Interviu realizat luni, 1 noiembrie.

Economia socială de piață nu este un socialism care acceptă capitalismul, este un capitalism solidar, compasional.

Madame Blogary: În ultimele intervenții ați făcut referire la o cale de reformă a PDL-ului plecînd de la ideile creștin democrate.  Puteți să ne spuneți, mai concret, ce înseamnă asta?

Traian Baconschi: În 20 de ani de viață politică PDL-ul a glisat de la stînga la centru dreapta și a trecut de la Internaționala Socialistă la Partidul Popular European. Ca partid popular el trebuie să se distingă pe piața noastră politică printr-o identitate predominant creștin-democrată, pentru ca PPE reunește acest tip de organizații politice. Nu e o schimbare de sex politic ci pur și simplu o asumare clară, dincolo de statut, în politici publice și în situarea ca ofertă electorală. E vorba de o asumare a unei identități populare pluraliste. Nu îmi imaginez PDL-ul ca pe un viitor partid creștin democrat 100% ci ca pe un partid popular care se adresează clasei de mijloc, lucrează pentru ca prosperitatea generată de clasa de mijloc să se extindă, lucrează pentru scoaterea din sărăcie a celor care sînt asistați prin echiparea lor treptată cu instrumente de autonomie economică și participare activă în economia reală. Este nu atît o recalibrare cît o precizare doctrinară de care e nevoie pentru ca electoratul să știe ce alege și în același timp să se identifice treptat cu un program politic de această factură.

Mă gîndeam, în timp ce vă ascultam, că ar fi interesant să detaliați dimensiunea socială a doctrinei CD. Principala bătălie cu stînga e aici.

Noi trebuie să demonstrăm, din dreapta, că există prin economia socială de piață o alianță posibilă între libertatea intreprinzătorului într-o piață liberă și solidaritatea socială. Economia socială de piață nu este un socialism care acceptă capitalismul, este un capitalism solidar, compasional. Ne dorim ca fiecare cetățean să devină un întreprinzător, acesta e orizontul ideal spre care ne mișcăm; ne dorim să reducem marja concetățenilor noștri care trăiesc numai din asistență socială și în același timp să consolidăm această rețea de IMM-uri care reprezintă din punctul meu de vedere, forța cea mai sănătoasă a economiei românești. Am văzut cum funcționează aceste idei în Italia, care este o țară modelată după cel de-al doilea război mondial de valorile creștin-democrate. Toate talentele, artele, meseriile, toate îndemînările sînt captate într-o rețea enormă de întreprinderi mici și mijlocii care vizează excelența, produsul de nișă dar sînt federate în organizații foarte puternice și care, în economia globalizată, operează și internațional.

IMM-ul nu este neapărat un element într-o logică de subcontractare pentru giganții multinaționali. Nu ești valabil ca IMM doar ca aliat al Dacia Pitești unde faci și tu, pe o rază de 100 km în jurul uzinei cîte ceva pentru lanțul de producție al marelui producător. E vorba de dezvoltarea treptată a unor abilități care să asigure preluarea produselor unei agriculturi modernizate, tot ce ține de arte și meserii, de abilitățile manifacturiere.

Un capitalism bazat pe libertate și solidaritate, nu pe egalitate și asistență.

Nu e vorba de o dimensiune a creativității, de fapt?

Absolut. Creștin-democrația nu lucrează cu indivizi și cifre și nici cu dosare de securitate socială. Lucrează cu persoane. Idealul spre care tinde proiectul de societate creștin-democrată este acela al realizării potențialului fiecărei persoane. Cu alte cuvinte, un om nu este din punctul nostru de vedere, realizat dacă cîștigă cît mai mulți bani ci dacă reușește să-și “înmulțească talantul”, adică să își pună la lucru toate înzestrările native și, finalmente, să se desăvîrșească într-o comunitate de semeni care la rîndul lor au maximum de șanse pentru a-și afirma, pînă la urmă, ireductibilitatea.

Este un capitalism bazat pe libertate și solidaritate, nu pe egalitate și asistență. Acceptăm inegalitatea naturală dintre persoane dar socotim că ea poate fi corectată într-o comunitate solidară.

Ne propunem construcția unui cadru fiscal și de politici economice care să încurajeze creativitatea, inovația, flexibilitatea și să ia din povara birocratică și fiscală de pe spatele IMM-urilor permițînd acestora să se dezvolte.

Care ar fi mesajul simplu pe care îl transmiteți IMM-urilor, pe al căror spate stă acum cea mai mare parte din greutatea crizei? Dincolo de vorbele frumoase.

IMM-urile trebuie să aibă un regim fiscal și un regim de încurajare a inovației, a retehnologizării și de acces pe piață. Trebuie să le oferim un cadru legislativ care să permită în următorii zece ani dezvoltarea acestei baze. Pentru mine, orice român care s-a eliberat total de statul comunist este acela care dă de lucru ca patron unui număr de 10-100 de persoane. Trebuie să extindem această rețea. La tîrguri internaționale, de pildă, cînd eram ambasador la Paris, participarea românească era asigurată de IMM-uri. I-am văzut pe acești oameni. Foști specialiști de vîrf care și-au luat soarta în propriile mîini, și-au rafinat și diversificat producția, au ocupat eficient anumite nișe, fac un marketing discret dar eficient și pot, la rîndul lor, sa se cupleze la rețele europene care asigură producția reală în diverse domenii.

Ideea de bază ar fi să aducem în România producție reală pe baza unor politici industriale în sfîrșit asumate. Nu să delocalizăm, nu să acceptăm logica anilor 90 în care alții produc la noi ca să exporte pe alte piețe, deci să intrăm într-un model care să ne permită autosuficiența alimentară, de pildă. Sau să înmulțească numărul de branduri românești importante. Nu e acceptabil ca într-o țară cu atîtea resurse umane și materiale, să te prezinți pe piața internațională cu 2-3 magiunuri.

Văd necesitatea de a viza clasa de mijloc ca nucleu vital al economiei, de a o extinde, de a o ajuta și cred că acest lucru e posibil printr-o politică industrială și fiscală corespunzătoare și, în același timp, printr-o conectare a acestui perimetru de IMM-uri la cercetare și la politicile de încurajare a inovației, și la universitate.

Sintetizînd, ne propunem construcția unui cadru fiscal și de politici economice care să încurajeze creativitatea, inovația, flexibilitatea și să ia din povara birocratică și fiscală de pe spatele IMM-urilor permițînd acestora să se dezvolte. Asta ne propunem în următorii 10 ani și e perfect posibil. Bineînțeles, dacă PDL-ul își însușește această viziune despre dezvoltarea noastră economică pe termen mediu și lung și dacă se identifică și acționează ca vehicol politic pentru clasa de mijloc.

Reforma PDL: Sînt convins că în partid există deopotrivă energie pentru păstrarea unității și evitarea unei rupturi, și apetit pentru înnoirea leadershipului.

Trăim vremuri tensionate, dupa cum bine ați surprins momentul în interviul cu Dan Tapalagă: „Suntem într-un proces inacceptabil de descompunere a relațiilor interumane normale, am pierdut orice fel de artă a conviețuirii, nu știm să negociem diferențele dintre noi, nu știm să ne apărăm eficient interesul național în Uniunea Europeana și în regiunea noastră.” Inclusiv în PDL e o efervescență neobișnuită care are uneori accente de incoerență. Apropos de “conviețuire și negociere”, ce e de făcut concret, care sînt instrumentele prin care se poate ajunge la reconciliere?

Eu am intrat de o lună în politică. Am luat contact cu partidul la Iași, la Bușteni, la Timișoara și Arad. Sînt în legătură cu europarlamentarii, mă voi întîlni cu organizația de tineret a PDL. E un rodaj reciproc, normal, pe care îl parcurg. Sînt convins că în partid există deopotrivă energie pentru păstrarea unității și evitarea unei rupturi, și apetit pentru înnoirea leadershipului. Oamenii la bază își dau seama că au interesul să rămînă împreună și că, în același timp, au interesul să aducă în garnitura de conducere la nivel național cîteva figuri noi care să poată reformula mesajul partidului și să poată să se adreseze electoratului nostru natural, clasa de mijloc.

Nu e un secret pentru nimeni că politica – și implicit partidele din România, au fost pînă acum construite pe interese economice. Partidele au fost și sînt în continuare niște mari cluburi de afaceri: dai niște bani, scoți niște bani. Cum evoluăm?

Asta e logica fanariotă degradată în comunism și salvată în tranziție: Cumpăr funcția, cumpăr locul eligibil, îmi scot banii și în felul ăsta am făcut o afacere bună pe spatele societății din care fac parte. Trebuie să ne dăm seama că sîntem depășiți cu modelul acesta, că el adîncește ruptura dintre electoratul fiecărui partid și staff-ul local sau central al acestor partide. Sînt de acord că o campanie electorală are miză economică, oamenii votează în speranța că acel partid le va reprezenta cel mai bine interesele, inclusiv economice. Nu pot însă să văd contractul politic între un  partid și electoratul său fără o bază de entuziasm, fără speranță. Acest model pe care l-ați rezumat e respins de electorat care nu primește de fapt, nimic. E un circuit închis, un club de afaceri – cum ați spus; ori, un partid care modernizează și vrea să devină credibil nu se poate lipsi de un sprijin popular efectiv.

Veteranii sînt oameni inteligenți și fac, pînă la un punct, aceeași analiză: partidul a scăzut în preferințele publicului, nu are comunicatori de forță în prim plan, și-a pierdut credibilitatea împreună cu celelalte partide politice.

PDL e ceva mai avansat în reforma internă decît alte partide, el trăiește în mare parte însă în aceeași logică a “accesului la resurse” și putem observa o rezistență internă serioasă la reformă care vine din vechiul mod de a face politică. Blocul “vechilor” se confruntă cu reformatorii. Revenind la arta conviețuirii și negocierii, cum pot fi convinși cei din vechea gardă să lucreze pentru reformă nu să se simtă excluși de la accesul la resurse?

Arta conviețuirii se bazează pe arta negocierii. Eu sînt un realist care acționează prin pași mici. E cu totul utopic să-ți imaginezi că garnitura de lideri ai unui partid care are 20 de ani de istorie politică în spate se scoală, pleacă acasă și lasă locurile goale pentru noii veniți. Într-un partid trebuie să-ți faci o istorie. Trebuie să ai inițiativă, să dialoghezi, să propui o formulă care să securizeze masa militanților. În asta constă negocierea; să vedem cum putem combina noile figuri cu vechile figuri, veteranii cu inovatorii, cei care dețin memoria politică și instituțională a partidului și cei care vor să îl primenească și să-i dea o nouă credibilitate.

Sînteți optimist?

Sînt optimist, pentru că veteranii sînt oameni inteligenți și fac, pînă la un punct, aceeași analiză: partidul a scăzut în preferințele publicului, nu are comunicatori de forță în prim plan, și-a pierdut credibilitatea împreună cu celelalte partide politice, pentru că s-a bazat prea mult pe acest model, pe care electoratul îl respinge. Prin urmare este nevoie de o ajustare care să permită relansarea partidului. Nu cred că acest raționament e atît de complicat sau străin veteranilor. Acuma, și printre figurile noi există abordări iconoclaste, maximaliste, dure: noi sîntem buni, voi sînteți răi. Evident că o negociere pentru primenirea partidului nu poate avea loc într-un context psihologic de acest soi. M-am întîlnit de pildă la Bușteni cu o serie întreagă de lideri de organizații, de filiale. Era acolo, domnul George Scripcaru, primarul Brașovului, care e de 20 de ani în partid. E un om încă tînăr, care analizează corect situația politică a partidului și a clasei politice în general. M-a ascultat, a fost la început reticent și după aceea pur și simplu mi-a dat dreptate, dată fiind abordarea mea inclusivă și intenția de a nu brusca partidul ci, dimpotrivă, de a aduna forțele, de a le pune într-un dispozitiv de ofenisvă pentru viitoarele bătălii electorale pentru care partidul va trebui să fie deopotrivă unit și, pe cît posibil, înnoit.

Dragi tovarăși și pretini,

Astăzi, la Sala Palatului, la orele 18, premiera filmului „Autobiografia lui Nicolae Ceausescu„, regizat de Andrei Ujică și produs de Velvet Moraru. Bilete la fața locului sau pe bilete.ro. Două trailere pentru edificare:

Prietenii de la dreapta.net și cei de la patruped:bun biped:rau și-au unit forțele. Rezultatul e un nou site, „În linie dreaptă„. Copilul acestui mariaj fericit are ce-i mai bun de la ambii părinți: verticalitate, substanță, texte bune și o conexiune solidă la actualitatea dreptei din lumea întreagă. Vă recomandăm călduros să-i vizitați. Să fie într-un ceas bun!

PS: Dacă cineva se întreabă, am trecut toate divergențele noastre la capitolul „fuse și se duse”, e cadoul meu de blog nou.

Un articol relevant pentru problema moderării comentariilor.

„O deprindere rudimentară, dar devenită lege în România de azi este saltul la beregată al oricui împotriva oricui. S-ar zice că de-asta a avut loc marea răsturnare din decembrie 1989: ca să aibe Gigi ocazia să se răfuiască nărăvaş cu Nelu. Sau mai spectaculos: ca să poată Gigi şi Nelu să dea de pămînt dezlănţuit, euforic, voluptuos cu toţi grangurii, cu „aşa-zisele“ elite, cu gaşca antipatică găştii proprii. Trăim într-o atmosferă de front. S-a dat drumul la beşteleală generală, la bîtă, la parapon. Cineva face treabă? Nu-i nimic. Îl vom căuta de bătături. Ne vom interesa de taică-său, de vreun amor clandestin, de echipa de fotbal pe care o preferă. Oricum, putem spune despre „venerabilul“ care ne enervează tot ce ne vine la îndemînă: îl putem lua peste picior, îi putem poci numele, îl putem înjura de mamă. De ce scrie omul pe forum? Parcă îl văd stingînd lumina, punîndu-şi pătura în cap şi pornind, cu fălcile încleştate, la luptă. După care poate adormi sedat, pe laurii anonimatului. Nu e de ici-de colo să ştii că tocmai ai plasat cîteva sudalme între ochi vreunui ministru, sau lui Patapievici, sau lui Liiceanu. Şi încă sub pseudonim, din fotoliul comod de-acasă! A doua zi, poţi povesti amicilor sau logodnicii, la un şpriţ: L-am făcut praf pe cutărică. I-am zis-o! Nu l-am iertat! Nu mă las pînă nu-l văd arşice! Dar forumistul insomniac are, pînă la urmă, un „ce“ inocent. În fond, nu face decît să-şi satisfacă solitar mici vanităţi, mici veleităţi, mari (şi triste) frustrări. Vrea şi el să-şi umple ziua şi noaptea cu ceva. Să se încontreze cu lumea şi cu soarta. Să-şi etaleze talente şi deşteptăciuni necunoscute încă de planeta ignară. […]”

Citește articolul complet în Dilema