Intre tradiţie si istorie (1)

In aceasta serie de articole voi incerca sa reconstruiesc atat cat se poate geneza Creştinismului, care a patruns si s-a dezvoltat pe teritoriul numit astazi România si a fost adoptat de populatia care se va transforma in timp in poporul român. Saracia izvoarelor istorice produce de obicei traditii, care in timp au devenit istorie si care de doua secole se tot rescrie, micsorand partea legendara si inlocuind-o cu o noua istorie, mai apropiata de adevarurile pe care nu le vom cunoaste niciodata.

Majoritatea istoricilor sunt astazi de acord cu posibilitatea ca religia Creştina a ajuns în Dacia odată cu trupele Imperiului roman. Probabil că primii creştini din interiorul regiunilor estice ale Imperiului roman au trecut Dunărea în afara Imperiului încă din secolul I d. Hr., pentru a evita primele persecuţii organizate de catre autorităţile imperiale provinciale, pe vremea împăratului Nero. Nu avem nici o dovada ca printre soldatii romani care au intrat in Dacia ar fi fost crestini; totusi, avand in vedere ca o parte din legiunile romane care au ajuns in Dacia proveneau si din Tara Sfanta si Siria, exista o posibilitate ca o minoritate sa fi fost totusi crestini.

După 297 d.Hr., in  Sciţia Inferioara (Scythia minor), care se intindea  între malul drept al Dunării de jos şi Tomis – străvechiul oraş grecesc de pe litoralul apusean al Mării Negre, se aflau multi crestini care emigrasera, fugariti de persecutiile religioase anti-creştine organizate din ordinul împăraţilor romani Diocleţian, Galeriu, Liciniu şi Iulian Apostatul. Avem probe istorice ca Episcopul Efrem a fost ucis în 304 d.Hr., în ziua de 7 Martie, la Tomis.

Traditia sustine ca Moesia inferioară a fost vizitată de Sfântul Apostol Andrei, fratele Sfântului Petru şi de discipolii direcţi ai acestora, cu mult înainte de Războaiele dacice. Traditia indica locul  din Dobrogea unde Sfântul Andrei s-a adăpostit nu cu mult înainte de a fi martirizat pe crucea sa, de către soldaţi romani, în orasul Patras din Grecia.

Traditia sustine ca Sf. Apostol Andrei s-a nascut la Betsaida (Ebr. bet ţida), fiind fratele Sfântului Apostol Petru (Şimon), dintr-o familie de pescari de pe malul Lacului Genezaret (Ebr. kineret). Traditia aramaica ii atribuie numele original de Amoţ, care in aramaica si ebraica biblica insemna curajos sau barbatesc; tradus in greaca, numele lui a devenit  Andreas adica Andrei. Deoarece traditia indica anul sacrificarii, anul 60 d.Hr. este mai mult decat edificator ca vizita Apostolului pe meleagurile romanesti s-a petrecut inaintea acestui an, probabil intre 55-59 d. Hr, avand in vedere ca Sinodul Apostolic a avut loc in jurul anilor 49-50 d. Hr. la Ierusalim, unde s-a decis unde va merge fiecare dintre Apostoli.

Peştera Sfântului Andrei este situata în Dobrogea, în apropierea localităţii Ion Corvin, judeţul Constanţa. Tradiţia populară spune că in aceasta pestera Sfântul Apostol Andrei a locuit  şi a creştinat. Peştera se găseşte la mai puţin de 2 kilometri de „Cişmeaua Mihai Eminescu”, la apoximativ 4 kilometri de şoseaua Constanţa – Ostrov.  Eusebiu din Cezarea (c. 263–339, numit si Eusebius Pamphili), este primul care atestă faptul că Sfântul Apostol Andrei a fost Apostolul Daciei şi al Sciţiei inferioare.

Imparatul Constant (fiul cel mic a lui Constantin cel Mare) aduce in 350 d.Hr. moastele Sfantului Andrei la Constantinopol si le aşează în Biserica Apostolilor. Acestea se pastreaza  in acest loc pâna in jurul anului 850 d.Hr., când imparatul bizantin Vasile I Macedoneanul cedeaza rugamintilor locuitorilor din Patras si le inapoiaza capul. In anul 1208, în timpul Cruciadei a 4-a, relicvele au ajuns la Amalfi, în apropiere de Napoli, fiind păstrate în domul San Andrea. În 1462 au fost duse la Roma, din cauza pericolului turcesc. În secolul al XV-lea, Papa Pius al II-lea a mutat relicvele sfântului Andrei în catedrala Sfântul Petru de la Roma. În anul 1964 capul sfântului Andrei a fost înapoiat bisericii din Patras.

Citesc „Reconstrucția Dreptei”, a lui Valeriu Stoica si Dragos  Paul Aligică. Am avut o surpriză, lectura e cu mult mai plăcută decît și-ar imagina cineva din titlu sau parcurgînd tabla de materii. E o carte foarte bine structurată, documentată și cu idei argumentate. E probabil o lectură importantă și necesară pentru orice om „de dreapta”. În același timp descopăr pasaje de un umor surprinzător, cum e cel pe care vreau să vi-l împărtășesc azi:

” Înțelegînd că nici revendicarea de la curentul liberal internațional, nici evocarea liberalismului istoric nu pot susține astăzi, din punct de vedere doctrinar, liberalismul românesc, înțelegem și cum acesta a ajuns să fie definit în moduri care transcend logica dezbaterii argumentate și raționalitatea critică. Ajungem deci în punctul în care confuzia se transformă în farsă. Astfel, liberalismul devine o gnoză, o ființare, un fluid mistic cu care unii – liberalii adevărați – sînt dăruiți, iar alții, nu. Suntem astfel proiectați în sfera inefabilului, a zonei unde conceptul, dialogul și analiza fac loc revelației și paranormalului.

Pe de o parte, avem o mistică a partidului, o enitate metafizică ce decide ce este liberal și ce nu în România printr-un proces care, fiind lipsit de criterii publice, este, după toate aparențele, legat de pogorârea duhului liberalismului asupra liderilor sinodali din PNL. Pe de altă parte, există tînărul intelectual liberal care, dispensându-se de cele mai elementare noțiuni de doctrină politică, pătrunde prin simpla concentrare a minții în miezul lucrului liberal în sine, de unde proiectează către mase , prin prezența fizică și forța limbajului nonverbal, esența liberalismului. În sfârșit, publicului îi este arătat un personaj special, numit uneori senior. Acesta are, între altele, capacitatea de a se conecta la o misterioasă entitate colectivă numită spiritul Brătienilor și de a vorbi în numele ei. Date fiind cele de mai sus, este clar că o sută de ani de dezbateri și argumente privind natura și aplicarea ideilor liberale în lume, de la Ricardo la Keynes, de la Mill la Rawls și de la Acton la Friedman, devin irelevanți. Dezbaterea doctrinară privind liberalismul românesc a fost redusă la incantarea cuvântului „liberal” și la aplicarea de etichete, ce este sau nu este liberal fiind promulgat public de personajele autodeclarate liberali adevărați, pe baza unor criterii pe care numai mințile lor le știu. Pe scurt, totul a ajuns să fie o mare pierdere de vreme pentru toată lumea și o deturnare a atenției de la temele cu adevărat relevante”

Pasajul e aproape vizionar în materie de comportament al liderilor politici, nu numai liberali. Insăși social democrația a ajuns o chestiune care ține mai mult de paranormal decît de doctrină! O notă pentru liberalii care vor sări să „demonteze” afirmațiile de mai sus: citiți cartea mai întîi. Citatul e finalul unui capitol plin de argumente, date istorice și referințe la mari gînditori liberali.

Cartea ar trebui să fie o lectură obligatorie în PDL. Ar simplifica mult discuțiile despre doctrină și le-ar pune sub semnul eficienței și raționalului. Voi încerca, pe măsură ce avansez, să fac scurte rezumate ale capitolelor, pentru uzul celor mai presați de timp.

Inainte de discuta istoria partizanatului al ultimului secol, doresc sa va prezint o teorie politica atribuită filozofului francez Jean-Pierre Faye, teoria potcoavei. “Teoria potcoavei”, destul de contestata in zilele noastre este insa edificatoare, cel putin figurativ la unele idei pe care le voi prezenta in acest ultim articol al serialului pe care mi l-am propus. “Teoria potcoavei” sugereaza ca  extrema stângă si extrema dreaptă (comunism/fascism)  desi antagoniste la prima vedere sunt apropiate prin modelele represive pe care le reprezinta. Fascismul si comunismul sunt marginile “potcoavei politice”

Secolului al XIX-lea a fost  marcat de prăbuşirea Spaniolă, Portugheză, Chineză, Sfântului Imperiu Roman şi a Imperiului  Mogul al Indiei, aceste evenimente au deschis calea influenţei crescânde ale Imperiul Britanic, si mai tarziu dupa unificarea lui Bismark ale Imperiuli German si  ale Statelor Unite. Dupa Războaiele napoleoniene, Imperiul Britanic a devenit cea mai mare putere a lumii, controland un sfert din populaţia globului şi o treime din suprafaţa de teren.  Printr-o cristalizare clara a hartii politice britanice si alternarea la guvernare ale partidelor conservatoare si liberale sub influenta monarhiei constitutionale care din nefericire nu intodeauna a permis o legislatie sociala suficient de progresiva. Din nefericire epoca victoriană a ramas in istorie si pentru exploatare copiilor de vârstă frageda în fabrici şi mine. Exploatarea masiva a populatiei de la orase au produs doctrine sociale care la inceputurile au fost de  sorginte democratica promovand reforme sociale, egalitatea de sanse si drepturi, principala doctrina fiind socialismul care in timp s-a transformat in social-democratia europeana.

Extremele miscarii socialiste a dus la formarea comunismului pe la sfarsitul secolului al XIX-lea  si inceputul secolului al XX-lea si aparitia anarhismului care, interesant a avut doua ramurii diferite prima de extrema stanga si a doua de dreapta libertariana, bineinteles ambele negau legislatia statala si promovau proprietatea comuna. Daca comunismul ca doctrina influenta a rezistat pana la sfarsitul anilor ’80 (cu mici exceptii), anarhismul ca doctrina  fezabila a disparut la sfarsitul anilor ’50 ale secolului XX, cu disparitia kibutzului in forma lui initiala, in clipa cand statul Israel si-a impus legislatia la cam o decada dupa infintarea lui.

Epoca napoloniana si destramarea Imperiului Otoman au dat nastere la miscari nationaliste democratice care au sustinut doctrine liberale sau conservatoare, monarhice sau republicane. Intr-un fel asemanator comunismului care  s-a dezvoltat dintr-un socialism democrat, miscarile nationalist-extremiste  de dreapta s-au nascut din nationalismul democrat.  Cristalizare acestor miscari si formarea unor structuri care au preluat conducera unor state europene a avut loc dupa o a doua farmitare statala provocata de rezultatele primului razboi mondial si disolutia Imperiului German si Austro-Ungar. Fascismul Italian si National-Socialismul (nazismul) au devenit de iure antipodul comunismului implementat de sovietele rusesti, de facto asa cum am mentionat in “Teoria potcoavei” ambele doctrine au avut puncte comune si au si colaborat politic. Statul totalitar, represiuna politica, nerespectarea drepturilor omului au fost comune ambelor regimuri, desi au justificat-o diferit. O sinteza a celor doua doctrine poate fi gasita in ceausimul romanesc profund nationalist si hodgismul (dela Hodgea) albanez.

Dupa cel dea la doile razboi mondial apar o serie de sincrezii politice, cred ca cea mai imprtanta este creştin-democraţia. Creştin-democraţia este o doctrină politică care a aparut si a evoluat după cel de-al doilea război mondial, ea este considerată în multe ţări europene drept o formă de neoconservatorism si se intersectează cu conservatorismul în puncte fundamentale ale ideologiei, precum respectul faţă de valorile tradiţionale, credinţa şi familia. În Europa, adversarii lor au fost în mod tradiţional socialiştii fiind moderat conservatoare, în mediului politic din America Latină ele tind să incline spre stânga.

O alta doctrina care se cristalizeaza dupa cel de al doilea razboi mondial conservatorismul liberal care combină politici conservatoare cu multe poziţii liberale pentru rezolvarea unor problemele sociale sau economice. Cele mai multe partide politice de centru-dreapta din Europa sunt sau conservator-liberale sau liberal-conservatoare, politicile lor fiind diferite din punct de vedere practic.

In sfarsit o ultima doctrina care a evoluat din clasicul socialist este Social-democraţia care e revendică principiile socialismului democratic, stabilite de partidul social-democrat german (SPD) la congresul de la Bad-Godesberg (1951) şi preluate apoi de alte partide (laburist – în Marea Britanie, socialiste – în ţările scandinave şi latine). Partidele social-democrate  urmăresc o desprindere de ideile marxiste şi ducerea unei politici de reforme sociale, în cadrul unor partide parlamentare de centru-stânga. Social-democraţia sustine ca interesele economice nu trebuie să impiedice democraţia, aceasta fiind capabilă a stabili cadrul economic şi a fixa limite acţiunii factorilor de piaţă.

Leon cel Treaz a găsit această nestemată în arhiva Neamului:

“Măi fată nebună şi drăgălaşă,

Şi zi e pozitiv că eu te-nşel, că te uit, că-mi eşti dragă numai pe cât te văd cu ochii? Mânca-ţi-aş ochii tăi cei dulci, nebuno, dar te iubesc cu sufletul, dar nu ştiu nici ce să-ncep, nici ce să fac de dragul tău. Dar zi şi tu – ce e de făcut? În vremea asta în care nu-i nimenea aici, în care vegetez ca un adevărat animal, bolnav şi descurajat – cum să vin la tine, pe cine să las în loc?
tu mă sfătuieşti să petrec, să mă folosesc de tinereţe şi alte asemenea mofturi nihiliste pe cari le citeşti în romanuri. Viaţa mea eşti tu, prin urmare nici un gând nu-mi vine măcar să petrec când sunt fără tine. Nimeni nu mă vede nicăiri, duc o viaţă monotonă de pe-o zi pe alta. Singur, fără prieteni şi fără cunoscuţi, şi tu zici să petrec, ca şi când un asemenea lucru se poate comanda în starea sufletească în care sunt.
Tu zici că presimţi nenorociri. Nu mai presimţi, dragul meu suflet, nimic; ceea ce e pozitiv este că suferi de superexcitaţie nervoasă, care va înceta când vom fi împreună şi vom fi împreună. Ce dracu! Odată trebuie să se schimbe în bine mizeria actuală, odată trebuie să ne regăsim pentru toată viaţa ca să nu ne mai despărţim nici odinioară. Iubirea mea pentru tine nu mai e un vis sau o speranţă depărtată; e ceva aievea, e o simţire hotărâtă şi de toate zilele cum e aerul pe care-l respir. Tu ştii fără bine că sunt statornic, chiar încăpăţânat, şi poate dacă n-aş fi aşa, ar fi pe de-o parte mai bine, dar pe de alta nu te-aş iubi cu atâta nestrămutare, precum te iubesc.
E prea adevărat ceea ce-mi scrii, că oamenii sunt mai îngăduitori cu viciile celor bogaţi decât cu patimele adevărate ale omului sărac. Dar aşa e lumea, aşa a fost totdeuna. Cu toate acestea, dacă lumea e nedreaptă, natura nu e tot astfel. O singură clipă din viaţa a doi nenorociţi ca noi, o clipă de uitare de sine şi de beţie plăteşte mai multe decât viaţa întreagă a acestor oameni.
Ţi-am spus, Nicuţă, că urâtă să fii, oricum ai fi, tot dragă ai să-mi rămâi şi nici nu se poate altfel – căci tu eşti cel dintâi amor al meu şi vei fi unicul şi cel din urmă. Dacă aceasta poate fi o mângâiere pentru singurătatea ta, o mângăere e drept că deşartă şi goală, dacă te poate mângâia jurământul meu sfânt că nu iubesc şi nu voi iubi niciodată pe nimeni afară de tine, dacă te poate mângâia mărturisirea că neagră mi-e ziua în care nu te văd, şi pustie viaţa fără de tine, atunci crede-le, căci adevărate sunt şi mângâie-te măcar cât de puţin.
Îţi sărut picioarele tale, copilul meu cel dulce, şi te rog, te rog mult să te linişteşti, să crezi în statornicia şi în iubirea mea şi să speri, dacă poţi spera. Dacă am avea religie, noi doi, am crede că Dumnezeu nu va lăsa nerăsplătit atât amor, dar n-o avem, de aceea numai în noi înşine putem crede şi pe noi înşine ne putem întemeia. Eu zic: crede în mine şi nu vei fi amăgită, afară doar dac-oi muri. Te sărut şi te rog, linişteşte-te, căci starea ta mă doare mai mult decât mizeriile mele proprii. Al tău

Emin”

Alo, LIga? Uite dovada: “Dacă am avea religie, noi doi, am crede că Dumnezeu nu va lăsa nerăsplătit atât amor, dar n-o avem, de aceea numai în noi înşine putem crede şi pe noi înşine ne putem întemeia”. Pe cine vreti voi sa canonizati? Aud? Pe un liber-cugetator? Agnostic? Ateu?

Bineinteles, cand vorbim despre o revolutie, discutia se refera la o revolutie politica, care de fapt este o schimbare semnificativă a structurii sociale, cu participarea mai mult sau mai puţin violenta a unor aliante formate din categorii sociale diferite pentru producerea schimbarii dorite. Majoritatea revolutiilor au fost violente pentru ca intotdeauna refractarii la schimbari au detinut forta armata si au folosit-o impotriva revolutionarilor. De fapt, secolul al XIX-lea este un secol care a “tinut-o” in revolutii pana la sfarsitul primului razboi mondial al secolului XX. Perioadele intre izbucnirile revolutionare au constituit perioade de adaptare si asimilare ale unor idei care promovau aceste schimbari; aceste perioade cuprind intre cativa ani si cateva decenii si sunt perioadele evolutiei ideologice sau doctrinare.

Daca ar fi sa citez pozitia formala a istoriografiei comuniste, istoriografie care poate fi intalnita si astazi in manualele scolare ale tinerilor democrati, care sunt educati de dascalii postdecembristi, vom gasi “adevaruri” de acest fel: “Revoluţia de la 1848 a fost o revoltă naţionalistă a burgheziei europene desfăşurată în anii 1848 – 1849”. A fost in Tarile Romanesti asa ceva? De nici un fel si de nici o culoare. Burghezia romaneasca se afla in stadiul incipient si conducatorii acestei revolutii au fost in majoritateaa lor odrasle de boieri bine educati in multe din capitalele europene. Pana si arhetipul revolutionar adoptat de comunisti, Nicolae Balcescu, a fost fiu de boieri (fiul pitarului Barbu sin Petre şi al „serdăresei” Zinca Petreasca-Bălcescu) dar a avut insa un mare merit pentru comunisti, a murit inainte de a deveni ministru sau prim ministru in primele guverne “burghezo-mosieresti” de dupa Unirea Principatelor. Golestii, Rosettii sau Bratienii numai burghezi nu au fost.

Daca scena revolutionara a fost ocupata la nivel european de intelectuali proveniti din toate mediile sociale, in Romania ea a fost acaparata de fiii aristocratiei urbane sau rurale, boieri mai mici sau mai mari. “Focul” revolutionar a cuprins toata Europa, poate pentru prima data de la Revolutia Protestanta petrecuta cu cateva secole inainte. Ce a unit, propagat si care au fost agentii acestei schimbari? Un singur raspuns: Masoneria. Aceasta institutie, considerata de multi oculta, a fost propagatoarea ideilor si a produs aceasta revolutie exportata, care a inceput in Franta in 1830 si s-a terminat in Polonia si tarile baltice in 1861, bineinteles apogeul a fost 1848.

Din acest punct de vedere, sunt extrem de divergent opiniei marelui Alexis de Tocqueville care scria în “Amintiri” (Recollections) despre aceasta perioada că „societatea a fost fractionata în două categorii: cei care nu au avut nimic, uniti prin invidia comuna şi cei care au avut totul, uniti prin teroare comuna”. Adevarat , revolutiile sunt facute si suportate de mase, conducatorii au fost sau idealisti sau profitori. Ambele tabere, liberalii reformatori şi politicienii radicali au remodelat politica si au participat la formarea guvernele naţionale. Presa populară a reusit sa aduca la cunostinta maselor noile valori şi idei, cum ar fi liberalismul, naţionalismul şi socialismul care au început sa preocupe nu numai intelectualitatea, dar si noile forme sociale, formate din mestesugari si muncitori pauperizati. O scadere a activitatii economice şi seceta grea din anul 1846 au produs foamete ingrozitoare printre ţăranii săraci si i-a impins sa-si caute de lucru in orase. Din fericire pentru Anglia, guvernele secolului al XIX-lea au excelat prin viziunea lor sociala, au adoptat si au promovat o serie de reforme care au protejat Regatul Unit de tulburarile continentale; bineinteles si rivalitatile masoneriei de rit scotian fata de cea franceza au stopat exportul revolutionar francez.

Revolutia din 1848 a avut un merit aparte in formarea nationalismului european. Pana la urma, revolutia care trebuia sa ia o forma sociala a derivat in revolutii nationale, care au trezit spiritul national si pana la urma dupa primul razboi mondial, prin militantismul american, reprezentat de presedintele Woodrow Wilson a impartit Europa intr-o multitudine de state nationale care au luat fiinta prin disolutia fostelor imperii. Asadar, vom vedea in ultima postare din aceasta serie ca drumul spre iad este plin de bune intentii, sau cum se mai spune pe la noi nici o facere de bine nu ramane nepedepsita. Statul national, declansat de politica nationalista de dupa revolutia din 1848, va conduce intr-un fel la dezastre nationale de proportii, incheiate sper cu ultimele evenimente din fosta Iugoslavie.

In perioada descrisa mai sus s-au format trei grupe politice clare: grupa liberala, grupa conservatoare si grupa socialista. Aceste grupe sunt alcatuite din curente derivate, pe care le intalnim si astazi in politica mondiala si despre care vom discuta intr-o ultima postare saptamana viitoare. Prima “ciocnire politica adevarata” in sensul pe care-l concepem astazi a avut loc in Marea Britanie intre conservatorii condusi de Benjamin Disraeli (1804-1881) si liberalii condusi de Ewart Gladstone (1809-1898). Din punctul meu de vedere (neimpartasit de multi, trebuie sa subliniez) , politica noastra moderna incepe acolo, in spiritul civilizatiei anglo-saxone, foarte diferit de spiritul francez care ne-a tutelat pe noi romanii, pana la inceputul primului razboi mondial.

Anul 1848 este un an care pentru mine personal este simbolic prin doua evenimente diametral opuse. Aparitia “Manifestului Comunist” al lui Marx (1 februarie 1848), care a produs multe neajunsuri omenirii si la antipod este anul in care a fost promulgata Constitutia Elvetiana (12 septembrie 1848), care a condus la formarea unei societati exemplare multi-etnice si multi-culturale, care traieste intr-o bunastare exceptionala, ferita de nelinistile si razboaiele Europei secolului al XX-lea.