea ca rezultat al planificării minu­ți­oase, peste frontiere. Papi, intelectuali la­ici, profesori de teologie și de istorie a re­ligiilor, artiști și politicieni au tot încercat dialoguri cu lumea islamică postcolonială. E o iluzie să credem că aceste dialoguri n-au construit poduri durabile între națiunile me­diteraneene doar pentru că elitele ara­be sunt încă tributare discursului socialist anticolonial din anii ’60 ai secolului tre­cut. Degeaba mi se spune că textul coranic e majoritar pacific sau că și Biblia conține pa­saje violente. Creștinismul, autolimitat prin umanism, Renaștere și democrația mo­dernă, a devenit o religie „inofensivă“; o tradiție, un patrimoniu, o spiritualitate, un rezervor de martiriu antitotalitar. Dacă religiile trec prin cicluri de natură „or­ga­nică“, ar însemna să scuzăm terorismul mu­sulman actual ca pe o criză de creștere. Numai că el nu e o acnee adolescentină. Islamul clasic s-a consumat între secolele IX-XII după Hristos și tot ce i-a urmat a fost manierism, decadență, rețea de filan­tropie socială, politizare sau ideologie cri­minală de-a dreptul. E deci ceva defect în însăși dinamica istorică a Islamului și, da­că nu admitem asta, nu vom reuși să-i li­mi­tăm cuceririle agresive. Da, ecuația Is­lam=terorism e un amalgam nedrept. Pro­blema nu stă în majoritatea tăcută a lumii islamice, fără reprezentare politică se­ri­oa­să și de cele mai multe ori înfricoșată. Pro­blema la care ni se cere un răspuns – acum, nu peste 50 de ani – este cum era­dicăm terorismul de matrice islamică?

Din păcate, nu avem nicio strategie de răs­puns direct. Pentru că, înainte de auto­apă­rarea civilizației occidentale, avem de câș­ti­gat o altă bătălie, pur internă: cea îm­po­triva corectitudinii politice, o religie cul­tu­rală a marxismului pervers reciclat după co­munism. O religie fanatică, ai cărei adepți, adversari ai civilizației iudeo-creș­tine, au o gândire pur darwinistă, amo­rală. Chiar îmi povestea un amic despre o colegă de-a sa de la ONU, New York, o sue­deză ultraliberală, care a răspuns că, dacă civilizația europeană piere, nu are ce să-și reproșeze: „e vorba de selecția na­tu­rală“. Cu asemenea poncife auto­pa­ra­li­zante, dominând media și universitățile noas­tre, va fi greu – sau tragic imposibil – să organizăm într-o atmosferă rațională răs­punsul nostru față de terorismul isla­mic. Și totuși, psihanaliza nu e o știință exac­tă, hiperfilantropismul produce ură interetnică și soluții nerealiste, iar mania egalitarismului nu face decât să aplatizeze, odată cu ierarhiile de merit, șansele socie­tă­ților noastre de a-și reafirma, salvator, identitatea periclitată. Da, aș vrea să ră­mân moderat, dar moderația, ca străvechi filon conservator, are nevoie de umor, de forță și de speranță în Dumnezeu, nu de circuri mediatico-umanitare chemate să divinizeze alteritatea și să ne bage vino­văția în vene, ca pe un drog. Cum să le amintim mai bine islamofililor de serviciu că mult incriminatele Cruciade au început la peste trei secole de la începutul expan­siunii islamice, pe când sudul conti­nen­tu­lui nostru era deja sub flamura Profetului? Și cum să nu repetăm greșeala de a ac­țio­na atât de târziu?

Preluare Revista 22

(Foto: midnightwatcher.wordpress.com)

Prima batalie a dreptei

Când dreapta va intra în pâine, vom observa patru ‘stâlpi’ protejați cu sfințenie de acel partid sau partide:

1. SRL, PFA, liber profesioniști, investitori, de la Gogoașa lui Gigi & Marieta până la firmele de milioane de dolari care produc anti-viruși. Stat mai mic, birocrație redusă, hârțogăraie redusă. Aici nu sunt la prima vedere foarte multe voturi, deși oamenii ăștia pot și vor influența rude, prieteni, familie. Dar mai ales la acest stâlp sunt bani. Că tot întreabă lumea (pe bună dreptate) de unde să ia dreapta bani. Simplu: de la sutele de mii de oameni ale căror interese economice le protejează. Trei sute de mii de oameni ori trei euro pe lună înseamnă că în fiecare an ai făcut rost de banii de campanie pentru ciclul electoral următor. Dar faci treabă pentru ei când guvernezi, nu-i menționezi doar în campanie.

2. Creștinism. Valorile morale sunt un scut fără egal, atât pentru om cât și pentru societate. Lupta anti-corupție, de exemplu, fără o etică larg răspândită în sensul ăsta e muncă de Sisif. Discuția pe stâlpul ăsta e extrem de complicată și s-ar putea întinde pe mii de cuvinte. Rezum la maxim și în cel mai cinic mod cu putință: dacă dreapta nu are religia de partea sa, o va avea stânga. La acest stâlp e cel mai mult de lucru, aici se știe cel mai puțin, aici terenul e cel mai minat, aici poate fi cea mai mare schimbare în termen de voturi. Ruralul și
orașele mici vor fi spațiile de extindere cele mai evidente. Dar cu multă muncă. Înzecit mai multă muncă decât cea necesară pentru crearea propriu-zisă a unui partid de dreapta.

3. Sănătate și educație. România e o țară de familii. Stânga a prostit „dreapta” să creadă că asta înseamnă pensii, alocații și dureri de cap pentru buget. De fapt, o familie înseamnă bunici, părinți, copii. Orice măsură în sănătate și educație afectează orice familie din România. Nu intru acum în detalii apropo de ce trebuie făcut, ar trebui să fie evident, dar dacă faci ceva trebuie să te explici și să te lauzi din toți bojocii. Linia principală: îmbunătățirea calității și percepției calității. Nu bugetul. Nu prioritățile birocrației. Pentru asta nu e îndeajuns un Funeriu, ci mai mulți, un mod de gândire. Și, pe aceste două subdomenii, cele mai bune echipe de consultanți de imagine pe care le are la dispoziție partidul de dreapta (toți ceilalți inclusiv primul ministru/liderul partidului vor trebui să se mulțumească cu echipele nr. 3, 4, și așa mai departe).

4. Stabilitate și prosperitate. Sunt legate, deși se cam crede că se bat cap în cap. Stânga trebuie să devină în percepția publică partizana măsurilor năstrușnice, anunțurilor bruște, deciziilor care schimbă radical bugetele de familie sau de firmă, planurile de viitor. Când votezi dreapta, trebuie să știi că ai în față câțiva ani în care lucrurile se vor mișca în bine, ani în care poți să pariezi pe România, să-ți iei un credit, un apartament, să faci sau să crești un copil, să-ți extinzi afacerea.

Ar mai fi lucruri de zis, multe și toate de voturi aducătoare. Demnitate națională. Respect pentru cei în vârstă. Respectul muncii. Reducerea taxelor. Rămân fără ezitări lupta împotriva corupției, orientarea atlantică care au și ele rolul lor nu numai în arhitectura unei guvernări dar și a alegerilor. Se promovează cultura, performanța, reușita mai mult decât acum. Etc.

Ce rezultă când tragem linia?

De partea dreptei sunt oamenii care muncesc sau investesc, oamenii pentru care familia e importantă, oamenii în vârstă, cei credincioși, o bună parte din mediul rural. Incomparabil mai mulți decât cei care acum susțin „dreapta”. De fapt pe stânga rămân puțini. Dreapta, nu la nivel de auto-declarare ci în planul valorilor, lucru evident pentru orice consultant străin vine aici și face 2-3 sondaje de profunzime, e marea majoritate.

Pentru oamenii ăștia, pentru stâlpii ăștia guvernezi, faci legi, exiști. Decât să-i calci pe bombeu pleci din politică sau îți tragi un glonte în cap. Nu glumesc. E interzisă fraza: „e, hai că totuși nu suntem la fel de răi ca ceilalți, putem să facem prostii, o să ne voteze oricum”, fraza asta e începutul morții oricărei guvernări.

Scurtă sesiune de întrebări și răspunsuri:

Reacția 0: Dar… stai o secundă. Dreapta ar avea printre votanții săi oameni obișnuiți, pensionari, picolițe, taximetriști, preoți, șoferi de camioane, zilieri, bugetari, casierițe de hipermarket, crescători de albine, neintelectuali! Asta ar schimba totul!

Răspuns: Exact.

Reacția 1: Asta nu e dreapta.

Răspuns: Din Szeged până în Alaska dreapta înseamnă capitalism, rol redus al statului în economie, responsabilitate individuală, familie, mândrie națională și respect pentru tradiții. La noi s-au încurcat etichetele în 1990 și așa a rămas.

Reacția 2: Nu e timp de asta, acum luptăm pentru statul de drept, DNA,
relația cu SUA.

Răspuns: „Statul de drept”, „DNA” și „SUA” nu sunt teme suficiente din punct de vedere electoral, după cum știm din vara lui 2012 și vom redescoperi în 2014. Iar fără susținere electorală nu se implementează nimic niciodată.

Reacția 3: Te chinui degeaba, n-ai ce să schimbi, românii sunt proști,
o nație de rahat, urăsc că m-am născut aici.

Răspuns: Dacă nu ai încredere în români și în România, problema ta. Dreapta românească, ca oricare dreaptă de pe glob, e optimistă, are încredere și știe (nu bănuiește, ci știe) că lucrurile se pot îmbunătăți considerabil. Fără patetisme vadimiste și exagerări: avem resurse, avem un popor care poate face treabă (și în parte deja face), energiile pozitive și productive sunt doar ținute sub capac și trebuie eliberate.

Reacția 4: Te chinui degeaba, nu e necesar, o să facă Băsescu ceva, o să închidem cu toții ochii și va fi bine, ne vom trezi în 2005.

Răspuns: Acest film nu mai rulează în cinematografe.

Reacția 5: Nu e nevoie de ideologie, trebuie găsit un lider carismatic ca Băsescu și gata.

Răspuns: Să zicem că se găsește un asemenea lider și acum, nu peste 40 de ani. Ce va putea face? În zilele astea descoperim limitele dependenței de lider. Traian Băsescu a făcut enorm de multe. Dar fără valori electorale și ideologice, doar cu DNA-SUA-Jos USL e blocat și el și partidul lui. Cu lider dar fără partide puternice nu faci Constituție, tremuri la fiecare moțiune de cenzură și nici măcar nu poți să implementezi rezultatele referendumurilor propuse de tine și validate (!). În plus, un lider se mai și erodează, caz în care riști să rămâi în pom. Când ai un partid și un *grup de lideri bazat pe valori ideologice*, un pas greșit al unuia dintre ei nu scufundă tot vasul.

Reacția 6: Nu e nevoie de planuri d-astea grandioase, lumea o să se sature de PSD și o să-i voteze pe-ai noștri.

Răspuns: Dacă îi votează (care ‘ai noștri’??) iar respectivii obțin puterea, vom asculta din nou discul din perioada 1997-2000 sau 2010-2012: reforme, scăderea nivelului de trai, capitalism keynesian, gafe de comunicare, sondajele-mint, disperare, erodare de figuri carismatice, furie, frustare, românii-sunt-proști și într-un final destul de tăcut o înfrângere catastrofală și iarăși ani prin deșert în timpul cărora cineva își va da seama cu destul de multă stupoare că măsurile de dreapta luate în timpul guvernării ‘alor noștri’ sunt puține, puține de tot și că de fapt s-a cam stat pe loc iar stânga e bine mersi la putere, de parcă nu i s-a întâmplat niciodată nimic în timp ce ‘alor noștri’ le trebuie juma’ de deceniu să se culeagă de pe jos.

Reacția 7: E o aiureală ce-ai scris tu cu stâlpii, sunt vise, e imposibil.

Răspuns: Ai dreptate, urmează cel puțin un deceniu de victorii ale PSD.