Incredibil! Teroristii au venit cu valul de refugiati

UPDATE: Conform Reuters – German spy agency says IS sending fighters disguised as refugees) – Hans-Georg Maassen, șeful BfV, un serviciu secret german din subordinea Ministerului Federal de Interne, confirmă pătrunderea teroriștilor în Europa, deghizați în refugiați, la o zi după dejucarea unui atac în Berlin.

Hans-Georg Maassen said the terrorist attacks in Paris last November had shown that Islamic State was deliberately planting terrorists among the refugees flowing into Europe.

„Then we have repeatedly seen that terrorists … have slipped in camouflaged or disguised as refugees. This is a fact that the security agencies are facing” Maassen told ZDF television.

Așa, și? Cum rămîne în continuare cu beneficiile imigrației ilegale, cu umanismul, cu cotele pe care voiați – și poate că mai vreți încă – să le impuneți țărilor membre UE, bătînd cu pumnul în masă și amenințînd cu sancțiuni în cazul refuzului? Cum rămîne cu ăștia, peste un milion cărora le-ați deschis porțile continentului fără nici cea mai mică măsură de prevedere, cu o inconștiență de neimaginat la un asemenea nivel de decizie politică? Cum rămîne cu cetățenii europeni, trăitori cu spaima zilnică că pot fi următoarele victime ale criminalilor Statului Islamic și, în final, cum se numește cînd acționezi împotriva alor tăi, nemți și europeni deopotrivă, în baza unor iluzorii, absolut nefundamentate teorii a ”beneficiilor” și a umanismului? Cît de uman este să pui în pericol viața celor care te-au ales și te plătesc tocmai ca să le asiguri, în primul rînd, siguranța de zi cu zi?

Să răspundă apostolii migrației, cei care au răspîndit și smintit cu ideile progresiste, să răspundă cu aceeași vehemență cu care acuzau de xenofobie și rasism pe oricine punea o întrebare de bun simț privind valurile de migranți care străbăteau nestingheriți Europa, să ne mai spună acum, încă o dată, în față, cu același tupeu uluitor, că nu înțelegem noi ce se întîmplă, că în nemernicia noastră vrem să conservăm privilegiile unei civilizații construite de milenii, în loc să ieșim cu flori și inimioare să ne întîmpinăm călăii, în veselia inconștientă echivalentă punerii capului pe șinele de tren. Să răspundă, acum să răspundă, dacă au curaj.

Șoc și groază! The Wall Street Journal titrează ”France Skaken by New Terror Revelation”, cu subtitlul ”Woman says leader of Paris attacks told her dozens of Islamic State militants entered Europe with him”.

PARIS—The presumed leader of the Islamic State operatives who attacked Paris in November boasted that he slipped into Europe among refugees from Syria as part of a team of dozens of militants, according to a key witness.

Martorul cheie, citat de The Associated Press, dintr-un interviu difuzat de RMC Television și confirmat de avocat, este o femeie care s-a aflat împreună cu verișoara leaderului terorist în momentul în care acesta a solicitat să-i fie găsită o ascunzătoare, după carnagiul pe care-l instrumentase în capitala Franței, în urma căruia au murit 130 de persoane iar alte cîteva sute au fost rănite, și este cea care a ajutat la identificarea ascunzătorii lui Abaaoud și la uciderea lui ulterioară, în urma raidurilor poliției din 18 noiembrie 2015. 

Cîteva din declarațiile femeii, pe care le puteți citi integral aici.

– ”He was proud of himself. That was the worst.”
–  ”He appeared to fear no one, a superman. He talked about it as though he was shopping and had gotten a bargain on a box of detergent.”
–  ”She said the Islamic State group commander told her he had entered France without documents, among a group of 90 people that had scattered around the Paris region. She accused him of killing innocent people, which he denied, and challenged the deaths of Muslims that night. Those, she said, he described as „collateral damage”.
– ”She asked him whether he had come in with Syrian refugees and he told her he came in a group without any documents. „There are Syrians, Iraqis, French, Germans, British. We came in a group of 90 and we’re a little bit everywhere around Paris.”

Despre ”eșecul” atentatului de la Stade de France:

– „The exact words of his response were: ‘There were some failures. I am here to make sure that there will be no more.”

Bun, acestea fiind faptele, să revenim. Cine ar fi crezut? Cine ar fi putut să prevadă că în peste un milion de imigranți hălăduind liber prin Europa, necontrolați de cineva, ar putea fi și teroriști? Cine să se gîndească atît de departe? Cine să conceapă asemenea grozăvii? Cine să-și imagineze măcar că așa ceva ar fi posibil?

Cine, în afara unor xenofobi, rasiști, ba chiar naziști? Cine, în afara rău-voitorilor care întrebau zadarnic de ce nu există nici un filtru de control al mulțimii care invada Europa? Care întrebau ce se întîmplă cu acești oameni, de unde vin ei, ce vor, în ce scop, și care sînt soluțiile, care sînt mecanismele de control, integrare și supraveghere? De ce sînt atît de puțini copii – din care 10.000 dispăruți în ultimii doi ani, altă poveste – și atît de puține femei, dar atît de mulți bărbați tineri, în putere, capabili să se lupte cu urgia pe care toți pretindeau că au lăsat-o în urmă, și cînd mulți veneau, de fapt, din alte zone decît cele de război?

Cine, în afara unor conservatori retrograzi care nu înțeleg mersul lumii, implicit circuitul migrațiilor în dinamica istorico-socio-geopolitică, pornite de la Adam și Eva și imposibil de oprit, ce dacă dinamica civilizațională presupune și paliere complet diferite, și instinct și mijoace de apărare?

Să fim oameni serioși, empatici, deschiși la minte și la pungă, ce dacă acum vor fi întreținuți pe banii noștri? Ei ne vor plăti pensiile peste ani, ei vor întineri populația îmbătrînită a Europei, ei, aducătorii numai de beneficii, cum s-a tot spus de la centrala continentală de partid. Și cum tot repetau papagalii utili, indiferent de culoare, cu mai mult sau mai puțin talent. Ei ne vor asigura nepoți, ei ne vor da un pahar cu apă, ei ne vor trece strada, ei sînt viitorul, progresul și viața.

Ei, deocamdată, viața de apoi pentru victime.

Și ei, acum întreb și eu: de aste de mai sus ce mai ziceți? Nu există nici o legătură între terorism și fluxul de migranți, nu-i așa? Hai, ziceți, ziceți din capul vostru, pînă să apară punctajul progresisto-psihiatric. Hai, curaj, că pe aici nu vă facem nici măcar ”bum” la ureche.

PS: Despre gigelul gigea din fotografie este vorba. Imagine! Să nu-i dai un ursuleț de pluș și să-ți faci un selfie cu el?!

abaaoud

(Foto: thesun.co.uk)

Stiri si comentarii

1. Absurditate CNADR: Productivitatea muncii scăzută la jumătate a generat creșterea salariilor cu 10.000.000 de euro. 

În numai doi ani, la CNADNR s-au acordat salarii suplimentare în valoare de milioane de euro, angajații au primit bonusuri ilegale, în timp ce productivitatea muncii a scăzut considerabil. Unul dintre principalii responsabili pentru acest dezastru care se reflectă în infrastructura deficitară a României se află și astăzi în funcție: Maşala Ionuţ Laurenţiu, director general adjunct economic al CNADNR, manevrează, de mai bine de șapte ani, toți banii destinați infrastructurii rutiere. El a fost acompaniat în aceste operațiuni păguboase de fostul șef al CNADNR, Narcis Neaga.

Un document oficial al Curții de Conturi arată existența a numeroase nereguli contabile, de salarizare, administrative, financiare și de gestionare a proiectelor în cadrul Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale (CNADNR).

2. US Election: Ted Cruz wins Iowa republican vote.  Singurul republican autentic rămas în cursă. La democrați, la această oră, încă nu se știe dacă e Clinton sau Sanders. Adică o comunistă mascată sau un comunist pe față.

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/FBNewswire/posts/1017199081651546″ mbottom=”50″]

(Știri și comentarii, reiau rubrica pe care, din păcate, am întrerupt-o anul trecut.
Update-uri pe tot parcursul zilei, dacă va rămîne zilnică. Nu exclud nici varianta săptămînală.
Vor fi și recomandări, evident, cum au mai fost, deși nu sînt menționate în titlu. La care titlu mă mai gîndesc dacă rămîne așa sau nu.)

(Foto:  forgivenessministries.com)

Le relatif, c’est les autres

Mulți se feresc să mai vorbească despre înţelesurile profunde ale lucrurilor de teamă că acestea vor aduce “dezbinare” între participanții la discuție. Ne place, însă, să vorbim, relaxat, despre diferenţele de practică socială și culturală, lăsând să se înţeleagă că ataşamentul faţă de o anumită tradiţie (să zicem religioasă) nu este, în sine, o opţiune profundă (o problemă de sens personal), cât de obişnuinţă culturală adesea împovărătoare şi niciodată justificată îndeajuns pentru a nu putea fi schimbată cu o alta.

Cumva, zelul – sau lipsa de zel – în această sferă a praxis-ului ar face diferenţa dintre simpli spectatori, adepţi şi fanatici, închizând, astfel, tradiţiile (să zicem religioase) în ceea ce au ele vizibil diferit, în loc să le deschidă unele spre altele, în ceea ce au (sau ar putea avea) ele invizibil asemenea.

Cititorii acestui blog știu prea bine cât de zadarnică este astăzi o discuţie despre „adevăr”, „validitate”, „cunoaştere obiectivă”, „esenţă” sau „angajare”. Ca să citez un personaj din romanul la care lucrez: “ce-mi pasă mie de starea vremii când am propria opinie?”

Niciun adevăr nu este adevărat în afara tradiţiei care l-a consacrat și care-l “rulează” în continuare cu un soi de obstinație deznădăjduită fără să-i mai poată apăra atributele sale „serioase”, „tari”, de atotprezentul pressing relativist, orchestrat cu mai multă sau mai puțină dibăcie/josnicie în sălile de conferinţă ale şcolilor neo-moderne.

Aici voiam să ajung: la faptul că a devenit aproape imposibil să mai aduci în discuție, în mediile academice serioase, subiecte cu miză existențială. Cu cât e școala mai serioasă, cu atât e mai puțin permeabilă la “lucruri serioase”.

Spun acum pe șleau ceea ce spuneam “învăluit“ în eseul de săptămâna trecută când mă plângeam că problema morții a fost redusă la consecințele ei sociale: scrupulul academic, fie el metodologic sau ideologic, mărturisit sau nemărturisit, a paralizat în bună măsură gândirea noastră ştiinţifică, cel puțin în câmpul științelor sociale.

Se pare că niciun cercetător  nu mai poate rezolva o problemă fără a o transforma în prealabil într-o problemă socială, de preferinţă limitată în timp şi spaţiu, perfect măsurabilă (adică “validă” la nivel de experiment), dar perfect relativă (adică“neadevărată” la nivel de demonstraţie filozofică sau teologică).

Culmea e că orice specialist în științe sociale, neo-modern în spirit și-n purtare, care, teoretic, știe foarte bine că exigenţele de metodă la care subscrie sunt pur subiective şi perfect „deschise”, se va mişca, practic, în cadrul paradigmei sale cu siguranţa şi suficienţa pe care doar deţinerea adevărului etern le-ar putea înlesni. E suficient să participați la două-trei conferințe internaționale, organizate în jurul unor hot issues, ca să vă convingeți de asta. Mulți își propun (și reușesc!) să măsoare prin neverosimil de complicate grile statistice anvergura şi ritmurile unor fenomene sociale de altfel ambigue. Oamenii respectivi au auzit de fizică cuantică și de hermeneutică, știu ce înseamnă „complexitatea lumii” și „interpretare”. Dar asta nu-i privește. Ei vor privi în ograda teoretică a vecinului de pe poziţia celui care deţine un model de cercetare a cărui aplicare va genera adevăruri tari; adevărurile „slabe” sau “conversaţia”, cum îi spunea Rorty, rămâne, desigur, specialitatea celorlalţi.

Pe scurt, ca să fiu ironică, „modelul de cercetare” care îmi pare a fi cel mai răspândit în universităţi şi centre de cercetare este unul care are drept motto le rélatif c’est les autres.

Așa se face că mulți cercetători cu scrupule metodologice preferă teme de studiu restrânse ca întindere, cu consecinţe mai puţin însemnate şi uşor delimitabile care se înscriu – onest şi neproblematic – într-un model de cercetare dinainte stabilit; concluziile la care se va ajunge în urma acestor demersuri ştiinţifice nu trebuie să fie reprezentate în vreun fel pe harta „mare” a problemelor epocii, ele fiind dependente în mod natural de contextul imediat care le-a şi produs, împăcând astfel atât „capra obstinată”, doritoare de temeiuri raţionale şi demonstrabile, cât şi „complexa varză” ale cărei foi oricum nu pot fi numărate, ci doar cunoscute pe rând şi parţial.

Abordarea univocă „răsfaţă” cercetătorul fiindcă îl ţine în „puful” rutinei de cercetare în care nu se intervine. Retragerea în paradigmă proprie și zăvorârea ușii bagatelizează dezbaterea, o face ridicolă. Ferit de lumea dezlănţuită a luptelor epistemologice, cercetătorul în carapacea sa teoretică nu va fi expus unor situaţii decizionale riscante, lucru salutar (cred unii) fiindcă limitează considerabil spectrul erorilor şi impune disciplina ortodoxă în defavoarea fanatismelor și exceselor de zel. Încetul cu încetul, imaginația se atrofiază. De fapt, începi să-ți reprimi intuițiile și gândirea creativă în momentul în care începi să cauți grant-uri de cercetare. E imposibil să faci rost de bani fără să cobori, strategic, ștacheta, fără, adică, să faci cercetare “așa cum fac toți”, cel mai adesea sub potențialul tău real.

Iată de ce probleme cum ar fi moartea, singurătatea sau răul nu pot fi cercetate onest şi rezonabil fără a le confunda, voit, cu consecinţele lor sociale imediate.

Din scrupul academic, psihologii, de pildă, au ezitat să se confrunte cu una dintre cele mai autentice, mai misterioase şi mai versatile probleme umane: problema răului. Tratată reducţionist sau deloc, evitându-se orice contaminare cu valorile morale ori cu aura de mister în care religiile au învăluit originile sale, răul, din câte ştiu eu (rog cititorii mai informați să facă sugestii de lectură), a scăpat sistematic investigaţiei ştiinţifice.

A existat, ce-i drept, un psihiatru american, M. Scott Peck care, pe urmele lui Fromm, a  înţeles să iniţieze – cu precauţie şi vădită  tulburare – ceea ce el numeşte „o psihologie a răului”. Unul dintre primele lucruri remarcate de el a fost acela că nu poți studia răul într-o manieră reducţionistă. Nici o altă problemă umană, mai spunea Peck, nu s-ar deforma atât de dramatic în urma unei abordări unilaterale aşa cum s-ar întâmpla cu studiul superficial al răului din fiinţele omeneşti. Mai mult, nu se poate vorbi despre studierea răului decât laolaltă cu valorile vieții. Cum să scoți, atunci, teologia sau mitologia din discuție? Cum să scoți analizele statistice ale modelelor eredității, biochimia și testele Roschasch? Dar cine să încerce marea cu degetul?…

Prin urmare, specialistul neo-modern onest, aflat în faţa unei taine umane „mari”, trebuie să aleagă una dintre cele două variante posibile: abandonarea subiectului în favoarea unor taine „mai mici” care „încap” fără prea multe probleme într-un model de cercetare unic (şi inevitabil reducţionist), sau acceptarea multideterminării tainei celei „mari”, multideterminare fără de care, desigur, taina noastră nu s-ar mai numi „mare”. Atunci când, din prea multă precauţie, se ratează întâlnirea cu esenţa unei probleme „mari” fiindcă cercetătorul încearcă s-o privească nu în ceea ce are ea semnificativ (deschis şi complex), ci în ceea ce ştie sigur că nu se va sustrage explicaţiilor rezonabile aflate la îndemâna şcolii de care aparţine, studiul lui va fi condamnat la o stânjenitoare irelevanţă prin raport cu proporţiile considerabile pe care subiectul cercetat le posedă în mod natural.

Despre faptul că neo-modernitatea nu a putut ataca problema morţii fără a o transforma într-o problemă practică (profund biologică şi sociologică, dar tot mai puţin ontologică), tot aşa cum psihologii s-au ferit de tratarea problemei răului fiindcă aceasta ar fi declanşat, inevitabil, contaminarea criteriilor ştiinţifice cu valori suspecte, „tipic”- morale şi religioase, nu se cade să vorbesc într-un blog.

Mărturisesc că eu personal nu cred în „puritatea” stilistică, în „puritatea” interogaţiilor (care se oferă spre rezolvare ca şi „context-free issues”, într-o inutilă şi inutilizabilă nuditate), şi cu atât mai puţin în „puritatea” metodologică. Câte „purităţi”, tot atâtea trădări, şi tot atâta dezinteres. „Onanismul” metodologic şi preocuparea narcisică a metodei pentru ea însăşi nu poate duce decât la o neglijare a subiectului care, în cele din urmă, se va răzbuna pe ceea ce-l constrânge, prin „ieşiri” rebele care, neputând fi digerate conform metodei, vor fi numaidecât amputate. Vom sfârşi, atunci, cu o metodologie pură, dar vinovată de a-şi fi omorât subiectul din faşă.

Din fașă se omoară, pe modelul acesta, nu numai subiecte de cercetare, ci și oameni.

Drumul de la metodă la subiect, de la moale la tare și de la literă la spirit trece întotdeauna prin inimă,  printr-o inimă de carne și sânge.

(Foto: onetheology.com)

Eternul feminin, eternul jihadism*

Petre M. Iancu semnează pe Deutsche Welle un articol de colecție*.

Poate și mai convingător, în lectura autorului, mai jos, preluare de pe adevarul. ro.

De vreme ce liderul persan împarte în vest comenzi de câteva miliarde, cui să-i mai pese că şeful său, ayatolahul Kamenei, e stăpânul teocratic al unui regim tiranic, care calcă în picioare cu superbie, de decenii, drepturile omului şi cetăţeanului? Care execută mai mulţi disidenţi chiar decât hulita Arabie Saudită. Care a practicat impenitent, prin Hezbollah şi alte organizaţii similare, terorism de stat, nu doar în Siria şi Liban, ci şi în ţări atât de îndepărtate de Orientul Apropiat ca Argentina. Ai cărui ierarhi şiiţi şi gărzi revoluţionare au propulsat şi menţinut la preşedinţia iraniană ani la rând un negaţionist al Holocaustului şi ameninţă în continuare statul evreu cu genocidul.

Nu i-am văzut roşind pe cei care, miercuri, 27 ianuarie, comemorau cu pompă şi belşug de vorbe sforăitoare la Berlin, Paris şi Roma ziua internaţională a eliberării lagărului de exterminare de la Auschwitz, ziua comemorării victimelor Holocaustului.

[…]

A sosit timpul să ne amintim că totalitarismul nazist şi cel comunist s-au cununat şi au făcut pui. Să începem să deschidem ochii. Să-i vedem nu doar pe ei. Să nu mai strângem mâna oricui. Şi să nu mai iubim chiar pe oricine, oricând şi necondiţionat.

Legea anti-fumat. O observatie de fond

Nu fumez și n-am fumat niciodată. Și nici nu frecventez baruri/restaurante în care, zic unii, ar putea să deranjeze fumul de țigară. Pe mine personal, legea asta nu mă privește. Arareori se întâmplă să am fumători în preajmă. Dar pornind de la toată tevatura asta, aș vrea să fac o observație de fond.

Mai întâi trebuie să fac clar faptul că nu contest existența nefumătorilor de bună credință care se simt realmente deranjați de fumători și, prin urmare, înțeleg să ia atitudine. Cu toate astea, n-are cum să nu-mi treacă prin minte că majoritatea covârșitoare a militanților antifumat folosesc zilnic mașina, deși ar putea să n-o facă. În România aproape toată lumea are mașină și absolut nimeni nu e dispus să renunțe la ea. Fumatul ține de micile nevroze, e o chestie de compulsivitatea cotidiană, mașina ține de narcisism, de confirmarea valorii personale. Fumatul poate deranja un număr n de nefumători, gazele de eșapament, însă, ne omoară pe toți. Și nici nu ne putem feri de ele. Nici pe noi și nici pe copiii noștri. Mie mi se pare că avântul cu care s-a repezit lumea să desființeze fumătorul seamănă cu avântul cu care s-a repezit să acuze părintele care a dat copilului o palmă la fund. E trendy să te declari anti-fumat. E o chestie de civilizație. Aș vrea să le amintesc tuturor celor exagerat de preocupați de interzicerea fumatului în locurile publice că, probabil, n-ar fi la fel de entuziasmați de o lege care să limiteze numărul mașinilor în centrul orașelor.

Apare din nou aceeași problemă de fond: vrem să fim trendy, dar n-avem niciun chef să mergem la esențe, să facem schimbări de substanță. E mult mai ușor să susții sus și tare că fumatul e oooooorrrrribil decât să lași mâine dimineață mașina în parcare și să iei autobuzul. Tot așa cum e mult mai ușor să-ți dai ochii peste cap când auzi că x și-a pălmuit copilul, în loc să încerci să fii atent la dinamica reală a relației cu copilul. Că tot a venit (din nou) vorba de copii: ei suferă mai mult din pricina poluării decât din pricina fumatului pasiv. Îl poți feri de unchiul fumător care vine în vizită, dar nu-l poți feri de noxe. Ca de obicei, refuzăm să ne asumăm o schimbare de substanță care să ne COSTE ceva, care să presupună o modificare profundă de comportament, în favoarea unor vociferări ieftine care nu ne costă nimic.

(Foto: bbc.com)

Biserica. Una calda, alta rece

1. Ortodoxă Română. Strînge semnături pentru definirea familiei în Constituție ca fiind formată din bărbat și femeie. Și de aici, scandal! Cald. Fierbinte chiar.

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/florina.neghina/posts/986593158078023″ mbottom=”50″]

2. Catolică. Rece. Rece ca marmura sculptată și acoperită, în Italia, cu ocazia vizitei președintelui iranian Hassan Rouhani.  Alt scandal! Vinul nu e rece, pentru că nu e deloc. Așa-i civilizația noastră europeană, respectă drepturile omului care nu respectă drepturile celorlalți oameni. Care nu sînt reci. De tot.

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/popescu.ionut.7/posts/1282618581763868″ mbottom=”50″]

(foto: AP/Rex)

Maimuta si copilul

De ce se maimuțăresc adulții în fața copiilor?

1. Omul e speriat de copilul din fața lui, deci își va subția vocea și se va maimuțări compulsiv, exact așa cum o băbuță cu frică de Dumnezeu, aflată singură în miez de noapte pe o stradă pustie, spune toate rugăciunile pe care le știe.

2. Omul cerșește atenție și afecțiune din partea copilului, deci folosește maimuțăreala ca mijloc de obținere a unui rol privilegiat în fața celui care are putere emoțională absolută.

3. Omul vrea să șantajeze copilul, să-i întindă o capcană, iar maimuțăreala are rol de cântec de sirenă menit să-l ademenească înspre ceva: farfuria cu mâncare, încetat din plâns etc.

4. Omul este lipsit de imaginație, nu știe ce să facă în prezența copilului, așa că se maimuțărește.

5. Maimuțăreala are multe alte aplicații. Toate seamănă între ele.

Ce au în comun? Orice tip de maimuțăreală este în folosul maimuțoiului, nu copilului. Prin maimuțăreală omul îi cere copilului să se uite la el, la adult, nu la lume, la realitate. Eu, maimuțoiul, sunt mai important decât ceea ce vezi tu firesc, cu ochii tai, în jur. Maimuțăreala excesivă obturează accesul la realitate. Și este unul dintre primii indicatori ai eșecului de relaționare la copil.

Dinspre copil, lucrurile se văd în două feluri: 

1. Fie trăiește cu impresia că această reprezentație nu i se adresează, că e performată exclusiv spre satisfacția părintelui maimuțoi.

2. Fie trăiește cu impresia că părintele e la discreția lui, clown-ul lui personal care, la nevoie, dă din urechi și scoate flăcări pe nas.

__________________________________________________________________________________________

PS (Florina): Blogary nu se schimbă – deși se poate și bucătărisi socio-politic, la o adică, eu am făcut o încercare, mai demult – Blogary se diversifică, se extinde, se îmbogățește editorial.
Așa că pe lîngă Mircea, căruia îi mai mulțumesc încă o dată pentru colaborare – firească, de altminteri, aici, pornind de la individ ajungem să înțelegem mai bine socialul și politicul – sper să mai fie surprize.

Ce stim despre ce se intimpla in Republica Moldova?

De la președintele în funcție al României, Klaus Iohannis, în afară de faptul că urmărește cu atenție situația, ce a declarat în discursul rostit cu prilejul sărbătoririi Unirii, în 24 ianuarie curent, la Iași:

Suntem la câțiva kilometri de frontiera cu Republica Moldova și cred că este un moment potrivit pentru a ne îndrepta gândurile către frații noștri de peste Prut. Istoria și limba comune contribuie la consolidarea identităţii şi solidarității dintre statele noastre. Vă asigur că România sprijină cu tot ce este posibil aspirațiile europene ale Republicii Moldova şi rămâne un partener de încredere.

Bun, cum distanța o știm, sprijinul ”cu tot ce este posibil” mai puțin, iar eu zic că cine știe exact ce se petrece în Moldova știe și care-i treaba în Siria, să ne îndreptăm pentru lămuriri spre surse bine informate și credibile.

1. Marcela Țușcă, autoarea articolului ”Falsa neutralitate geopolitică, o capcană rusească pentru Republica Moldova, pe care vi-l recomand și din care selectez:

Este adevărat că PD și PLDM au purtat label-ul „pro-european”. Tot la fel de adevărat poate fi că Moscova a încurajat, menținut și instrumentalizat coruptibilitatea unor japițe de-o calitate morală și politică și-așa sub-mediocră (Filat, Plahotniuc) pentru a compromite acel label. De aici și acuzațiile convenabile la adresa Vestului și a României că au susținut o guvernare coruptă, cînd nu s-a avut încotro decît să se susțină, dezinteresat și cît s-a putut, Alianta pentru integrare Europeana (AIE), adică s-a lucrat cu materialul clientului, în lipsa oricărei alternative.

Societatea nu trebuie dezbinată pe „false clivaje” Est-Vest! De aceea și Goșu a rezolvat problema identitară în Moldova, unind moldovenii și rușii contra oligarhiei! Și Iurie Roșca e fericit că stînga s-a unit cu dreapta, pentru a lupta cu înverșunare contra globalizării și imperialismului american: „Jurnalistul şi politicianul Iurie Roşca, susţine că adevăratul inamic al Republicii Moldova este globalizarea şi tendinţele imperialiste globale americane.” (sputnik) „Politicianul a mai spus că la ora actuală se înregistrează o premieră absolută în istoria Republicii Moldova: unirea forţelor de stânga şi de dreapta într-o amplă acţiune de protest împotriva actualei guvernări.” (deschide.md)

Ciudat că izbucnirile de speranță legate de această istorică alianță cu stîngu-n-dreptu vin și dinspre „analiștii” din Germania.

2. Liviu G. Stan, – ”Protestele de la Chișinău pe înțelesul tuturor”:

Orice cititor neavizat din România vede în protestele de la Chişinău din aceste zile doar un haos de sensuri. Şi pe bună dreptate. Cum se poate face ordine în aceste sensuri disparate? Să ne orientăm după ceea ce ne oferă strada.

Articolul integral pe infoprut.ro.

Și în final, un mesaj din partea lui Paul Dragoș Aligică:

Toata solidaritatea, toata admiratia si toata recunostinta pentru minoritatea unionista din Republica Moldova. Stim cum e sa fii o minoritate impingand contra curentului majoritar un proiect, un ideal, o idee; cunoastem acest tip de situatii pe care le traiti acum si recunostem sentimentul produs de contemplarea majoritarilor si majoritatilor iresponsabile, oportuniste sau pur si simplu irational-confuze si a cozilor de topor adiacente confuziei respective. Este si conditia noastra in Romania. Asta a fost, este si va ramane asa.

Indiferent de cum se vor sfarsi lucrurile, e bine sa notam ca ceea ce faceti si spuneti zilele acestea nu a trecut neobservat si nerecunoscut cu gratitudine, respect si admiratie.

(Foto: infoprut.ro)

Colectiv. Moartea este sociala sau nu este deloc.

Au trecut câteva luni bune de la tragedia din Colectiv și încă n-am izbutit să înțeleg până la capăt natura și amploarea consecințelor acestei nenorociri asupra românilor. Nu pot decât să constat că, deși muncesc râvnos de unsprezece ani pe ogorul cunoscut, îndeobște, de-a lungul și de-a latul lumii academice anglo-saxone drept Death Studies, există aspecte ale impactului tragediei din Colectiv pe care nu știu de unde să le apuc.

Tragedia din Colectiv a scos România în stradă. Asta am văzut cu toții.

Lumea toată, cu legile și pârghiile ei naturale și supranaturale, sociale și politice, a fost pusă atunci sub semnul întrebării. Se cautau vinovați. Se mai caută și astăzi. Cum nu sunt puțini, vina a împăienjenit totul, oameni și instituții deopotrivă. Se cer demisii, respectarea legii, mai mulți bani, medicamente și spitale, mai puține biserici, mai puțină corupție, mai puține taxe, mai puține teme. Firește că nici școlile din România nu sunt ce-ar trebui să fie, firește că prea puține clădiri publice și private sunt asigurate contra incendiilor, firește că numărul real al clădirilor neconsolidate împotriva unui eventual cutremur nu-l știe nimeni, nici măcar Dumnezeul Bisericii Ortodoxe Române. Firește că într-o țară putredă ca a noastră, moartea stă la pândă la fiecare colț.

S-a vorbit de meteoriți căzuți din cer, de îngeri care au întins brațe de lumină, de Satana însuși care, invocat prin răcnete rock într-o zi nefastă, a urcat din măruntaiele pământului ca să-și ia tributul de suflete tinere. Au apărut eroii, lașii, demonii, impostorii.

Dar nu se caută doar vinovați, se caută și teodicei. Vălvătaia din inimile zecilor de mii de manifestanți care au ieșit pe marile bulevarde ale marilor orașe nu s-a stins nici astăzi. Lumea așteaptă ceva.

Așa a fost de când lumea, în vălmășagul durerii, oamenii și națiunile recapitulează totul. Suferința extremă dă naștere, printre altele, și la acest paradox: paralizează și mobilizează tot ceea ce se poate paraliza și mobiliza: resurse psihologice, rămășițe simbolice, bâte, calomnii, rugăciuni. În mijlocul haosului dispar diferențele dintre posibilități și proiecte, dintre nevoi și dorințe, dintre griji și temeri. Oamenii trăiesc acut, paroxismal, suferind atât consecințele dezorganizării cât și a imobilității proprii. Totul se mișcă, dar toate stau pe loc.

Corectați-mă dacă mă înșel, dar mie mi se pare că de ceva vreme România întreagă e cuprinsă de un cumplit efort de reinventare. Dacă ar putea, s-ar reinventa, probabil, cu mituri cu tot. Dar uite că nu-i iese. Cât privește reacția față de moarte, mulți români cu care vorbesc par a fi blocați într-un interstițiu, într-un vid simbolic, la marginea a două modele de a muri – tradițional și neo-modern -, deopotrivă necovingătoare și anxiogene.

Citeam, nu de mult, că prima și cea mai copleșitoare provocare a suferinței este de natură cognitivă. Altfel spus, în marginea pierderii poți, la nevoie, improviza, nu însă și specula. Speculația condamnă la ruminație obsesivă, la “învârteală interesată”,  la “în zadar”. Lipsindu-i mecanismele de autolimitare, speculația proliferează, anxiogenic, fără oprire. Povestea fondatoare devine scorneală, adevărul fundamental devine sofism. Nu te poți reinventa în lipsa unor repere fundamental-verosimile.

Pe de altă parte, însă, improvizarea de la A la Z a unei soluții personale la problema suferinței și morții comportă resurse psihologice, simbolice și existențiale care, uite, nu se (mai) află la îndemâna noastră.

În lipsa “prototipului” de moarte bună și a “protocolului” care să confere credibilitate, anvergură și prestigiu conduitei proprii, confruntarea cu moartea devine orice altceva, mai puțin ceea ce este cu adevărat.

Sub presiunea sufocantă a calamității, oamenii supun, spontan, moartea unei probe de… intersubiectivitate. Iată proba de foc a morții! S-ar putea spune că moartea mai există în măsura în care există şi oameni dispuşi să speculeze pe marginea înţelesurilor sale; altfel spus, în măsura în care această grozăvie, acest teribil gol de sens, se poate constitui drept subiect şi miză a interpersonalității cotidiene. Volatile, polimorfe, vag-relevante, romanţate, obsesive, aceste judecăţi, păreri, idei și credinţe personale despre moarte par a fi devenit înseşi morţile de care fiecare dintre noi va muri.

Când Moartea intră în etica dezbaterii și devine miză de talk-show, cu Moartea se poate polemiza. Moartea poate fi nu numai învinsă, ci și denunțată, cu surle și trâmbițe, la televizor și pe Facebook, drept eroare medicală, eroare de sistem sau indolență politică. “Corupția ucide”, comenta atunci, cu durere și înflăcărare, Mircea Cărtărescu pe pagina sa de Facebook bilanțul tragic al incendiului din clubul Colectiv. Corupția, nu moartea este cea care, în primă instanță, pare să ne omoare. Cei vinovați trebuie închiși, iar primul ministru trebuie să plece. Bine că a plecat.

Dar revenind la problema de principiu, se poate spune că atunci când oamenii nu mai știu cum să moară, se străduiesc să înceteze din viață cât mai corect cu putință. Apare aici dorința – nu neapărat paradoxală – de a deplasa accentele și de a rezolva, astfel, irezolvabilul. Și uite cum moartea bună nu mai are nicio legătură cu raiul (cu ceeee?). Moartea bună e moartea corect rezolvată. Protocolul încetării din viață este, în esență, o problemă socială care solicită, pertinent, soluții sociale, care mobilizează, salutar, impulsuri etice, și care, în consecință, conferă demersului sociologic și social-politic o legitimitate unică și de netăgăduit.

În tăvălugul dezastrului, manifestările oamenilor se precipită, deci, în zona – problematică dar gestionabilă – a socialului. Zona existențială, prin însăși evidența sa, rămâne invizibilă și inaccesibilă, căci incalificabilă. Neînțelegerile se țin lanț: arșii salvați din incendiu mor în spitale. Ceea ce n-a ucis focul, ucid, sistematic, bacteriile intraspitalicești. Măsurile sociale, politice și mediatice – tot mai precise. Durerea – tot mai atroce și mai neînțeleasă.

Ce se întâmplă atunci când murim? Cum nu știe nimeni răspunsul, întrebarea rămâne una tâmpită. Iar noi veșnic iritați de propria tâmpenie.

Probabil că tocmai această iritabilitate de fond alimentează zelul cu care amendăm public toate neregulile sociale provocate de și prin moarte. Revin, deci, la această deplasare a accentelor dinspre protocolul existențial înspre protocolul social. Ce este, totuși, în neregulă cu o abordare fundamental socială (și implicit sociologică) a morții?

Totul este în perfectă regulă. Or tocmai aceasta este problema. Abordând moartea exclusiv pe nivelul concretului social și rezolvând-o în termenii specifici acestui nivel, rămânem cu impresia că “datele” morții sunt transparente, gestionabile și, în ultimă instanță, rezolvabile ori cel puțin explicabile. Moartea, deci, va fi această problemă socială care, de regulă, poate fi evitată dacă autoritățile locale, mediul spitalicesc și acționarii clubului Colectiv și-ar fi făcut treaba corect.

Ce se întâmplă, de fapt, când cineva moare? Ceva n-a mers. Ceva trebuia făcut mai bine. Să fie oare moartea nimic mai mult decât consecința unei neglijențe, a unei lipse oarecare? În termenii discuției noastre, nimic mai rezonabil decât credința că cineva anume este responsabil pentru nenorocirea care tocmai a avut loc; și că, deci, cineva ar trebui să răspundă pentru cele întâmplate. Mai mult decât atât, cineva trebuie să ne asigure că acea eroare nu se va mai repeta.

Exigența socială răzbună, calmează, ostoiește. În fața urgenței sociale a nenorocirii, simplificarea “texturii” Morții pare nu numai scuzabilă, ci chiar necesară.

Concluzionând ironic, ceea ce nu se înțelege, se rezolvă. Instrumentalizarea activă a morții de către noi toți, practicalizarea excesivă a unei probleme esențialmente existențiale înseamnă abținerea activă de la a-i conferi sensuri. Eticheta practică lămurește conjunctura morții, iar prin aceasta, nelămurește experiența morții. Pe termen lung, neajunsurile sunt considerabile.

De ele mă voi ocupa, sper, cu altă ocazie.

Deocamdată nu pot decât să închei abrupt și nelămuritor: moartea este socială sau nu este deloc.

(Foto: Bogdan Budeș/3 noiembrie 2015)

Uite abuzul-nu e abuzul, uite abuzul!

Există printre susținătorii cauzei Bodnariu impetuoși care acuză Barnevernet de nazism.

Un motiv în plus pentru cei din tabăra prudenților pro-Barnevernet să se scandalizeze de lipsa de măsură a românilor care s-au trezit să beștelească isteric, impertinent și în evidentă necunoștință de cauză, un sistem norvegian care – tocmai pentru că e norvegian – n-are cum să fie prost sau aberant. Necum nazist.

Să acuzi un biet funcționar de la Protecția Copilului de nazism pare, într-adevăr, ușor deplasat. Am stat atunci să mă gândesc de ce s-a exagerat, totuși? Ce i-a împins pe unii să se refere la funcționarii Barnevernet în acești termeni “fatali”?

Explicația mea (evident subiectivă) ar fi aceea că această exagerare de limbaj apare pe un fond de perplexitate și indignare maxime în fața unor funcționari surzi și orbi la datele subiective ale problemei.

Revin – pentru că mi se pare extraordinar de important – la ceea ce am scris pe Hotnews despre circumscrierea traumei: răspunsul subiectiv al copilului presupus traumatizat, trăirea efectivă a acelui eveniment presupus traumatic este ceea ce ar trebui să intereseze în primul rând. Să nu iei în calcul elementul subiectiv, istoria acelui copil, bucuriile lui, speranțele lui, viziunea lui asupra familiei și asupra vieții înseamnă să nesocotești demnitatea umană. Îi spui tu că-l doare chiar dacă nu-l doare, îi spui tu ce e rău (pentru el) și hotărăști tu în locul lui ce e mai bine (pentru el) chiar dacă el, poate, nu crede asta. Făcând cele de mai sus omori ceea ce are copilul mai de preț, lucrul fără de care niciun om, indiferent de vârstă, nu poate trăi: sentimentul valorii personale, sentimentul că ceea ce este și ceea ce simte chiar contează pentru ceilalți care, cunoscându-i răspunsul emoțional, nu își vor permite să-l nesocotească atunci când vor lua niște decizii care îl implică și pe el.

Cel mai probabil, cei care acuzau Barnevernet de nazism n-au gândit în termenii aceștia, dar au simțit în termenii aceștia.

Nesocotirea ființei de care pretinzi că îți pasă nu poate fi decât strigătoare la cer. Reacția viscerală a românului, exagerările, mobilizarea fără precedent sunt reacția de revoltă maximă a celui care, trecut fiind prin comunism, simte (chiar înainte de a înțelege) că acolo nu s-a ținut cont de ființe, ci de legi. Ori noi am mai auzit și am mai trăit așa ceva. Știm (și dacă nu știm, simțim) prea bine în ce constă mecanismul și ce daune produce.

Și, cu riscul de a părea răutăcios, cutez să spun că există astăzi tot felul de metode de îngrădire și de nesocotire a ființei (în speță a trăirii subiective a copilului), unele mai aplaudate decât altele. O mamă care-și vede copilul exclusiv prin intermediul principiilor de parenting citite în vreun bestseller sau pe vreun site de profil și care știe (că doar a citit!) mai bine decât copilul care îi sunt nevoile (când să mânânce, cu se să se îmbrace, la ce școală să meargă ș.a.m.d.) este o mamă care nesocotește realitatea ființei căreia i-a dat viață. Să nu iei în calcul subiectivitatea copilului  înseamnă să nesocotești demnitatea umană, să-i furi dreptul la libertate, creativitate și spontaneitate.

Niciun părinte și niciun Barnevernet de pe lumea asta nu poate ignora ceea ce simte copilul. Nu fără să-l abuzeze. E ca și cum i-ai da viață doar ca să i-o iei. E ca și cum l-ai proteja doar ca să-l lași fără repere și fără apărare.

Uite, de-asta s-au revoltat oamenii.

(Foto: flickr.com/Michael Kazarnowicz)