Trista opoziţie

Înţeleg că nişte consultanţi deştepţi au propus acest „message box” unuia dintre partidele aflate în opoziţie încă de acum câteva luni.

(click pe imagine pentru rezoluţia maximă)


Să observăm că primele trei premise erau aceleaşi cu cele ale partidelor aflate la guvernare. Cu alte cuvinte, opoziţia ar fi admis că există o criză care afectează toate ţările din Europa, că măsurile de austeritate sunt necesare şi că oricum deciziile care ţin de principalele pârghii macro-economice nu se mai iau doar la Bucureşti (ci şi la Bruxelles).

Principalul atac era dat pe lipsa de competenţă a guvernanţilor.

Ce au preferat şi PSD şi PNL? Au preferat să spună că numai la noi e criză, că doar noi luăm măsuri de austeritate şi au ocultat cât au putut constrângerile guvernanţei economice la nivel european. Desigur, în complicitate cu trusturile pe care le controlează. Mai mult, în programul economic alternativ vorbesc de eliminarea măsurilor de austeritate şi creşterea salariilor şi pensiilor.

Ce s-a întâmplat între timp? Sigur că oamenii sunt nemulţumiţi de măsurile luate pentru că îi afectează direct. Doar că au acceptat cele trei premise. Pentru că două trusturi de presă nu pot izola informaţional o întreagă populaţie.

După 6 luni, în care au negat chiar premisele, partidele de opoziţie sunt din ce în ce mai puţin credibile.

Mă întreb oare cât ar fi avut acum în sondaje partidul din opoziţie care ar fi folosit acest „message box”? Acum e cam târziu să îl folosească, nu credeţi?

Albă-ca-Zăpada se întoarce. Acum şi în redacţii.

Spuneam într-un interviu pentru Qmagazine că, din punctul de vedere al comportamentelor democratice, clasa politică s-a reformat mai repede decât lumea presei.

Acesta este un paradox.

Dacă vă amintiţi sfârşitul anilor nouăzeci şi începutul anilor două mii, erau multe voci, comentarii, editoriale care pledau pentru o clasă politică modernă, pentru politicieni care să ţină cont de nevoile oamenilor, să fie transparenţi şi sensibili la semnalele din societatea civilă.

Aceste campanii au fost întotdeauna sprijinite de capitalele europene, dar şi de Washigton. Diverse organizaţii internaţionale au cheltuit fonduri uriaşe pentru a pune presiune pe politicieni să devină mai receptivi la alegători.

Aşa a început povestea cu votul uninominal, cu legea transparenţei administraţiei publice, cu declaraţiile de avere ale demnitarilor, etc. Au fost imaginate diverse pârghii de stimulare sau constrângere a comportamentului politicienilor.  ONG-uri din ţară şi din afară s-au dedicat unor acţiuni de mai mică sau mai mare amploare care vizau modernizarea partidelor şi acţiunii politice. Aceste campanii şi acţiuni nu ar fi fost posibile fără sprijinul presei.

Faceţi o evaluare obiectivă, cei care aţi trăit vremurile. Cum erau politicienii din anii 90 faţă de cei de azi? Cât de sensibil este azi un politician, de oriunde ar fi el, la un scandal de presă? Câtă transparenţă există acum în instituţiile publice conduse de politicieni faţă de cum era acum 10 ani? Cât de preocupaţi sunt politicienii de imaginea lor şi de un potenţial eşec în alegeri?

Repet, faceţi doar o comparaţie, uitându-vă în trecut. Am fi nedrepţi să nu observăm cât de multe s-au schimbat în bine. Şi am fi naivi să nu vedem câte mai sunt de schimbat.

În general schimbările s-au produs la nivel instituţional. La nivelul regulilor şi mecanismelor de funcţionare care au imprimat  alt tip de comportamente în politică.

Acum uitaţi-vă la breasla jurnaliştilor din România. Şi aici putem vedea schimbări în bine. Dar mult mai lente. Şi dacă vom compara cum s-a schimbat presa ca instituţie am putea vorbi mai degrabă de o degradare.

E suficient să citiţi stenogramele din dosarul SOV ca să pricepeţi mecanismele unui trust de presă din România  în anul de graţie 2010. O armată de locotenenţi la dispoziţia patronului. O redacţie înfricoşată de perspectiva concedierii. Patronul are interese punctuale: politice şi de afaceri. Îşi alege un candidat sau partid marionetă şi dirijează totul împotriva celuilalt candidat sau partid care îl încurcă. Locotenenţii transmit ordinele mai departe. Uneori ies ei înşişi pe micul ecran sau în paginile ziarelor şi poartă drapelul numindu-se jurnalişti sau analişti. O armată întreagă defilează sub acelaşi drapel. Cine iese din front pleacă. Nu mai există fapte, probe, realitate. Totul e o fabrică de ficţiune, ură organizată, manipulare rece. Nu mai există convingeri, ci doar valoarea în bani a convingerilor.

Nu-mi vorbiţi de  excepţii,  pentru că regula e cu totul alta. Nu-mi cereţi să nu vorbesc de presă „în general”, pentru că atunci când analizăm comportamente şi practici larg răspândite nu mai e vorba de „o parte” şi „alta”. Câtă vreme doar un mic grupuscul se revoltă şi poate fi auto-reflexiv avem doar un sâmbure de speranţă şi atât.

Ce stă de fapt în spatele acestui paradox?

Cei care au acces la pârghiile puterii, mai devreme sau mai târziu,  şi mă refer la politicieni, cei care se presupune că sunt prin excelenţă conservatori şi pot prin legile pe care le fac să menţină o stare de lucruri convenabilă lor au puterea să schimbe mecanismele care le guvernează lumea.

Cei care sunt vârful de lance al reformismului şi liberalismului, cei care, cel puţin teoretic, sunt mai recalcitranţi şi critici, fermentul schimbării sociale, „avangarda”, şi mă refer aici la jurnalişti, devin o castă slabă şi înfricoşată, prizoniera economiei de piaţă şi creditelor la bancă.

Vă provoc să găsiţi dezlegarea acestui paradox.

Poate că Albă-ca-Zăpada ar trebuie să se pogoare puţin şi prin redacţiile noastre. Nu doar în lumea politică.

UPDATE. Sper că vă amintiți succesul pe care l-a avut prima mea mea postare despre Alba ca Zapada in media. Pentru ca era vorba de politicieni. Urmariti cu atentie cati din presa vor prelua aceasta postare in urmatoarele zile. Nu, nu trebuie sa va surprinda. Presa este gata oricand sa contribuie la schimbarea in bine a clasei politice. Totusi clasa politica nu poate ajuta presa sa se schimbe in bine. Pentru ca nu va exista niciodata o legea a presei. Presa trebuie sa se schimbe singura.

2012. Scufiţa Roşie, Moş Crăciun, Fetiţa cu chibrituri? Sau Albă ca Zăpada?

Pentru a înţelege mişcările partidelor pe scena politică în această toamnă ar trebui să plecăm de la presupoziţia că toate sunt cu ochii pe 2012. Anul alegerilor. Dacă avem datele pe care le au şi ei atunci nu ar fi greu să anticipăm mutările pe tabla de şah a politicii.
Un sondaj foarte recent (nu voi dezvălui numele institutului, dacă vrea să le facă publice, le va face singur), arată următoarea distribuţie a intenţiilor de vot:
26%
26%
20%
15%
7%

Trebuie să recunoaştem că e o schimbare spectaculoasă faţă de sondajele din primăvară: 35%, 34%, 20%. Evident, schimbarea a fost generată de: 1. măsurile de austeritate – pentru prima oară statul îţi ia nu ţi mai dă (sau îţi ia ce ţi-a dat, cu toate vinovăţiile împărţite) şi 2. apariţia pe scena publică a Partidului Poporului – OTV (un post de televiziune care putea intra lejer în Parlament doar cu audienţele pe care le făcea). Previzibil, PP a schimbat dinamica intenţiilor de vot care, imediat după anunţarea măsurilor de austeritate, prevestea o altă turnură. Dacă vreţi să înţelegeţi mai multe amintiţi-vă de dinamica opţiunilor din 2000. Mai exact, cine scădea atunci când altcineva creştea.
Totuşi, ascensiunea PP nu poate fi explicată dacă nu luăm în considerare contracţia uriaşă a spaţiului de alegere după exhibarea cvasi-falimentului bugetar. Încrederea în vechile partide şi lideri s-a prăbuşit. PP este, deocamdată, un simptom, nu un efect. Dacă ştim să citim cauzele putem înţelege mai bine posibilele efecte.
O clasă de efecte se referă la distribuţia probabilă din 2012. Aceasta poate să arate aşa:
Scufiţa Roşie 26%
Fetiţa cu chibrituri 25%
Moş Crăciun 23%
Capra cu trei iezi 15%

Sau poate să arate aşa:
Albă ca Zăpada 35%
Scufiţa Roşie 26%
Fetiţa cu chibrituri 12%
Moş Crăciun 12%
Capra cu trei iezi 8%

Acum înţelegeţi mai bine mişcările lui Crin Antonescu? Dar sloganul lui Victor Ponta: venim la guvernare după anticipate? Înţelegeţi de ce nu sunt (încă) motive de panică la PDL?
Dacă va fi un singur partid dominant în 2012 atunci pot să vă garantez un singur lucru: nu va fi niciunul din cele pe care le ştiţi deja. Dacă nu va fi un singur partid dominant, atunci vor fi trei. Şi toate trei personaje de basm.
P.S. Am revenit pe blogary. Unele texte, cum e cel de faţă, vor fi pentru iniţiaţi. Pentru neiniţiaţi întotdeauna lucrurile se dezvăluie în timp. Aşa că nimeni nu trebuie să dispere.

Pescuitorii în ape tulburi

De obicei curbele de sacrificiu obligă actorii colectivi din societate să se poziţioneze. Actorii ştiu că nefericiţii vor sânge, nu pentru că asta i-ar face mai fericiţi, ci pentru că le răcoreşte frustrările. În plus, actorii au mai multe agende. Joacă în mai multe arene şi pentru publicuri diferite.

Situaţia de acum e una crucială pentru viitorul României. Mulţi înţeleg asta. Chiar şi cei nefericiţi. Mai rău decât pachetul de măsuri convenit cu finanţatorii internaţionali este dezordinea socială. Pentru că prezentul nu e deloc roz şi tulburările sociale nu vor face decât să agraveze situaţia.

Şi totuşi, cine este interesat de dezordine socială? Să-i luăm pe rând:

Sindicatele? –Mă îndoiesc. Liderii de sindicat trăiesc din disciplinarea membrilor. Aceştia plătesc cotizaţii şi se încolonează disciplinat la autobuze când partidele de opoziţie au nevoie. Liderii de sindicat au propriile interese de afaceri. O explozie a cursului de schimb sau o creştere a inflaţiei i-ar afecta mai mult decât ne imaginăm.

Bugetarii? – De ce tocmai ei? Profesori, medici, funcţionari publici, toţi cei un milion şi patru sute de mii, care se văd acum ameninţaţi de o scădere dramatică a salariului, ar putea prospera într-un haos social şi instituţional? Dacă ne uităm mai cu atenţie la chipurile lor par oameni aşezaţi, cu credite la bancă şi familii. Ordinea le dă predictibilitate şi sens vieţii.

Pensionarii? – Mi-e greu să cred. Mulţi dintre cei care au muncit o viaţă să stea liniştiţi la bătrâneţe sunt brusc bântuiţi de o aventură în care autobuzele nu mai circulă, ghişeele sunt închise, lacătele sunt puse pe uşile spitalelor? Sună fals.

Presa? – Poate. Depinde de presă. În general violenţele de stradă arată bine „pe sticlă” sau pe prima pagină. Pe de altă parte şi presa e o afacere.  Afacerile au nevoie de un climat stabil şi ordonat de reguli. Dar când presa nu e nici serviciu public, nici afacere, ci braţul înarmat al unor potentaţi, atunci dezordinea socială e mediul propice de manifestare.

Mediul de afaceri? – Sigur, nu. Mai are rost să detaliez? Doar dacă eşti într-un business cu sticle şi pancarde.

Partidele la putere? – Sigur, nu. Responsabilitatea lor este să menţină ordinea, iar dorinţa sinceră este să rămână la putere.

Partidele din opoziţie? – Nu aş fi aşa sigur. Dacă ajungi la putere pe fond de dezordine socială îţi asumi o mare responsabilitate. Unde mai pui că te confrunţi cu aceleaşi constrângeri ca şi cei dinainte. La prima vedere, fiind în opoziţie, ai avea interes să capitalizezi nemulţumirile oamenilor, dar nu şi efectele dezordinii sociale.

Pescuitorii în ape tulburi? Ei, da, întotdeauna. Ei sunt cei care au profitat de panică, dezordine, lipsa reglementărilor, etc. Mai pe scurt. Ei sunt cei care au profitat de tranziţie. Când lumea îşi cerea drepturile sau libertăţile în stradă, ei rotunjeau zerourile pe cecuri. Acum sunt trişti. De câţiva ani, prea multă ordine şi stabilitate. Prea multă „uniunea-europeană”, prea mult „nato”. Au tot încercat să păcălească lumea fluturând pericole imaginare: colaps, dictatură, haos. Dar nu le-a ieşit. Acum le-ar putea ieşi. Dar au nevoie de oameni nervoşi în stradă, de guverne prăbuşite, de un stat dezorientat. Dacă voi ştiţi şi cum îi cheamă înseamnă că avem şi nume.

P.S.  Mulţumesc autorilor blogary.ro pentru găzduirea pe care mi-au acordat-o până acum. Sincer, cred că avem nevoie de un asemenea forum online. Avem nevoie de dezbatere şi de echilibru. De o diversitate cât mai mare a opiniilor şi poziţiilor. Mă bate gândul serios însă să îmi construiesc propriul blog. Nu ştiu de ce. Poate că am mai multe de spus decât ar putea publica acest blog. Şi, într-un fel, ştiu că astfel protejez şi identitatea lor. Mi s-a părut că s-a pus semnul egal între blogary şi Sebastian Lăzăroiu. Dar blogary.ro e mai mult decât Sebastian Lăzăroiu. Aşa că o să ne revedem curând în alte spaţii virtuale.

O întrebare pe zi. Astăzi, Adrian Năstase

 

Ăsta e interviul de la sursă:

„Există intenţia de efectuare a unor schimbări în echipa guvernamentală?

Deocamdată au fost primele trei luni de acomodare. Acum e momentul să demonstreze voinţă politică şi să ia măsurile necesare în sectorul bugetar. Dacă nu vor fi luate, se pot lua decizii referitoare la remaniere.

Când s-ar putea trage linie?

Linia se va trage undeva la toamnă.”

Adevarul, 4 mai 2010

Cum a dedus domnul Năstase că Preşedintele României face remanieri?

  1. Din cauza sursei interviului (eroare gravă de logică)
  2. Din cauza obsesiei pentru Traian Băsescu (no comment)
  3. Voia să facă o ştire pe blog (deci se plictiseşte)
  4. Dl. Ponta l-a întrebat când îl mai atacă pe Traian Băsescu (ordin de la partid)
  5. Altceva, ce?_______________

Alegeţi varianta corectă.

Update:  Am gasit raspunsul. A fost o deductie preluata de la dl. Buble de pe blog

Teo va pleca din PDL

Nu e o ştire, aşa cum v-aţi aşteptat. O să ziceţi că e o profeţie. Nu e nici asta. E un simplu avertisment pentru PDL , dar şi o reflecţie asupra migraţiei politice. N-am vrut să stric euforia câştigătorilor chiar imediat după anunţarea rezultatului final. De aceea am întârziat puţin cu această postare.

Să vă spun secretul: Teo a fost candidatul ideal pentru colegiul 19 nu pentru ceea ce s-a speculat adesea: că e prietenă cu Mircea Badea, că a lucrat la Antene, care ar fi fost neutralizate, că era deja un personaj popular,  etc. Ci pentru că era prea atractivă pentru adversari ca să nu o lase să câştige. Dacă adversarul tău e prea puternic, trimite-i un dar care să îl orbească.

O  să mă explic îndată.

Unii au fost surprinşi de non-combatul adversarilor de la PSD şi PC. Cine a fost atent a putut remarca asta încă de la lansarea candidaturii.

Teo a avut o campanie foarte bună şi o echipă profesionistă în spate. Nu vreau în nici un fel să minimalizez meritele lor. Pe de altă parte nu pot să nu observ că şi unii adversari şi-au dorit să câştige Teo. De obicei asta se întâmplă când trebuie plătite poliţe interne în partide. Nu şi în acest caz. În acest caz a dominat raţionalitatea pe termen lung. Mă bucură să văd asta. Unii politicieni au început să joace deja cu răbdare şi să sacrifice victoriile pe termen scurt.

Mulţi au uitat un lucru simplu. Colegiul 19 este un colegiu din sectorul 4. Colegiul 19 de deputaţi face parte din colegiul senatorial al lui Dan Voiculescu. În 2012 vom avea alegeri locale şi parlamentare. Atât primarul Piedone cât şi senatorul Voiculescu au un obiectiv simplu: să se realeagă. Deşi popular în sectorul său, Piedone are nevoie de vectori de imagine şi trebuie să dea socoteală şi pentru ce au făcut parlamentarii partidului său în sector. Vrând-nevrând, va trebui să iasă braţ la braţ cu ei în campania de realegere. Dacă aţi fi în locul lui Piedone, aţi prefera să ieşiţi de mână cu Liliana Mincă, o ilustră necunoscută şi uşor antipatică pentru public sau cu Teo Trandafir, o vedetă consacrată şi iubită de public? Acelaşi lucru se aplică şi în cazul senatorului Voiculescu care va face echipă cu doi candidaţi la funcţia de deputat. Ce i-ar fi adus Liliana Mincă lui Voiculescu?

(NOTĂ: Mergem pe presupoziţia că vor fi tot două camere în 2012, având în vedere că nu există încă două-treimi pentru a schimba acest fapt)

Dar, pentru ca Teo să iasă de mână cu Piedone şi Voiculescu în 2012, ar trebui ca ea să plece în prealabil din PDL. Şi să se înscrie în PC sau în partidul cu care, foarte probabil, PC se va alia în preajma alegerilor din 2012 pentru a fi tractat în Parlament (aproape exclus PDL). Desigur, şansele lui Piedone de a face tandem cu Teo sunt chiar mai mari, pentru că, dacă nu trece Teo la PC, posibil să vină Piedone la PDL.

Explic aceste calcule pentru că, deşi par foarte simple, ele scapă de obicei ochiului public. Ce vreau să spun este că non-combatul PC din campania pentru colegiul 19 trebuie privit ca pe un pas într-o investiţie pe termen lung. Aşadar, cei care acum condamnă migraţia politică, pentru că sunt în opoziţie, au deja în minte acelaşi tip de strategie pentru 2012, cînd speră să fie pe cai mari.

Dar, cum spuneam într-o postare anterioară, migraţia politică trebuie privită mai degrabă din perspectiva grupului de origine decât a celui de destinaţie. Va reuşi PDL să o integreze pe Teo Trandafir aşa încât să rămână candidatul democrat-liberalilor în colegiul 19? În ce măsură depinde asta de PDL şi în ce măsură de oferta pe care PC (sau aliaţii PC) o va face cu puţin înainte de alegerile din 2012? În ce măsură depinde de Teo însăşi?

Teo Trandafir este un personaj notoriu şi pitoresc din afara lumii politice. Are o personalitate puternică, vrea să înveţe şi vrea să se implice. Înţelege mai puţin acum jocurile politice, deşi nu e total străină de ele.

În politică nu e chiar ca în viaţa de zi cu zi. E o lumea dură, cu suişuri şi coborâşuri. Toată lumea zâmbeşte şi e prietenă cu toată lumea, dar, în realitate, domină dublul limbaj şi, implicit, suspiciunea. În politică aparenţele înşeală şi, dacă nu ştii să citeşti anumite coduri, nu înţelegi nimic despre ce (ţi) se pregăteşte. E adevărat că, de multe ori, gesturi simple, oneste sunt citite în codul politic şi supra-interpretate generând situaţii hilare sau chiar dramatice.

Teo va fi parte din această lume. Într-un fel sau altul cred că a luat deja contact cu ea în scurtul răstimp pe care l-a petrecut în campania electorală.

Teo este o fire nărăvaşă. Nu mă aştept să fie o voce comodă în partid. Iar PDL este obişnuit cu un anumit tip de disciplină, n-aş spune cazonă, dar, în orice caz, un gen de austeritate a comunicării cu exteriorul. Partidul se obişnuieşte greu cu voci precum Preda&Preda, Frunzăverde, Macovei, care susţin de multe ori poziţii diferite sau uşor nuanţate faţă de cele ale partidului. Pe de altă parte, e greu de crezut că Teo ar putea suferi sancţiuni pentru asemenea declaraţii excentrice.

Teo a jucat cartea desprinderii de partid încă din campania electorală. Pentru că aşa o cerea contextul. Aceasta îi oferă un atu în plus în relaţia viitoare cu PDL: „eu am câştigat, nu voi!”.

Teo este femeie şi, pentru că locurile pentru femei în prim-planul partidelor noastre sunt limitate, competiţia este mai acerbă. Va rezista ea competiţiei cu femei mult mai deprinse în arta intrigilor de culise?

Putem presupune că ceilalţi vor veni cu oferte de nerefuzat: bani, avantaje mediatice, promisiuni, etc. În ce măsură Teo va rezista tentaţiei? Va fi atât de dezamăgită de politică încât îşi va dori să se întoarcă într-un fel sau altul la prima dragoste, televiziunea? Va duce dorul banilor pe care îi câştiga înainte de a intra în politică?

Până una alta PDL şi-a atins în mod pragmatic un obiectiv de imagine pe termen scurt. Dacă va fi sau nu iubire între Teo şi PDL, o să vedem în 2012. Sau mai devreme.

Cum a cîştigat Teo

Teo Trandafir a câștigat colegiul 19. Mai jos câteva explicații despre cum s-a întâmplat. Teoretic un candidat al PDL ar fi trebuit să piardă. Coaliția PSD+PNL+PC avea 10 puncte peste PDL.

–          A avut o notorietate crescută de la începutul campaniei

–          Era un personaj popular, dintr-o zonă  relativ decentă a show-bizz-ului

–          A fost un candidat surpriză (adversarii nu au avut timp să schimbe candidatul)

–          A reușit să mobilizeze voturi apolitice (15% din cei care au votat nu aveau simpatii politice)

–          S-a asociat in campanie cu oameni din PDL perceputi ca „disidenti”.

–          A reușit să ia 30% din voturile PC (și au venit cam 8% cu simpatii PC la vot). Nu știu de ce (Piedone? Mircea Badea?).

–          Liberalii au preferat sa stea mai mult pe acasa si o treime chiar au votat Teo.

–          Contracandidata sa a avut o campanie cu greseli.

–          A venit cu un singur proiect.

Poate mai sunt si alte motive. Dar acestea au contat mult.

Deschideţi-vă că vin alegerile! Moaştele sfântului zid.

Marilena Stanciu, pe când îşi făcea studiile la Londra, m-a întrebat dacă nu ar fi o idee bună să fie dărâmat zidul din jurul Casei Poporului sau să fie făcută măcar o spărtură simbolică (eventual cu un tanc). Ideea mi s-a părut năstruşnică şi uşor anarhistă. Pentru că mă învârteam mai mult în cercurile politice am discutat cu unii şi cu alţii despre asta, încercând să vând ideea pe invers: adică politicienii să îşi asume un gest simbolic de deschidere. Un fel de spărtură, dar din interiorul zidurilor, nu din exteriorul lor. Între timp s-a introdus votul uninominal şi s-au găsit mulţi amatori de PR care să promoveze ideea. Dar şi câţiva recalcitranţi.

Recunosc că nu mi se mai pare deloc o idee bună. Nici măcar năstruşnică. Cred chiar că ar fi o idee proastă. Zidul care îi desparte pe parlamentari de alegători e în altă parte. Şi e mai greu de dărâmat.

Dacă până la urmă şi dl. Năstase ar fi de acord cu acţiunea de PR a Parlamentului am fi într-o situaţie mai proastă decât înainte. Pentru că mai toţi parlamentarii ar avea conştiinţa datoriei împlinite. Fiecare ar lua câte o bucată din ruine şi ar merge cu ea în colegiu la alegerile din 2012 ca probă de deschidere şi transparenţă. Piatra magică le-ar deschide uşa către un nou mandat.  Ne-aţi cerut să ne deschidem, iată că ne-am deschis! Şi vor pune pe tribunele electorale şiraguri de pietre din zidul de la Bucureşti.

Pietrele din zid vor fi echivalentul unor moaşte. Parlamentarul care n-a apucat o piatră e condamnat pe vecie să rămână în afara zidurilor (e adevărat, dărâmate). Nu vreau să-mi imaginez cum ar arăta bursa pietrelor din zid. Prevăzător, ca de obicei, dl. Năstase a intuit că rămăşiţele zidului ce-i împrejmuieşte biroul nu vor ajunge pentru toată lumea. Şi atunci a propus să mai dărâme niscvai ziduri şi pe la Cotroceni şi pe la Palatul Victoria. Şi chiar de vor fi îndestulătoare pentru elita politică tot ar ieşi de o afacere dacă un parlamentar, de exemplu dl. Năstase, ar cumpăra mai mult decât are nevoie şi ar vinde mai departe cu adaos comercial.

Chiar şi primarii şi consilierii locali, deşi locuiesc între alte ziduri, ar putea fi îndemnaţi (tot de dl. Năstase, pentru că îmi pare politicianul care te poate convinge de orice) să umble prin campanie cu moaştele sfântului zid. Fraţilor, ne-am deschis! Alegeţi-ne! Aţi vrut reforma clasei politice! Uite că am făcut-o! Cu buldozerul!

Chiar şi alegătorii ar putea primi mici pietre. Ca suveniruri de campanie. Cu chipul smerit al candidatului pictat în culori religioase. Va fi în mod sigur şi o reformă în marketingul politic. Hârtia va fi înlocuită cu piatra, pixelii cu nisipul.  Bancnotele, brichetele şi şepcuţele vor fi amintiri din epoca politicianismului primitiv.

Iată de ce pledez pentru menţinerea zidului din jurul Casei Poporului. Conservarea lui ar lipsi parlamentarii de oportunităţi demagogice în campanie. Şi poate i-ar împinge să dărâme zidul cel adevărat.

Update.

Dl. Năstase ar putea, de exemplu, să dărâme zidul din jurul viziunii sale cum că un referendum nu este decât un sondaj de opinie. Si care deci nu îl obligă cu nimic în calitatea sa de reprezentant al colegiului Mizil. Ar fi un pas mai folositor decat daramarea zidurilor tuturor palatelor din Bucuresti.

Când presa face dragoste cu democraţia. 10 poziţii

Nu o spun eu prima oară. Ioana Lupea într-un editorial din Ev.Zilei o spune chiar mai bine decât mine.  Presa din România se comportă din ce în ce mai mult ca un actor politic. Câinele de pază al democraţiei are, din ce în ce mai des, puseuri erotice şi se împerechează cu oile pe care le păzeşte. Când presa devine parte în jocul politic, democraţia însăşi este distorsionată. Dacă presa tot a ales să joace acest rol de câţiva ani buni, să vedem ce erori comite atunci când încearcă să influenţeze jocul politic. Am identificat 10. Probabil sunt mai multe, dar le semnalez pe cele flagrante. Prin erori de comunicare mă refer la intenţii care sunt deturnate de la obiectivul lor iniţial.

  1. Atunci când atacă permanent guvernul şi augmentează nemulţumirile oamenilor, deşi speră că asta va conduce la revoltă socială şi la proteste violente, în realitate nu face decât să ofere un debuşeu frustrărilor din viaţa de zi cu zi. Şi asta diminuează potenţialul de violenţă.
  2. Atunci când organizează emisiuni de tip execuţie publică în care moderatorul şi invitaţii de la PNL, PSD şi PC se năpustesc asupra reprezentantului PDL, în loc să obţină efectul de demonizare a PDL, obţine efectul de victimizare.
  3. Atunci când ignoră subiecte care nu-i convin (defavorabile patronilor politici sau economici), în loc să abată atenţia de la ele, se decredibilizează, pentru că întotdeauna se vor găsi unii care vor vorbi despre subiectele respective.
  4. Atunci când încearcă să atragă în rândul audienţei oameni nemulţumiţi de guvernare pe care să-i „cedeze” apoi cu generozitate partidelor de opoziţie, când vin alegerile, în realitate nu fac decât să-şi diminueze audienţa, pentru că oamenii sunt mai preocupaţi de soluţii şi nu de valuri de critici.
  5. Atunci când vor să pună în contrast marile cazuri de corupţie cu incidente cotidiene care denotă dezordine socială şi lipsa autorităţii (în genul: de ce ne preocupă cazul Voicu în vreme ce avem atâtea accidente de maşină?), pentru a abate atenţia de la corupţie, pierd din vedere că oamenii sunt mai atenţi la ceea ce le este inaccesibil (culisele puterii) decât la chestiuni cotidiene pe care le văd singuri pe stradă (pentru care nu au nevoie de presă).
  6. Atunci când asociază unui singur partid anumite atribute sau fenomene negative pe care oamenii le consideră egal răspândite în clasa politică, în loc să demonizeze partidul respectiv, nu fac decât să se decredibilizeze (dacă prezinţi filmuleţe cu mita electorală în pungi portocalii, trebuie să ştii că telespectatorul tău fie a primit el însuşi, fie a văzut cu ochii lui şi mită electorală în pungi roşii).
  7. Folosirea repetată a aceloraşi experţi pentru a certifica opinii critice la adresa guvernului sau unui partid, în loc să ofere demonstraţia riguroasă a opiniilor critice, duce la decredibilizarea experţilor.
  8. Insistenţa de a prezenta acele sondaje, adevărate sau false, care arată victoria candidatului favorit, poate, într-adevăr, să convingă oportuniştii să voteze cu învingătorul, dar mobilizează şi electoratul adversarului (în al doilea tur de scrutin au venit mulţi alegători pro-Băsescu care nu au participat în turul întâi şi care, se pare, au făcut diferenţa).
  9. Difuzarea repetată (de multe ori cu încetinitorul) a unor imagini prezentate ca autentice poate duce la senzaţia că e ceva fals în succesiunea de cadre (e mai mult un efect psihologic). Ca, de pildă, în filmuleţul cu copilul din campania electorală.
  10. Pamfletizarea unor emisiuni critice cu adversarii politici creşte audienţa, dar diminuează considerabil capacitatea de persuasiune (oamenii se uită la circ, dar nu înseamnă că vor fi şi convinşi de opiniile exprimate).

Pledoarie pentru Hoară.

Jake La Motta: You never got me down, Ray

(Merită să vedeţi secvenţa pe youtube. Atenţie, scene violente!)

http://www.youtube.com/watch?v=5mixDbglVzE (de la min. 8:30)

Cu Marcel Hoară mă ştiu de şase-şapte ani. Dar nu pot să spun că îl cunosc foarte bine. L-am cunoscut mai mult în atât de hulitele sale apariţii televizate. Întâi l-am văzut prin studiourile RTV şi A3 combătând alături de pesedişti , penelişti şi jurnalişti afiliaţi celor două partide. Îmi plăcea stilul, chiar dacă la început nu înţelegeam prea bine de ce îmi plăcea. Pe urmă am văzut reacţii nervoase pe blogurile unor jurnalişti care se cred dumnezei. STOP Hoară! Nu-l mai trimiteţi pe Hoară la televizor! Dacă nu mă înşel, cineva a vrut chiar să iniţieze o petiţie online anti-Hoară.  Pe urmă au început reacţii mai ferme, oficiale, ale boşilor editoriali către PDL: „trimiteţi pe oricine, dar nu pe Hoară!”. Mişcarea anti-Hoară a prins contur.

Un bărbat blond, plăpând, cu ochelari (care pare mai curând genul NERD) a devenit spaima tele-show-urilor de nişă.

Ce i se reproşează lui Hoară? Spicuiesc: că, deşi e combativ, nu are argumente; că face de râs partidul; că jigneşte moderatorii şi invitaţii; că vorbeşte peste interlocutor; că face din alb,negru şi din negru,alb; că răspunde pe lângă întrebare. Astea sunt chestiuni concrete. În general însă nu i se reproşează ceva anume. Hoară pur şi simplu ne enervează, ne deranjează, nu îl mai vrem pe sticlă.

După un timp am înţeles ce îmi plăcea la stilul lui Hoară. De fapt nu de stil era vorba sau nu stilul rupt de context.

Hoară e un boxer plin de şiretlicuri. Când adversarul îl încolţeşte şi e deja a obosit, îl ia în braţe. După ce îl ia în braţe, prin surprindere, îl loveşte sub centură sau îl calcă pe picior. Când nu se uită arbitrul, loveşte adversarul cu capul în bărbie. Pe urmă îl ia iarăşi în braţe. Când face piruete întinde piciorul şi îşi seceră adversarul. Trebuie să recunoaştem că nu e deloc un boxer care să respecte vreo regulă.

Dar să vedem cine sunt adversarii lui Hoară şi mai ales cum e organizat meciul în ring. Hoară, PDL, are în ring doi sau trei combatanţi declaraţi înaintea meciului: PNL, PSD şi, uneori, PC. Aceştia îi cară pumni din toate direcţiile. Din când în când arbitrul (moderatorul), când vede că Hoară e pe cale să se dezechilibreze, îl împinge uşor cu mâna. Dacă nu a reuşit să îl pună la podea, intervine asistentul de arbitru (analistul de serviciu), şi el în ring, care loveşte mai ferm, din spate, direct la ficat. Dacă nici acesta nu reuşeşte să îl pună la pământ pe Hoară, se ia un telefon. Adică intervine unul din juraţii din afara ringului. Acesta intră în ring, de obicei cu o bâtă de baseball, şi îl loveşte pe Hoară direct în ţeastă.

Organizatorii meciului sunt în pragul isteriei pentru că Hoară, plin de sânge, fără doi dinţi, cu ochii tumefiaţi, precum Jake La Motta (din Raging Bull), rămâne în picioare clătinându-se şi rânjeşte către adversari: „Nu m-aţi pus la podea!”.

Ei, organizatorii, investesc atâţia bani pentru o execuţie exemplară şi bărbatul plâpând cu ochelari le aruncă banii la coşul de gunoi.

Poate că PDL n-a judecat corect boicotul talk-show-urilor de la A3 ş RTV. Ar fi trebuit să admită o excepţie: Marcel Hoară.