Garry Kasparov despre Rusia, de la sfirsitul Razboiului Rece si pina azi.

Pentru două generații cel puțin, Garry Kasparov este nu numai formidabilul șahist, este, cel puțin de la jumătatea anilor 2000, și luptătorul pentru Rusia. Am să-l numesc așa, pentru Rusia, pentru că toate ideile lui converg către o Rusie modernă, către o democrație adevărată, către ceea ce nu este acum și, probabil, ceea ce nu se întrevede a fi prea curînd. Omul nu vorbește din cărți, ci din experiență directă, din arestări, din persecuții, din activism, din tot ce înseamnă cu adevărat luptă. Cu un sistem corupt, dictatorial, cu un președinte care crede despre sine că își poate permite orice. Și da, își permite, atîta vreme cît statele Uniunii Europene și Statele Unite ale Americii sînt la cel mai slab nivel al puterii și influenței lor politice.

Discuția mai este axată, așadar, și pe Statele Unite ale Americii – pentru că balanța trebuie să aibă două talere – ceea ce putea, ceea ce trebuia să devină și ce nu a reușit, după momentul 1989. Foarte important, rolul administrației Clinton în context, avînd în vedere etapa istorică străbătută.

Poate nu veți fi de acord cu tot ce spune Garry Kasparov în film, dar cu statusul acesta de Facebook nu puteți, nu aveți voie să nu fiți de acord. Preambul la film.

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/GKKasparov/posts/10154026469573307″ mbottom=”50″]

Și acum, filmul. De asemenea, îl puteți citi pe Kasparov pe The Daily Beast.

Lumea simpla versus lumea lor

Am frecvent mirări (eufemism) față de modul în care se discută la noi politică internațională, unidimensional, și, chiar de către oameni subtili, maniheist.

Mă refer aici și la ceea ce s-a scris la noi despre excepționalul interviu al președintelui Obama din The Atlantic, The Obama Doctrine, de Jeffry Goldberg. Nu simplistă, nu elementară a fost concluzia criticilor adresate președintelui de The Economist (cu toată unilateralitatea analizei), sau de alte medii inteligente internaționale. La noi, se remarcă, în termeni de apocalipsă, că, din nou președintele a greșit în estimarea participării rușilor, a insuccesului lui Putin etc. Obama, președintele slab, desigur. Și cu asta gata, concluzia, America a pierdut, Rusul, Putin, a cîștigat (din nou). Viitorul va fi sumbru spre nu va fi deloc. Am rezumat, fără rest, esențialul.
Caragiale e pe aproape, îl salut.

E uimitor. În primul rînd dacă Statul Islamic e în colaps, aceasta se datorește unui succes militar (mai ales) plin de consecințe pentru geopolitică de aici încolo. E un succes aproape exclusiv american. Pentru prima oară războiul purtat de o tehnologie ultramodernă, cu drone și roboți, cu interceptări cibernetice, deci, în esență, purtat de departe și cu minime pierderi, dublat de atacuri aeriene chirurgicale bine informate, are pe teren o eficacitate maximă și nu mai ocazionează decît rare pierderi (cu și mai insignifiante pierderi colaterale spre disperarea stîngii anti-americane și islamiste de pretutindeni, rogozani și erni y compris, uniți-vă). O forță minimă de cîteva sute de supersoldați aprope mutanți cibernetici, acționează punctual oriunde trebuie, ca și cînd nu ar avea adversar. Este susținută la nord de presiunea constantă a kurzilor, bine echipați și formați de americani ca un corp de armată specializat în guerilă. Infiltrarea cibernetică și prin informatori este impresionantă. Ceea ce nu s-a reușit în Afganistan și în zona paștună, de exemplu – era încă o perioadă de dezvoltare a tehnologiei și strategiei – e cît se poate de eficient acum. Principalul adversar a lui Bashar aproape că nu mai există.

Pe cealaltă parte, Putin a întărit poziția lui Bashar. Armata siriană, compusă în mare măsură din mercenari și din detașamente venite din țări străine (inclusiv cîteva detașamente, mai recent, de nord-coreeni, trimiși, pe bani, în numele internaționalismului, de inenarabilul Kim), este antrenată de ruși și beneficiază încă de logistica rusă. Forțele ruse au anihilat sau gonit, prin atacuri aeriene și la sol, grupările adverse turkmene, ca și altele mai puțin relevante, ale unor seniori ai războiului (pentru care activitatea principală era traficul nu lupta pentru democrație), lovind apoi opoziția „moderată” susținută de americani. O dată aici – grosul intervenției ruse a încetat. Au început la Geneva, probabil de formă, tratative menite să justifice, de fapt, retragerea rusă. Se poate rezuma astfel : cînd au început să aibă a face, din ce în ce mai mult, cu grupuri susținute logistic de americani, rușii s-au retras. Exit Putin, ecce Putin. Desigur.

Ce urmează. După de Statul islamic va deveni ca une peau de chagrin (sau dacă vreți, une peau de sagrin) și va înceta să conteze altfel decît ca grupări difuze de guerilă și sursă mondială de terorism, urmează un alt război. Turcia, stat profund imoral, condusă de autocratul fascizant Recep Tayyip Erdogan, își duce deja războiul principal nu cu Bashar, ci cu kurzii. După oncțiunea primită de la catastrofala doamnă Merkel în schimbul colaborării pe subiectul refugiaților, nimic nu-l mai oprește, teoretic, pe dl Erdogan întru masacrarea kurzilor (în afară de eroismul acestora). Trebuie încă să aștepte rezultatul alegerilor americane – sau cel puțin perioada de vag a schimbării administrațiilor. Nu știm cît de departe va merge fidelitatea americană pentru aliatul kurd. Nici dl Erdogan nu știe încă – sau, cel puțin, e de sperat că nu știe încă.

Bashar are ideologic ca proiect o Sirie mare dar se va mulțumi cu o Sirie mică, economic eficientă și, după masacre, stabilă sub raportul compoziției etnice și religioase a populației. Aici contribuția lui Putin este de nediscutat. Dar Siria nu va fi, pentru că nu poate deveni, un pol de influență și/sau piciorul de pod geostrategic pentru el; miza a fost relativ redusă, aici – nu mă refer la avantajele de prestigiu pe care le-a obținut Putin pe alte fronturi – în raport cu europenii, de exemplu. A demonstrat și un lucru care îi este drag: un mix de fermitate morală și de curaj probînd că Rusia nu-și abandonează aliații. Putin este un romantic.

Apoi, a demonstrat că poate trata pragmatic (cu America, cu Israelul – amintiți-vă de vizita plină de succes a lui Netanyahu la Moscova imediat după ce forțele ruse au început să debarce substanțial în Siria – vizită avînd drept scop, printre altele, evitarea unei alianțe a Rusiei cu hezbollahul și evitarea întăririi militare a acestuia printr-un control strict al armelor de pe teren) și că se poate alia punctual onorabil cu America, în colaborarea militară. Nu a existat nici un incident, fie și numai un friendly fire, între ruși și americani. Avioanele au zburat alături, rachetele au trecut unele pe lîngă altele, și unii și alții se aflau la sol. O parte a rachetelor care au atacat Racca au plecat de pe submarine sau fregate din Marea Neagră, în inteligență cu americanii, lovind puncte pe care serviciile de informații le-au decis în comun acord. Rușii au demonstrat că la nivelul tehnicii de luptă sînt actuali și performanți – iar armele lor sînt accesibile ca preț. Însă doar în delir se poate crede că Rusia ar putea fi o forță tehnologic egală Americii. Dacă Obama judecă pejorativ prezența lui Putin în Siria o face în primul rînd pentru uz intern. Dar nu greșește substanțial.

Are, cel puțin, o parte de dreptate. Putin a plecat, într-o situație încununată de succes, dar cînd costul operațiunii devenea prea mare. Apoi, adversarul său potential, în conflict, a devenit Turcia, pe care o irită oricînd poate, dar cu care nu poate intra în conflict armat. Unul din potențialii aliați împotriva Turciei ar fi kurzii, ca pentru americani, dar aceștia sînt și adversarii lui Bashar. Or, aici, fin de non recevoir. Iranul nu (mai) este, à la longue, un aliat al său, e interesat să fie onorabil în ochii Occidentului, și vrea bunăstare. Dacă cineva poate crede în extinderea alianțelor lui Putin în regiune, o face pentru că-i place literatura fantastică și teoria complotului.

Este improbabil ca Bashar, aliatul său, va dori să continue un război civil ce va dura decenii, pînă la o improbabilă victorie finală; dacă îl va continua peste un anume punct, îl va face à la mode arabe, gen razzia, pe scară mică, aleatoriu, în funcție de interesele de moment și de jocul local al alianțelor. Siria lui Bashar are mai curînd perspectiva de a deveni o zonă de pace și de dezvoltare economică interesantă, un Liban bis. Dacă Bashar va rămîne la putere, așa cum este probabil, memoria occidentalilor se va dovedi, repede, ca și cu alte ocazii, scurtă, și va trece peste subiectele care deranjează.

Războiul (unora) cu kurzii, în reașezarea jocului de forțe zonal e, cum am spus, forma cea mai previzibilă a viitorului – dar se va face fără Putin. America a calmat, reintegrîndu-l în circuitul statelor onorabile, Iranul. De Arabia Saudită și de dispariția ei ca influență malefică, se ocupă prețul petrolului iar viitorul pare decis. E formula elegantă prin care se scoate din joc un aliat complicat și neprietenos. Politica președintelui Obama, dezvoltarea strategică, cu orice risc, a exploatărilor de petrol și gaze de șist a dat rezultate geopolitice.

Putin a întărit șansele unui stat mic, Siria, dar care nu va juca, într-un viitor previzibil, un rol esențial în regiune. Israelul, rămas, sper, pentru eternitate acolo unde l-a pus istoria, a fost, în tot acest timp, dar aparent în altă lume, ca și cînd nimic nu se referea la el, marea putere regională. Cu discreție.
Iată cum arată deci Orientul Mijlociu în anul plecării președintelui Obama.

O paranteză finală : producția de ulei de măsline a Siriei continuă să fie a cincea pe plan mondial. Un detaliu, ca multe altele, ignorat ca să nu afecteze ideile primite și confortabile : la nordul Siriei, pe teritoriul care se învecinează cu ea și pe care se află cea mai mare parte a refugiaților, există un miracol economic – și doar în parte datorat traficului legat de război. Ceea ce explică, pentru cine vrea să gîndească, că numai 300 spre 400 de mii din trei milioane și jumătate de refugiați trăiesc în lagăre. (Nu m-aș repezi să spun, totuși, că looser-ii stau în lagăre. Cine este acolo – e mult mai complicat.) Se construiește mult, fermierii și-au transplantat în parte în Turcia măslinii, chiar elemente ale învățămîntului universitar (care continuă să funcționeze!) s-au transferat aici venind din Alep sau chiar din Damasc – în pofida enervării Turciei – în care însă, ca în orice stat corupt, totul e posibil, totul e zonă gri ; meseriașii Alep-ului și-au strămutat industriile sau fac naveta, da, printre diversele zone ținute de insurgenți. Mergeți la față locului.

Din păcate realitatea aceasta nu are dreptul de a intra în mediile occidentale (doar, uneori, în cele elvețiene). S-ar duce dracului imaginea refugiatului sirian care fuge de bombe și de mizerie.
Și grandoarea noastră umanitară care îl primim zîmbind ca proștii.

Am frecvent mirări (eufemism) față de modul în care se discută la noi politică internațională, unidimensional, și, chiar de către oameni subtili, maniheist.
Mă refer aici și la ceea ce s-a scris la noi despre excepționalul interviu al președintelui Obama din The Atlantic, The Obama Doctrine, de Jeffry Goldberg. Nu simplistă, nu elementară a fost concluzia criticilor adresate președintelui de The Economist (cu toată unilateralitatea analizei), sau de alte medii inteligente internaționale. La noi, se remarcă, în termeni de apocalipsă, că, din nou președintele a greșit în estimarea participării rușilor, a insuccesului lui Putin etc. Obama, președintele slab, desigur. Și cu asta gata, concluzia, America a pierdut, Rusul, Putin, a cîștigat (din nou). Viitorul va fi sumbru spre nu va fi deloc. Am rezumat, fără rest, esențialul.
Caragiale e pe aproape, îl salut.

E uimitor. În primul rînd dacă Statul Islamic e în colaps, aceasta se datorește unui succes militar (mai ales) plin de consecințe pentru geopolitică de aici încolo. E un succes aproape exclusiv american. Pentru prima oară războiul purtat de o tehnologie ultramodernă, cu drone și roboți, cu interceptări cibernetice, deci, în esență, purtat de departe și cu minime pierderi, dublat de atacuri aeriene chirurgicale bine informate, are pe teren o eficacitate maximă și nu mai ocazionează decît rare pierderi (cu și mai insignifiante pierderi colaterale spre disperarea stîngii anti-americane și islamiste de pretutindeni, rogozani și erni y compris, uniți-vă). O forță minimă de cîteva sute de supersoldați aprope mutanți cibernetici, acționează punctual oriunde trebuie, ca și cînd nu ar avea adversar. Este susținută la nord de presiunea constantă a kurzilor, bine echipați și formați de americani ca un corp de armată specializat în guerilă. Infiltrarea cibernetică și prin informatori este impresionantă. Ceea ce nu s-a reușit în Afganistan și în zona paștună, de exemplu – era încă o perioadă de dezvoltare a tehnologiei și strategiei – e cît se poate de eficient acum. Principalul adversar a lui Bashar aproape că nu mai există.
Pe cealaltă parte Putin a întărit poziția lui Bashar. Armata siriană, compusă în mare măsură din mercenari și din detașamente venite din țări străine (inclusiv cîteva detașamente, mai recent, de nord-coreeni, trimiși, pe bani, în numele internaționalismului, de inenarabilul Kim), este antrenată de ruși și beneficiază încă de logistica rusă. Forțele ruse au anihilat sau gonit, prin atacuri aeriene și la sol, grupările adverse turkmene, ca și altele mai puțin relevante, ale unor seniori ai războiului (pentru care activitatea principală era traficul nu lupta pentru democrație), lovind apoi opoziția „moderată” susținută de americani. O dată aici – grosul intervenției ruse a încetat. Au început la Geneva, probabil de formă, tratative menite să justifice, de fapt, retragerea rusă. Se poate rezuma astfel : cînd au început să aibă a face, din ce în ce mai mult, cu grupuri susținute logistic de americani, rușii s-au retras. Exit Putin, ecce Putin. Desigur.

Ce urmează. După de Statul islamic va deveni ca une peau de chagrin (sau dacă vreți, une peau de sagrin) și va înceta să conteze altfel decît ca grupări difuze de guerilă și sursă mondială de terorism, urmează un alt război. Turcia, stat profund imoral, condusă de autocratul fascizant Recep Tayyip Erdogan, își duce deja războiul principal nu cu Bashar, ci cu kurzii. După oncțiunea primită de la catastrofala doamnă Merkel în schimbul colaborării pe subiectul refugiaților, nimic nu-l mai oprește, teoretic, pe dl Erdogan întru masacrarea kurzilor (în afară de eroismul acestora). Trebuie încă să aștepte rezultatul alegerilor americane – sau cel puțin perioada de vag a schimbării administrațiilor. Nu știm cît de departe va merge fidelitatea americană pentru aliatul kurd. Nici dl Erdogan nu știe încă – sau, cel puțin, e de sperat că nu știe încă.
Bashar are ideologic ca proiect o Sirie mare dar se va mulțumi cu o Sirie mică, economic eficientă și, după masacre, stabilă sub raportul compoziției etnice și religioase a populației. Aici contribuția lui Putin este de nediscutat. Dar Siria nu va fi, pentru că nu poate deveni, un pol de influență și/sau piciorul de pod geostrategic pentru el; miza a fost relativ redusă, aici – nu mă refer la avantajele de prestigiu pe care le-a obținut Putin pe alte fronturi – în raport cu europenii, de exemplu. A demonstrat și un lucru care îi este drag: un mix de fermitate morală și de curaj probînd că Rusia nu-și abandonează aliații. Putin este un romantic.
Apoi a demonstrat că poate trata pragmatic (cu America, cu Israelul – amintiți-vă de vizita plină de succes a lui Netanyahu la Moscova imediat după ce forțele ruse au început să debarce substanțial în Siria – vizită avînd drept scop, printre altele, evitarea unei alianțe a Rusiei cu hezbollahul și evitarea întăririi militare a acestuia printr-un control strict al armelor de pe teren) și că se poate alia punctual onorabil cu America, în colaborarea militară. Nu a existat nici un incident, fie și numai un friendly fire, între ruși și americani. Avioanele au zburat alături, rachetele au trecut unele pe lîngă altele, și unii și alții se aflau la sol. O parte a rachetelor care au atacat Racca au plecat de pe submarine sau fregate din Marea Neagră, în inteligență cu americanii, lovind puncte pe care serviciile de informații le-au decis în comun acord. Rușii au demonstrat că la nivelul tehnicii de luptă sînt actuali și performanți – iar armele lor sînt accesibile ca preț. Însă doar în delir se poate crede că Rusia ar putea fi o forță tehnologic egală Americii. Dacă Obama judecă pejorativ prezența lui Putin în Siria o face în primul rînd pentru uz intern. Dar nu greșește substanțial.

Are, cel puțin, o parte de dreptate. Putin a plecat, într-o situație încununată de succes, dar cînd costul operațiunii devenea prea mare. Apoi, adversarul său potential, în conflict, a devenit Turcia, pe care o irită oricînd poate, dar cu care nu poate intra în conflict armat. Unul din potențialii aliați împotriva Turciei ar fi kurzii, ca pentru americani, dar aceștia sînt și adversarii lui Bashar. Or, aici, fin de non recevoir. Iranul nu (mai) este, à la longue, un aliat al său, e interesat să fie onorabil în ochii Occidentului, și vrea bunăstare. Dacă cineva poate crede în extinderea alianțelor lui Putin în regiune, o face pentru că-i place literatura fantastică și teoria complotului.
Este improbabil ca Bashar, aliatul său, va dori să continue un război civil ce va dura decenii, pînă la o improbabilă victorie finală; dacă îl va continua peste un anume punct, îl va face à la mode arabe, gen razzia, pe scară mică, aleatoriu, în funcție de interesele de moment și de jocul local al alianțelor. Siria lui Bashar are mai curînd perspectiva de a deveni o zonă de pace și de dezvoltare economică interesantă, un Liban bis. Dacă Bashar va rămîne la putere, așa cum este probabil, memoria occidentalilor se va dovedi, repede, ca și cu alte ocazii, scurtă, și va trece peste subiectele care deranjează.

Războiul (unora) cu kurzii, în reașezarea jocului de forțe zonal e, cum am spus, forma cea mai previzibilă a viitorului – dar se va face fără Putin. America a calmat, reintegrîndu-l în circuitul statelor onorabile, Iranul. De Arabia Saudită și de dispariția ei ca influență malefică, se ocupă prețul petrolului iar viitorul pare decis. E formula elegantă prin care se scoate din joc un aliat complicat și neprietenos. Politica președintelui Obama, dezvoltarea strategică, cu orice risc, a exploatărilor de petrol și gaze de șist a dat rezultate geopolitice.
Putin a întărit șansele unui stat mic, Siria, dar care nu va juca, într-un viitor previzibil, un rol esențial în regiune. Israelul, rămas, sper, pentru eternitate acolo unde l-a pus istoria, a fost, în tot acest timp, dar aparent în altă lume, ca și cînd nimic nu se referea la el, marea putere regională. Cu discreție.
Iată cum arată deci Orientul Mijlociu în anul plecării președintelui Obama.

O paranteză finală : producția de ulei de măsline a Siriei continuă să fie a cincea pe plan mondial. Un detaliu, ca multe altele, ignorat ca să nu afecteze ideile primite și confortabile : la nordul Siriei, pe teritoriul care se învecinează cu ea și pe care se află cea mai mare parte a refugiaților, există un miracol economic – și doar în parte datorat traficului legat de război. Ceea ce explică, pentru cine vrea să gîndească, că numai 300 spre 400 de mii din trei milioane și jumătate de refugiați trăiesc în lagăre. (Nu m-aș repezi să spun, totuși, că looser-ii stau în lagăre. Cine este acolo – e mult mai complicat.) Se construiește mult, fermierii și-au transplantat în parte în Turcia măslinii, chiar elemente ale învățămîntului universitar (care continuă să funcționeze!) s-au transferat aici venind din Alep sau chiar din Damasc – în pofida enervării Turciei – în care însă, ca în orice stat corupt, totul e posibil, totul e zonă gri ; meseriașii Alep-ului și-au strămutat industriile sau fac naveta, da, printre diversele zone ținute de insurgenți. Mergeți la față locului.

Din păcate, realitatea aceasta nu are dreptul de a intra în mediile occidentale (doar, uneori, în cele elvețiene). S-ar duce dracului imaginea refugiatului sirian care fuge de bombe și de mizerie.

putin obama

(Foto: tempi.it)

Furtul civilizatiei occidentale

Nu, nu islamul ne va învinge, şi nici comunismul. Ne furăm noi înşine căciula, noi, ăştia civilizaţii. Din interiorul acestei civilizaţii, construite timp de milenii, a apărut cancerul ăsta care e comunismul, cu toate formele lui de manifestare. Şi n-am fost în stare să extirpăm tumoarea, am crezut că se  poate trăi cu boala, numai pentru că intra uneori în remisie. L-am tolerat. Ba uneori l-am şi ocrotit, poate ne apreciază cumva toleranţa. În infatuarea noastră prostească, bazată pe nimic, n-am vrut măcar să ştim, să vedem că recăderile pot fi fatale. Şi tot noi tolerăm şi crimele musulmanilor, în numele a ce ne place să credem că este islam moderat. De parcă există vreun totalitarism moderat.

Formele noi s-au adaptat, nu mai mizează pe poporul mult şi fără de carte, amărît şi subjugat de ferocii exploatatori, uşor manipulabil, în încrederea-i naivă, ca în secolul trecut. Acum oamenii învăţaţi sînt primii care îmbrăţişează, în numele umanismului şi al modernităţii, celulele purtătoare de boală. Pe care le răspîndesc apoi, culmea, ca leacuri vindecătoare. Din cele mai serioase, odinioară, universităţi ale lumii, porneşte acum o grijă faţă de om la care comuniştii veacului trecut nici nu au sperat. Că grija nu are nici un fundament economic, cultural, social, nu contează. Că nu există decît o singură cale de a avea grijă de oameni, aşa, la modul general, ca idee nobilă, înălţătoare, decît furtul de la cei care au şi împărţitul la cei care n-au, iar nu contează. Nimeni nu pare să vadă că Marx zîmbeşte fericit din tablouri. Sîntem anticomunişti pînă la grija faţă de om. Aşa, ca noţiune abstractă. Ca expresie a nobleţei noastre sufleteşti şi a minţii noastre luminate, progresiste.

Ne simţim atît de bine cu noi înşine atît de generoşi cu umanitatea, că nu mai putem vedea cum se scufundă sub picioarele noastre. Sîntem, de fapt, de-un egoism feroce şi de-o infatuare caraghioasă în dorinţa „de a fi bine”, pe care o scrijelim pe toate gardurile. Bine, bine, dar cum să fie bine? – e o întrebare care ne jigneşte sensibilitatea. Dar mai contează cum, cînd e vorba de Bine?!? Trebuie să eradicăm Răul, să fie pace pe pămînt şi bunăstare în fiecare casă. Ştim cum, avem soluţii? Adică, iar ne jigniţi? Ce contează cum, noi vrem, nu e de ajuns?!?

Ei bine, spune că nu e de ajuns, că răul va exista permanent, deghizat în te miri ce şi te miri cine, şi gata! Infamule, retrogradule, capitalist nenorocit, eşti de partea ocultei financiar-economice a lumii, care vrea să ne distrugă nouă ideea de Bine universal. Îndrăzneşte să vorbeşti de merit, de principiul acela simplu după care fiecare primeşte după cît şi cum munceşte şi/sau îşi administrează banii, şi gata, la zid cu tine, imperialist retrograd, nărăvit la rele. Nimic nu e simplu pentru noi, ăştia destupaţi la cap de progres, totul se interpretează, se discută, filosofează. Totul e ca noi să ne simţim superiori îngrămădiţilor la minte care se ţin cu îndîrjire de chestii perimate, cărora le zic, ei ştiu ce-or fi alea, valori.

În nici două săptămîni, declinul societăţii occidentale a accelerat puternic. Nu mai era vreme de aşteptat, de discutat, de hotărît pe ce drum o apucăm, de poticnire de legi, de angajamente semnate, de Constituţie. Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii a hotărît – neconstituţional, nu are putere de legiferare, dar ce importanţă mai are?! – să dea căsătorii gay şi asigurări de sănătate cu finanţare guvernamentală la toată lumea, iar grecii au votat ieri să nu-şi plătească datoriile. Nu cum era stabilit, cel puţin. Că aşa vor ei, doar nu contează ce spun cei care le-au dat atunci cînd aveau nevoie. Şi nici ai cui au fost banii pe care i-au primit.

Se va duce cineva din cei care susţin iresponsabilii ăştia doi ai Greciei – Tsipras şi Varoufakis, cu populismul lor infect cu tot – la bancă, mîine dimineaţă, spunînd că-şi apără demnitatea şi onoarea nemaiplătindu-şi ratele, cu orice risc? Îşi permite cineva să fie iresponsabil pe pielea lui sau/şi a familiei lui? Nu, nobleţea şi superioriatea sînt numai pentru Binele acela incert, general, dar care ştiu ei că există, pe persoană fizică sînt oameni cuminţi care-şi respectă contractele, chiar dacă-şi înjură creditorii la poarta cărora ei au bătut la nevoie. Printre dinţi, în faţă nu-i frumos, sîntem doar oameni civilizaţi, culţi, nu ne pretăm la golăneli. Oribilă duplicitate! Ei, pe ăştia care-i tot căinează pe greci că-s victimele ocultei financiar-bancare internaţionale, că-s oprimaţi, că trebuie să-i ajutăm – cît şi cum? –  eu nu i-aş împrumuta nici de un pachet de batiste de hîrtie în care să-şi bocească „nenorocirea”. Ca să înteleagă, printre rîurile de lacrimi şi muci, că nu poţi cheltui permanent din banii altora. Punct.

Oribilă şi laşă ignorarea atentatelor teroriste din Tunisia – 38 de morţi – Kuweit şi Franţa, de săptămîna trecută. Nu doliu pentru amărîţii ăia morţi fără nici o vină, ca şi pentru miile executate de la începutul anului numai, de către ISIS, ci durere în, mă scuzaţi, cur. Numai pentru ca să înconjurăm pămîntul cu curcubee, în timp ce dansăm pe cadavrul a ceea ce a fost societatea în care ne-am născut, în care trăim şi care ne dă dreptul să fim „umani” cu barbaria, dar inumani cu cei care ne permit totul.

Cei care încă mai ţin minte că lumea asta civilizată este fundamentată pe principii iudeo-creştine. Şi că oricît s-ar chinui unii să interpreteze şi să răstălmăcească istoria, adevărul rămîne acolo, la locul lui, imposibil de negat, pentru minţi încă deschise. Care mai ştiu şi că dacă îţi renegi rădăcinile nu mai eşti nimic, eşti nimeni în bătaia vîntului, în şuieratul săbiilor califatului şi în centrul unui corp pe care te străduieşti din răsputeri să-l nimiceşti.

Trăim declinul civilizaţiei occidentale. Unii cu îngrijorare şi frică, alţii cu atîta nepăsare de parcă nu ar fi vorba şi despre ei şi eventualii lor urmaşi, ori cu febrilitatea sinucigaşilor. Şi nimeni nu ştie încotro ne ducem şi nici ce va fi după. Dar împinge cu voluptate căruţa, că asta s-a înţeles, după milenii, că e progresul.

PS: Se vor scrie tone de articole care vor analiza cele întîmplate, nu ştiu dacă va apărea şi soluţia, aceea care să ne oprească din autodistrugere măcar în al treisprezecelea ceas.

(Foto: thepeoplescube.com)

Din 21 decembrie 2014 America e dusmanul?

Cu un sfert de secol în urmă, România a aflat de la Europa Libera că Timişoara s-a ridicat împotriva comunismului. Nu, pe atunci nu existau Facebook, Twitter, email. Şi nici telefonie mobilă. Telefonul fix era, pentru foarte mulţi români, un vis de neatins. La Timişoara se murea şi România nu ştia. Din întreaga zonă, nu doar din Timişoara, nu puteai telefona, de pildă, la Bucureşti, aşa, ca particular. Normal, comuniştii controlau comunicaţiile. De la Europa Liberă, însă, românii au aflat că fraţii lor timişoreni fuseseră ucişi cu bestialitate de propria lor armată, de propria lor miliţie, de propriile lor servicii de securitate, la ordinul lui Ceauşescu.

Au mai aflat românii şi că Timişoara se răzvrătise în masă împotriva comunismului:  grevă generală, revoltă totală. De altundeva, n-aveau de unde afla, decît de la posturile occidentale de radio, iar Europa Liberă avea o audienţă uriaşă. Şi aşa, aflînd, revolta s-a extins. Pînă la Bucureşti. Fără Bucureşti, jertfa Timişoarei ar fi fost degeaba. Şi a urmat jertfa Bucureştiului, începînd din 21 decembrie 1989. Armata, miliţia, serviciile de securitate comuniste au tras în Piaţa Universităţii, la Dalles, la Romană. Au ucis. Şi-au asasinat compatrioţii. Pe cine n-au omorît, au arestat. I-au bătut, i-au torturat, bărbaţi, femei, copii. A doua zi, la şase zile după ce se ridicase Timişoara, Bucureştiul a ieşit în stradă şi România a scăpat de Ceauşescu.

Asociaţia 21 Decembrie 1989 a reuşit, cu eforturi mari, să comemoreze absolut emoţionant eroii de-acum un sfert de secol. În balconul Universităţii, pe care tot cei de la 21 Decembrie l-au deschis în primăvara lui 1990, dînd naştere Fenomenului Piaţa Universităţii, au fost arborate patru drapele. Al României, al Uniunii Europene, al NATO şi al Statelor Unite ale Americii. Fiindcă la asta au visat, acum un sfert de secol, cei care au cutezat să iasă în stradă împotriva comunismului, înfruntînd gloanţele: la locul României în Lumea Liberă, nu în paradisul sovietic. Iar Lumea Liberă înseamnă America, NATO, UE.

Cei care cred că fără America am fi fost azi liberi şi-am fi ajuns în NATO şi în UE habar n-au de istoria acelor vremuri. Pentru că nu vor să aibă habar de adevăr. După cum nu vor să ştie nici de istoria acestor vremuri. Se vor bucura să afle că tovarăşi de-ai lor de idei au fost prezenţi la comemorarea victimelor masacrului comunist din 21 decembrie 1989. Unde au afirmat, cu tărie, că doar Putin va salva România, că America e diavolul iar capitalismul e iadul. Am fost acolo, i-am văzut, i-am auzit. Vorbeau cu mînie. Mînia lor se focaliza pe un steag american, fluturat în mulţime, ca un ecou la cel arborat în balconul Universităţii.

În balcon erau la microfon oameni care, acum un sfert de secol, i-au înfruntat cu mîinile goale pe asasinii comunişti în Piaţa Universităţii, la Baricada de la Inter, la Dalles, la Romană, şi au scăpat cu viaţă. În piaţă, era înjurată America şi era atacată cea care, înfăşurată în drapelul României, flutura drapelul Americii. Atacată fizic. S-au năpustit pe o femeie, cu brutalitate, din spate, să-i smulgă steagul, ca să facă să dispară simbolul “satanei capitaliste.” Cei din jur au sărit s-o apere. Anca Cernea e medic şi jurnalist, iar tatăl, bunicul, mama şi bunica ei au fost încarceraţi politic de comunişti, suferind ani cumpliţi de detenţie. După o pauză de elan, au venit şi jandarmii, reuşind să îi rezolve, cu dispozitivul lor sofisticat, pe atacatori: n-au prins niciunul. Drapelul american a rămas, însă, la posesoare. De aceea, jandarmii i-au cerut să plece ea cu steagul, ca să fie bine, să nu fie rău. Cererea a fost declinată.

În cursul comemorării de dumincă, 21 decembrie 2014, unul din momentele emoţionante de care vă spuneam a fost “Baricada Memoriei.” O vedeţi în imaginea surprinsă de Marius Stan, de la Miliţia Spirituală. Memoria trebuie să reţină adevărul, nu? Acum un sfert de secol, comunismul, nu capitalismul a asasinat la Timişoara, la Bucureşti, la Sibiu, Cluj şi în alte oraşe. Acum un sfert de secol, românii care au avut curajul să înfrunte gloanţele s-au revoltat împotriva comunismului, adus în România de la Moscova. Acolo unde domneşte, azi, Putin. Fără politica excepţională, clar anticomunistă, a preşedintelui american Ronald Reagan, Gorbaciov n-ar fi fost obligat să destrame Imperiul Sovietic. Fără America, România n-ar fi fost liberă, în 1989. Şi n-ar fi ajuns în NATO şi în UE. Căci fără America, NATO şi UE  n-ar fi existat,   America le-a creat. Acum un sfert de secol, românii au aflat de la postul american de radio Europa Liberă că Timişoara s-a ridicat împotriva comunismului, iar fraţii lor sînt măcelăriţi de asasinii lui Ceauşescu pentru că vor libertate. Din 21 decembrie 2014 nu mai e voie cu steagul Americii în Piaţa Universităţii din Bucureşti? Din 21 decembrie 2014 America e duşmanul? Spuneţi.

Foto: Marius Stan

baricada

Kamikaze