Anunț. Și două politichii

Ne-am mutat. Ne-am mutat domeniul, vastele domenii vreau să spun, pe org. Dacă acum citiți articolul acesta, ați ajuns cu bine. Dacă nu, e mai complicat. Pentru că acolo unde se afla blogul nu poate ajunge nimeni. E pierdut în imensitatea net-ului și nu se mai întoarce niciodată. Din această cauză, a inaccesibilității, nu putem pune nici anunț că ne-am mutat aici. Cum pe rețelele sociale am anunțat deja schimbarea, rătăciților nu ne rămîne decît să le dorim orientare rapidă. 

Politici.

1. București – Chișinău

Ieri a avut loc ceea ce deputatul Eugen Tomac, președintele Partidului Mișcarea Populară, a numit ”Mișcarea politică a anului 2017”. Din București, a participat la Chișinău, la Congresul extraordinar al Partidului Unității Naționale (PUN), o delegație a PMP, partid care are, ca și cel gazdă, ca obiectiv Unirea Republicii Moldova cu România. Cu această ocazie s-a semnat un protocol de colaborare între PMP și PUN, colaborare care să canalizeze toate forțele unioniste de pretutindeni în vederea atingerii scopului, înlăturarea efectelor pactului sovieto-nazist Ribbentrop – Molotov, prin care României i s-a smuls o bucată de teritoriu în mod absolut samavolnic, conform intereselor celor două puteri de atunci, ajungînd să trăiască o populație românească cu aceeași limbă și cu aceeași istorie în două state separate. 

Președinte de Onoare al PUN a fost ales Traian Băsescu. Urmăriți mai jos discursul acestuia rostit cu această ocazie. 

2. București

Astăzi, partidele parlamentare se întîlnesc la Cotroceni cu președintele Klaus Iohannis în vederea înaintării propunerilor de premier. Dacă PSD are de unde alege, aproximativ 8 variante, opoziția este prinsă din nou – a cîta oară?! – pe picior greșit. Pentru că umblă vorba prin tîrg că Orban nu vrea să se întîlnească cu Băsescu și să aibă aceeași propunere. Vorba este cumva confirmată de Băsescu, care a declarat aseară că dacă PNL nu face nici o propunere, PMP își va asuma rolul de partid parlamentar și va veni cu una. 

Despre ceea ce numim criza politică de la București se va vorbi în continuare, acum numai mie îmi pare că președintele nu pare afectat de ce se întîmplă și tratează lucrurile ca normale, firești? ”O rezolv rapid, Romania e o tara stabila…”, e ca un piece of cake. Ceea ce, chiar și în condițiile date, este foarte bine, să nu dea amploare unei smardoieli de gașcă, de clan pesedist.

Iar PSD să-și asume pînă la ultima consecință actul guvernării. 

Sinistru românesc de secol XXI

Tot circul făcut de PSD este din cauză că lui Liviu nu-i mai plăcea de Sorin și voia să-l dea jos. Iar Sorin refuza. Ceilalți lingăi, miniștrii, ar accepta să fie numiți oricum – proști, incapabili – numai să rămînă în funcție.

Dar dacă cineva își bate joc de noi, nu cu intenție, ci cu prostie colosală, acela este USR.

USR anunță că ar intra la guvernare, și chiar cere Ministerul Justiției, modest, cu condiția ca PSD să nu facă parte din următorul guvern.

Pe ce planetă cresc ăștia???

Marea găselniță politică a alegerilor trecute, marea speranță pe care, la disperare, și-au pus-o în ei atîția oameni, fără un om, fără un program, fără absolut nimic legat de justiție, vrea Ministerul Justiției! Nici mai mult, nici mai puțin. O singură idee, dar fixă să fie. 

PNL, cu o nouă conducere, forțează declarativ intrarea la guvernare. Cum PSD a pierdut coaliția în parlament, moțiunea trecînd numai cu voturile minorităților, cele la care nu s-a mai uitat nimeni atunci, nu e imposibil, dar e foarte greu. Să armonizezi atîtea partide pentru o coaliție de guvernămînt înseamnă prea multe cedări și prea multe compromisuri, în plus posibilitatea ca PSD să declanșeze suspendarea președintelui, în cazul în care reface majoritatea parlamentară.

De ce și-ar face Iohannis singur probleme, fără să-l deranjeze nimeni?!?

Rămînem noi, electoratul non-PSD. La fel de buimac, la fel de dornic să-și găsească o formațiune politică în care să poată avea încredere, la fel de disperat ca mai tot timpul. Ai tuturor și ai nimănui, privind din ce în ce mai stins cum trec toate ale vieții pe lîngă el, nebăgat în seamă de nimeni.

Poziționări

Astăzi este ziua cea mare în care PSD va încerca să-și dea jos propriul guvern. În ciuda opoziției, care nu ar fi reușit acest lucru nici într-o sută de ani. 

Poziționarea partidelor parlamentare cu această ocazie ne dovedește cît de nepregătiți, cît de naivi sau cît de iresponsabili sînt cei aleși să ne conducă în momente importante. Pentru că, oricum am lua-o, este un moment important. De el depind cel puțin  urrmătorii trei ani și jumătate de guvernare.

Cea mai bună poziționare a avut-o pînă acum PMP. Băsescu a anunțat ieri că parlamentarii partidului nu participă la dezbaterea și votul pentru moțiune, dar vor fi prezenți la numărătoarea voturilor. Ceea ce mă face să cred că tot PMP știe cel mai bine că nu contează cine votează, contează cine numără ce s-a votat.

Pînă și USR a reușit să-și clarifice poziția de data asta, neparticipînd. Dacă ei, care atunci cînd intervine ceva pe ordinea de zi a nației, organizează un referendum, apoi încă un altul, intern, ca pe urmă să decidă cel care răspunde la întrebarea ”pe care din cele două anterioare să-l luăm în considerație?”, ca și UDMR, prezentă ieri în mijlocul negocierilor, s-au hotărît să nu participe, atunci ce poate determina PNL să se afle în sală?

Răspunde noul șef al partidului, Ludovic Orban:

Am văzut comentariile din mediul online care ne critică pentru că vom fi prezenţi în sală la votul moţiunii de cenzură. Suntem acuzaţi că în felul acesta asigurăm cvorumul pentru şedinţa. De aceea, vreau să clarific această chestiune:

1. Bătăliile se câştigă pe câmpul de luptă, nu părăsindu-l. Oamenii ne-au votat ca să le apărăm interesele.

2. Suntem prezenţi pentru a împiedica fraudarea voturilor şi pentru a ne exprima poziţia critică faţă de aceste două capete ale hidrei, Dragnea şi Grindeanu.

3. Nerealizarea cvorumului este în interesul lui Dragnea, pentru că nu duce la căderea moţiunii, ci la amânarea dezbaterii şi a votului. În acest fel, Dragnea poate câştiga timp pentru a mai cumpăra voturi de susţinere.

Vă întreb şi eu: ce s-ar fi întâmplat dacă noi am fi ieşit din sălile de şedinţă în timpul dezbaterii legilor care au făcut parte din trocul trădării dintre Dragnea şi UDMR?

Acum:

  1. este slogan de campanie, fără absolut nici o valoare sau semnificație astăzi. 
  2. da, dacă numai acesta este scopul. dar ușurel cu hidra Grindeanu, nu uitați că el este acela care s-a înțeles cu președintele Iohannis să nu intre pe ordinea de zi a guvernului ordonanța 13, în iarnă. 
  3. slabă argumentație, valabilă numai prin prisma creșterii cursului valutar și prin presiunea exercitată de acelați Iohannis să fie criza soluționată cu celeritate. 

Singurul motiv valabil pentru care PNL se va afla în sală este să vadă cine din parlamentarii partidului va vota pro demiterea lui Grindeanu. Care, ușurel cu caracterizările pe scări, încă nu a dovedit că este hidră. Posibil  să nici nu o facă, în cazul în care va cîștiga. Repet ce spuneam săptămîna trecută, PSD trebuie să se transforme în partidul social democrat de rit european, nou, modern, cu idei crețe și mai greu de combătut decît celebra și atît de prezenta pînă acum în spațiul public a corupției. Care anticorupție, la rîndul ei, va ieși încet din spațiul public, rezervat fiindu-i rolul de a veghea la buna desfășurare a actului guvernamental și a actului public în administrațiile centrale și locale. 

Să speri, precum Ludovic  Orban, că va cîștiga tabăra Dragnea, care ulterior ar fi dată jos de la putere este fantasmă pură. Nu se poate, nu așa funcționează un stat democratic, în care un partid cîștigă alegerile iar altul ajunge, prin cine știe ce conjunctură, la guvernare. Acest lucru se poate întîmpla accidental, o singură dată, dar nu permanent. 

În final, eu cred, în momentul de față, și după revolta parlamentarilor PSD din Ardeal, de aseară, că moțiunea nu va trece. 

Mantra ”continuității”

Ați auzit, fără îndoială, mantra ”continuității din politica externă românească.” E un clișeu încă valabil, deși realitatea tensiunilor ideologice post-comuniste a generat permanente discontinuități. O dată, la nivel individual: de ce-ar fi fost șefii succesivi ai diplomației noastre scutiți de sindromul ”Meșterului Manole”, tradus prin veșnicul nostru ”adamism instituțional”? Fiecare nou șef de instituție are convingerea că lumea începe cu el însuși. Da, ca peste tot, există excepții, dar ele nu fac decât să întărească această prejudecată. Tensiunile au fost induse și de dinamica externă globală sau regională, de instabilitatea politică internă și de rapiditatea prea multor reforme nefinalizate. Cu toate acestea, am continuat să fredonăm refrenul continuității, folosit ca argument psihologic al fantasmelor noastre de stat imatur, care se prezintă, dimpotrivă, ca aliat ”robust și predictibil”. În cei 27 de ani de după colapsul comunismului sovietic, diplomația noastră a fost condusă de următorii miniștri de Externe: Sergiu Celac, Adrian Năstase, Teodor Meleșcanu (1,2,3), Adrian Severin, Andrei Pleșu, Petre Roman, Mircea Geoană, Mihai-Răzvan Ungureanu, Cristian Diaconescu (1,2), Adrian Cioroianu, Teodor Baconschi, Andrei Marga, Titus Corlățean, Bogdan Aurescu și Lazăr Comănescu. 12 titulari, dintre care numai 5 proveneau din diplomația de carieră, restul fiind politicieni (cu sau fără prealabile funcții în serviciul extern). Putem spune că, în medie, șefia diplomației și-a schimbat titularii la fiecare doi ani (pe o plajă care variază între câteva luni și mandatul ”întreg”, de patru ani). Când se va scrie o istorie post-comunistă a diplomației românești, detaliile vor redeveni semnificative. Vom putea compara circumstanțele specifice fiecărui exercițiu ministerial, de la cele bugetare, economice și politice, până la cele internaționale. Ne va fi permis să surprindem fandările reformiste și puseurile retrograde, progresele cuantificabile și momentele de inerție. Deocamdată, putem spune că matra continuității s-a dovedit utilă, în sensul că această generație diplomatică a reușit să introducă statul român pe orbita NATO și UE, asigurându-i un destin occidental. E ceea ce contează și ceea ce rămâne, dacă și generația următoare va fi capabilă, măcar în liniile fundamentale, de consecvență și sustenabilitate strategică.

Începând cu 1997, când mi-am început misiunea ca ambasador al României la Vatican, până la începutul lui 2012, când am terminat mandatul ministerial, am lucrat cu primii trei președinți ai României, cu toți premierii și cu mulți dintre membrii cabinetelor succedate la Palatul Victoria. În acest mai degrabă lung interval, continuitatea liniilor majore de politică externă a fost mai puțin reflexul bunului simț intern, cât imperativul dictat de lipsa alternativei: fie ajugeam unde ne-am propus – în NATO și UE – fie eșuam într-o zonă gri, dominată de incertitudini existențiale de maximă gravitate. Din acest motiv, ”adamismul instituțional” a fost estompat prin ”porunca” occidentalizării, care s-a bucurat, formal, de consens politic intern. Și tot din acest motiv, situația de după 2004 (NATO) și 2007 (UE) s-a retensionat, sub presiunea partidelor politice de guvernământ și a unor convulsii interne care ne-au asigurat o faimă recentă nu neapărat onorabilă. La un deceniu de la integrarea în UE, faimosul consens bipartizan pe teme de politică externă rămâne o amintire pioasă. Însă el trebuie reconstruit, dintr-un motiv simplu, și anume că tot nu avem variante multiple de joc, așa că merită să mizăm pe cele existente fără să ne fragmentăm eforturile din motive ideologic-partizane. Chiar dacă PIB-ul nostru a crescut, dacă infrastructura s-a modernizat (încet și insuficient, dar observabil), chiar dacă scorul obținut în teatrele de operațiuni NATO a îmbunătățit profilul nostru strategic în interiorul Alianței Nord-Atlantice, portofoliul nostru de proiecte diplomatice rămâne relativ limitat, mai ales că o sumedenie de formate regionale de cooperare (BSEC sau BlackSeaFor) sau de politici regionale (Parteneriatul Estic, Strategia UE pentru Regiunea Dunării etc) s-au erodat, pierzându-și treptat relevanța. Putem continua să mizăm pe claviatura parteneriatelor strategice, începând cu SUA, reafirma interesul pentru traseul european (tot mai complicat) al Republicii Moldova, adânci conlucrea esențială cu OCDE și constui o agendă fezabilă pentru semestru european al României (2019). Aceste obiective presupun fructificarea unor acumulări prealabile și nicidecum scăderea propriilor ambiții, care depind însă de bifarea (deocamdată incertă, căci lipstită de un calendar asumat) a participării la Aria Schengen și Eurozonă, ca etape de aprofundare a integrării noastre în UE. Nu putem ignora faptul că navigăm în ape mai tulburi decât cele de acum un deceniu. Slăbirea UE (și, colateral, a coeziunii euro-atlantice) prin Brexit, dificultățile de dialog politic între UE și SUA (în perioada de acomodare cu o nouă administrație republicană, după idealizații sau huliții ani ai Americii obamiste/”leading from behind”), dar mai ales deteriorarea vecinătății sud-estice, unde detectăm și unda de șoc a noului conflict sunnito-șiit din Golful Persic, în stare să complice contextul oricum agitat al Orientului Mijlociu, care e mai apropiat de noi decât am crede, iată tot atâtea elemente aparent descurajante, oricât s-ar strădui unii analiști (mai optimiști din fire) să le privească prin lupa unor formidabile oportunități.

Între defetism și entuziamul nefondat, e pesemne înțelept să rearticulăm o cultură a consensului politic intern asupra priorităților de etapă în politica externă. Avem nevoie de o reflecție transpartizană lipsită, deocamdată, de un cadru instituțional și conceptual reperabil. Însăși lumea românească s-a schimbat, prin efectul civilizator al migrației pendulare a forței de muncă, prin mobilitatea academică tot mai intensă, dar și prin impactul civic și cultural al ”social media”. Cu aceste noi date pe masă, opera colectivă de gândire a unei politici externe adecvate și realiste implică o multitudine de noi actori, vectori de comunicare, surse de inspirație și direcții de acțiune care nu par să-și fi găsit o matrice funcțională. Dispersia forțelor analitice (din mediul universitar, până la think-tank-urile afiliate unor companii transnaționale din sectorul energetic, și de la experiza din prima linie a ambasadelor noastre, până la structurile doctrinare/în ”adormire” ale partidelor politice) sună prost și ne costă scump. Ceva proaspăt și eficient nu are cum să apară din acest peisaj fracturat, parohial, obturat în vanități de nișă. Vecinii din Grupul Vișegrad stau mai bine și obțin mai mult, întrucât au însumat competențele, au bugetat proiectele și au corelat mai inteligent proiectele lor naționale cu proiecția lor internațională. Ne-ar fi, bunăoară, utilă o structură care să monitorizeze profesionist evoluțiile și involuțiile din spațiul post-sovietic. Am profita intelectual de orice dezbatere (publică, sau supusă regulior Chattam House) despre ”ce?, cu ce instrumente?, cine? unde? și cum?” – marile întrebări dezarmant de simple în enunț și inevitabil complexe în fond, la care ne trebuie, totuși, un răspuns. Ar fi de asemenea binevenită o reflecție preventivă asupra modului în care noile tehnologii vor modifica (obiectiv, și apoi instituțional sau legislativ) acțiunea diplomatică de-a lungul secolului 21. Nimeni nu inventează ex nihilo politica externă a unui stat și nu oricine poate transforma continuitatea ei într-un gest instaurator, vizionar și creativ. E nevoie de toate mințile lucide, de bunul simț al părtășiei patriotice și de curajul implicit al oricărui diagnostic exact. Cu o continuitate mimată obiectiv și repudiată subiectiv nu vom reuși să depășim umbra, provincialismul și contraperformanțele. În viața unui stat democratic matur nu contează decât obiectivele limpezi și realitatea atingerii lor, spre binele comun al societății care le generează, le susține și le transformă în decor istoric nemijlocit. Suntem un asemenea stat? Mi-ar plăcea să răspund afirmativ.

Contributors

Pedagogia pomenii. Civilizația ca mostră gratuită.

Recent, la Chișinău a avut loc un eveniment pișcotărie despre „Reglementarea prin europenizare” a conflictului transnistrean. Ceva de genul. S-au mai cheltuit niște bani „de la Europa”, s-au mai încasat niște sinecuri. Bine, nu-i pe asta. Da ce vreau eu să zic.

Dincolo de faptul că mă amuză anvergura caraghioasă a unei societăți, fie ea și „civile”, care se angajează în eforturile titanice de „europenizare” a Transnistriei, cînd n-au europenizat autentic nici Basarabia, și nu arată semne că sunt capabili de o astfel de realizare în viitorul apropiat, ce pare să fie ineficientă, și deci obositoare la scară largă, e dimensiunea și perspectiva „didactică” asupra unor realități de acest tip, cum este diferendul transnistrean sau soluțiile lui. Dacă vom aduce modelul statului providențial european, care „se îngrijește” de cetățean, în R. Moldova, dacă vom alcătui o imagine exemplară a acestui model de prosperitate „ca-n Europa” și-l vom prezenta în fața cetățenilor de pe ambele maluri ale Nistrului, toți se vor buluci la porțile Vienei, ale Bruxelles-ului cu cereri de aderare.

Dacă îi vom „lua cu ghinișoru”, dîndu-le de înțeles că nu e nevoie să-și lepede năravurile la ușă, e destul să ceară, literalmente, și li se va da, atunci vom rezolva acest conflict în sînul darnic al abundenței europene. Bine, e adevărat că pentru asta trebuie să plătească un preț: spre ex. să accepte „diversitatea de gen”, „egalitatea de șanse”, să participe la training-uri de formare organizate în colaborare cu Ambasada cutare sau cutare în R. Moldova cu privire la sensibilizarea în legătura cu discriminările bazate pe sex, rasa, culoarea ochilor, să accepte deschiderea în zona de control la granița neoficială cu Transnistria a unor aparate de distribuire gratuită în masă a prezervativelor, ca să vadă lumea ce bine se trăiește pe model european, etc, etc. Beculețele de pe aparat să funcționeze pe electricitate bio.

Oamenii trebuie ghidați, să fie îndrumați, să li se arate, să li se dea mostre gratuite. Ne aflăm într-un proces de marketing. Lumea să aleagă: nici măcar nu trebuie să vă lăsați de apucăturile de violatori, tot ce vă întrebăm e: vreți cu aroma de căpșuni, sau fără!

(Foto: publika.md)

Dragnea sau Grindeanu?

Pe cine alegem, dacă e vorba despre Dragnea și Grindeanu? Dar trebuie să alegem pe cineva? Și de ce? 

Se poate întreba orice om neimplicat în politică, dar în același timp curios ce se întîmplă în România. 

Da, din punctul meu de vedere, trebuie să ne intereseze ce se întîmplă în PSD. De ce?

1. Din lupta dintre doi golani, dacă ambii ar fi așa, ar rămîne numai unul. Cîștigul incontestabil ar fi al nostru, cu cît mai puțini, cu atît mai bine. 

2. Dar din ce știm pînă acum, și e imposibil să nu fi apărut pînă acum, numai unul e golan, adică are dosar penal pe rol. Celălalt a reușit să se mențină de 20 de ani, de cînd spune că e membru PSD, curat. Ceea ce, pentru PSD, e o performanță. 

3. Dacă tot trebuie să avem social-democrație de tip european, spălată, învățată și necoruptă, atunci în nici un caz Dragnea nu răspunde acestor solicitări. Și trebuie. Nu pentru că nu am putea trăi fără, a dus-o omenirea bine mersi și a avansat din toate punctele de vedere pînă la apariția comunismului, dar așa ne trebuie, cînd dezvoltăm societăți libere, riscăm să contribuim și la apariția minunilor ăstora. Asta e, ne-am făcut-o cu mîna noastră, acum suportăm consecințele. 

4. Dacă tot am ajuns aici, și numai pe plan intern, PSD este partidul care a cîștigat alegerile și a format guvernul, Grindeanu este șeful acestui guvern. Sînt realități incontestabile. De cum va evolua sau regresa PSD, de cum va administra țara în perioada următoare depindem toți. 

5. Nu lipsit de importanță, iarna trecută, Grindeanu a dat curs solicitării președintelui Iohannis, prezent la Guvern, de a nu promova ordonanța 13. 

Puncte slabe Grindeanu.

Are. 

1. Nu se știe unde este cartea pe care a publicat-o, ”Integrala Lebesgue-Radon în raport cu o măsură complexă”, cea trecută în CV.

2. Se știe însă că este rudă prin alianță cu Ponta, mama lui și mama Dacianei Ponta fiind surori. 

Știu că multora li se pare că nu e nici o șmecherie dacă Dragnea va fi înlocuit cu Grindeanu, chiar dacă nu așa se pune problema. Știu că abia așteaptă să spună ”Toate partidele/Aceeași mizerie”. Știu că e posibil ca Grindeanu să ofere multe surprize neplăcute pe viitor. Știu ce susțin.

Dar îl susțin numai și numai pentru că decizia trebuie luată acum, nu pe viitor. Un viitor incert, pentru care nimeni nu poate băga mîna în foc ca va fi așa sau într-un alt fel. Pentru care putem oferi numai proiecții. 

Și pentru că, în primul rînd, PSD este cel mai mare partid din România. E simplu, nimic mai simplu decît să spui că nu te interesează gașca de golani, pînă trebuie să treci pe lîngă ei sau prin deciziile ei. 

Dacă, sprijinindu-l pe Grindeanu & comp, creștem un monstru este nesemnificativ acum, cînd trăim deja cu tatăl monștrilor la putere. 

 

Noul și vechiul PSD

Avem premier în funcție. Grindeanu nu a demisionat și nici nu arată că ar intenționa să o facă.

Și mai avem o majoritate parlamentară care poate fi obținută din PNL + USR + ce mai adună Ponta și Constantin.

Avem PSD Grindeanu și PSD Dragnea. Noul și vechiul PSD. 

Cum poate fi aruncat PSD Dragnea în afara puterii?

Moțiunea de cenzură pică cu majoritatea despre care spun  mai sus. Grindeanu alege alți miniștri în locul celor demisionari, din PSD + ALDE, păstrînd rezultatul alegerilor neschimbat în structura guvernamentală. 

Grindeanu prezintă președintelui Iohannis lista noilor membri propuși ai guvernului. Aceștia obțin validarea parlamentară prin aceeași majoritate de mai sus. 

Dragnea pierde puterea și partidul. 

Domnul Cioloș poate sta liniștit în continuare.

Varianta 2. Grindeanu nu face nimic din cele mai sus. Președintele Iohannis nominalizează premier, majoritatea pro-europeană, pro-atlantistă, anticoruptă, de mai sus, îi validează guvernul. 

Dragnea pierde puterea și partidul. 

Domnul Cioloș dă semne de viață.

Avantaje 1:

Dragnea pierde tot și dispare. 

PSD devine partidul social-democrat de rit nou, necorupt, pro-atlantist sau pro-european.

Dezavantaje 1:

Revine Ponta în viața publică. O majoritate parlamentară fragilă. 

Avantaje 2:

Dragnea pierde tot și dispare. 

Dezavantaje 2:

O majoritate parlamentară fragilă. 

Concluzie: în orice situație, Dragnea pierde tot și dispare. Aventura politică a luat sfîrșit. 

Atenționare: alegerile parlamentare sînt puternic contraindicate acum, efect secundar masiv, pe fondul celor întîmplate, absenteismul. 

2. Anticipatele îl pot readuce pe Dragnea în jocul politic. 

 

 

Mineriada gulerelor albe

Ce se întîmplă acum pe scena politică românească este mineriada lui Dragnea și Vâlcov. Sau sărbătorirea mineriadei. Nu e nimic nou ca PSD să-și trîntească propriul guvern, am mai trecut prin așa ceva. Noroc că s-au mai stilat băieții.

PSD retrage sprijinul politic propriului guvern, la 6 luni de la învestire. Spectacolul este orchestrat amplu, cu CEX și Dragnea în prim plan, cu Darius Vâlcov în culise. 

Cine este Darius Vâlcov? Un tehnocrat, dacă tehnocrat înseamnă cel ce administrează treburile țării fără să fi fost ales. Real, un fost pedelist, dacă vă mai amintiți partidul acela al lui Băsescu, stins în PNL. Fost primar la Slatina, fost ministru de Finanțe în guvernarea Ponta, în momentul de față cercetat penal pentru trafic de influență, executat, se pare, pe vremea cînd era edil la Slatina. 

Ce ar fi spus Vîlcov în evaluarea guvernului? După Grindeanu:

Vă citesc o măsură care, în analiza dlui Vâlcov, e nerealizată: dezvoltarea relațiilor economice cu Federația Rusă. Eu știu că suntem încă tară membră UE și trebuie să respectăm sancțiunile UE. Poate că dl Vâlcov și ceilalți știu altceva. Și de-asta trebuie să plec, probabil”, a spus Sorin Grindeanu.

 

„La politică externă, ca neîmplinire: dezvoltarea relațiilor economice cu Federația Rusă. Nu am dezvoltat – și recunosc – aceste relații în aceste șase luni. Îmi asum”, a spus Sorin Grindeanu. – money.ro

Faptul că relația cu Federația Rusă este pomenită ca și cauză a căderii guvernului, la două săptămîni după vizita președintelui Iohannis în SUA limpezește apele pentru toată lumea și îi conferă președintelui spațiu de manevră electorală pentru al doilea mandat.

Poporul anticorupt, intransigent, pro-european și pro-atlantist iese în Piața Victoriei din nou, să-l susțină pe Grindeanu de data asta. La nici 6 luni distanță, ”DNA să vină să vă ia” își pierde obiectul scandării.  

Ce urmează? Pași procedurali și o goană nebună pentru cine acuză mai repede și mai solid Rusia, dușmanul nostru veșnic. Intermarium în pregătire, cu Cehia, Polonia și Ungaria, o poziție geostrategică clară și predictibilă asumată de președinte, pe care va pedala în campania electorală pentru al doilea mandat. O poziție mai mult decît necesară acum, în vremurile astea. 

De ce ne interesează? Deși ”degeaba” ar fi tentați mulți să răspundă, nu este nici pe departe așa. O limpezire a poziților în politica internă față de evoluțiile globale este necesară. Un dușman al pro-atlantismului nostru este necesar. Un nou mandat pentru Iohannis la Cotroceni se întrezărește, dar trebuie să fii nechibzuit pentru a-l prezice. 

Și pentru că aceste turbulențe guvernamentale au loc înainte de Congresul PNL de sîmbătă, transmit mesajul că PSD rămîne principalul partiid politic din România.

Ce urmează practic? 

Vacantarea funcției de prim ministru – cînd va veni, cum va veni – numai prin demisie, ceea ce Grindeanu refuză, ori moțiunea de cenzură va duce la declanșarea procedurilor pentru formarea noului guvern. Posibil în toamna acestui an sau la începutul anului viitor. 

Domnu’ Cioloș, dormiți? 

PS: Cine va pierde? Presa, în primul rînd, și odată cu ea întreaga societate românească. O presă specializată în anticorupție, care numai anticorupție consumă zi și noapte, nu poate sesiza mișcări politice, chiar dacă de importanță covîrșitoare pentru România. 

 

Simona Halep nu-mi datorează nimic!

Pentru că:
 
– Nu am investit (“pe persoană fizică”) niciun ban în cariera ei (spre ruşinea mea, nu am plătit nici măcar un bilet de intrare la un meci al Simonei, dar sper să am ocazia să o fac într-un viitor apropiat);
 
– După ştiinţa mea, nici statul român (al cărui contribuabil sunt) nu a investit, de asemenea, niciun ban în cariera ei (i.e. nu a primit subvenţii, nu i-a pus la dispoziţie infrastructură etc.) sau, cel puţin, statul nu i-a oferit mai multe decât oricărui alt cetăţean român (acces la servicii de educaţie, sănătate etc.). Faptul că familiei ei (şi, probabil, alte persoane/sponsori) a investit în ea este o chestiune/relaţie strict privată asupra căreia nu am dreptul să mă pronunţ;
 
– Ca cetăţean român, nu am votat ca Simona să joace tenis şi să reprezinte astfel România (i.e. Simona nu s-a prezentat în faţa noastră să ne ceară votul promiţând că o sa câştige nu ştiu câte turnee WTA, că o sa ajungă No. 1 etc.). A fost exclusiv alegerea ei şi, evident, munca ei.
 
Prin urmare, n-am niciun merit că Simona a ajuns deja No. 2 şi nici că, cel mai probabil, o să ajungă No.1 (astăzi – Doamne Ajută -, sau mai încolo).
 
Deşi nu-mi datorează nimic, Simona mi-a oferit şi îmi oferă (gratis !) bucuria de o vedea jucând bine şi frumos precum şi satisfacţia că unul dintre noi românii (între noi fie vorba, cel puţin după finala de la Roland Garros din 2014, sunt convinsă că ar fi putut să aleagă şi să obţină orice altă cetăţenie, dar a ales să rămână exclusiv cetăţean român), mai mult sau mai puţin “verzi”, reuşeşte să facă performanţă la cel mai înalt nivel în profesia ei. Câţi dintre noi am ajuns la un astfel de nivel de performanţă şi recunoaştere internaţională în profesia noastră ? (eu, sigur, nu !).
 
Şi încă ceva : pentru simplul motiv că suntem oameni şi nu maşini/roboţi, cu toţii avem (dreptul la) zile mai proaste/mai puţin bune, deci chiar şi marii campioni ca Simona Halep.
 
Ca atare, dragă Simona, îţi doresc să ai, astăzi, o zi bună !… iar dacă n-o să fie (suficient de) bună, te rog să-ţi aminteşti că şi tu ai dreptul la zile proaste şi că mie nu-mi datorezi nimic.
 
P.S. Acest gând/mesaj este o reacţie la comentariile/opiniile unora (eu le spun “misecuvinişti” şi/sau “haters”/“urâtori”) care se manifestă intens în spaţiul public/pe internet zilele acestea.
 
(Foto: glamour.ro)

De ce anticorupția nu mai este temă principală

Citesc pe Hotnews despre puternicul mesaj anticorupție dat de către oficialii americani, atît Rex Tillerson cît și Donald Trump, în ordinea întrevederilor avute de către Klaus Iohannis la Washington și am impresia, eu de aici, dar care am urmărit cu maxim interes evenimentele, că se exagerează nepermis, în zona de bulă a platformei respective.
 
Au fost mesaje anticorupție, dar la limită, la granița celor principale, care au fost cu totul altele. Klaus Iohannis nu a fost chemat la Casa Albă ca să i se arate susținerea în lupta anticorupție, asta trebuie să fie spus și asta trebuie să înțelegem, ci pentru NATO și interesele americane în zona europeană și nu numai.
 
Anticorupția este tema noastră recurentă, devenită obsesie pentru unii. Am auzit și citit nu numai în iarna acestui an ”să terminăm întîi cu lupta anticorupție și pe urmă ne ocupăm și de altele”.
 
Nu! A termina cu lupta anticorupție înseamnă a lucra cu roboți, cu ”omul nou”, născut din laboratoarele neomarxismului. Corupția, ca fenomen, este cunoscută de cînd lumea și pămîntul și tot cît ele va și dura. Pentru simplul fapt că omul este un păcătos și furtul condamnabil. A nu ține cont de morala și învățăturile creștine în privința asta înseamnă a da din ceva rău, dar ținut sub control, în altceva care poate cauza mai mult rău decît toată corupția de pînă acum. Un rău imprevizibil, un rău pe care abia acum, unii, foarte puțini, am început să-l descifrăm.
 
Este ca și cum am avea o sală de curs, cu invariabilii golani care fac gălăgie. Este simplu pentru profesor să-i atenționeze, să-i dea afară, să-i penalizeze la note. Dar ce am face dacă toată lumea ar fi cuminte, la locul ei, dar materia predată nici măcar de profesor bine înțeleasă? Dacă s-ar schimba complet programa, cu tot ce presupune asta?
 
Aici sîntem. Anticorupția este mai mult decît necesară, dar ca un ochi atent la cele care se întîmplă, nu ca un membru care intervine. Ca cineva care veghează discret ca lucrurile să se desfășoare în ordine, nu ca un actor implicat în joc. A crede că Donald Trump, creștin și om de afaceri, nu știe ce este aceea corupție și cît de importantă lupta împotriva ei este ca și cum un copil mic, de cîțiva anișori, ar spune părintelui, cu cea mai mare seriozitate, de ce crede el că nu l-a adus barza și că Moș Crăciun nu există.
 
Este momentul să ne maturizăm și noi. Este momentul în care trebuie să ne ridicăm la standardele impuse de către partenerii noștri. A, nu am înțeles încă ce vor partenerii noștri? Nu-i nimic, viața ne va forța să înțelegem, mai devreme sau mai tîrziu. Și să ne descurcăm singuri, începînd cu a nu mai urla de fiecare dată ”mamaaa, tataaa, Gigel mi-a furat jucăria!”.