Pe hărțile vechi, centrul, estul și sud-estul Europei sunt marcate de trei vulturi bicefali, simboluri ale împărățiilor austriacă, rusească și bizantină. Un călător a întrebat ce poate trăi între capetele unui vultur bicefal sau ce se poate cuibări sub aripile a trei vulturi cu două capete și răspunsul dat de un popă de treflă a fost: Mickbeere. Mickbeere este un oraș crepuscular, așezat pe buza civilizației, unde se sfârșește speranța și începe foamea și setea. Jegul de pe caldarâm, ulițele desfundate și slinul adunat la rădăcina caselor ce stau să cadă, încearcă să fie acoperite fără folos de priveliștea dricurilor negre, care fojgăie încoace și-ncolo fără o țintă precisă, pe străzile Mickbeerei. Pare că cioclii care le mână vor doar să fie văzuți, căci în Mickbeere nu poți atinge statura de cetățean, dacă nu ai dric negru.

Dricuri imense rulează parcă toate într-o singură direcție. Nimeni nu știe încotro se îndreaptă, dar după dramatismul și încrâncenarea cu care își croiesc calea printre dricurile de culori ceva mai vesele și mai omenești, pare-se că o țin langa spre cimitir. Sunt cele mai mari dricuri din lume, sunt cele mai negre, sunt cele mai amenințătoare și sunt trase de cele mai multe sute de cai putere. Sunt conduse de personaje cu aer spectral, îmbrăcate fantomatic, care văd lumea prin ochelari și ei negri, niște momâi mai toate umflate, cu alură de zombi, care rumegă întruna gumă, înjură birjărește când nu li se acordă prioritate și te privesc dacă ești pieton, ca pe un gunoi ce trebuie strivit sub roți. Nimeni n-are idee de unde au apărut, dar se știe precis că numărul de dricuri ce alcătuiește acum un impresionant cortegiu funerar, care a îndoliat fața orașului cenușiu, s-a înzecit în ultimul an.

Prostimea, într-un număr nesfârșit, așteaptă într-o pândă perpetuă pentru a i se face o pomană. Pomenile le fac șarlatanii de roșu, de ziua orașului Mickbeere, care este praznicul zilei de 1 Mai. În dimineața praznicului, centrul orașului seamănă cu gura unui leviatan care vomită sânge, din pricina straielor stacojii în care se îmbracă șarlatanii Mickbeerei, cei care cred nestrămutat în smintelile lor, cât și infinita prostime ce și-a încheiat ciclul anual, în așteptarea pomenii. Mulțimea gâlgâie înfrigurată de foame și sete spre un loc verde, unde are loc ritualul pomenii. Oficiile le face un șarlatan de roșu, care conduce o felie a orașului, al cărui nume amintește de o evanghelie apocrifă. Apoi, pe altarele improvizate la tot pasul, se aduce o ardere de tot, al cărei fum se ridică la cer în vălătuci vineții. Carnea arsă pe altare, udată cu un lichid acru, distribuit în tărtăcuțe de iască transparentă, este aruncată mulțimii, care o sfâșie, o mursecă și o înfulecă într-o clipită. Cum pomana nu ajunge la toată prostimea, începe inevitabil omorul. Cea mai mare distracție pentru șarlatanii de roșu care fac pomana, este să se uite la proști, cum se sfâșie între ei ca bestiile. (Din Jurnalul unui călător în Mickbeere,  Anul Domnului 2039).

Cât de scârnavă ești tu, spurcăciunea mea, partidă social-democrată, cât de leproasă ești! Ochi de gașperiță ai, umbriți de vinetele-ți săgeți din priviri, părul tău turmă de ventuze pare, ce în bălți, în Kiseleff colcăie. Colții tăi zdrobesc dreptatea, sfâșie legea, mestecă adevărul între măsele, iar o băbăciune pervesă veghează ca zarurile să fie veșnic măsluite, se asigură ca bilele albe să fie tot timpul înlocuite cu cele negre. Sugative purpurii sunt ale tale buze și gura ta-i un aspirator ce soarbe fără încetare resurse bugetare. Două jumătăți de meduză par obrajii tăi sub crezul tău cel străveziu, o jumătate-i dalac și cealaltă de mălură este. Gâtul tău este periscopul judelui Costiniu, menit să se rotească fără odihnă peste canoane, ca să le vadă punctele slabe, rănile purulente și oportunitățile de jaf și stoarcere. Mii de scalpuri de fraieri atârnă de streașina Justiției, jupuite în timpul măsluirilor, a albei-neagra cu cobilița din mâinile Oarbei, și o sumedenie de mădulare de naivi pierdute la belciuge, flutură în vânt ca piei jupuite de pe spinare. Cele patru țâțe ale tale par cinci pui de vasilisc, șase mâțișori de hienă, care mestecă liniștiți printre conturi adumbrite de mătrăgună. Până nu se răcorește de tot pușcăria, până nu se-ntinde umbra legii peste tine, amăgitoareo, voi veni la tine, grădină de cucută, negreșit, vâlcea de măselariță, partidă social-democrată.

Cât de băloasă ești balta mea, partidă social-democrată, smârcul meu din Kiseleff și câte cruci ai în sânge. O cruce în vinele tale este Radu Mazăre, primarele Constanței. Mazăre este acuzat de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, stricato. Vino în Jilava, făptașul meu, hai în Rahova, cu mine, trogloditul meu! Degrabă coboară-ți privirea spre Aiud, spre Gherla și spre Poarta Albă, spre culcușul rechinilor de temniță și spre cuști de recidiviști. Inculpatul meu, înhăitat cu Voicu, temelia casei nedreptății, vinovatul meu de trafic continuu de influență, împricinatul meu, tu mi-ai storșit inima, cu lucrările tale drăcești. Cât de acră, când ameninți, ești tu boala mea, partidă social-democrată; și mai amară decât fierea este uneltirea ta. Și duhoarea faptelor tale este mai presus de orice dihor. Ale tale buze pucioasă izvorăsc, urâto, piatră acră furată la cântar curge, cheaguri botezate se preling, de sub limba ta. Mirosul veșmintelor tale este de pe-acum mireasmă de zeghe de Canal. Ești curte de plimbare încuiată, aspida mea, fântână acoperită cu zăbrele și izvor pecetluit cu obezi de criță. Spune-mi dară, procurorul mieu de la DNA, unde-ți ții cătușele? Unde îți făurești tu, obezile cele grele? De ce oare să rătăcesc zadarnic pe la alte complete de judecată? Scoală vânt penal de miazănoapte, vino vânt de procedură penală de miazăzi, suflați peste grădina faptelor lui Voicu și Mazăre și Cășuneanu și sentințe stârniți; iar completul de judecată al DNA să vină, în grădina faptelor tale să dea iama, partidă democrată, și din roadele fărădelegii tale să muște până la capăt, ca dintr-un grumaz de pui de curcă.

Până în 1991 când s-a prăbușit tutelara Uniune Sovietică, imaginea Cubei se confunda cu Fidel Castro, un soi de vampir energetic al Lumii Noi sau de alcătuire de forțe malefice, în stare să țină discursuri fără sfârșit, cu care își hipnotizase și luase captiv poporul. Realitatea despre trucata veșnicie a regimului castrist a început să năvălească oarecum diferit în mass-media, după dispariția URSS,  când măștile iluzorii i-au căzut de pe față una câte una și Castro a apărut de sub ele într-o postură suprarealistă de molie cocârjată, care abia dacă își mai târăște ciolanele de la o fereastră la alta, a locației sale rămase secrete în care se ascunde de adevăr, – poate un spital destinat nomenclaturii regimului de la Havana sau o unitate militară pitită strategic în pădurile tăcute din preajma capitalei. Bătrânul ce părea etern are fața tatuată de pete hepatice, s-a lăsat de fumat de câțiva ani buni, și-a abandonat bocancii de campanie pentru o pereche de adidași, în care se târâie ceva mai ușor și și-a lepădat uniforma militară oliv pentru un trening roșu, ce se străduie din răsputeri să transfere ceva din optimismul culorii sale, unui personaj înfrânt de biologie și trădat de genetică. Anii săi au trecut încet ca balenele din visul de bătrânețe al unui corsar, dar minciunile lui ceva mai ticluite ca semănătura de castraveți a unui grădinar au fost transferate fratelui său Raúl, care le va duce pe mai departe, ca pe niște postulate prețioase, în fond niște poncife golite de conținut, precum tigvele nucilor de cocos putrezite în ploaia tropicelor.

Raúl este copia palidă a lui Fidel. Istoria lor este comună, destinele lor se împletesc de-a lungul întregii halimale care i-a adus în fruntea Cubei și i-a uitat înrădăcinați acolo, preț de o jumătate de veac. Mașina propagandei de la Havana, unsă cu toți lubrifianții cunoscuți pe pământ, duduie din plin și lucrează în favoarea lui Raúl. Dintr-o dată, hoașca cu trăsături de androgin, – și poreclită intraductibil, La Chino, Chinezoaicul –, care nu are nimic din semeția vulturească de odinioară a fratelui său Fidel, este investită cu o serie de trăsături de caracter demne de un magician, care i-au lipsit complet până acum. Singura lui virtute de luat în seamă este ascultarea. În vârstă cu cinci ani mai mic decât Fidel, Raúl îl privea pe fratele său mai mare ca pe un semizeu. Fidel domina prin înălțimea fizică și își strivea interlocutorii, cu amenințări extreme. Teroarea că va da foc casei ajunsese la Fidel un fel de “bună ziua”. Și s-a ținut de cuvânt. Nu și-a incendiat casa părintească, pentru că nu l-ar fi ascultaat mama sau slugile, dar era cât pe-aci să dea foc planetei. Undeva, în umbra sa, fratele mai mic îi sorbea cuvintele de pe buze și-i înălța statuie. Când i s-a năruit și ultimul rând de cărămizi ale soclului, Fidel a întins o mână tremurândă spre Raúl, pentru a-l unge cu mirul puterii. Previzibilul transfer de putere s-a făcut neauzit, ca o taină supremă a naturii, în care se desfășoară mirobolanta metamorfoză a insectelor: pupa s-a transformat în adult, într-un adult mai bătrân decât bătrânețea și mai stors și uscat decât carcasa unei muște supte de un păianjen, într-o liniște funestă, ca de dincolo de viață și moarte.

Raúl Modesto Castro Ruz nu se încurcă în amănunte și cumulul său de funcții nu pare să constituie o povară pentru cei 79 de ani pe care-i va împlini în iunie: prim-secretar și viceprim-secretar al biroului politic al comitetului central al PCC, comandant general al forțelor armate cubaneze, comandant al Comitetului de Apărare a Revoluției, președintele Consiliului de Stat al Cubei, funcția oficială a președintelui republicii. Pe 24 februarie, emigrația din Statele Unite a comemorat 14 ani de când un aparat MIG al aviației militare cubaneze a doborât în apele internaționale două avioane private americane, care supravegheau bărcile refugiaților cubanezi vâslind prin ape pline de rechini, spre coastele libertății. Ordinul de tragere fără somație a fost dat de actualul președinte al Cubei, Raúl Modesto Castro Ruz, în calitate de comandant al MINFAR, ministerul forțelor armate și aprobat de Fidel Castro. Au murit la datorie voluntarii Armando Alejandre, Mario de la Pina, Carlos Costa și Pablo Morales, membri ai misiunii umanitare „Brothers To The Rescue”. Administrația Clinton n-a reacționat în niciun fel și incidentul ar fi fost trecut cu vederea, dacă nu s-ar fi inflamat  organizațiile emigranților cubanezi din Florida.

Ajuns președinte, Raúl Castro nu și-a cerut scuze pentru incident și n-a dat nicio explicație care să-l justifice. Raúl Castro nu clintește un deget pentru a îndrepta starea de lucruri dezastruoasă pe care a administrat-o din poziția de secund împreună cu Fidel, legată de încălcările grotești ale drepturilor omului, de pușcăriile care gem de deținuți de conștiință, încarcerați la grămadă cu cei de drept comun. În 2003, într-o acțiune în forță a statului terorist cubanez, opoziția anticastristă a fost eradicată într-o singură noapte. 75 de fruntași ai dizidenței au fost arestați, judecați în regim de urgență pentru acțiuni contrarevoluționare și condamnați la un total de 1445 de ani de închisoare. Raportorii Înaltului Comisariat pentru Drepturile Omului de la Geneva au înregistat existența a 294 închisori și lagăre de muncă corecțională în Cuba, în care ar putea fi încartiruiți maximum 200.000 de prizonieri. Aceleași surse au luat drept prudentă cifra de 100.000 de deținuți, deși și în formă diminuată, tot pare abnormă. Ultimul “recensământ” al pușcăriilor de pe Insulă făcut de publicația britanică “The Independent” vorbea de peste 500 de obiective. Sursele din diaspora cubaneză de pe teritoriul SUA susțin că în Cuba există 545 de pușcării, ierarhizate după gradul de securitate în centre de maximă securitate, de securitate minimă și centre corecționale. Dublarea numărului acestora într-un timp atât de scurt ridică probleme legate nu atât de înăsprirea legilor din Cuba, cât de aplicarea lor excesivă. Iar Raúl Castro poate liberaliza regimul imprimantelor, al internetului sau al telefoanelor mobile, dar dacă nu va pune capăt terorii de stat îndreptate împotriva libertății, Cuba va naviga pe mai departe în derivă, pe oceanul înnegurat al Răului.

D-l Patriciu ne-a dat duminică lecții despre stat și capitalism prin intermediul unui post privat de televiziune. În viziunea omului de afaceri, soluția ar fi ca statul să se retragă complet din economie și să nu mai guverneze relațiile internaționale. D-l Patriciu nu pierde nicio ocazie pentru a ne spune că statul este prin definiție prost, pentru că este un instrument birocratic, deci nu poate fi inteligent niciodată. Că dacă statul nu era sărac cu duhul, nu puteau să vină niște domni inteligenți precum Călin Popescu-Tăriceanu și Dorin Marian, care să modifice prin Ordonanță de Urgență Legile minelor și petrolului, ca astfel canadienii de la Sterling, care exploatează hidrocarburi pe 4.000 km pătrați în Marea Neagră, să poată modifica și ei acordul petrolier cu statul român. Dacă statul nu era întârziat mintal, d-l Niculae Vidu nu era veriga lipsă dintre d-nii Tăriceanu și Patriciu, și nu era atât administrator la Rompetrol Well Services, firma d-lui Patriciu, cât și adjunct al reprezentanței Sterling Resources Ltd. din România.

Că dacă nu era d-l Tăriceanu premier și prietenul d-lui Patriciu, contractul cu Sterling nu era secretizat, ca presa dușmănoasă să nu poată ajunge la el, pentru a face aceste infame legături, între niște cinstite personaje. Că dacă statul nu era handicapat, d-l Patriciu nu ar fi fost arestat pentru delapidare, spălare de bani și înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, complicitate la evaziune fiscală, vânzarea de acțiuni pe spinarea Rompetrol, despre care știa că sunt vădit inferioare valorilor efective, în scopul obținerii de foloase în paguba societății, manipularea pieței prin tranzacții, inițierea sau constituirea unui grup infracțional organizat, în scopul spălării sumelor de bani obținute în urma săvârșirii infracțiunilor pe piața de capital, împreună cu cabala d-nilor Voiculescu, Verestoy și Dorin Marian. Dacă statul nu era tarat, nu-i dădea drumul după o zi, așa cum le dă drumul la toți clienții cu probleme, pentru te miri ce motive medicale, unul e claustrofob, la altul i se atrofiază glandele, altul orbește pe întuneric, iar altul dă în boala copiilor și vorbește cu sufletele morților.

Când d-l Patriciu a pus un asemenea diagnostic, că statul este prin definiție fără minte, s-a referit în primul rând la bunul său prieten, d-l Tăriceanu, care a dat o ultimă lovitură statului ca premier, ca astfel acesta să nu-și mai revină repede din starea de prostrație și să zacă acolo, până va uita să-și încaseze taxele, impozitele și redevențele de la oamenii de afaceri care urăsc statul visceral, tocmai pentru că
nu-și achită taxele, impozitele și redevențele. D-l Patriciu a ajuns doctor în ura față de stat, iar duminică și-a defulat sentimentele cu privire la această instituție inertă. Ciudat este că a trebuit să-i ia ceva timp să se deștepte, deoarece din cei 60 de ani pe care îi va împlini la vară, 24 și i-a petrecut lucrând la stat, adică printre nătărăi. Dacă adăugăm școala de aproape 18 ani, pe care nu putea s-o facă în sectorul privat, obținem un total de 42 de ani sacrificați pe altarul neroziei. Ar fi 14 ani înainte de revoluție, perioadă în care a prestat ca arhitect la Institutul de Proiectări al Ministerului Comerțului Exterior, o pepinieră tipică de tonți, deoarece un minister este prin excelență parte intrinsecă a statului, deci conține o adunătură de larve birocratice, la care se adaugă cariera de asistent universitar la Institutul de Arhitectură, un alt for al imbecilității, deoarece ca așezământ de învățământ superior, arhitectura se intersecta la vârf cu statul-tolomac, în slujba căreia era angajată.

După revoluție, d-l Patriciu persistă în lenea de a lucra la stat, deși este prima persoană care înscrie o firmă privată. Este ales deputat în două mandate, într-o instituție care reprezintă prin excelență una dintre redutele puterii statului oligofren. A făcut parte din comisiile pentru administrație centrală și locală, amenajarea teritoriului și urbanism, buget, finanțe și bănci și cea pentru industrii și servicii, adică niște componente ale statului cretin și s-a lecuit de prostie abia în 2003, când a evadat definitiv din acest pavilion de întârziați mintal, care este Parlamentul, adică statul. Or, nu poți trăi zeci de ani printre imbecili, fără ca aceștia să nu te contamineze, să nu te atingă câtuși de puțin. Nu poți critica instituția din care ai făcut și tu parte, decât dacă vrei să-ți creezi propria ta entitate, care să concureze statul din care ai scăpat ca dintr-un balamuc, inspirată poate din cea a unui hanat și apoi a unei republici exsovietice, așa cum a fost cândva Kazahstanul, căruia i te-ai dedicat – ca să nu zic vândut – pe de-a-ntregul. Nu poți lua în derâdere administrația română din care ai făcut parte, că nu se poate implica în activitatea comercială, deoarece nu acesta este rolul real al statului. Poți în schimb să spoliezi statul, dacă tot îl consideri tâmp, așa cum a fost bănuit că a procedat și tatăl d-lui Patriciu. Care a fost anchetat de statul monarhic român, pentru că în calitate de geolog la societatea privată Astra Română, a fost suspectat că a furat petrol din proprietatea Regatului României.