Pentru necredincioși, n-ajunge să vorbești despre puterea cuvântului. Ei vor exemple concrete. Vor să pună mâna, să atingă cu degetul, să vadă probele. Știi?, se zvonește că a înviat Iisus. Viteza cu care necredinciosul zice nu cred, este mai mare decât toate semnele date de Iisus în timpul vieții, că ar putea învia, totuși. Necredința copleșește ca intensitate tot numărul de minuni făcute de Iisus. Toma pozitivistul din noi, este mai mai mare decât credința naturală a Mamei lui Iisus, a Mariei Magdalena și a Martei.
Sunetele vocii care citește molcom din Evanghelia după Ioan, că la început era Cuvântul, se leagănă în puterea auzului, până ce își fac cuib acolo și adorm cugetul. Necredința începe de multe ori cu obișnuința. Riscul de a nu crede este mai mare în casa celui care a auzit Cuvântul până ce s-a plictisit. Astăzi, necredința a cuprins creștinătatea mai periculos decât arăta creștinătatea care se închina la zei. Cel puțin, atunci lucrurile erau tranșate. Pe zeu îl vedeai cu ochii fizici. Îi venerai statuia la colțul străzii, în piețe și în temple. Îi aduceai ofrande. Sacrificai pentru el un animal frumos, pentru a-ți ierta faptele rele. Era o târguială care funcționa după legi simple, în parametri normali: îmi dai ca să îți dau. Mie îmi place să aud gâlgâitul sângelui care se scurge din grumazul unui miel, zicea preotul că-i place zeului, mirosul cărniței lui fripte, care se perpelește pe altar, și tu credeai. Pe când Iisus a încurcat lucrurile pentru necredincioși. A spus despre Sine că El este Mielul care se jertfește pentru iertarea păcatelor. Cine crede în Mielul Dumnezeiesc îi sunt iertate păcatele. Ce și-a zis atunci Toma Necredinciosul? Credința este ceva ce se vede, se pipăie, se aude, se gustă. Dacă văd hârjoana mielului este suficient. Dacă îi aud behăitul este ca și cum aș fi auzit Cuvântul. Voi mânca miel și voi fi mântuit.
Milioane de miei își dau viața pentru Toma Necredinciosul an de an, dar păcatele lui Toma nu vor fi iertate. Zeci de mii de tone de sânge de miel nevinovat se scurg în pământ pe meleagurile credincioșilor, de la Zimnicea și Turnu Severin, până Satu Mare și Botoșani, de la Arad și Curtici, până la Tulcea și Sulina. Mieii mor degeaba pentru Toma Necredinciosul. Toma nu se încurcă în rafinamente intelectulale. N-are dileme, n-are frământări, n-are tresăriri majore. Are o singură problemă: kilul de miel de anul ăsta este mai mare. Încă nu știe dacă e bine să-l ia din Piața Matache sau de undeva de la țară, din Giurgiu sau din Ialomița. Cu vinul s-a descurcat. Are un furnizor serios din Valea Călugărească. ÎI aduce un Merlot a-ntâia. Sânge de miel, pur și simplu. Nu zicem sângele Domnului, că am comite o blasfemie. De Paști, Toma Necredinciosul crede în îndestularea pântecelui. Credința lui este un burdihan plin, ca un templu ce dă pe dinafară de vizitatori și un cuget ce-și face siesta, ca un imn zeiesc. Spaima lui este să nu se termine mielul și vinul. Să ajungă la toată lumea. Popor dreptcredincios însă, românul ar fi în stare să nu meargă la biserică, decât să nu crească miei și să nu cultive viță de vie. Credința este ceva care behăie, înainte de a-ți umple mațele, ceva ce fierbe, înainte de a-ți gâlgâi pe gât. Paște fericit, Tomiță dragă, să fii iubit.