Ne încredinţăm sănătatea doctorului, averea, şi cîteodată, viaţa sau reputaţia, avocatului. O asemenea încredere nu ar putea fi investită în siguranţă în nişte oameni de condiţie medie sau joasă. Prin urmare, recompensa lor trebuie să fie de aşa natură, încît să le ofere, în societate, rangul pe care-l necesită o încredere atît de specială. Timpul îndelungat şi cheltuiala făcută pentru educaţia lor, cînd se combină cu aceste aspecte, neapărat duc la creşterea încă şi mai mare a preţului muncii lor.

[…]

Probabilitatea ca o persoană anume să fie calificată pentru munca pentru care s-a pregătit este foarte diferită, de la o ocupaţie la alta. În cea mai mare parte a meseriilor mecanice, succesul este aproape sigur – dar în cele liberale, e foarte nesigur. Trimiteţi-vă fiul ca ucenic la un cizmar – nu prea există îndoială că va învăţa să facă o pereche de pantofi; dar trimiteţi-l să studieze Dreptul – sînt douăzeci de şanse la una ca el să capete aşa o competenţă care să-i permită să trăiască de pe urma meseriei sale. Într-o loterie perfectă, cel care trage premiul ar trebui să cîştige tot ce au pierdut cei care au tras bilete necîştigătoare. Într-o profesie, acolo unde douăzeci eşuează pentru ca unul să cîştige, acesta ar trebui să cîştige ceea ce ar fi cîştigat toţi ceilalţi douăzeci lipsiţi de succes. Avocatul care începe, probabil, cam pe la 40 de ani să cîştige ceva de pe urma profesiei sale ar trebui să primească o retribuţie nu doar pentru educaţia sa atît de lungă şi costisitoare, ci şi pentru educaţia altor douăzeci de persoane care nu au reuşit să facă nimic cu ea.

Adam Smith „Wealth of Nations” 1776

În statul social nu ne încredinţăm sănătatea doctorului şi nici educaţia profesorului. Nu negociem direct. Ne încredinţăm atît sănătatea cît şi educaţia politicienilor. Pe piaţa politică se joacă salariile medicilor şi profesorilor. Poporul vrea educaţie şi sănătate cît mai ieftină, chiar gratuită (o minciună acceptată), poporul vrea cît mai puţină responsabilitate sau chiar deloc. Politicienii îi oferă sănătate şi educaţie ieftine în schimbul votului. Fac asta păstrînd sănătatea şi educaţia la stat, pentru e le folosi ca monedă de schimb contra voturilor, sub justificarea că sînt domenii strategice şi numai statul poate oferi sănătate şi educaţie tuturor, toţi ceilalţi actori fiind iresponsabili (cei care oferă şi cer sănătate şi educaţie). Pentru a putea oferi poporului sănătate şi educaţie ieftine, pentru a-i oferi comoditatea lipsei de responsabilitate, politicienii (populiştii şi stîngiştii) ţin cu dinţii de monopolul asupra sănătăţii şi educaţiei, pentru a ţine în sistem medicii şi profesorii, sclavii care oferă sănătate şi educaţie şi fără de care politicienii nu ar putea trafica sănătatea şi educaţia pe voturi.

Prin reglementare şi absorbţia obligatorie a banilor de sănătate şi educaţie de pe piaţă politicienii reuşesc să păstreze acest monopol şi să evite riscul ca medicii şi profesorii să plece de la stat şi să profeseze la privat. Politicienii nu sînt singurii care doresc păstrarea monopolului acestui sistem. Lor li se adaugă şi funcţionărimea, feudalii sistemelor de sănătate şi educaţie (Raed Arafat e un bun exemplu, ca şi Ecaterina Andronescu, Brădişteanu, Andrei Marga ş.a.). Astfel, poporul e scutit de responsabilitatea sănătăţii şi educaţiei proprii, e scutit, dacă facem abstracţie de şpagă şi meditaţii (două manifestări de bun simţ ale pieţei, atitudini legitime şi normale din partea medicilor şi profesorilor) de negocierea cu medicii şi profesorii. Poporul, cum am mai spus, îşi negociază sănătatea şi educaţia pe voturi. Îşi dă votul politicienilor pentru a primi în schimb comoditatea lipsei de responsabilitate şi educaţie şi sănătate aparent ieftine şi categoric de cea mai proastă calitate. Politicienii ne obligă să dăm bani pe perele şi merele de stat, ne iau cu forţa o parte din bani, spunînd că ne oferă în schimb pere şi mere gratuite. La final, trebuie să acceptăm perele şi merele lor stricate, atîta timp cît nu ne rămîn bani pentru alte pere şi alte mere.

La rîndul lor, toţi cei care fac şcoală pentru a deveni medici şi profesori sînt siguri că vor fi absorbiţi de sistemele de sănătate şi educaţie ale statului, indiferent de cît de incapabili ar fi. Cum am mai spus într-un articol anterior, statul e consumator de diplome, nu de competenţe. Poţi fi o caricatură sinistră de medic sau profesor, atîta timp cît ţi-ai obţinut diploma (prin şpagă, de exemplu) statul te va absorbi în sistem şi te va plăti, cu un salariu de mizerie, ce-i drept. La început. Dacă eşti descurcăreţ, indiferent cît de prost ţi-ai face meseria, ai şanse bunicele să promovezi în sistemul de stat şi să cîştigi mult mai bine.

Iar tuturor acelora care ştiu să-şi facă meseria de medic sau profesor nu le rămîne decît să iasă din sistem, să se apuce de altceva sau să-şi facă meseria într-o altă ţară, în care sînt recompensaţi, atît cît e posibil, de clienţi şi nu de sistem.

Astăzi, în România anului 2012, sistemele de sănătate şi educaţie sînt expresii ale sclavagismului. Gîndiţi-vă că sîntem în Roma antică şi că medicii şi profesorii nu au drept de practică decît ca sclavi ai senatorilor. Niciun medic sau profesor nu-şi poate exercita meseria decît în slujba Senatului. Astfel, Senatul îi va folosi pentru a căpăta bunăvoinţa plebei, plătindu-i cît mai puţin cu putinţă. Dacă i-ar plăti mai mult, ar trebui să mărească taxele şi plebea, obişnuită să înveţe şi să fie oblojită „pe gratis”, s-ar răscula nemulţumită. Astfel, Senatul alege calea cea mai avantajoasă pentru sine: le interzice medicilor şi profesorilor să profeseze în altă parte decît în slujba Senatului, îi „leagă de glie”, îi transformă în sclavi, şi cu ajutorul muncii lor cumpără bunăvoinţa poporului. În timp, date fiind condiţiile, de cele două meserii se vor îndepărta cei cu adevărat înzestraţi şi se vor apropia cei care nu ştiu să facă altceva şi care au nevoie de siguranţa unei pîini zilnice. La final, toată lumea-i fericită: medicii şi profesorii oferă puţin şi prost şi primesc puţin şi prost, Senatul oferă puţin şi prost şi primeşte mult şi bine, poporul îşi oferă votul şi rămîne bou şi crapă pe capete, dar e fericit că nu trebuie să plătească medici şi profesori din banii de circ.