Pe 27 martie, anul acesta, sărbătorim 100 de ani de la unirea Basarabiei cu România. A fost prima provincie românească care avea să întregească, împreună cu celelalte, patria mamă.
Au fost întrunite atunci condițiile pentru unire? Cine mai știe?! Dar mai contează?
Contează. Contează pentru cei care, sub un pretext sau altul, se opun unirii. Contează pentru cei care, din diferite motive, sînt sceptici privind unirea.
La sfîrșitul a patru ani crînceni, în care războiul sfîșiase Europa, și la începutul altora care aveau să sfîșie întreaga țesătură socială mondială, revoluția rusă, din cenușa vremurilor avea să răsară dorința de unire a românilor de pe ambele maluri ale Prutului.
Au fost atunci oameni cu simțul istoriei și cu simțul datoriei față de țară și popor. Au fost atunci oameni care nu puteau fi opriți din misiunea ce și-o aleseseră singuri. Au fost atunci, din fericire, Oamenii Unirii.
Printre ei, Elena Alistar. Singura femeie deputat în Sfatul Țării.
Pedagog, medic, fruntaş al mişcării de eliberare naţională a românilor basarabeni, Elena Alistar s-a născut în județul Ismail, comuna Babele, Bugeac, din sudul Basarabiei, în familia unui preot. Căsătorită tot cu un preot, Dumitru Alistar, întîlnit la Chișinău, pe vremea cînd urma Școala Eparhială, pleacă la Iași, după moartea subită a soțului, pentru a studia medicina.
La Iași, Elena Ariton avea să-l întîlnească pe Constantin Stere, care o încurajează să se implice în acțiuni civice. Elena descoperă, cu această ocazie, un interes crescut față de publicistică. Și scrie, pledînd în articolele sale pentru reîntregirea României cu Basarabia. Și este arestată, 45 de zile, pentru ”activitate naționalistă”. Și este mobilizată în armată. De unde revine, ca medic la Spitalul de Psihiatrie din Costiujeni.
Elena Ariton avea să se dedice mai apoi, plenar, activităților pe tărîm național. În iunie 1917, înfiinţează Liga Culturală a Femeilor din Basarabia, care avea drept scop antrenarea femeilor în mișcarea unionistă. Este președinte al Partidului Poporului, înființat de Mareșalul Averescu, originar, ca și ea, din comuna Babele, Ismail, Bugeac. Iar la 21 noiembrie 1917, devine membru al Sfatului Ţării pe listele Blocului Moldovenesc, fiind singura femeie care ocupă o asemenea demnitate.
A scris sau a contribuit la apariția mai multor cărți: ”Mișcarea națională în Basarabia”, apărută la Chișinău, în 1930, ”Fizionomia socială și politică a Sfatului Țării” și ”Amintiri din 1917-1918”. A fost numită, la 1 Decembrie 1918, directoare a Școlii Eparhiale din Chișinău. A promovat, din această calitate, disciplina, cunoştinţele, activismul naţional, omenia și tradiţiile vestimentare ale românilor, ea însăși, din fotografiile rămase, putîndu-se observa că promova cu eleganță costumul tradițional românesc.
Va rămîne directoarea Școlii Eparhiale din Chișinău pînă la pensionare, în anul 1939. Poate și din acest motiv: într-un articol din Revista Basarabia, apărut în 1990, găsim mărturisirea surorilor Cleopatra și Ludmila Vnorovschi, absolvente ale Școlii Eparhiale conduse de Elena Ariton:
…O simţeam pe doamna Alistar în toate, nu numai la festivităţi, nu numai la lecţii, ci, după cum am mai spus, în fiecare moment al vieţii noastre la şcoală. Toate ni se explicau, ni se aduceau la cunoştinţa noastră chiar şi cele mai neînsemnate dispoziţii. De aceea nu erau niciodată zvonuri şi vorbe neîndreptăţite. Un caz. Trecuserăm printr-o iarnă foarte grea şi o primăvară friguroasă. Ne aflam prin post, dar nouă ni se dădea mâncare de frupt. Doamna directoare a intrat în sufragerie şi a spus să nu ni se dea mâncare de post, pentru că e prea frig şi, ca să nu slăbim prea tare, trebuie să primim mâncare cu caloriile necesare. De unde se vede că nu era o bigotă, ci întotdeauna raţională şi bună la inimă.
Bunătatea ei o vedeam concretă zi la zi. Ştiam, de asemenea, că doamna Elena Alistar a educat la ea acasă copii orfani, unii din ei înfiaţi.
Mai tîrziu am aflat că erau nişte fetiţe, care nu învăţau la noi la şcoală, fiind însă ajutate de domnia ei prin intermediul societăţii „Crucea Roşie”, a cărei preşedinte era.
După raptul istoric care avea să rupă din nou Basarabia de România, pactul Ribbentrop – Molotov, consfințit de criminalii secolului trecut, Hitler și Stalin, Elena Ariton se refugiază în România, la Iași. După o perioadă, este arestată de noua putere comunistă și apoi trimisă la Pucioasa. Moare în suferința produsă de evenimente, în 1955. Alături i se află numai trei oameni: cel de al doilea soț, preotul Balaur, sora ei și o prietenă. Un liceu și o stradă din Chișinău îi poartă aztăzi numele.
Români, dacă vă disprețuiți contemporanii, luați măcar aminte la vorbele înaintașilor:
În articolul ”Către moldovenii din Basarabia”, publicat la 10 februarie 1918, Elena Ariton scria:
„Vouă, tuturor, mă adresez cu această scrisoare, pornită din adâncul inimii mele, ce bate în folosul neamului. Cu venirea Armatei Române aici, s-au creat pentru cei ce doresc a lucra în folosul neamului, împrejurări foarte priincioase. Până acum ne împiedicau mulţi, îndeosebi duşmanii neamului nostru, acum însă avem putinţa de a lucra făţiş, deschis şi prin urmare cât de mult. Să lucrăm deci, să ştiţi, că acum sunt şi mai multe de făcut decât înainte. Acum să ne unim toţi cei cu dragoste către neam, să lucrăm cât mai energic ca să putem da acum, având puterea în mâini, roade cât mai bogate şi mai frumoase. Să ne ferim însă, dragii mei, de greşeala de a judeca oamenii după culoarea lor politică şi de a-i urmări pe chestii personale. Acest păcat e mai greu decât chiar nepăsarea faţă de neam, pe care o au mulţi dintre noi”.
Sînt vorbele ei, nu ale mele, care, iată, ne fac cunoscut și un pattern comportamental mai vechi decît credeam. 🙂
Așadar: Deșteaptă-te, române!
Sînt Florina Neghină și sigur ne vom mai auzi!
