Post Category → Comentariu

Soluţii pentru vindecarea României

Ca să parafrazez începutul din IOUSA, România trece printr-o criză morală, economică şi politică cruntă. Râdem, glumim, ne dăm pe net şi aşteptăm să vedem când vine şi rândul nostru să ieşim în stradă. În timpul liber, ne gândim ce am fi făcut noi şi ce încă mai putem face, dacă am fi în locul celor de acum.

Lista mea:

Aş fi atent la ce cheltui. Unde se duc banii? Pe ace de cravată de 8 milioane? Pe cămăşi de 3 milioane? Pe autostrăzi făcute la 300% kilometrul? Toate astea trebuie să înceteze la un moment dat. Şi acum ar cam fi momentul, deşi tare mi-aş surâde să îi văd în puşcărie pe semnatarii, de ambele părţi, contractelor de achiziţii păbugoase şi bunurile lor confiscate. Ar fi o alinare sufleteasca pentru mulţi.

Aş încerca să ţin banii în ţară. Da, asta înseamna producţie locală făcută profesionist şi industrial.
Agricultura trebuie să renască de sub lama tractorului, nu de sub potcoava calului. Satele trebuie regăndite. Nu se poate face agricultura cu 5 metri de grâu, 5 de porumb şi 2 de soia. Şi fără nici o urmă de îngrăşăminte. Am văzut porumbul plantat în Austria şi Ungaria, fir lânga fir, cum plantăm noi grâul. Normal că au producţie bună şi îl vând ieftin, doar îl lucrează mecanic.
Industria şi Antreprenoriatul. Ştiţi ce înseamnă sa vrei să deschizi o firmă. E un calvar de taxe şi ploconeli pe la toate ghişeele din lume. Ca să ce? Ca să fii tratat ca un hoţ şi la final să fii impozitat ca şi cum ar fi vina ta că ai făcut profit? E jenant să nu poţi obţine toate actele necesare funcţionării în legalitate a unei fabrici. Jenant!

Aş impozita luxul şi proprietăţile. Am explicat aici pe larg ce gândesc, reiau pe scurt: luxul de a trăi la oraş, de a trăi în centru, de a avea maşină puternică şi scumpă, de a avea mai multe proprietăţi, toate ar trebui să se plătească. Acum nu se plătesc, acum impozitele sunt simbolice.

Aş controla veniturile. E relativ stupid să ai bunuri de câteva sute de mii de euro şi să nu poţi justifica în nici un fel banii folosiţi la achiziţionarea lor. Şi e prostie să nu vezi o oportunitate de aur aici. Da, dincolo de ăia care nu se pot justifica, există o categorie de oameni care o pot face şi sunt dispuşi să plătească mai mult pentru a se plimba cu Bentleyul prin oraş.

Aş face drumuri. Mâna de lucru în România e încă ieftină. Sunt companii dornice să deschidă fabrici aici din cauza asta, dar nu o fac, pentru că nu au cum să transporte bunurile dintr-un loc în altul. E inadmisibil ca în 20 de ani să nu vedem potenţialul unei autostrăzi de la Constanţa la Arad/Oradea. Serios.

Aş reduce ajutorul social. Nu, nu pensiile, ajutoarele date persoanelor în putere. Ajutoarele la căldură nu fac decât să propage ideea că statul ne dă şi că noi stăm bine aici, în apartamentul nostru de 3 camere din centru, deşi suntem muncitori cu ziua. Sănătatea gratuită? Spitalele nu au de nici unele (am fost acum două săptamâni într-unul, e jale) pentru că trebuie să trateze inclusiv pacienţii care nu au plătit în viaţa lor taxe. Îmi pare rău, cum nu poţi comenta de gropi dacă nu plăteşti impozite, la fel, nici nu poi beneficia de îngrijiri medicale decât dacă eşti asigurat. Pur şi simplu. 75% subvenţie de la stat pentru izolarea termica a blocurilor şi proprietarii nu au aflat nici până acum că un bun trebuie întreţinut, nu doar folosit? Nu poţi plăti întreţinerea? Periferia te aşteaptă.

Aş micşora birocraţia în zona muncii. În paralel, aş reinstaura controlul locului de muncă. Sunt prea mulţi cetăţeni care nu au nici un venit, dar au bani să plătească întreţinerea şi locurile de parcare. Ei de unde au bani? Nu poţi fi toţi prostituate, o mare parte din ei lucrează fără forme legale. Şi o fac pentru că patronul are de ales între a plăti o cârcă de impozite şi a risca o amenăa de 500-10.000 lei. Şi alege varianta care îi dă mai puţine bătăi de cap.
Mihai Giurgea vorbea de egalitatea patronului cu angajatul, pentru că momentan angajatul nu poate fi concediat sau sancţionat dacă face o boacănă. Şi asta se vede în campul muncii.

Soluţii morale nu am. Dacă am face măcar jumătate din cele de mai sus, societatea noastra se va schimba în bine.

Intre saracie si dezastru

Scăderea consumului.

Cei care acuză autorităţile că prin scăderea veniturilor bugetarilor şi pensionarilor provoacă o scădere a consumului care va lovi întreaga economie şi implicit sistemul privat, uită cîteva lucruri:

  • prin creşterea fiscalităţii li se cere companiilor să finanţeze nu numai propriile vînzări (adică finanţarea consumului bugetarilor şi pensionarilor) ci şi deficitul bugetar şi importurile. Căci trebuie să spunem că o bună parte din veniturile bugetarilor şi pensionarilor se duce către consumul din import (de la pepeni din Turcia şi medicamente pentru pensionari pînă la gipane nemţeşti pentru unii dintre bugetarii din administraţie). Cît despre deficitul bugetar, e de reamintit că o mare parte din împrumuturile angajate în perioada 2007-2009 au fost folosite pentru finanţarea creşterii salariilor, pensiilor şi ajutoarelor sociale, pentru finanţarea sporurilor şi primelor care s-au dat într-o veselie în acea perioadă, mai ales în toamna lui 2008 şi, nu în ultimul rînd, pentru finanţarea creşterii personalului bugetar.
  • multe dintre companiile private nu-şi pot permite finanţarea cerută de sindicate, de PSD şi de PNL. Aceste companii, aflate deja pe marginea prăpastiei, vor falimenta. Asta va duce la creşterea şomajului în sistemul privat, ducînd implicit nu numai la scăderea consumului ci şi la scăderea producţiei. În consecinţă, scad veniturile la buget (vor fi mai puţini contribuabili companii şi salariaţi) şi creşte deficitul comercial (fiindcă şi aici se uită un lucru: marea problemă a României nu e lipsa unei pieţe interne ci lipsa unei producţii interne care să concureze importurile din punct de vedere calitativ, ca nivel de preţ şi diversitate de servicii şi produse).
  • creşterea TVA-ului de la 19% la 25% (cu 31%) va duce la creşterea preţurilor, a inflaţiei şi, implicit, a scăderii puterii de cumpărare nu numai a bugetarilor şi pensionarilor ci a tuturor românilor. Asta se traduce printr-o scădere drastică a consumului, cu precizarea că pentru acest consum, aşa scăzut cum e, se vor bate produsele şi serviciile din import cu produse şi servicii româneşti, însă mai puţine şi mai scumpe. Şi aşa, din cauza productivităţii slabe şi fiscalităţii ridicate, produsele româneşti sînt dezavantajate faţă de cele de import. Asta în condiţiile în care industria, agricultura şi serviciile de la noi sînt incapabile să acopere, ca diversitate, cererea de pe piaţa internă, mai ales la capitolul produse finite. Economia românească e ca un luptător olog, şchiop şi chior căruia, chiar în focul bătăliei, prin creşterea fiscalităţii, îi mai scoatem un ochi şi îi mai tăiem un picior. Şi după aia ne mirăm că o ducem prost şi sîntem printre cei mai săraci europeni.
  • creşterea cotei unice de la 16% la 20%  se traduce printr-o creştere cu 25% a obligaţiilor de plată la buget, a tuturor românilor, fie că vorbim de salariaţi la stat sau la privat, fie că vorbim de companii private sau de stat. Aici companiile private, de exemplu, fie vor menţine salariile la acelaşi nivel crescînd astfel costurile de personal (creştere care va duce şi la o creştere a preţurilor), fie vor opta pentru scăderea salariilor. Creşterea preţurilor rezultată din creşterea TVA-ului, a costurilor de personal şi a obligaţiilor datorate statului, va duce oricum la o scădere a consumului, la care, de această dată, se adaugă şi o scădere a producţiei (repet, o bună parte din companiile private româneşti stau cu falimentul la uşă). Şi astfel, toată lumea va fi mai săracă, nu numai bugetarii, pensionarii şi asistaţii social. Iar lumea din sistemul privat va fi nu numai săracă, dar şi şomeră (şi nu mă refer doar la salariaţi).

Bugetarii, asistaţii şi pensionarii vor fi mai săraci

  • prin creşterea TVA-ului şi a cotei unice, oricum vor fi mai săraci, numai că la sărăcia lor se va adăuga şi prăbuşirea sistemului privat, cu efecte pe termen lung. Scăderea salariilor, subvenţiilor şi pensiilor înseamnă sărăcie, creşterea fiscalităţii înseamnă sărăcie ireversibilă. Prăbuşirea sistemului privat coroborată cu creşterea deficitului comercial şi falimentul României, ca stat, va avea efecte irecuperabile într-un orizont de timp predictibil. O companie privată, o afacere, nu creşte peste noapte. Prin faliment se aruncă ani sau zeci de ani de muncă. E ca şi în cazul defrişărilor: ca să avem lemne de foc, tăiem pădurea dar uităm că, pentru a creşte la loc, copacii au nevoie de zeci de ani. Aruncînd în prăpastie sistemul privat, aruncăm ani de muncă şi de investiţii.

Să fim solidari cu bugetarii, asistaţii social şi pensionarii

  • am fost pînă acum mai mult decît solidari. Dintr-atîta solidaritate cîteva sute de mii dintre noi au intrat în şomaj. Altor cîteva sute de mii dintre noi le-au scăzut veniturile. Cîteva mii şi-au văzut afacerile falimentînd şi munca de ani sau zeci de ani ducîndu-se pe apa sîmbetei. Am fost solidari cu ei cînd li s-au mărit salariile şi pensiile, am fost solidari cu ei cînd salariile la stat erau (şi sînt în continuare) mai mari decît cele de la privat. Aşa cum noi am fost solidari cu ei cînd am intrat în şomaj şi faliment în timp ce lor li se măreau pensiile, salariile şi primeau spor de zîmbet, de antenă şi de odihnă între concedii, a venit timpul să fie şi ei solidari cu noi. Am plătit preţul. Acum e rîndul lor. Căci un preţ trebuie să existe. Economia României (ca întreaga economie mondială) trece printr-o criză fără precedent. Fiecare dintre noi va trebui să sufere, vrem nu vrem. Însă avem de ales între solidaritate şi inconştienţă. Între inteligenţă şi nesimţire. Între responsabilitate şi iresponsabilitate. Am mai spus-o: între sărăcie şi sărăcie ireversibilă. Solidaritatea presupune responsabilitate şi inteligenţă, nu inconştienţă. La ce ne ajută o aşa zisă solidaritate care ne aruncă pe toţi în prăpastie?

Duios economia duduia

  • duduia bugetul, nu economia.
  • duduia datorită exportului de forţă de muncă (căpşunarii de prin Europa  trimiteau miliarde de euro acasă)
  • duduia datorită boom-ului imobiliar şi construcţiilor. Boom imobiliar care, nu de multe ori, ascundea spălarea de bani (vezi mătuşa Tamara). E totuşi bine că au ieşit la suprafaţă banii negri, e bine că o parte a economiei negre sau gri s-a albit. E bine dar nu e suficient.
  • duduia datorită împrumuturilor externe pe care trebuie să le plătim acum
  • duduia prin creşterea deficitului bugetar
  • în timpul celui mai iresponsabil ministru de finanţe post-decembrist, Varujan Vosganian, la o creştere a PIB-ului de 8% ajunsesem la un deficit bugetar de peste 5%. Şi asta din cauza creşterii iresponsabile a cheltuielilor bugetare, pentru finanţarea prin mită a campaniei PNL din 2008. S-au mărit pensiile, salariile bugetarilor, s-au dat prime şi sporuri, a fost finanţat consumul, pe spinarea căpşunarilor şi a sistemului privat.
  • nu în ultimul rînd, Mugur Isărescu ar trebui să-şi dea un cap în gură pentru că i-a lipsit coiul de aur şi a permis finanţarea consumului din credite dincolo de orice limită decentă, pentru că a închis ochii în faţa  îndatorării nepermis de mari. Toată lumea a dus-o bine în 2007-2008, făcînd credite pe care nu le putea duce, ajungîndu-se la grad de îndatorare de peste 70%. Era o inflaţie de nevoi personale satisfăcute de importuri şi plătite din bani pe care românii nu-i aveau. S-au cumpărat milioane de metri pătraţi de apartamente vechi, la preţuri aberante, s-au construit mii de case cu materiale de construcţii din import, s-au cumpărat sute de mii de tone de maşini, electronice şi electrocasnice (aproape de toate din import), am devenit campioni mondiali la mall-uri şi hypermarketuri, am băgat în crăpelniţă mii de tone de ementaller de import (sau cum dracu-i zice la săpunul ăla pe post caşcaval). Am consumat ca şi cum a doua zi ar fi venit sfîrşitul lumii şi ne-ar fi scutit de plata creditelor. Sfîrşitul lumii nu a venit şi creditele trebuie plătite. Mugur Isărescu vorbeşte acum de minciună (apropo, aşa cum bine a remarcat Doc, Isărescu s-a referit la ministrul de finanţe Varujan Vosganian, nu la Vlădescu sau Boc, cînd a vorbit de minciună) dar a tăcut atunci cînd trebuia, ca un finanţist competent şi responsabil ce se află, să-i tragă de mînecă pe guvernanţi şi pe români şi să le mai taie din elanul cheltuielilor pe fond psihic (creşterea consumului din anii 2007-2008 este, ne place sau nu, o formă de tratare a complexelor şi frustrărilor).
  • guvernul Tăriceanu nu a lăsat în urmă decît datorii şi un aparat de stat supradimensionat, salarii, pensii şi ajutoare sociale mult mai mari decît poate duce economia României. Nu a lăsat infrastructură, nu a investit în proiecte sănătoase pe termen lung. De acelaşi lucru se fac vinovate şi guvernul PDL-PSD condus de Boc, şi guvernul PDL de acum. Aceeaşi lipsă de inteligenţă şi de curaj. Asta dacă nu punem la socoteală, în cazul tuturor celor trei guverne, hoţia.

Economia României

  • şi chiar dacă a duduit vreodată, economia României a duduit degeaba. Nu a lăsat nicio dîră, vorba unui dictator. Marea duduială (ca să parafrazez nişte copywriteri la fel de inteligenţi ca Vosganian) nu a lăsat nimic în urmă. Ba nu, greşesc. A lăsat datoriile pe care trebuie să le plătim astăzi şi în anii ce vin. Nici statul şi nici privaţii nu au investit. Au consumat şi unii şi alţii. Au hrănit companiile internaţionale, fie că vorbim de BMW sau VW, fie că vorbim de Sony sau Siemens. Au hrănit turismul bulgar, elen sau turc. Au hrănit agricultura Franţei, Olandei, Greciei sau Turciei. I-au hrănit pe ăia care, spre deosebire de noi, au idei. Şi fac ceva din ele. Ceva pe care-l vînd unor săraci frustraţi şi lacomi ca noi. Şi, ca şi grecii, ungurii şi alte naţii de lălăiţi fără substanţă, a venit vremea să plătim.
  • românii produc puţin şi prost. Rudimentar. Muncesc mult, la limita workaholismului sau dincolo de ea. Dar o fac prost. Avem energie, fiţe şi voinţă, nu ne lipsesc decît inteligenţa, imaginaţia şi ideile. Iar anii 2007-2008 au adus o isterie a consumismului neacoperit, o isterie născută din frustrările anilor cu cheia de gît, a cozilor la tacîmuri, a TEC-ului din anii 90 şi, nu de puţine ori, moştenită din familia cu peşte pe televizor.
  • nu trebuie să idealizăm mediul privat căci, la rîndul lui, poartă o bună parte din vină pentru situaţia de acum. Dar, spre deosebire de sectorul public, mediul privat şi-a plătit şi îşi va plăti în continuare prostia. Asta e regula capitalismului.

Soluţia fără FMI

„Să nu ne spună FMI ce să facem, să mergem în continuare pe un deficit bugetar ridicat, prin care să finanţăm creşterea economică. FMI a distrus pînă acuma o grămadă de economii, forţînd statele respective să limiteze deficitul bugetar şi, implicit, consumule etc” Şi PSD, şi PNL, şi sindicatele au vorbit de asta. E mult spus strategie, că atît peneliştii cît şi pesediştii sînt total incoerenţi şi se contrazic de la o oră la alta. Dar uită cîteva lucruri:

  • la FMI apelează cei în care nu mai are încredere nimeni, cei care au ajuns în această situaţie din hoţie, îngălare şi prostie. Ceea ce vor pesediştii şi peneliştii de la FMI e să fie imbecilul planetei, care se lasă prostit de şmecheraşii planetei. La FMI apelează statele care şi-au dus economia la ruină prin finanţarea corupţiei şi a tăcerii populaţiei. Cei care, pe bani grei, şi-au îmbătat supuşii şi le-au umflat burta ca să-i facă să tacă şi să închidă ochii în faţa hoţiei. De ce ar avea încredere FMI că aceştia vor face ceva cu banii împrumutaţi şi că-şi vor folosi deficitele şi datoriile pentru investiţii, pentru creşterea sănătoasă a economiei şi nu pentru investiţii în corupţie şi pentru finanţarea huzurului gloatei? De ce FMI ar fi mai prost decît celelalte instituţii financiare?
  • de ce ar avea încredere FMI în ţara care în 2007-2008 şi-a folosit deficitele nu pentru dezvoltare pe termen lung, nu pentru investiţii în infrastructură, nu pentru creştere economică ci pentru consum din import, pentru mituirea pensionarilor şi administraţiei? Ca să ai garanţia că-ţi vei primi banii de la un datornic trebuie să ai garanţia că acel datornic va produce bani la un moment dat. Ori banii nu se produc stînd degeaba, finanţînd mafiile şi importurile. Banii nu se produc cumpărînd maşini luxoase din import şi golind hypermarketurile de plasme şi DVD-playere. BMW-urile şi plasmele Sony nu produc nimic (doar bogăţie pentru nemţi şi japonezi).
  • problema statelor care apelează la FMI nu e lipsa de bani ci lipsa încrederii. Sînt hoţi şi incomptenţi dovediţi.
  • la un moment dat şi harnicul cartierului, şi alcoolicul cartierului rămîn fără bani. Pe primul îl împrumuţi ştiind că va munci şi îţi va returna banii, celui de-al doilea îi ceri în primul rînd să se lase de băut şi abia apoi să se apuce de muncă. Pentru primul există pieţele internaţionale, pentru al doilea există FMI. Iar PNL şi PSD cer FMI-ului să ne lase să bem în continuare şi să aibă încredere că a doua zi nu ne vom duce beţi la muncă, dacă ne vom duce.

Avem de ales între a plăti prostia de care ne facem toţi vinovaţi şi a ucide sistemul privat, care, zevzec şi tembel cum e, reprezintă singura noastră şansă de a nu falimenta ca naţiune.

Scăderea cheltuielilor de personal (nu scad investiţiile – ori statul consumă nu numai prin salariaţi, ci şi prin investiţii, şi măcar din investiţii rămâne ceva) este absolut necesară, indiferent cine a decis-o, indiferent cine o anunţă, indiferent cine se face vinovat pentru situaţia în care ne aflăm, indiferent ce spun analizele de tip Luţu* din presa românească.

*Luţu – fotbalist care a jucat la Univ. Craiova, Steaua, Rapid (nu sînt sigur) şi prin Coreea. Primul „următorul Hagi” dintr-o serie întreagă de rataţi. Unul dintre cei mai surprinzători şi irelevanţi fotbalişti, un maestru al driblingului de-a latul terenului. Ca mai toţi analiştii noştri, ţinea cu tot dinadinsul să fie cît mai surprinzător şi diferit şi sfîrşea, invariabil, prin a fi irelevant. Oricît de previzibil şi neinteresant ar fi, tot la poartă trebuie să ajungi, aşa că floricelele şi gîfîitul de-a latul terenului sînt absolut irelevante, chiar dacă prin ele îţi cîştigi titlul de cel mai suprinzător dribleur.

PS. Începînd de azi, Madame Blogary va avea trei ediţii:

Ediţia de la ora 06.00 – maximum două articole, artileria grea, articolele de substanţă, de citit la cafea

Ediţia de la ora 15.00 – maximum două articole, ceva mai soft, pentru siestă – mai scurte şi eventual, axate mai mult pe umor, să trezim angajatul român din somnul de după amiază

Ediţia de la ora 20.00 – maximum două articole, axate mai mult pe actualitate (în relaţie cu ştirile de la 18-19 –  de obicei orele la care politicienii scot chestii pe gură, special ptr ştiri), destinate celor exasperaţi de ştirile şi tocşourile de la TV şi care vor analize la cald, altele decît cele ale lui Răzvan Dumitrescu

Ce ar trebui să urmeze

Măsurile anunţate ieri de Traian Băsescu sînt măsuri de criză, absolut necesare dar care nu rezolvă mai nimic pe termen lung. Deşi, într-adevăr, dincolo de anunţul concret, de conţinutul acestor măsuri, e importantă atitudinea Preşedintelui şi filozofia care stă la baza lor (scăderea cheltuielilor statului preferată creşterii fiscalităţii). E un semnal politic care nu trebuie minimalizat. Însă, repet, aceste măsuri, evaluate prin prisma conţinutului lor, concret, nu rezolvă mare lucru, cu excepţia evitării incapacităţii de plată. Ele trebuie urmate de:

  • reforma sistemului de sănătate – să se urmeze principiul „banii urmează asiguratul” (indiferent că acesta apelează la servicii private sau publice) iar sistemul public de sănătate să fie redus la strictul necesar iar prioritatea să fie încurajarea dezvoltării sistemului privat de sănătate. Asiguratul să aibă posibilitatea să urmărească traseul banilor pe care îi plăteşte, să se pună accent pe finanţarea targetată, directă a sistemului de sănătate de către sistemul privat (sponsorizări), să fie sprijinit sistemul privat de sănătate prin introducerea sa în sistemul de asigurări, asigurarea diferenţiată, în funcţie de riscurile pe care le prezintă fiecare asigurat (am mai dat exemplu ăsta: nu e normal ca mie, fumător de două pachete de ţigări pe zi, să-mi plătească ceilalţi asiguraţi serviciile medicale la care apelez în caz că mă îmbolnăvesc de cancer la plămîni. Pe de altă parte, să se găsească o formă de directă proporţionalitate între cuantumul asigurării fiecăruia şi serviciile de care acesta are dreptul să beneficieze gratuit (păstrîndu-se totuşi, un minim necesar pentru cei cu venituri mici, în primul rînd pentru copiii din familii sărace – aici e de menţionat şi finanţarea din sponsorizări a unităţilor medicale din zone mai sărace sau destinate celor cu venituri mici – oricum, sistemul privat trebuie implicat dar asta nu se poate decît dacă sistemul privat este lăsat să aleagă ce finanţează şi să-şi poată controla felul în care banii pe care-i dă sînt folosiţi).
  • reforma sistemului de educaţie – după principiul „banii urmează copilul”, indiferent dacă apelează la sistemul public sau la cel privat. La fel ca şi sistemul de sănătate, sistemul public de educaţie trebuie redus la un minim necesar iar cel privat considerat o prioritate. Deasemenea, transparenţa utilzării banilor pe care-i plătim pentru educaţie, astfel, nu numai să putem alege unde se duc aceştia dar să putem urmări şi felul în care sînt utilizaţi. Şi nu în ultimul rînd, finanţarea targetată (burse şi sponsorizări). În general, sistemele de educaţie şi sănătate sînt destul de similare (spre deosebire de structurile de forţă şi de administraţie, acestea funcţionează foarte bine şi ca sisteme private, ba chiar mult mai bine).
  • eliminarea birocraţiei – nu e suficient să dai oameni afară, trebuie să elimini posturile cu totul, atribuţiile aferente fiecărei funcţii, agenţii sau chiar întregi domenii ale administraţiei (o bună parte din administraţie e specializată în oferirea de inutilităţi publice). Degeaba îl dai afară pe ăla de la ghişeu dacă nu desfiinţezi ghişeul cu totul şi nu elimini adeverinţele şi avizele pe care trebuie să le elibereze acel ghişeu. Aici extrem de importantă e renunţarea la prezumţia de vinovăţie a cetăţeanului, care trebuie zilnic să-şi dovedească nevinovăţia prin tot felul de adeverinţe şi avize şi dracu mai ştie ce documente şi declaraţii şi ştampile. Nu trebuie să dovedim noi, ca cetăţeni, că nu sîntem hoţi şi criminali, ci statul trebuie să ne probeze vinovăţia, atunci şi numai atunci cînd are motive temeinice să creadă că aceasta există. Şi o poate face prin sondaj sau cînd are motive de suspiciune. Asta ar duce la încrederea cetăţenilor în autorităţi, la clădirea unei relaţii mult mai relaxate între cele două tabere şi la scăderea aparatului de stat şi a costurilor aferente. Şi noi, cetăţenii, vom avea mai mult timp şi mai puţini nervi. Oricum, controlul, în acest moment, este extrem de prost, e o sită în care sîntem aruncaţi cu toţii şi prin care vinovaţii se strecoară. Sistemul e gîndit să-i oprească pe cei vinovaţi şi pentru asta îi controlează pe toţi. Rezultatul: costuri imense, nervi, timp pierdut şi procentaj de stopare a ilegalităţilor, zero.
  • reforma justiţiei – controlul societăţii civile (chiar prin alegeri, dacă e posibil) asupra sistemului judecătoresc e vital. Nu e normal ca CSM-ul şi CCR-ul să fie deasupra legii, să nu poate fi controlate şi, eventual, trase la răspundere. Justiţia trăieşte din banii noştri, trebuie să răspundă pentru cum îi chelutie şi cît de bine îşi face sau nu treaba.
  • reforma sistemului de pensii – eliminarea împărţirii cetăţenilor în cetăţeni „speciali” şi cetăţeni de mîna  a doua (e aberant, de exemplu,  ca tocmai magistraţii să se opună egalităţii în faţa legii, vezi cazul pensiilor speciale – cum dracu să mă judece unul care nu crede în egalitatea în faţa legii şi care mă consideră un cetăţean de mîna a doua în comparaţie cu el?). Continuarea migrării dinspre sistemul de pensii public spre sistemul privat, respectarea principiului contributiviăţii şi aplicarea neabuzivă a principiului solidarităţii (conform acestui principiu trebuie să fim solidari cu cei săraci, nu cu pensionarii de lux, care primesc lunar subvenţii de mii de euro pe lună – căci asta e sistemul pensiilor speciale: subvenţie pentru categorii de cetăţeni speciali, adică profitori ai tranziţiei)

Mă rog, mai sînt multe de reformat, dar dincolo de detalii (acestea se pot schimba), e vorba despre o nouă filozofie. Una capitalistă,  bazată pe meritocraţie şi competiţie, dar care să reinventeze comunitatea şi solidaritatea (ceea ce pare solidaritate în socialism în fapt nu e decît parazitism şi fraudă morală – aşa că nu se pune problema că un sistem cu adevărat capitalist ar elimina solidaritatea, atîta timp cît aceasta nici măcar nu există).

Cu alte cuvinte, vrem să nu mai fim consideraţi cetăţeni de mîna a doua, buni numai de plată, vinovaţi din oficiu. nu mai vrem să şi plătim şi să stăm şi capră pentru asta.

PS. Nu e vorba de bani. E vorba de responsabilitate şi moralitate. Cînd vorbim de banii din educaţie vorbim de munca noastră, pentru copiii noştri. Controlul felului în care ne sînt folosiţi banii nu e un moft, nu e o arţăgoşenie, nu e o aroganţă, e pur şi simplu controlul asupra propriei noastre vieţi. La urma urmei, banii se duc şi vin, important e ce rămîne în urma lor.

PS2. Cît despre opoziţia societate-stat, ca să parafrazez un dictator pe stil vechi: Statul sîntem noi.

Geneza Creştinismului românesc (VI)

Contextul slav al crestinismului romanesc.

Textele de referinţă ale istoriografiei bisericeşti şi laice socotesc că la venirea slavilor, romanicii erau deja creştini. Se afirmă acest lucru pentru a da procesul de „romanizare-încreştinare” drept încheiat. Dar, este destul de limpede că în aceleaşi momente, românizarea nu se finalizase, iar legat de globalitatea sau calitatea creştină a populaţiei nord-dunărene sunt încă multe aspecte de elucidat. Ar mai fi foarte uşor de tranşat înţelegerea corectă a acestei etape istorice prin afirmaţia sau, pentru suspicioşi, măcar avansarea premisei potrivit căreia nu este nici o obligaţie istoriografică în a suda una de alta creştinătatea daco-romană, de aceea a românilor.

Oricâtă diminuare i s-a aplicat în ultimele decenii, influenţa slavilor a fost importantă în plămădirea limbii române. Tot major trebuie să concepem şi aportul slav la modul de viaţă general. Dar se întâmplă că tocmai creştinismul nu pare să fi fost implicat în progresul acestei relaţii fundamentale. Deşi au convieţuit îndelung şi intim cu pre-românii, slavii au rămas păgâni şi nici nu ar fi vreo urmă lingvistică care să mărturisească o posibilă influenţă creştină transmisă de la latinofonii daco-romani.

Conform scenariilor agreate în istoriografia românească, aportul lingvistic slav la bagajul religios românesc a survenit după momentul în care poporul român s-a format, din clipa ori din preajma momentului în care bulgaro-slavii şi-au perfectat propriul tezaur terminologic bisericesc. În asemenea context, cel mai normal ar fi să vedem că, cel puţin până în a doua jumătate a secolului al IX-lea, cele două comunităţi etnice s-au contopit fără nici o incompatibilitate ori rezistenţă de natură religioasă. Cum latinofonii nu i-au învăţat pe slavi cuvinte creştine, ar trebui să tragem concluzia că nici nu a fost vorba despre pre-români creştini. Sau, dacă perseverăm în a crede că au existat creştini romanici la întâlnirea cu slavii, atunci ei n-au mai fost la fel prin coabitare strânsă şi asimilare. Altfel exprimat, simbioza cu slavii a împins înapoi, spre păgânism, pe toţi cei care fuseseră, precum se bănuieşte, creştini.

După statistica mormintelor din această perioadă, ar însemna să acceptăm că prezenţele de păgâni au fost continue şi chiar dominatoare. Obiectele creştine ale secolului IX sunt mai puţine ca oricând. Dacă am admite că toţi cei descoperiţi arheologic nu au fost slavi, atunci iarăşi trebuie să îngăduim că avem de-a face cu romanici păgâni. Fără o asemenea permisivitate, este „năruită” chiar continuitatea românilor. Aşa că vom avea şi opţiunea: ori admitem că eram aici de-o veşnicie şi, mai ales, păgâni, sau eram creştini, dar nu pe acest teritoriu! Alegerea va fi foarte simplă: vom prefera să susţinem că în primul rând am fost personalizaţi prin limbă, fără să avem neapărat o identitate psiho-socială anume.

Dacă cultura Dridu se extinde pe aria ocupată ori controlată politic de către primul ţarat bulgar (Muntenia, Moldova sudică şi centrală, Transilvania până la Mureş), ar rezulta că a fost totuşi vorba despre o arie care trebuie să fi avut şi alte forme materiale decât cele strict ceramice. Dar, este absolut sigur că ea nu transmite, în paralel, nici o formă particulară de religiozitate, şi cu atât mai puţin, un creştinism generalizat.

Dacă ne obstinăm să credem că, în ciuda acestor evidenţe, populaţia (să-i spunem „pre-slavă”) era creştină, va trebui să arătăm, de îndată, cum îşi practica cotidian sacramentele. Termenii cei mai eleganţi, dar extrem de idealizaţi, pe care i-am citit vorbesc amestecat, despre creştinism şi Biserică, apoi despre „organizare pe baza vechilor principii ortodoxe”, „acte de cult simplificate”, „abandonarea rigorismului”, „crearea unor forme locale”, „sincretism creştino-păgân”. Aşadar suntem generoşi în a admite un tip de creştinism care ne-ar fi propriu, unul local, particular, în fapt, nemaivăzut. Orice forţare către concretul atât de necesar carnaţiei unui discurs istoriografic rezistent ne-ar conduce către îndepărtarea de la tot ceea ce funcţiona în vremurile contemporane, întărindu-ne convingerea că nu era vorba despre creştini „particulari”, ci, pur şi simplu, despre „necreştini”, lipsiţi de instituţia care să-i gestioneze.

Glasuri izolate au avut totuşi curajul să afirme că au existat grupuri de români păgâni datorită coabitării cu alogenii. Limita ar fi, după Dan Gh. Teodor, secolul al IX-lea, dar nu ni s-a spus de ce ei nu ar putea fi admişi şi după acel veac. Fenomenul ar fi concomitent cu Occidentul unde, în secolul al IX-lea, păgânismul era încă ameninţător. Dacă era remarcat cronistic în state oficial creştine, atunci câtă valoare procentuală trebuie să fi deţinut el într-o lume de un autarhism aproape preistoric şi dominată politic de barbari păgâni?

Creştinarea bulgarilor a condus, indubitabil, la instalarea în vecinătatea apropiată, după multe veacuri de absenţă, a unui stat creştin. Evenimentul a fost dublat apoi de apropierile creştinismului carolingian şi a celui rusesc. Numai de la sfârşit de secol X se poate vorbi despre construcţia unui front slav creştin care ne înconjura. Întâmplător sau nu, de atunci datează primele biserici certe din Dobrogea (Dinogetia, Niculiţel, Basarabi). Şi tot de atunci, în aceeaşi provincie se înmulţeau obiectele creştine şi inscripţiile. Cea mai mare parte a românităţii a rămas în continuare insularizată, doar cu mai multe posibilităţi de a fi influenţată de creştinism, şi ceea ce se uită voit este că societatea sa nu era pregătită să exerseze creştinismul instituţionalizat.

Dacă creştinismul local a făcut progrese deja în timpul primului ţarat bulgar, atunci ce s-a întâmplat după cucerirea bizantină a Bulgariei? Pentru că, în intervalul de la 864, până la două secole din cel de-al doilea mileniu, mărturiile creştine nu sunt într-atât de înmulţite sau de relevante încât să indice un progres serios faţă de vremurile anterioare. Spre nordul Dunării nu se înregistrează nici vreo generalizată politică religioasă bizantină, nici vreun misionarism bulgar disident faţă de ierarhia grecească instituită de către împăraţii macedonieni. Deşi salutată repetat drept cea dintâi revenire episcopală la nord de Dunăre, episcopia vechiului Dibisiskos (Dibiskos, Tibiskos), identificată la Jupa (Tibiscum) ori Timişoara de astăzi, nu a întrunit nici o unanimitate a istoriografiei bisericeşti europene. Există pentru ea şi o altă localizare, în speţă la Kovin. Indiferent de amplasament, nu putem şti dacă ea a avut vreun rol dincolo de simpla sa atestare. Sau dacă – variantă constant exclusă de către români, ea nu s-a lăsat întreţinută de către neofiţi din elitele bulgare, sârbe sau maghiare!

În scrierea lui Anonymus, românii sunt enumeraţi alături de bulgari, dar şi de „slavi”, avari, cumani. „Eroii” notarului, asimilaţi cu jumătate de gură printre primii fruntaşi români, deţin identităţi ciudate. De-a dreptul scandaloasă este cea a lui Menumorut, cel care, creştin fiind şi cu mândrie de bulgar, avea mai multe neveste. Cronistica tace în dreptul religiei lui „Gelou” şi Glad. Însă pentru Gyla cel Tânăr se oferă ca pretext al războiului declanşat împotriva sa de către Ştefan I al Ungariei, refuzul său de a se boteza. Creştinarea la Vidin a unui alt şef, Achtum, care s-a localizat pe teritoriul actualei Românii, este primul act sigur de istorie religioasă, dar şi de posibilă relaţionare ierarhică.

Ulterior, influenţa sârbească, nu bulgară, este înregistrată în formele slavone din inscripţiile Transilvaniei. „Jupele” sunt tipice pentru aceleaşi două teritorii. Aceasta înseamnă însă că nu ar trebui să ne gândim la soluţii creştine slave „de primă generaţie”, ci doar la altele, mai târzii. Ruşii creştini vor fi avut şi ei vreun oarecare rol care a rămas de reanalizat. Un singur semn rămâne relevant. Este însă cert că ateliere ruseşti au preluat, de la un moment dat, cu foarte mult succes, producţia de cruci relicvare de tip bizantin.

Articolul este compilat dupa  o sursa principala:  Adrian Andrei Rusu – Creştinismul românesc în preajma Anului O Mie: în căutarea identităţii. Detalii si bibliografie completa, aici.

Episodul 2: „Electricianul KGB-ului”

Lăzăroiu se uită la ceas.

– Pfuaai… E nouă fără douăzeci, trebuie să mergi la culcare, Mărite. Nu, nu….nici să nu te gîndeşti… Nu-mi arunca Privirea Electorală, că nu mă îndupleci.

Măritul Dictator încercase Privirea Electorală Dintre Cele Două Tururi, varianta demo, fără succes însă. Ar fi încercat şi varianta Full Version, dar pe asta n-o arunca decît Poporului şi doar dacă adversarul stătea mai bine în sondaje. Nu renunţă însă la luptă. Se întoarse brusc spre Lăzăroiu şi, cu privirea tremurîndă şi lacrimi în glas (stăpînea perfect arta sincronizării dintre cele două), îi zise:

– Să-ţi fie ruşine, Dinu Patriciu!

Lăzăroiu, înainte de a izbucni în plîns, mai apucă să le ordone celor doi sepepişti din spatele lui:

– Group hug!

Se luară toţi cinci în braţe.

– De de…ce sîntem cinci? întrebă Lăzăroiu printre sughiţuri de plîns.

– Eu am venit să repar prizele…, răspunse, tot printre sughiţuri, şi tot de plîns, Electricianul KGB-ului.

– Hm… Ciudat. A mai venit ieri unu’ să repare prizele.

– Nu-mi spune: avea barbă şi a venit să vă „rebare brizele”?

– Da. Ţin minte că ne-a distrat asta…. Da’ de unde ştii?

– Am primit săptămîna trecută reclamaţie de la Centrală, de la băieţi, că le ticăie în căşti prizele din Salonul de Protocol Dictatorial şi nu pot să se concentreze la transcriere. N-au înţeles nimic din consultările cu partidele.

– Care consultări? Care partide? izbucni în rîs Dictatorul, fără să-şi dea seama că rîzînd rupe vraja.

Lăzăroiu şi Electricianul KGB-ului ieşiră primii din transă. Cei doi sepepişti, tineri şi mai slabi de înger, rămaseră îmbrăţişaţi între ei, plîngînd încetişor.

– Ha! Dictatorule, nu ţi-a mers. Gata, hai la culcare.

– Şi nu-mi mai citeşti Dosarul lui Năstase?

– Nu astă-seară. Hai mă, Măria Ta, doar ştii programul: 20:40-21:00, lectura de dinainte de culcare, 21:00, culcarea propriu-zisă.

Dictatorul, Lăzăroiu şi cei doi sepepişti o luară încet la pas, spre Dormitorul Dictatorial.

– Leca noşti, deţa, le strigă Electricianul KGB-ului, scoţînd din buzunar un patent şi paişpe microfoane mici.

Ka ka kakalinka kakaia, ka ka kakalinka ka…Cum făcea ăla care a bătut Avatarul la Oscar? Aşa, deci întîi tai firul galben…ka ka kakalinka ka…Made in China??? Pînă şi bombele de artizanat tradiţional islamic, din sodă caustică, suc de mere şi lapte praf de capră se fac în China? Da’  ce vorbesc eu? (de fapt nu vorbesc, ăsta e doar un monolog interior) Numai eu ştiu cîte microfoane DGIPI made in china am înlocuit cu microfoane KGB made in china, ca după o lună să le găsesc şi p-astea înlocuite cu microfoane SRI made in china…mda….aşa…acum tai firul albastru…

– Tapalagă, ţine puţin patentul ăsta….Tapalagă??? Tu ce cauţi aici?

Creştinismul în spaţiul public. O perspectivă a dreptei româneşti (Conferinţă la Institutul de Studii Populare, marţi, 13 aprilie 2010)

picus ne-a semnalat textul integral pe blogul autorului și, la scurt timp, Cristi Pătrășconiu ne-a trimis textul pe mail. Îl recomand cu căldură, e o cană de apă rece și proaspătă în deșertul prea multor ani de cruci iliesciene, ipocrizii liberale și ateisme voxpublicistice. Textul e o adevărată fundație pentru o discuție substanțială despre locul credinței în politica de dreapta.
–––––––––-

Onorată adunare, distinşi colegi,

doamnelor şi domnilor,

Criteriile dreptei

Identitatea dreptei româneşti traversează momente importante de clarificare doctrinară. Se dezbat principiile gândirii populare, se discută relaţia între liberalism, conservatorism, centrism şi creştin-democraţie, sunt comentate apoi raporturile de continuitate sau de adversitate cu trecutul recent al dreptei (partidele istorice post-decembriste) şi, respectiv, cu trecutul îndepărtat (etnocentrismul interbelic). Până acum, conversaţia a tratat oblic problematica religiei în spaţiul public, atât de aprig disputată în Franţa lui Nicolas Sarkozy, Italia lui Marcello Pera şi Benedict al XVI-lea, Anglia arhiepiscopului Rowan Williams sau Polonia fraţilor Kaczynsky[1].

În această prelegere doresc să susţin următorul punct de vedere: oricare ar fi subcurentele dreptei europene, la baza unei atitudini politice opuse progresismului stângist se află respectul viu şi sincer pentru „Civilizaţia Decalogului”. Mă refer aici la Europa fundamentelor morale născute din confluenţa tradiţiilor iudeo-creştine, în dialog cu valorile juridice şi aspiraţiile intelectuale ale lumii greco-romane. Fără Atena (i.e., curajul interogaţiei critice), în absenţa Romei (i.e., exigenţa dreptului) şi, mai ales, lipsiţi de Ierusalim (i.e., nostalgia paradisului), viziunea noastră despre om s-ar şubrezi iremediabil.

A fi de centru-dreapta stă sau cade împreună cu respectul acordat tezaurului comun de spiritualitate al spaţiului nord-atlantic. Da: pledoaria pentru statul de drept şi separaţia puterilor, critica asistenţialismului, încurajarea pieţei libere, nevoia de prudenţă şi raţionalitate, conservatorismul fiscal, dreptul la viaţă şi proprietate, demnitatea individuală în contrast cu pulsiunile colectivităţii — toate aceste valori fac parte din ereditatea unei dreptei moderne, dinamice şi capabile de înnoire. Chiar dacă nu eşti un mic antreprenor, nu ai şanse să devii un bancher bogat sau nu speri să derulezi afacerile unei mega-corporaţii, având totuşi o sensibilitate de dreapta te vei lupta împotriva taxării excesive şi a surplusului de reglementări etatiste.

…[ Citește continuarea]

Religia în spațiul public – despre conferința ISP

La ISP am ascultat doua discursuri excepționale, unul al lui Mihail Neamțu și celălalt al lui Bogdan Tataru-Cazaban. Precedate de o prezentare făcută de Stoica. Încercarea mea de a rezuma miza conferinței și a celor două intervenții sună astfel:

Cum pot fi recuperate valorile originare ale credinței (cu precădere creștine) în discursul politic? Pentru că în lipsa lor instituțiile și formalismul instituțional (laic) riscă să se golească de sens, să-și piardă atractivitatea și, în cele din urmă, să dispară. După cum există riscul sesizat de cineva din auditoriu ca discursul despre valorile credinței să fie confiscat de personaje gen Becali sau Vadim. (sau Dan Puric, cum constata Vlad Mixich, într-o întrebare)

Chestiunea e mult mai puțin teoretică decît pare și vizează direct două probleme mari cu care se confruntă PDL:

– reformarea culturală internă se poate produce doar plecînd de la un set solid de valori, ușor de acceptat dar total opuse „politicii pentru bani” care e valoarea prezentă.

– creștin democrația trebuie reinventată și recuperată chiar în lipsa unui interlocutor coerent în persoana Bisericii. (vă amintiți de Preda care spunea că „creștin democrația e o maimuțăreală”?)

Sper să pot face rost de discursul lui Neamțu, după cum mi-aș dori mult ca domnia sa să scrie și la noi. A spus lucruri cu mult sens și nu vreau să le sumarizez fragmentat. Bogdan Tataru-Cazaban a vorbit liber (excelent și substanțial) și transcriptul va trebui așteptat pe siteul ISP. Cristi Pătrășconiu a promis că ne ajută.

A urmat ceea ce eu numesc o sesiune de răspunsuri. Adică, în loc să pună ei întrebări după cum i-a invitat Stoica, unii oameni din audiență au răspuns la întrebări pe care nu le-a pus nimeni. Lucru care l-a frustrat pe Stoica care a făcut, cu zîmbetul pe buze, o demonstrație de retorică de un umor senzațional în care s-a mirat cu multă eleganță că unii n-au înțeles nimic din ce s-a spus acolo. Am încercat să înregistrez, o să văd mîine ce a ieșit.

Am fost impresionat de calitatea vorbitorilor și de munca de unificare pe care o face Valeriu Stoica. Am să încerc să revin mai pe larg la planul pe care îl întrevăd eu că e pus în mișcare de Stoica. Conferințele astea îmi par cu mult mai mult decît un demers teoretic elitist de gen GDS. Deși au fost puțini oameni în sală și e păcat, e una din puținele demonstrații că în politica românească nu sînt numai hahalere.

Paștele Playboy

Iepurașul care tutelează ceremonialul consumerist al Învierii Domnului are mai degrabă legături cu revista “Playboy” decât cu Paștele. Între mielul pascal și iepure nu există nicio legătură. Iepurele apare în Biblie pe lista animalelor interzise consumului: “Iepurele de casă își rumegă mâncarea, dar laba n-o are despicată; acesta este necurat pentru voi. Iepurele de câmp își rumegă mâncarea, dar laba n-o are despicată; acesta este necurat pentru voi”. (Levitic XI, 5-6). “Dintre cele ce îşi rumegă mâncarea sau îşi au copita despicată printr-o spintecătură adâncă, numai acestea nu se mănâncă: cămila, iepurele și iepurele de casă, pentru că, deși acestea își rumegă mâncarea, dar nu-și au copita despicată, acestea sunt necurate pentru voi”. (Deuteronom, XIV, 7). Revista “Playboy” a împlinit 57 de ani de viață, devenind un stindard al sexualității și liberalismului. Iepurele Playboy cu smoking și papion a fost creat de designer-ul Art Paul. Hefner, fondatorul revistei l-a ales drept mascotă pentru conotația lui sexuală amuzantă și pentru imaginea sa ștrengară și jucăușă.

Iepurele se reproduce des și o face în mod comic. Între iepurele Playboy și iepurașul care maculează imaginea Paștelor sunt categoric mai multe legături decât deosebiri. Când s-a suprapus peste Paște, în urmă cu o jumătate de mileniu, iepurașul simboliza deja fertilitatea de câteva mii de ani. Însoțitoarea zeiței Lunii, Eostre, a vechilor nordici, era o iepuroaică. Numele zeiței era Ostara în anglo-saxonă și Ēastre în engleza veche. Apariția iepuroaicei este evocată într-o legendă: într-o iarnă, zeița Eostre a găsit în zăpadă, o pasăre rănită. Ca să o salveze de la moarte, Eostre a transformat-o într-o iepuroaică ce și-a păstrat facultatea de a depune ouă. În semn de mulțumire pentru că a adus-o la viață, iepuroaica își picta ouăle făcute și le dăruia lui Eostre. Iată că dintr-un foc, Paștele creștinilor își rezolvă cu mijloace păgâne, cele două articole fără de care Hristos nu poate învia corect: iepurele al cărui consum este interzis în Vechiul Testament și ouăle sale încondeiate.

Hristos a înviat!

Ca de obicei, Madame Blogary se mişcă mai greu. Sînt convins că Pro TV şi Hotnews au fost primii care au dat ştirea (Tapalagă are surse pe unde nu te aştepţi). Nouă nu ne rămîne decît să vă urăm Paşte Fericit!

PS. Drăcuşorul de pe umărul stîng îmi spune să bag articolul ăsta la categoria Intoxicări. O să mă abţin totuşi.