Decizia PDL de a-și pune membrii să aleagă între funcția publică și afacerile cu statul e mult mai importantă decît pare la prima vedere. Desigur că mulți își vor muta afacerile pe numele mătușilor, bunicilor și nevestelor. Vom avea cele mai multe babe de peste 80 de ani miliardare în lei și cea mai mare densitate de casnice milionare în euro din întreaga Europă. Însă importanța deciziei nu stă în stoparea corupției și a traficului de influență ci în aceea că începe un proces de reformă a culturii politice interne. Deși afacerile vor continua sub diverse deghizări și forme, deși traficul de influență va fi doar superficial jenat de o asemenea prevedere, nu trebuie trecut cu vederea că ele nu se vor mai desfășura cu cinism, în văzul lumii. Cei care au intrat in politică doar pentru afaceri cu statul vor fi obligați să se ferească, să se ascundă. E începutul de care era nevoie.

Nu e exemplu mai bun pentru a înțelege cît de tare începe să-i deranjeze pe unii decizia cu pricina decît rățoiala ridicolă a lui Silviu Prigoană. Am apreciat  loialitatea și combativitatea lui Prigoană în vremurile în care Băsescu era versiunea pierzătoare. Acum însă încep să cred că singurul motiv pentru care Prigoană senior e în politică sînt doar banii. Iar riscul de-al apăra pe Băsescu la televiziunile unde toți îl înjurau n-a fost decît un risc calculat menit să fie, eventual, transformat în profit. Altfel e greu de înțeles cum a putut să facă acum afirmația rizibilă că „Partidul e o entitate abstracta, nu da de mancare familiei mele (…) Eu nu pot renunta la siguranta si securitatea familiei mele si sa accept o functie de membru de partid”

Adică pînă acum, cînd nu era interzis să faci afaceri cu statul, PDL  era o entitate concretă care îi dădea de mîncare? Nu mai vorbesc despre ipocrizia teribilă de-a invoca mîncarea ca problemă principală a familiei Prigoană.

Din partea mea ducă-se învîrtindu-se! Îi și văd pe unii căinînd pierderea fondurilor pe care „oamenii de afaceri” le-ar fi pus la bătaie în campanie. Cei care vor deplînge situația mă vor acuza de naivitate deși ei sînt cei care nu înțeleg pe ce lume trăiesc . Pentru că electoratul cu înclinații de dreapta nu poate fi cumpărat cu mită electorală. Partidele se bat cu făină, ulei și pensii pe un sfert din populația cu drept de vot, una cu mentalitate de stînga, de milogi și asistați. Cam la atît estimez procentul celor  care merg la vot doar pentru șpagă, sub o formă sau alta. Un partid de dreapta autentic trebuie să recupereze dezamăgiții și apaticii care din 1996 s-au jurat să nu mai meargă la vot. Ar trebui să recupereze pe simpatizanții liberalismului autentic care sint de-a dreptul scirbiti și de incoerența patologică a lui Antonescu, și de viteza cu care PDL se transforma in PSD. Pentru a-i scoate la vot pe acești mari absenți nu e nevoie de banii „oamenilor de afaceri” și nici de recompensarea acestora  prin afaceri cu statul. E nevoie de reformă, consecvență în principii, comunicare și transparență în comunicare. E nevoie de un partid credibil.

De aceea, citîndu-l pe Alexandru Herman spun și eu: să plece toți, cu Prigoană în frunte!

Colegiul Director al PDL a decis amînarea alegerilor pentru conducerea partidului pînă în primăvara lui 2011. Alegerile din fililale se vor desfăşura după calendarul stabilit (în vara asta, dacă nu mă înşel). Deasemenea, potrivit Hotnews, citez: „Subiectul care viza renunţarea la afacerile cu statul a stîrnit discuţii aprinse în spatele uşilor închise, mai mulţi lideri din teritoriu ar fi fost împotriva unei astfel de decizii, susţin surse din interiorul PDL.”

Cu alte cuvinte:

• în filiale va cîştiga cine trebuie. În condiţiile în care alegerile locale din partid ar fi avut loc cu puţin timp înainte de cele de la nivel central, nesiguranţa liderilor de partid şi de stat de la centru s-ar fi transmis şi în filiale şi ar fi echilibrat raportul de forţe. Cum liderii centrali sînt siguri pe ei, ştiu că timp de un an sînt de neclintit şi au acces la distribuţia resurselor, alegerile din filiale vor fi doar o formalitate şi reprezentanţii în teritoriu ai aripii conservatoare vor cîştiga fără probleme, urmînd ca vreme de un an să-şi întărească poziţiile, pentru ca în primăvara lui 2011 să aibă control total al filialelor şi implicit al delegaţilor care vor fi trimişi la Congres.
• aripa BCS (biznis cu statul) va continua să deţină puterea de partid şi de stat. Cele două se susţin reciproc. Accesul la distribuirea resurselor (mai ales pe timp de criză, cînd sînt limitate şi cererea e mare) îţi permite să-ţi menţii şi să-ţi întăreşti puterea în partid iar puterea în partid îţi permite să-ţi păstrezi poziţia în structurile statului.
• orice reformă este blocată (căci, orice s-ar spune, măsurile de reducere a cheltuielilor nu reformează nimic, doar încearcă să evite intrarea în incapacitate de plată). Fie vorba între noi, criza era un excelent pretext pentru demararea reformelor structurilor statului şi pentru eliminarea, pe cît posibil, a clientelei administrative şi economice, însă PDL pare să aleagă cea mai proastă soluţie: austeritate fără reformă. Austeritate pentru populaţie, nu şi pentru clientelă, să fie bine înţeles. Eu chiar nu văd cum actualii lideri ai PDL şi-ar elimina propria clientelă adminstrativă şi economică, instrumentul prin care îşi păstrează puterea şi prin care drenează bugetul.

Însă orice şut în cur înseamnă un pas înainte. Adică un nou partid.

Eveniment organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoriei Exilului Românesc

Detalii, pe www.crimelecomunismului.ro

Începînd de astăzi, de la 17.30, pentru mine Blogary s-a transformat dintr-un hobby într-un job full time (neplătit – să nu existe confuzii 🙂 ). Astfel, dictatura constituţională îşi începe exerciţiul (eu sînt dictatorul, Florin e Constituţia iar nedormitul cred că e sindicalist – şi chiar dacă nu e, pare genul).

Cu această ocazie reamintesc regulile Blogary:

1. ediţii – Madame Blogary are zilnic 3 ediţii: la ora 06.00, la 15.00 şi la 20.00. În situaţii excepţionale, vom avea breaking news-uri. Cînd zic excepţionale, I mean it. Dacă avem trei ediţii, asta nu înseamnă că e obligatoriu să avem texte la fiecare ediţie. Dacă avem ceva care merită publicat, publicăm. Dacă nu, nu. Însă, în general e bine să verificaţi la orele amintite dacă au intrat articole noi (vor fi maxim două articole de ediţie iar uneori, în situaţii speciale, trei articole)
2. comentarii – funcţionează în continuare regula moderării la primul comentariu. Fiecărui comentator nou i se moderează primul comentariu, apoi celelalte sînt lăsate la liber (dacă la un moment dat o ia razna pe arătură e banat). Pînă la ora asta avem în jur de 30 de IP-uri, adrese de mail sau nick-uri banate. Nu vrem ca Blogary să se transforme într-o cloacă. Ştiu, există riscul (de fapt nu e risc, e certitudine) acuzaţiilor de cenzură pe criterii politice. Explicaţia cenzurării cu precădere a comentariilor anti-Băsescu şi anti-PDL este simplă. În general Madame Blogary fiind un blog perceput ca apropiat de Cotroceni şi PDL,  reuşeşte să atragă tot felul de isterici (îi ştiţi – în genul celor de pe blogurile Cotidianul, în trecut, şi de pe VoxPublica, mai nou) ale căror comentarii se reduc la un şir monoton de înjurături. Nu sîntem obligaţi să-i lăsăm pe postaci să-şi facă norma la comentarii şi nici pe frustraţi  să se rezolve fără medicaţie. Şi nu vrem să ne gonim cititorii transformînd Blogary într-o cloacă a net-ului, aşa cum s-a întîmplat cu multe platforme online. Nu în ultimul rînd, aş vrea să le reamintesc perechilor de comentatori care ajung la ping-pong-uri interminabile că nu sînt singurii cititori şi comentatori ai Blogary şi că nu e fair să abuzeze de spaţiul acordat comentariilor.

UPDATE. A, şi nu uitaţi de Bestiar, aşa cum tocmai am făcut eu 🙂

Un schimb de comentarii recente m-a pus în fața acestei evidențe: în democrație libertatea de a alege fără libertatea de a oferi nu înseamnă nimic. La fel cum monopolul distruge capitalismul fără să ia consumatorilor posibilitatea alegerii (în fond cîți dintre noi știu că în spatele miilor de mărci dintr-un supermarket stau doar cîteva firme?), alterarea competiției politice distruge democrația. Trăim într-o minciună, societatea românească nu e democratică.

Participarea la decizie e necesară dar nu e suficientă pentru existența democrației deși trăim cu această iluzie încă din anii 90: dacă poporul votează, e libertate! Lipsește însă din definiția democrației partea care dă sens alegerii:  libera competiție a liderilor politici. În 1990 au fost alegeri libere dar nu era democrație. Competitorii politici au fost reduși cu brutalitate la tăcere, imaginea lor a fost terfelită deliberat de propaganda FSN-ului lui Iliescu. Comuniștii reciclați au înțeles repede că atîta vreme cît pot controla accesul la scena publică și la media se pot regrupa liniștiți în spatele acestei iluzii: votul liber.Poporul alege liber, dar alege din ce vrem noi.

Pentru a înțelege mai bine perversitatea acestei iluzii recurg la o analogie economică.

Esența capitalismului nu sînt consumatorii care pot alege liber ci piața liberă, firmele care pot concura în condiții egale. Consumatorii aleg liber si in economia socialistă planificată, nu? (că nu prea au ce alege e altă discuție.) Așadar, într-o piața liberă, produsele noi, inovațiile, sînt gîndite și produse de firme care concurează liber în piață. Produsele noi au succes sau nu, sint cumparate sau nu.  Firmele sînt așadar motorul progresului, împinse de libera competiție. Consumatorul ia doar decizia alegerii și nici o decizie în construcția produsului. Consumatorul consumă, nu e sursă de progres.
Revenind la democratie, ea e posibilitatea de a alege între seturi de valori, obiective și principii cu care liderii politici concurează liber pe piața politică. Iar piața politică modernă e sinonimă cu mass-media pentru că televiziunea și presa scrisă sînt arena de confruntare și galantarul în care mușterii își prezintă marfa. Afectează libertatea pieței politice și democrația dispare! Rezultă de aici cîteva consecințe importante pentru momentul actual:

1. A-ți închipui  că  seturile de valori și principii care stau la baza unei mișcări politice se pot construi “de jos in sus”, plecind de la “popor” e o iluzie. Din asta nu rezultă progres ci mediocritate. Sursa progresului sînt liderii politici (sau liderii în general), nu masele.

2. În politică, libertatea de a alege fără libertatea de a oferi nu înseamnă nimic. Progresul e posibil cînd liderii concurează liber pe piața politică.

3. Piața politică românească e grav dezechilibrată de monopolul oamenilor cu bani.  Nu poți intra în politica dacă nu ești de-al lor, încuscrit cu ei sau foarte bogat. De asta democrația nu funcționează cum trebuie deși avem deplina libertate de a alege. De asta a picat ANI în Parlament cu votul tuturor. De asta avem un referendum ignorat olimpian. Piața politică nu e liberă.

4. Mogulii nu sînt decît o parte a ecuației. Ei controlează doar accesul la mass-media, ce vedem. Alții controlează chiar partidele și funcțiile din partide. Și nu vorbim de stînga sau dreapta, singura lor ideologie, transpartinică, sînt banii. Felul în care sînt tratați noii veniți în PDL spune tot despre șansele reale de a obține putere într-un partid românesc: n-ai bani, stai deoparte.

Ca o concluzie generală: România de azi e un surogat de democrație, o minciună. Există un singur partid, mare și lat: Partidul Oamenilor cu Bani. Reforma nu se poate face decît prin reformarea regulilor pieței politice, prin recîștigarea libertății de a oferi. Asta înseamnă în primul rînd reformă internă în PDL, cel mai important partid al momentului, aflat la putere. Pentru că dacă PDL nu se reformează, de ce s-ar reforma PNL?  Iar dacă reforma internă eșuează, singura șansă e un nou partid. Miza nu sînt alegerile din 2012 ci democratizarea reală a României. Cum bine spunea un comentator: „Waiting gives Devil time”

PS: E de recitit și acest articol de anul trecut al lui Cosmin Alexandru: Despre o nouă mișcare politică

Comentariul lui Alexandru Herman:

Eu vreau un pic sa vorbesc despre viitor.

Mi-e clar ca PD-Lul va pierde alegerile din 2012. Nu va deveni un nou PNTCD insa chiar nu va mai gasi o coalitie capabila sa-i asigure 50% din voturi. Ne asteapta o perioada stangista si, din pacate, democrat-liberalii au pus pietra la temelie prin lipsa de coaie. La fel de nefericit e faptul ca in acest moment un PSD iliescian pare a deveni contender principal la tronul Romaniei.

Liberalii au o problema mare. E aceeasi dilema intre ciolan si ideologie pe care au avut-o democrat-liberalii in 2008. Atunci norocul a facut ca Romania sa-l aiba ca sef pe Basescu, care sa ii forteze pe social-democrati sa accepte un prim-ministru PDL. In 2012 nu va mai fi la fel, Basescu va fi fortat sa accepte pretentiile pesediste. Unde e atunci PNL-ul in aceasta combinatie? Pai liberalii s-au exclus singuri si in 2008, si in 2009. Iar daca vor accepta o alianta guvernamentala cu PSDul, vor fi partasi la tot felul de cote diferentiate, ajutoare sociale, pomeni resurectate… exact lucrurile de care se feresc, in general, ca de draci liberalii. Adevaratii liberali.

Nea Crin nu e un adevarat liberal, insa, cel putin ca orientare. Dupa ultimele discursuri, as putea sa-l acuz chiar ca e cartita PSD in partid. Nu e posibil ca ura fata de Basescu (ura care ar trebui totusi dozata in timp… mai sunt 5 ani pana la urmatoarele alegeri prezidentiale) sa-ti intunece mintile si sa nu vezi ca acuzand guvernul ca taie salariile bugetarilor, faci jocul socialistilor. Iar liberalii nu au libertatea ideologica a lui Ponta pentru a putea promite tot felul de masuri misto, de la Marx citire; oricum ai da-o, in 2012 vor avea mari probleme: ca parte a coalitiei, vor trebui sa accepte cota diferentiata; ca parte a opozitiei, vor trebui sa le intinda mana democrat-liberalilor. Either way, nu au alternative.

Nea Fumurescu ne sugereaza necesitatea unui partid. Eu spun ca epoca partidelor ca vehicul al asteptarilor romanilor s-a dus de mult. Nimeni nu mai crede. Singura modalitate ar fi o formatiune crescuta natural, din niste oameni normali intr-un oras normal, un proces organic ce isi alatura din ce in ce mai multi oameni pentru a exploda, la un moment dat, pe piata nationala. Exista sanse in Romania pentru o chestie ca asta? Raspunsul meu e clar: nu. Noi avem o dreapta falsa, o stanga falsa si un nationalism fals. Poate ca nu ne place, insa Jobbik-ul maghiar macar e un partid viu, traieste prin atitudini, gesturi si actiuni. Poate va disparea la un moment dat insa acum e necesar pentru o parte a maghiarilor. Si noi probabil ca simtim nevoia unei formatiuni care sa ne indeplineasca aspiratiile, dar, in acelasi timp, niciunul dintre noi nu pleaca de la bottom pentru a-l incepe. Intotdeauna trebuie sa munceasca altcineva in locul lui.

Uite ca eu m-am saturat. Si anunt oficial ca voi organiza saptamana asta, in my home region, prima intalnire cu tineri. Nu incep cu proclamatii tampite, cu programe stupide, cu siteuri pe internet. Pur si simplu vreau sa vorbesc cu cei care impartasesc aceasta nevoie: sa vad ce vor si daca sunt capabili sa contribuie la un astfel de proiect. Daca dupa trei luni nu voi vedea nimic constructiv, voi renunta… insa voi dovedi faptul ca sunt un nevolnic si ca pot sa fiu inlocuit la orice ora din zi cu un muncitor necalificat din Suedia.

Mi-as dori ca ceilalti sa-mi impartaseasca respectul fata de libertarianism si conservatorism. De asemenea, ar fi frumos ca inainte de a desena planuri fantastice de reformare a Romaniei, sa putem lupta cu succes pentru un singur vis. La nivel local, acolo unde mai putem sa ne tragem alesii de maneca.

…ca partidul, prezentat si crescut in simpatiile opiniei publice drept Harap Alb, e in fapt murdar pana in albul ochilor e limpede. A recunoscut-o implicit si explicit insusi Traian Basescu. Ba, cu o jumatate de gura, a prins-o din zbor si Elena Udrea, incercand s-o rastalamceasca in asa fel incat sa mai cada, inca o data, in picioare. Degetul pe rana evidenta, insa, l-a pus Monica Macovei: “Dacă nu se va întâmpla nimic şi nu vor lua măsuri, PDL îşi va pierde credibilitatea. Îşi va pierde credibilitatea pentru că PDL a fost singurul partid care a promovat integritatea morală pe agenda sa politică. Pe mine nu mă încălzeşte cu nimic faptul că şi alţii au făcut la fel, că PSD a făcut la fel. PDL nu trebuia să facă la fel pentru că am avut cu toţii alte aşteptări de la PDL.”

PDL e, asadar, precum copilul care vine acasa murdar din cap pana-n picioare, in bancul acela total lipsit de corectitudine politica. Parintii se uita la copil, se uita unul la altul, si se intreaba: “Ce facem? Il spalam sau facem altul?” Ce e mai rentabil? La aceasta ora, in cazul PDL, varianta spalatului mi se pare nu doar prea solicitanta, ci aproape imposibila. ”Daca nu se va intampla nimic si nu se vor lua masuri“, zice Monica Macovei. Too little, too late, cum ar zice americanul. Prea putin si prea tarziu.

Masurile astea trebuiau luate, hat, inca din 2005, cand Vasile Blaga, ministru fiind, si-a numit-o pe doamna Violette, de profesie inginer, la conducerea Directiei Juridice si Control din Ministerul Educatiei si Cercetarii. Am scris si atunci  pe tema asta, pana am facut crampa scriitorului – degeaba. Doamna Violette, delicata, a ramas neclintita pe post. Masurile astea trebuiau luate cand Elena Udrea a cunoscut o ascensiune fulminanta in interiorul PDL,  din motive ramase obscure marelui public. Cum sa mearga astazi Basescu la Blaga sa-i bata obrazul pentru contractele de paza si securitate primite de ginerele sau, stomatologul de 26 de ani, acum doar cateva luni? Blaga va pleca sfios privirea si va intreba, cu umor ardelenesc: “Si EBA ce mai face? Tot in Parlamentul European?” Iar exemplele ar putea continua mult si bine. Increngatura e prea mare si, tare mi-e teama, e prea tarziu pentru a se mai putea face ceva, dincolo de declaratii sforaitoare. Cu care pumn sa bata Emil Boc in masa lui Videanu sau Negoita, condamnand nepotismul? Cu cel al nepoatei, cu cel al soferului – ambii consilieri personali ai primului ministru? Sau poate cu cel al lui Baba? Va spun: too little, too late.

Mai bine facem altul. Exista, dupa cum spuneam zilele trecute, un culoar de oportunitate deschis tocmai de aceasta criza. Lumea s-a saturat de intreaga clasa politica si vrea altceva. Exista un orizont urias de asteptare care poate si va fi exploatat. Natura are oroare de vid. Cineva, cumva, va ocupa acest coridor – iar acel cineva nu va fi nici Oprea si nici UNPR. Dincolo de criza, in urmatorii cativa ani pe acest coridor se va da marea batalie – nu in PDL, nu in PSD, PNL sau UDMR.

Dupa cum observa si Cristian Teodorescu, e nevoie de un altfel de partid NU pentru a castiga alegerile, NU pentru a forma guvernul. Asta o poate face oricine – si PSD si PDL si PNL si UDMR. E nevoie de un partid care sa ofere o gura de aer proaspat unui electorat pe cale de a se sufica de indignare. Un partid care sa reprezinte un semn de normalitate. E nevoie de un partid care sa restaureze increderea romanilor in politica. Asta, va asigur, e infinit mai important decat formarea guvernului.

Text preluat de pe VoxPublica

…sunt o fire înţelegătoare. Înţeleg, bunăoară, că există în politică o scamatorie a retoricii: scoţi pe gură un porumbel pentru a abate atenţia de la faptul că, să zicem, stai aşezat pe un arici. Există şi aici cele trei faze ale oricărei scamatorii: ‘the pledge’, ‘the turn’, ‘the prestige’. Înţeleg, bunăoară, că poţi, ca partid de opoziţie, depune moţiuni de cenzură şi cere alegeri anticipate, când în realitate ştii foarte bine ce ar presupune asta: câteva luni de instabilitate care ar alunga nu doar investitorii (câţi vor mai fi fiind ei) ci şi împrumuturile de care România are nevoie doar pentru a se menţine pe linia de plutire. Ştii că asta ar reprezenta o victorie a la Pirus, lăsându-te la guvernarea unei ţări intrată în faliment, dar faci, totuşi, aceste scamatorii retorice pentru a-ţi intări imaginea publică. Pot înţelege.

Ceea ce nu pot înţelege, însă, în ruptul capului, e momentul în care începi să-ţi iei scamatoria în serios; momentul în care chiar începi să crezi că-ţi zboară porumbei din gură şi că, de fapt, nici nu stai pe vreun arici. Momentul Vosganian, altfel spus, în trei paşi – the pledge, the turn, the prestige:

“În săptămânile care vor urma riscăm ca această stare de nelinişte socială să ducă la dezordine socială şi la blocarea instituţiillor statului. De aceea, este nevoie în acest an de o cotitură politică majoră cu primul pas schimbarea guvernului Boc, crearea unei alte majorităţi parlamentare şi al treilea să fie suspendarea preşedintelui“, a mai spus senatorul liberal.

Imaginaţi-vă cam ce ar însemna o tentativă de suspendare într-o asemenea perioadă. Imaginaţi-vă coşmarul. Asta deja nu mai e scamatorie. Asta e sinucidere. Înteleg că poţi să-l urăşti pe Băsescu. Înţeleg că poţi să dispreţuieşti preşedintele şi să înjuri preşedintele. Nu înţeleg, însă, că poţi să-ţi urăşti sau dispreţuieşti, ca politician, ţara; că eşti dispus s-o sacrifici, cu bună ştiinţă. Ca persoană particulară o poţi face, in extremis, până şi pe asta. Ca politician, niciodată.

Text preluat de pe VoxPublica

Citesc pe hotnews.ro că patronatele noastre nu mai sprijină reducerea de salarii și de pensii, de frica „dezordinii sociale”.  Așadar am ajuns, pe lîngă șefi de sindicate care sînt mari patroni și proprietari, să avem patronate care tremură de grija bunăstării bugetarilor. Sindicaliști capitaliști și patronate socialiste.

Ce propun patronatele în schimb? Același șir de măsuri frumoase pe hîrtie și total inutile în momentul actual: stopare evaziunii, demararea imediată a marilor lucrări publice, plata datoriilor pe care le are statul la firmele private. Economiile să se facă prin reducerea achizițiilor publice.  Să le luăm pe rînd:

În primul rînd premiza pe care mai marii patronilor se fac că o uită e următoarea: nu sînt bani. De aia e nevoie de FMI pentru că nu sînt bani. Cînd nu ai bani te împrumuți sau economisești. Sau și una și alta. Șefii patronatelor par să fi găsit alte soluții:

1. Stoparea evaziunii. Cum anume se gîndesc patronatele că s-ar putea stopa evaziunea pînă în toamnă? Banii ne trebuie acum, anul ăsta. (că veni vorba, evazioniștii principali sînt și ei mari patroni…)

2. Demararea marilor lucrări publice. Cu ce bani?

3. Plata datoriilor pe care statul le are la firmele private. Din nou, dacă noi plătim pensii și salarii din bani împrumutați, de unde alți bani?

4. Economia să se facă prin diminuarea achizițiilor publice. Păi achizițiile astea publice nu de la firmele private se făceau? Dacă piața merge prost și tăiem și achizițiile, pe cît pariu că numărul de falimente va crește? (Faptul că achizițiile pot fi fanteziste sau ilegale e altă discuție. Aici vorbim de fluxul banilor)

Singura soluție pentru redresare stă în a obține bani – fie din credite fie din economii –  și a recîștiga încrederea investitorilor și partenerilor externi. Vara asta, nu la anu’. Iar patronatele ne propun o mare vrăjeală, o listă de măsuri vagi ca să nu se spună că tac. Mai mult, punînd în pericol acordul cu FMI patronatele își dau foc la valiză într-un mod cu totul inexplicabil. Și ne dau și nouă foc, en passant. Vor urma măriri de taxe, scăderea consumului și noi falimente în condiția în care sectorul bugetar va fi la fel de obez și ineficient. Greu de crezut că ăsta e visul proprietarului de afacere român. Poate că e momentul să ne întrebăm, cine sînt de fapt patronatele? Cine sînt acești marxiști deghizați în oameni de afaceri?

Federația jurnaliștilor MediaSind  cere „Crearea de noi locuri de munca în paralel cu mentinerea masurilor de protectie sociala pentru categoriile defavorizate”. Adică la televizor criticăm cheltuielile bugetarilor iar la Guvern cerem să le mărească. Pe Blogary avem comentatori „duri de dreapta” care se indignează la micșorarea indemnizațiilor și alocațiilor pentru mame, în condițiile în care nici Franța nu-și permite să plătească 2 ani de stat acasă cu 85%. Patronatele noastre nu vor reducerea pensiilor în CES. Voiculescu, unul dintre bogătanii țării, cere la televizor protecție socială. Liderii noștri de sindicat sînt mari oameni de afaceri. Acum apare evidentă confuzia teribilă între dreapta și stînga politică precum și ipocrizia majorității clasei politice și a liderilor de opinie.  Adrian Stanciu rezuma strălucit această situație într-un comentariu:

Dreapta noastră e de nedeosebit de stânga. Și în politică și în opțiunile electoratului. Cei câțiva rătăciți de pe aici nu facem decât să predicăm la o mână de convertiți. Ce e haios e că dreapta înseamnă de cele mai multe ori bogați care vor să se ia de la săraci și să li se dea lor, în timp ce stânga înseamnă săraci care vor să se ia de la bogați și să li se dea lor. În general, însă, toată lumea e de acord cu ceva: că trebuie să se ia de la alții și să li se dea lor. Până nu vom scăpa de meteahna asta nu vom avea nici dreapta nici stânga, de fapt. De asta spune lumea că a apus vremea ideologiilor. Că am trecut în masă la ideologia trăitului în genunchi și cu mâna întinsă.

Ei bine, cînd pomana s-a terminat trebuie să alegi: Fie furi, fie te duci la muncă. Adică alegi să fii de stînga sau de dreapta. Pentru că protecția socială predicată de „stîngiștii” lui Ponta e în cea mai mare parte furt. Iar furăciunile lui Patriciu, banii murdari ai lui Voiculescu sau TVA-urile furate de Vântu sînt fapte de stînga, nu discursuri de dreapta. Toată lumea vorbește de cei nevoiași și despre solidaritate. Cred că e vremea să spulberăm acest mit stîngist.

Stînga e minciuna care a îmbracat fraudulos uniforma solidarității și continuă să insinueze parșiv în mintea boborului îndopat cu plasme și credite că dreapta e moșierul care te ține în jug în fum de ardei iuți. Solidaritatea nu e de stînga și nu a fost niciodată de stînga. Lenin și mai apoi Stalin  nu la solidaritate se gîndeau cînd și-au exterminat propriile elite. Comunismul și stînga sînt de fapt o parodie diabolică a creștinismului, cu Secretarul general în rolul lui Iisus, Marx în rolul lui Dumnezeu și Partidul pe post de Duh Sfînt. Solidaritatea creștină și mila pentru cel nevoiaș au fost preluate și pervertite, ridicate la nivel de ideologie care să atragă suficientă prostime pentru a da forță unor obsedați de putere. Însăși nomenclatura din care provin Năstase și cu Iliescu e dovada vie a faptului că comuniștii nu de solidaritate erau interesați: aveau propriile magazine, case de lux, hoteluri cu circuit închis  și localuri de figuri. Comunismul a mers pentru că atunci cînd a început chiar se murea de foame.Și s-a sfîrșit cînd foamea a devenit din nou cronică. Însă acum, cînd vezi pe Ponta care predică revoluția PSD-iștilor burtoși cărați pe la mitinguri, pe Iliescu care vorbește de cei năpăstuiți aplaudacilor obișnuiți să trăiască fără muncă, pe Voiculescu perorînd pe plasmele cu diagonală mare din familiile de „săraci”,  pe Elan Schwartzenberg, mare afacerist, cot la cot cu sindicaliștii din piață, pe Rogospierre instigînd la revoltă de stradă, ipocrizia sinistră a discursului de stînga e greu de mascat.

Uităm însă că motivul pentru care ne agităm atît nu e poporul revoltat ci mass-media. Pensionarii strîng din dinți, înjură nedreptatea dar înțeleg. În schimb, mulți din jurnaliștii din Trusturi care și-au lat case de figuri și mașini de fițe pe credite pe care acum nu le pot returna, cer solidaritate. Să fim solidari cu ei care-și pupă-n cur patronii ca să nu-și piardă ei mașinile decapotabile sau casele pe care nu și le permit. Ei sînt apostolii ideologii trăitului în genunchi și cu mîna întinsă. Mă uit acum la panarama din Piața Victoriei unde două-trei zeci de mii de pesediști și sindicaliști cărați cu autobuzele fac Rivoluție. Mai mulți bloggeri au transmis în direct că e vorba în primul rînd de membri de partid PSD cărați acolo pe diverse promisiuni. Însă toți jurnaliștii cerșetori care se tem ca de moarte să-și piardă un stil de viață nemeritat vor să ne demonstreze că poporul e revoltat și la capătul răbdării ca să facă plăcere șefului de bandă.

Pentru că nu de tonomate e vorba. Un mercenar e plătit pe bune. Ei nu sînt decît niște cerșetori, conduși de cîțiva hoți bogați.