Centura de castitate era un obiect metalic care se folosea chiar din Evul Mediu la femei sau bărbaţi pentru a preveni infidelităţile sau, în cazul femeilor, mai vulnerabile, pentru a preveni riscul violului. Credeţi că e vreo legătură între centura de castitate şi viitoarea alianţă PSD-ACD? Probabil că nu vedeţi nici o legătură.
Vă amintiţi probabil mitul cu Ulise si sirenele. Ulise se leagă de catarg, îşi pune ceară în urechi şi aruncă săbiile mateloţilor în mare pentru ca aceştia să nu taie legăturile. Face acest lucru pentru a nu auzi cântecul unor misterioase sirene, care l-ar fi distras pe Ulise şi ar fi izbit corabia de nişte stânci uriaşe. Bănuiesc că nici acest mit nu vă duce cu gândul la alianţa între Ponta-Antonescu şi Voiculescu.
Dacă urmăriţi cu atenţie argumentele mele o sa vedeţi legătura.
O bună întrebare ar fi de ce se fac alianţele în politică? Este raţional sau nu ca partidele politice să facă alianţe pre-electorale?
O alianţă politică pre-electorală presupune, de fapt, o înţelegere între două sau mai multe formaţiuni care de obicei vizează:
- un program care să armonizeze principiile şi valorile acelor formaţiuni politice (corespunzătoare doctrinelor)
- o schemă de distribuire a beneficiilor asociate unei potenţiale majorităţi parlamentare (mandate eligibile, funcţii în stat, domenii de influenţă, etc.)
În general se crede că partidele politice recurg la alianţe pre-electorale atunci când speră să câştige mai mult împreună decât separat.
Aşa s-a format alianţa D.A. în 2003. Două partide, PNL şi PD cotate în alegerile din 2000 cu scoruri apropiate de aproximativ 7-8%, şi în sondaje cu scoruri de 13%, respectiv 8%. Succesul electoral al unei alianţe poate fi judecat din perspectiva acestui obiectiv: au luat cele două partide mai mult decât ar fi luat separat? Alianţa D.A. a fost un succes electoral pentru că obţinut cu aproape 30% mai mult decât ar fi luat cele două partide separat.
Dacă o alianţă electorală se construieşte ca o contrapondere la un partid dominant (aşa cum a fost PSD între 2001-2004) atunci ea este de două ori raţională: 1. Se polarizează bătălia politică şi cresc şansele opozantului de a surclasa partidul dominant şi 2. Se minimizează riscul jocului la două capete ale partidelor fărămiţate din opoziţie (partidul dominant va fi întotdeauna tentat să încurajeze dezertările, mai ales atunci când nu poate face singur majoritatea).
Alianţa D.A. a avut costuri minime şi după celelalte două criterii de constituire: programul politic şi împărţirea funcţiilor. Iată de ce. Toate studiile arătau că electoratul PD era foarte apropiat din punct de vedere socio-demografic de cel al PNL, chiar dacă un partid se proclama de stânga, iar celălalt de dreapta. Aşadar, o aglutinare nu ar fi ostilizat anumite categorii dispuse să dezerteze. Din cauză că cele două partide aveau un număr relativ mic de militanţi, distribuţia resurselor de putere în caz de victorie nu ridica problema clasică de „a lăsa pe cineva pe dinafară”. Dimpotrivă, Alianţa D.A. după câştigarea alegerilor avea nevoie de resurse umane pentru a umple poziţiile de guvernare.
Să analizăm după aceleaşi standarde alianţa în curs de formare între PSD-PNL şi PC sau mai curând între PSD şi ACD (PNL+PC).
Prima observaţie, şi cea mai evidentă, de altfel, este ce caută un partid care are 1-2% în sondaje alături de două partide care au peste 20%. Pentru a răspunde la această întrebare nu trebuie să ne străduim să căutăm prea multe explicaţii. Este vorba despre resursele mediatice şi financiare pe care PC le pune la dispoziţie. Deci e raţional să ai un partid care nu contează din punct de vedere electoral, doar pentru infrastructura din spatele lui. Mă întreb totuşi dacă nu cumva alte posturi de televiziune nu vor fi interesate să preia „celălalt public”, ostil actualei alianţe, şi atunci se va produce o polarizare pe piaţa media care în acest moment nu există (acum raportul de forţe este disproporţionat în favoarea opoziţiei).
O a doua observaţie nu mai primeşte un răspuns la fel de raţional. De ce două partide care în sondaje însumează peste 50% se aliază împotriva unui partid aflat la putere care în sondaje are între 15-18%? Un posibil răspuns este că, de fapt, alianţa este o construcţie de imagine menită să dezmembreze actuala majoritate, şi aşa fragilă, înainte de 2012. Cu alte cuvinte dezertările din tabăra puterii vor fi mai probabile la sfârşit de 2011 sau început de 2012 dacă se va constitui o forţă dominantă în opoziţie, care să pară implacabilă şi care să poată „tranzacţiona viitorul” unor parlamentari PDL sau UNPR sau UDMR în ansamblu. Astfel, o asemenea alianţă ar avea şi o majoritate actuală, nu doar viitoare şi ar prelua pârghiile puterii înainte de alegerile din 2012.
Am o obiecţie la acest răspuns şi ea se leagă de o a treia observaţie pe care vreau să o fac. Spre deosebire de Alianţa D.A. care putea să promită mult celor puţini, şi mă refer la militanţi, sponsori, etc., actuala alianţă este în situaţia de a propune puţini celor mulţi. Pentru că plăcinta puterii este aceeaşi. Una e când şi-o împart două partide de 10-12% (cum erau PNL şi PD în 2003), alta e când o împart trei partide (atenţie! la benificii PC revendică aproximativ 7%) care însumează peste 50%. Aşadar multe guri de hrănit, foarte probabil vor apare conflicte şi dezertări (de ce el şi nu eu). Din acest punct de vedere costurile alianţei PSD-ACD sunt mult mai mari decât costurile Alianţei D.A., pierderile de militanţi fiind foarte probabile.
Şi mă întorc acum la răspunsul de la punctul doi. Cum ar putea să convingă o alianţă cu multe guri de hrănit şi conflicte interne inerente alţi parlamentari sau chiar un partid întreg (UDMR) să intre într-o bucătărie în care e o harabură de nedescris şi în care rişti să primeşti o furculiţă în ochi înainte de a înfige propria furculiţă în plăcintă. Mai ales că trădătorii, sau ultimii veniţi, sunt trataţi tot timpul ca nişte slujnice.
O patra observaţie se referă evident la diferenţele doctrinare auto-proclamate între cele două partide care se reflectă în primul rând în diferenţele de structură demografică ale bazinelor de votanţi. Nu voi insista prea mult asupra acestui aspect evident. Mă voi limita să spun din nou că o asemenea alianţă va avea costuri mai mari decât alianţa D.A. pentru că, previzibil unii votanţi ai PSD sau PNL vor denunţa această construcţie.
Aşadar construcţia nu pare raţională din multe puncte de vedere. Se opune unui inamic fragil, are costuri mari de împărţire a resurselor, are costuri mari de armonizare a programului politic, polarizează o piaţă media favorabilă opoziţiei şi nu poate tranzacţiona viitorul decât pentru naivi. Eu aş estima că va lua un scor agregat de maxim 40%, ceea ce e evident nu poate fi numit un succes electoral după criteriul enunţat mai sus.
Şi totuşi alianţa are un element raţional. Ceea ce unii filolosfi numeau iraţionalitatea ca strategie raţională.
În 2004 PSD bătuse palma între tururi cu UDMR şi PC asigurându-şi majoritatea. După al doilea tur de scrutin când preşedintele, ales din tabăra celalaltă, urma să nominalizeze premierul, UDMR şi PC au sărit în barca Alianţei D.A. De ce? De frica anticipatelor.
În 2008 PSD şi PNL se înţeleseseră să formeze majoritatea cu câteva zile înainte de alegeri. La câteva zile după alegeri PSD bătea deja palma cu PDL pentru a guverna împreună. De ce? De teama anticipatelor.
În 2009 Alianţa pro-Johanis era gata să propună un alt cabinet. După ce preşedintele, din tabăra adversă, a fost reconfirmat în funcţie UDMR a venit alături de PDL la guvernare. De ce? De teama anticipatelor.
Ce avem comun în toate aceste situaţii. Eu văd trei puncte comune:
- Niciodată nu a existat o alianţă formalizată şi pre-negociată a celor care se visau la guvernare.
- Preşedintele era din tabăra cealaltă şi avea prerogativa nominalizării candidatului la funcţia de prim-ministru.
- Teama de anticipate.
Alianţa PSD-ACD trebuie să învingă cele trei obstacole şi, de fapt, cel mai important, tentaţia trădării. Alianţa PSD-ACD este o centură de castitate pentru cele două partide importante, PSD şi PNL. Dacă oricare ar dezerta, orice altă construcţie majoritară ar fi posibilă. Crin Antonescu şi Victor Ponta se leagă de catarg, îşi pun dopuri de ceară în urechi, şi confiscă orice obiect tăios al colegilor de partid, Năstase, Vosganian, Fenechiu pentru ca aceştia să nu cedeze şi să taie frânghiile în cazul în care cei doi lideri i-ar ruga să o facă.
Românilor li se propune deci o construcţie deloc naturală din punct de vedere politic, dar menită să înfrâneze un instinct natural al politicianului: de a veni cât mai repede la guvernare. Ambalată frumos în cuvinte precum „anti-dictatură”, „prosperitate”, „viitor luminos”, alianţa este doar puţină bormură pusă în ceai pentru a linişti instinctele omeneşti.
Nu vreau să fiu răutăcios, dar un străbunic mi-a spus că mitul cu Ulise şi sirenele are o versiune mult mai cinică. După ce Ulise s-a legat de catarg, şi-a pus ceară în urechi, a aruncat în mare săbiile mateloţilor, pregătit să înfrunte cântecul amăgitor al sirenelor, a văzut dintr-odată, trecând pe lângă, o altă corabie cu mateloţi veseli care îşi făceau de cap cu nişte sirene. Vă puteţi imagina figura lui Ulise?
Loading ...
