Ungaria. Libertate economica si stat de drept.

INDEX OF ECONOMIC FREEDOM 2013 – Hungary 67.3 (UK  74.8, Germany 72.8, France 64.1, Italy 60.6, Greece 55.4, Romania 65.1, Poland 66.0, Argentina 46.7, Brazil 57.7, Venezuela 36.1, Russia 51.1, China 51.9, Iran 43.2)

La libertatea economică, Franța, Italia, Grecia, România, Polonia și Brazilia sînt sub Ungaria.

Rule of Law

  • Property rights 65.0 (UK  90.0, Germany 90.0, France 80.0, Italy 50.0, Greece 40.0, Romania 40.0, Poland 60.0, Argentina 15.0, Brazil 50.0, Venezuela 5.0, Russia 25.0, China 20.0, Iran 10.0)
  • Freedom from corruption 46.0  (UK 78.8 , Germany 80.0, France 70.0, Italy 39.0, Greece 34.0, Romania 36.0, Poland 55.0, Argentina 30.0, Brazil 38.0, Venezuela 19.0, Russia 24.0, China 36.0, Iran 27.0)

Limited Government

  • Government spending 29.7  (UK 27.7, Germany 37.3, France 5.6, Italy 25.3, Greece 24.7, Romania 62.2, Poland 43.0, Argentina 52.1, Brazil 54.8, Venezuela 50.6, Russia 54.4, China 83.3, Iran 80.5)
  • Fiscal freedom 79.7  (UK  57.0, Germany 61.8, France 53.0, Italy 55.5, Greece 66.2, Romania 87.9, Poland 76.0, Argentina 64.3, Brazil 70.3, Venezuela 75.6, Russia 86.9, China 70.2, Iran 80.8)

Regulatory Efficiency

  • Business freedom 79.1  (UK 94.1 , Germany 92.1, France 84.0, Italy 76.9, Greece 77.1, Romania 70.4, Poland 64.0, Argentina 60.1, Brazil 53.0, Venezuela 45.6, Russia 69.2, China 48.0, Iran 65.3)
  • Labor freedom 64.4  (UK 71.6 , Germany 43.8, France 50.5, Italy 52.0, Greece 42.1, Romania 63.5, Poland 62.9, Argentina 47.4, Brazil 57.2, Venezuela 34.5, Russia 52.6, China 62.6, Iran 55.0)
  • Monetary freedom 77.1  (UK 72.4, Germany 81.2, France 81.1, Italy 80.2, Greece 73.4, Romania 74.7, Poland 77.7, Argentina 60.4, Brazil 74.4, Venezuela 47.3, Russia 66.7, China 71.6, Iran 58.0)

Open Markets

  • Trade freedom 86.8  (UK 86.8, Germany 86.8, France 81.8, Italy 86.8, Greece 81.8, Romania 86.8, Poland 86.8, Argentina 67.6, Brazil 69.7, Venezuela 58.8, Russia 77.4, China 72.0, Iran 45.7) 
  • Investment freedom 75.0 (UK 90.0 , Germany 85.0, France 65.0, Italy 80.0, Greece 65.0, Romania 80.0, Poland 65.0, Argentina 40.0, Brazil 50.0, Venezuela 5.0, Russia 25.0, China 25.0, Iran 0.0)
  • Financial freedom 70.0  (UK  80.0, Germany 70.0, France 70.0, Italy 60.0, Greece 50.0, Romania 50.0, Poland 70.0, Argentina 30.0, Brazil 60.0, Venezuela 20.0, Russia 30.0, China 30.0, Iran 10.0)

RULE OF LAW INDEX 2012-2013 – Hungary 

La statul de drept Ungaria depășește la unele capitole Italia și Grecia, depășește la aproape toate capitolele România și la toate capitolele state ca Argentina, Brazilia, Venezuela, Rusia, China sau Iran.

  • Limited government powers – 0.63 (UK 0.79, Germany 0.82, France 0.80, Italy 0.67, Greece 0.64, Romania 0.58, Poland 0.78, Argentina 0.46, Brazil 0.62, Venezuela 0.25, Russia 0.31, China 0.36, Iran 0.37)
  • Absence of Corruption – 0.72 (UK 0.80, Germany 0.82, France 0.80, Italy 0.62, Greece 0.56, Romania 0.50, Poland 0.72, Argentina 0.47, Brazil 0.52, Venezuela 0.32, Russia 0.39, China 0.52, Iran 0.49)
  • Order and Security – 0.83 (UK 0.84, Germany 0.86, France 0.84, Italy 0.76, Greece 0.73, Romania 0.80, Poland 0.81, Argentina 0.60, Brazil 0.64, Venezuela 0.51, Russia 0.49, China 0.78, Iran 0.68)
  • Fundamental Rights – 0.72 (UK 0.78, Germany 0.80, France 0.79, Italy 0.72, Greece 0.72, Romania 0.73, Poland 0.85, Argentina 0.63, Brazil 0.69, Venezuela 0.48, Russia 0.47, China 0.35, Iran 0.27)
  • Open Government – 0.52 (UK 0.78, Germany 0.73, France 0.75, Italy 0.49, Greece 0.51, Romania 0.51, Poland 0.59, Argentina 0.48, Brazil 0.54, Venezuela 0.36, Russia 0.41, China 0.42, Iran 0.38)
  • Regulatory Enforcement – 0.60 (UK 0.79, Germany 0.73, France 0.76, Italy 0.56, Greece 0.54, Romania 0.54, Poland 0.61, Argentina 0.43, Brazil 0.56, Venezuela 0.33, Russia 0.45, China 0.41, Iran 0.54)
  • Civil Justice – 0.55 (UK 0.72, Germany 0.80, France 0.68, Italy 0.56, Greece 0.61, Romania 0.59, Poland 0.63, Argentina 0.54, Brazil 0.55, Venezuela 0.38, Russia 0.50, China 0.43, Iran 0.62)
  • Criminal Justice – 0.64 (UK 0.75, Germany 0.76, France 0.69, Italy 0.67, Greece 0.50, Romania 0.60, Poland 0.73, Argentina 0.43, Brazil 0.49, Venezuela 0.24, Russia 0.40, China 0.54, Iran 0.45)

Tariceanu, cel mai iresponsabil premier. PNL, cel mai extremist partid.

Băsescu a mulțumit guvernelor Boc, MRU și Ponta că nu au fost populiste și nu au dat peste cap echilibrele macroeconomice. Nu a mulțumit lui Tăriceanu, cel care a condus cel mai iresponsabil și mai populist guvern postdecembrist, nedepășit în materie de iresponsabilitate nici măcar de guvernul Văcăroiu. Tăriceanu a adus un deficit de 6% într-un an de creștere 8%, din care cea mai mare parte s-a dus pe pomeni electorale și pe susținerea clientelei. Tăriceanu a făcut cele mai multe angajări în administrație și a crescut cel mai mult cheltuielile cu personalul din administrație (salarii, prime, stimulente etc). În timpul lui Tăriceanu salariile din sistemul de stat erau mai mari decît cele din privat, în administrație se ajunsese la venituri (salarii plus prime plus stimulente etc) de mii de euro. Creșterea pensiilor din timpul guvernului Tăriceanu II a dus la îngroparea fondului de pensii și la deficite anuale ale acestuia de peste 3 miliarde de euro (pensiile reprezintă cea mai mare cheltuială a statului, în jur de 10% din PIB și o treime din bugetele de stat și asigurări adunate). Iresponsabilitatea guvernului Tăriceanui nu a fost egalată și nu cred că va fi egalată de un alt guvern postdecembrist.

Guvernele Boc și MRU nu au luat măsuri populiste, ba chiar mai mult, guvernul Boc a luat cele mai dure măsuri de austeritate din ultimii 23 de ani, măsuri date drept exemplu și copiate de alte state europene. Guvernul Ponta, deși anunța prin declarațiile liderilor USL și promisiuni electorale un adevărat dezmăț populist care ar fi aruncat echilibrele macroeconomice și credibilitatea financiară a României în aer, a evitat, cel puțin pînă acum, populismele economice. În ciuda așteptărilor, guvernul Ponta a fost destul de prudent și nu a dus la îndeplinire nicio promisiune populistă. Iar cei care îl înjură astăzi pe Băsescu ar trebui să fie cinstiți și să recunoască că ei înșiși au criticat guvernul Ponta pentru promisiunile nerespectate. Dacă aceste promisiuni ar fi fost respectate, guvernul Ponta ar fi reușit să egaleze guvernul Tăriceanu în materie de iresponsabilitate. Nu a reușit și e bine pentru România.

Băsescu a spus toate astea și a prevenit guvernul Ponta că o schimbare de politică și o eventuală dezlănțuire a populismului economic și a pomenilor ar anula toate eforturile făcute de guvernele Boc, MRU și Ponta în ultimii patru ani și ar arunca România într-o nouă criză economică și de credibilitate.

Ceea ce nu înțeleg mulți e că Traian Băsescu a criticat guvernul Tăriceanu nu din cauza că Tăriceanu era ”de-ai lor” sau fiindcă nu-i plăcea de fața lui ci din cauza măsurilor populiste și iresponsabile luate sub conducerea acestuia. Ceea ce nu înțeleg mulți e că Traian Băsescu nu trebuie să critice guvernul actual fiindcă Ponta e ”de-al lor” și fiindcă nu i-ar plăcea de fața lui ci din cauza eventualelor măsuri populiste și iresponsabile pe care acesta le-ar lua. Pînă acum guvernul Ponta nu a luat măsuri populiste și iresponsabile iar Băsescu nu a făcut decît să remarce public acest lucru și să prevină guvernul că un posibil derapaj populist ar arunca în aer tot ce s-a reparat după răul făcut de guvernul Tăriceanu.

Este coabitarea Băsescu-Ponta rezultat al unor negocieri la nivel internațional, între Băsescu, Ponta, populari europeni și socialiști europeni, între nemți, francezi, britanici și americani? Eu sînt convins 200% că da. Dacă Băsescu și Ponta au negociat și dacă rezultatul negocierii lor e păstrarea guvernării Ponta în limitele rezonabilului și evitarea oricăror populisme economice, atunci a meritat negocierea și sper ca ambele părți să respecte datele negocierii.

 Nu e treaba lui Băsescu să adune voturi pentru toți leșinații, curvele, blatiștii sau mafioții din opoziție. Nu e treaba lui să le dea coledzi și foncții și nici să-i mîțîie la cur, să-i legene pe picioare și să-și ia scuipați de la toți răsfățații dreptei. Nu e datoria lui Băsescu și nici nu stă în puterea lui să cîștige al treilea mandat prezidențial. Nici măcar prin interpuși. Mălăieții dreptei sau ai cui or fi nu au decît să cîștige alegerile europarlamentare, prezidențiale și parlamentare și să guverneze. Nu-i oprește nimeni.

Va ajunge Ponta președintele României? Habar n-am. Va ajunge Băsescu secretarul general al NATO? Sper. Nu știu dacă zvonul cu Băsescu secretar general se bazează pe ceva real sau e doar o intoxicare, însă trebuie să recunoaștem că are anvergura politică și backgroundul necesar și, de ce să n-o spunem p-aia dreaptă, chiar merită poziția de lider politic al NATO pentru rolul jucat în România și la nivel european cel puțin în al doilea mandat, cînd UE a luat-o la vale economic, financiar și politic și cînd puțini lideri europeni au arătat sînge rece și responsabilitate. Uitați-vă la liderii greci,  italieni sau la papițoiul ăla de Hollande. Și uitați-vă la Merkel sau Băsescu.

Eu zic să nu ne mai facem că plouă și să spunem adevărul. Credeți că se poate? E greu dar eu zic să încercăm. Deci. Trageți aer în piept și ascultați aici:

  • Pînă în 2016 nu există alternativă la guvernarea PSD. Alternativa e o guvernare PNL plus alții, o guvernare extremistă și catastrofală pentru România. Poate doar o guvernare PRM ar face mai mult rău României. Da, guvernarea PSD e proastă. E foarte proastă. E oribilă și teribilă. E năstăsiană. Ne-am întors în 2000-2004. Da, poate că e așa. Însă alternativa ar fi un dezastru național sub conducerea celui mai extremist și iresponsabil partid politic postdecembrist, PNL, condus de cel mai extremist și iresponsabil lider politic postdecembrist, Crin Antonescu. Astfel, nu putem discuta de o schimbare de majoritate care să excludă PSD-ul. PSD poate guverna singur, cu PNL, cu UDMR, PPDD sau PDL, însă, fiind cel mai mare partid parlamentar, e singurul care poate ține piept PNL-ului. PNL nu poate și nu trebuie să fie principal partid de guvernare. Premierul nu poate și nu trebuie să aparțină PNL-ului. Orice schimbare de majoritate trebuie să păstreze PSD-ul la guvernare și, pe cît posibil, să ducă PNL-ul în opoziție (dacă însă trecerea PNL în opoziție ar fi în avantajul lui Antonescu la prezidențiale mai bine PNL rămîne la guvernare ca al doilea partid). Însă e vital ca premierul, cel care ia decizia finală în guvern, să nu aparțină PNL-ului.
  • Varianta alegerilor anticipate este nerealistă și nu ar aduce cine știe ce schimbări. Alegerile anticipate sînt imposibil de provocat și nu ar face decît să crească PSD și PNl, în condițiile în care celelalte partide sînt pe cale de dispariție. Astfel, acest parlament, cu această structură politică, va supraviețui patru ani, pînă în toamna lui 2016, la următoarele alegeri parlamentare. Trebuie să ne gîndim cum ar arăta cea mai bună majoritate în această situație. Repet ce am scris și mai sus: este vital ca PNL să nu dea premierul, să nu devină principalul partid de guvernare și, mai ales, să nu dea președintele începînd cu 2014.
  • Astfel, pentru 2014 și 2016 avem două mari obiective politice: reconstrucția dreptei în afara PNL-ului și blocarea accesului PNL la funcția de premier și de președinte și la o poziție de partid dominant la guvernare. PRM-ul a fost blocat ușor, că era izolat pe scena politică și n-a avut niciodată forța și anvergura și brandul PNL-ului.

Să recapitulăm:

Obiective minimale: premierul să nu fie penelist, PNL să nu fie principalul partid de guvernare, PNL să nu dea președintele începînd cu 2014.

Obiective maximale: un partid de dreapta puternic, un președinte de dreapta.

 

PS. Cînd zic PNL mă refer la toate aripioarele și sateliții.

Sansele prezidentiale ale ”dreptei”. Istorie electorala.

O să încep cu întrebările de final:

Cum își vor împărți Ponta și Antonescu electoratul USL?

Cum se va poziționa Băsescu și cum va reacționa electoratul său?

Este posibilă îndepărtarea lui Antonescu de la șefia PNL și implicit din poziția de prezidențiabil PNL?

Care este relația dintre poziționările de la prezidențiale și viitorul dreptei?

Poziționările lui Ponta și Antonescu sînt clare, sînt evidente. Ponta va juca rolul responsabilului, raționalului, al europeanului care ne păstrează conectați la lumea bună, celui care are contact nemijlocit, administrativ-gospodăresc, cu problemele reale ale poporului și care nu-și permite ieșiri în decor sau extremisme. Antonescu va juca rolul cheguevaristului care luptă cu sistemul băsisto-pesedist, cu regimul de tristă amintire, cu Înalta Poartă, cu ungurii care ne sfîșie bentițele, cu oculta multinațional capitalistă și europeană care ne distruge industria și ne-a transformat într-o piață de desfacere și ne umilește pe unde ne prinde. În același timp, se va erija în reprezentantul dreptei în lupta cu hidra pesedistă. Rolurile astea sînt luate. Ce roluri vor juca candidații ”dreptei”? Vor juca rolul europeanului-rațional-moderat-conectat la lumea bună sperînd să-l scoată din joc pe Ponta sau vor juca rolul extremistului-autohtonist-țăcănit-cu-bentiță? Mai sînt și alte roluri pe care le pot juca? Au relevanță electorală aceste roluri? În 1992 și 1996 au luptat democrații cu comuniștii, în 2000 a luptat moderatul cu extremistul, în 2004 a luptat justițiarul carismatic cu coruptul bățos, în 2009 a luptat Sf Gheorghe cu sistemul-balaur. Ce se va întîmpla în 2014? Vom vedea iar o luptă între moderat și extremist?

Avem pe de o parte profilul candidatului, rolul pe care acesta îl joacă, și avem pe de altă parte, organizația care îl sprijină, structurile care mobilizează resurse și scot oamenii la vot în ziua votului. Aici în ceea ce-i privește pe Ponta și Antonescu iarăși lucrurile sînt clare, ambii au în spate partide puternice, cu structuri locale și capacitate de a mobiliza electoratul, Pe ce organizații și structuri se vor baza candidații ”dreptei”? Deocamdată, sînt două forțe politice ale așa zisei drepte care au anunțat că vor avea candidați la președinție, Alianța FC-PNȚcd și PDL. Vorbim despre două forțe politice care în ultimele sondaje erau pe la 5% și 10% și care au obținut împreună la parlamentare în jur de 16%, adică 1,2 milioane de voturi. Așa cum veți vedea mai jos, cel mai mic număr de voturi cu care  un prezidențiabil a intrat în turul II a fost 3 milioane (Geoană la ultimele alegeri prezidențiale) în timp ce Petre Roman, cu 2,6 milioane de voturi, în 1996, și Crin Antonescu, cu 1,9 milioane de voturi, în 2009, nu au reușit să treacă de turul I.

În condițiile în care autointitulata dreaptă se prezintă cu mai mulți candidați la prezidențiale, există vreo șansă ca unul dintre aceștia să-l bată pe Crin Antonescu și să treacă în turul II? Și dacă unul dintre candidații așa-zisei drepte va ajunge în turul II, împotriva lui Ponta, ce va face Antonescu? Își va declara susținerea explicită pentru acesta sau pentru Ponta? Iar dacă Antonescu nu-și va anunța sprijinul pentru niciunul dintre finaliști, ce vor face alegătorii săi? Cîți vor rămîne acasă? Cîți vor veni la vot? Cîți vor vota cu Ponta și cîți cu candidatul ”dreptei”?

Dacă vă veți uita bine în jur, veți vedea că avem două tabere, două profiluri, două poziționări. Și veți mai vedea că sînt reprezentate de Ponta și Antonescu, de PSD și PNL. Așa cum scriam acum un an sau chiar mai mult, PSD și PNL și-au împărțit scena politică. Mai e loc în capul electoratului de un al treilea profil? La nivel de organizații și structuri lucrurile sînt simple și clare. Pînă la alegerile următoare asta e situația, două organizații puternice și una care abia supraviețuiește. Pînă după localele din 2016 nu se poate schimba nimic. Legal nici nu se poate, fiindcă orice demisie din organizație duce la pierderea funcției de primar sau consilier.

La ce prezență la vot ne putem aștepta în 2014?

Haideți să vedem care a fost prezența la scrutinurile prezidențiale din 1992 pînă acum și cîte voturi au cîștigat finaliștii în turul II față de primul tur:

1992 – 11, 9 milioane (I), 12 milioane (II) Iliescu +1,8 milioane, Constantinescu +0,9 milioane

1996 – 12,7 milioane (I), 13 milioane (II) Constantinescu +3,5 milioane, Iliescu +1,8 milioane

2000 – 11,2 milioane (I), 10 milioane (II) Iliescu +2,6 milioane, Vadim +0,1 milioane

2004 – 10,5 milioane (I), 10 milioane (II) Băsescu +1,6 milioane, Năstase +0,6 milioane

2009 – 9,7 milioane (I), 10,5 milioane (II) Băsescu +2,1 milioane, Geoană +2,2 milioane

De remarcat că Emil Constantinescu în 1996 și Mircea Geoană în 2009 au fost susținuți în turul II de ocupantul locului al 3 lea în primul tur, Petre Roman, cu 2,6 milioane de voturi, și respectiv, Crin Antonescu, cu 1,9 milioane de voturi. Singurii prezidențiabili care au avut creșteri de peste 1 milion de voturi între cele două tururi fără a fi susținuți de un candidat puternic din turul I sînt Băsescu și Iliescu. Și apropo de asta, în 2014 sînt primele alegeri prezidențiale din România în care printre candidați nu-i vom avea pe Băsescu sau Iliescu.

De obicei, în primul tur, participarea e ceva mai scăzută. În primul tur nu se decide cîștigătorul, lupta nu e polarizată și de obicei finaliștii sînt cunoscuți. Turul II este cel care decide președintele și în turul II lupta este polarizată și mai strînsă. Excepții au fost la alegerile din 2000, previzibil, cînd în turul II au venit cu 1,2 milioane de alegători mai puțin și la alegerile din 2004, cînd în turul II au venit cu 500 de mii de alegători mai puțin. Dacă în 2000 o bună parte dintre votanții dreptei nu aveau nicio miză în turul II, fiind neprezentați, iar Vadim era un candidat periferic, incapabil să mai aducă oameni la vot, în 2004 principalul ”vinovat” pentru prezența scăzută în turul II a fost Năstase (te saturi și de prea mult dulce, dar de prea mult acru!). În 2004 suprasaturația de Năstase, combinată cu deosebita căldură sufletească pe care o emana El Însuși, a făcut ca între cele două tururi Năstase să ia doar 600 de mii de voturi, record negativ depășit doar de Vadim în 2000.

Prezența la vot a scăzut de la un scrutin la altul, cu excepția lui 1996, cînd a crescut față de 1992. 1992 a fost un slab pentru ”opoziția democratică”. PNL, unul dintre brandurile-vedetă, a decis să candideze separat și să-l susțină la prezidențiale pe Regele Mihai (!!!), în una dintre cele mai ridicole decizii politice postdecembriste. Campania și mobilizarea făcută de CDR au fost slabe și nici candidatul ”opoziției democratice”, Emil Constantinescu, nu s-a prezentat prea bine (tipologia candidatului arogant-pițigăiat – cei care n-au prins alegerile din 1992 să se uite în 2014 la candidații ”dreptei” ca să înțeleagă ce-i aia ”arogant-pițigăiat”). În 1992 poporul încă era amețit după 1989 și încă era mulțumit cu nivelul de trai.

Alegerile din 1996 veneau după o scădere de 4 ani a nivelului de trai, după ani de inflație și corupție, și au găsit o ”opoziție democratică” coaptă (pentru alegeri, nu pentru guvernare), mobilizată și cu o bună campanie electorală. În 1996 sistemul comunist a picat la vot. Atunci am avut parte de revoluția electorală, de o adevărată mobilizare anticomunistă. Așa se explică creșterea prezenței la vot atît în turul I cît și în turul II.

Avînd în vedere ritmul de scădere a prezenței și ieșirea din cursă a lui Băsescu și Iliescu, ne putem aștepta la o prezență de 8,5 – 9 milioane de alegători în turul I al prezidențialelor din 2014, asta în condițiile în care nu vom avea o gravă criză economică, mișcări sociale, războaie, răscoale, căderi de meteoriți sau alte asemenea. Să zicem că 1,5 milioane de voturi se duc spre periferici (DD, Vadim, udemerică, țăcăniți etc). Nu cred că DD va trece cu mult peste 500 de mii de voturi. În orice caz, nu va atinge milionul. Rămîn 7-7,5 milioane. Pe aceste voturi se vor bate Ponta, Antonescu și candidații ”dreptei”. Ponta se poate baza pe cel puțin 3 milioane de voturi (recordul negativ stabilit în primul tur de Geoană în 2009) Mai rămîn cel mult 4,5 milioane de voturi pentru care se vor bate Antonescu și candidații ”dreptei”. E nevoie de cel puțin 2,5 milioane de voturi, adică 30% pentru a trece în turul II. Iar în turul II, pentru candidatul ”dreptei”, dacă se califică, urmează bătălia pentru voturile lui Antonescu, ale perifericilor și a unei părți a absenților din primul tur.

Cred că în turul II al prezidențialelor din 2014 prezența va fi mai scăzută decît în primul tur, dacă în primul tur Antonescu și unul dintre candidații dreptei vor fi umăr la umăr în cursa pentru trecerea în turul II. Bătălia adevărată se va da în primul tur, în turul al II lea urmînd demobilizarea. Și aici am dat și răspunsul privitor la ce vor face votanții lui Antonescu în turul II, dacă acesta va fi eliminat din primul tur. O bună parte dintre ei vor sta acasă. Dacă ne uităm însă în istoria electorală postdecembristă, finaliștii s-au detașat clar din primul tur. Locul 3 nu a fost niciodată aproape de locul 2.

1992: diferență 2,4 milioane (Constantinescu-Funar)

1996: diferență 1 milion (Constantinescu-Roman)

2000: diferență 1,9 milioane (Vadim-Stolojan) sau diferență 0,8 milioane (Vadim-Stolojan+Isărescu) În turul I al prezidențialelor din 2000, Vadim a avut 3,2 milioane de voturi iar Isărescu și Stolojan împreună au avut 2,4 milioane de voturi. Isărescu, Stolojan și Roman împreună au avut 2,7 milioane de voturi, adică cu 500 de mii de voturi mai puțin decît Vadim. Î 2000 nici măcar unirea dreptei plus stînga plus restul lumii nu rezolva nimic

2004: diferență 2,2 milioane (Băsescu-Vadim)

2009: diferență 1,1 milioane (Geoană-Antonescu)

În 1996 Constantinescu a fost susținut în turul II de Petre Roman iar în 2009 Geoană a fost susținut de Antonescu, însă aceștia nu s-au atacat în turul I. Cuplurile Constantinescu-Roman și Geoană-Antonescu au funcționat și în turul I, nu numai în turul II.  În 2014 vom avea o situație inedită. Candidatul ”dreptei” va lupta pe viață și pe moarte împotriva lui Antonescu în turul I urmînd ca să-i ceară ajutorul și să apeleze la votanții săi în turul II.

Statistici din ”Era Băsescu”

  • Cel mai mic scor cu care s-a intrat la prezidențiale în turul II: Geoană, 3 027 838 voturi, în 2009.
  • Cel mai mic scor cu care a intrat cîștigătorul în turul II: Băsescu, 3 153 640 voturi, în 2009.
  • Cea mai mare creștere între turul I și turul II: Băsescu, 2 122 168 voturi, în 2009.
  • Cea mai mică creștere între turul I și turul II: Năstase, 602 656 voturi, în 2004.
  • Cel mai mare număr de voturi: Băsescu, 5 275 808 voturi, în 2009.
  • Cel mai mare scor cu care nu s-a intrat în turul II: Antonescu, 1 945 831 voturi, în 2009.
  • Cel mai mic scor al partidului susținător al vreunui prezidențiabil care a ajuns în turul II: PDL, 2 312 358 voturi, în 2008, ca susținător al lui Băsescu în 2009.
  • Cel mai mare scor al partidului susținător al vreunui prezidențiabil care a ajuns în turul II: PSD+PC, 3 798 607 voturi, în 2004, ca susținător al lui Năstase în 2004.
Rezultate pentru ”era Băsescu” scor absolut %
Prezență parlamentare 2004 10 231 476 58.51
PSD+PC 2004 3 798 607 37.13
ADA 2004 3 250 663 31.77
PRM 2004 1 394 698 13.63
UDMR 2004 637 109 6.23
Prezență prezidențiale turul I 2004 10 452 205 58.51
Năstase I 2004 4 278 864 40.94
Băsescu I 2004 3 545 236 33.92
Vadim I 2004 1 313 714 12.57
Marko I 2004 533 446 5.10
Prezență prezidențiale turul II 2004 10 008 314 55.21
Năstase II 2004 4 881 520 48.77
Băsescu II 2004 5 126 794 51.23
Prezență parlamentare 2008 6 888 055 39.20
PSD+PC 2008 2 352 968 34.16
PDL 2008 2 312 358 33.57
PNL 2008 1 291 029 18.74
UDMR 2008 440 449 6.39
Prezență prezidențiale turul I 2009 9 718 840 54.37
Băsescu I 2009 3 153 640 32.45
Geoană I 2009 3 027 838 31.15
Antonescu I 2009 1 945 831 20.02
Vadim I 2009 540 380 5.56
Kelemen I 2009 372 764 3.84
Prezență prezidențiale turul II 2009 10 481 568 58.02
Băsescu II 2009 5 275 808 50.33
Geoană II 2009 5 205 760 49.67
Prezență parlamenatare 2012 7 416 628 41.76
USL 2012 4 457 526 60.10
ARD 2012 1 239 318 16.71
PPDD 2012 1 086 822 14.65
UDMR 2012 388 528 5.24

De ce atentatul de la Boston are legatura cu islamul, nu cu Cecenia

Nu e o declarație politică. Cei doi nu l-au revendicat. Nu există înregistrări de dinaintea atacului, pe care cei doi să le fi făcut publice în care să vorbească despre atac ca despre o declarație de protest și susținere a independenței Ceceniei. Nu există vreo simbolistică apropiată Rusiei. Nu e o un atentat politic. E un atentat religios. Declarația e făcută divinității, nu lumii politice. Cei doi, nu se știe cît de amatori, în condițiile în care au reușit să rănească un polițist și să ucidă un altul, iar unul dintre ei chiar să scape (e liber și acum), nu au fpostat nicio declarație politică care să lege gestul lor de Cecenia și de lupta pentru independență.

După atentat nu a apărut nicio declarație sau revendicare. Atentatele politice sînt precedate sau urmate de declarații și au simbolistică politică. Nu există date care să arate că dorința celor doi era de a atrage atenția lumii asupra a ceea ce se întîmplă în Cecenia.

Tamerlan, fratele cel mare, aparent liderul și instigatorul, era foarte religios și nu reușise să se adapteze în Statele Unite iar datele care există despre el vorbesc despre atașamentul acestuia față de Jihad și nu față de independența Ceceniei.

Un atentat politic trebuie să aibă o declarație politică clară, altfel nu-și atinge scopul. Un atentat religios își atinge scopul atîta timp cît sînt uciși și răniți cît mai mulți infideli, iar autorii primesc bile albe și chiar zeci de virgine din partea divinității islamice.

Care e legatura dintre pragul de 30% si electoratul dependent de partide?

Să presupunem că Forumul Constituțional, prin Cristian Pîrvulescu și la ordinul lui Dan Voiculescu, decide, printre altele, să elimine din Constituție, de la articolul 30, cel privitor la libertatea de exprimare, următoarele pasaje:

(2) Cenzura de orice fel este interzisă.

(3) Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii.

(4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată.

Asemenea modificări sînt ușor de trecut prin Parlament, în condițiile în care USL are 70% și nici celelalte partide nu sînt prea-iubitoare de libertatea de exprimare, ba dimpotrivă. Dar cum faci să le treci și de un referendum constituțional? Simplu. Scazi cvorumul necesar validării. La 30%, de exemplu.

Apoi, în înțelegere cu celelalte partide, organizezi în așa fel campania și alegerile încît să nu vină la vot decît atîția votanți cît trebuie și care trebuie. Nu faci publicitate, induci confuzie privind data și orele între care se poate vota, nu faci publice adresele secțiilor de votare și nici împărțirea pe fiecare secție de votare a străzilor. Stabilești, prin lege, că vinerea de dinaintea scrutinului și lunea de după sînt libere, astfel încît oamenii să plece din localitate și, în același timp, nu faci secții speciale în care să voteze cei care nu se află în localitatea de domiciliu.

Te asiguri astfel că la vot vin doar cei ce trebuie să vină la vot. Adică votanții controlați de tine prin rețelele teritoriale. Ăia care votează ”cu partidul”, ”cu ai noștri”, oricare ar fi tipul scrutinului. Că sînt parlamentare, prezidențiale, europarlamentare, locale, referendum de demitere sau referendum constituțional, ei votează ”cu ai noștri sau ce zic ai noștri să votăm”.

USL a avut 60% din voturi la parlamentare, în condițiile în care la vot s-au prezentat 40% dintre alegători. Astfel, cu USL au votat 24% dintre alegătorii cu drept de vot. cu PDL 6.5%, cu PPDD 6%, cu UDMR 2%. Dacă eliminăm PPDD, partid cu votanți imprevizibili, avem 33% alegători care au votat establishmentul. Din aceștia, USL are imensa majoritate, adică 70%.

Partidele se pot înțelege să țină departe de secțiile de votare alegătorii pe care nu-i pot controla și să aducă la vot, prin propriile rețele, militanții, alegătorii fideli și pe cei dependenți de rețele, astfel încît să poată trece Constituția. Se pot înțelege chiar ca partidele de opoziție să-și scape obrazul spunîndu-le propriiilor militanți să voteze NU dar aducîndu-i la vot să facă covrumul de 30%. Dealtfel, s-a văzut și la referendumul din vară (referendum la care PDL ”a vîndut” județe întregi) că USL poate ”aduce” la vot 46% din alegătorii cu drept de vot, prin propriiile rețele sau din pix. La 30% partidele pot controla proporția DA-NU, la peste 50% e mult mai greu. Gîndiți-vă că o prezență de 60% înseamnă că vor fi prezenți 36% dintre românii cu drept de vot care nu au votat cu USL în 9 decembrie. La o asemenea prezență votanții useliști sînt minoritari (24 din 60, adică 40%).

Dacă cvorumul este de 50% partidele trebuie să-și asume riscul să facă publcitate și să înlesnească prezența la vot a cîtorva milioane de alegători pe care nu-i pot controla. La covrum de 30%, partidele pot atinge cvorumul doar prin aducerea la vot a electoratului dependent de administrație și rețelele de partid. În același timp, se pot asigura că nu vin mai mulți alegători la vot ca să strice distracția, prin metodele de care am amintit mai sus (lipsa de publicitate, organizare deliberat proastă, piedici administrative, vacanțe etc).

Pragul de 30% propus de USL reprezintă exact acel electorat dependent de partide. De ani de zile la vot vin aceiași 30-40% dintre alegători, cei mai mulți dintre ei militanți ai partidelor, galerie și așa-zis găletuși, votanți dependenți de administrație și rețelele de partid. Dacă se introduce acest prag, orice Constituție dorită de establishmentul politic este posibilă. Astfel, printr-o asemenea Constituție se pot suprima libertăți și drepturi, se pot înstrăina teritorii și schimba forme de guvernămînt. Putem deveni chiar monarhie sub Voiculescu în care libertatea de exprimare să nu mai existe. Se poate întîmpla orice. Societatea civilă (hă hă, care? că toată e arondată unor grupări) nu are forța să aducă la vot milioane de oameni împotriva voinței administrației și partidelor. Cea mai bună soluție este un prag ridicat, care să oblige administrația și partidele să aducă la vot cît mai mulți votanți peste cei pe care îi poate controla.

Miscarea Populara si individul. Comentarii.

Continuăm comentariile pe marginea Propunerii de Platformă-Program a Mișcării Populare. Tot ceea ce poate spera Mișcarea Populară e să fie luată în serios și temele sale ținute pe prima pagină. Trebuie să fim onești și să recunoaștem faptul că Mișcarea Populară a lansat această dezbatere este un cîștig în sine. Am scris de 3 (trei!) ori ”Mișcarea Populară” în primul paragraf. Rog a se aprecia. De patru ori chiar!

Am auzit voci (da, mi se întîmplă) că cîr, că mîr, că m-am luat de Mișcarea care e Speranța. Mișcarea să zică mersi că o ia lumea în serios. Și are nevoie vitală să fie luată în serios, după ce s-a întîmplat cu NR și FC. Cît despre partea cu de jos în sus, permiteți-mi să fiu răutăcios (nu de altceva, dar oricum o să fiu) și să mă îndoiesc  că atunci cînd e vorba de doctrinele forțelor politice de la noi poate exista un mai jos. De jos, de unde, de sub pămînt? La noi susul politic e atît de jos încît orice mișcare politică se poate revendica de la firul ierbii.

După ce am terminat cu împăciuitorismele, să trecem la comentariile propriu-zise (textul original, cu litere bolduite, comentariile, cu litere cursive)

INDIVIDUL (pagina 6)

Credem în capacitatea individului de a lua deciziile bune pentru sine.

Fără comentarii. 

Credem că principalul rol al statului trebuie să fie crearea condițiilor necesare fiecărui  român pentru a se dezvolta, pe sine și familia sa, la nivelul maxim al capacităților și în  conformitate cu vocația și dezideratele sale, în sânul unei societăți echilibrate. Nu  credem într-un stat care demotivează.

Etecuru. O dădurăți deja în bară, de la a doua frază. Care sînt condițiile necesare pentru a se dezvolta la nivelul maxim? Cine decide nivelul maxim? Casa, masa, educația, sănătatea, relaxarea sînt condiții necesare pentru ca românul să se dezvolte pe el, și pe familia dumisale, la nivelul maxim al capacităților și în conformitate cu vocația și dezideratele? ”Dom’le, eu voiam să cînt la pian ca Chopin, să scriu ca Bulgakov și să joc fotbal ca Maradona, dar statul nu mi-a creat condițiile necesare.” Și dacă statul creează condiții, cum le creează? Aiasta e întrebarea. Și stați, că încă n-a venit întrebarea aia reaua, nasol capitalistă: și dacă statul îmi creează condițiile necesare, atunci de ce să mă mai obosesc eu să fac ceva? Și nu e vorba de condițiile minime, e vorba de condițiile necesare dezvoltării la nivelul maxim. Deci sînt condiții astea, nu glumă. Unde mai e motivația? Să presupunem că statul creează el, de la sine, din nimica sau primește moștenire de la o mătușă nu din Corbeanca ci din America. Să ne facem că nu știm că statul nu are motivația să creeze atîta timp cît poate lua totul cu forța (d-aia nici nu trebuie să ne așteptăm la stat să educe, să cerceteze sau să inoveze, în alt scop decît cel de a ține supușii cu botniță, să stea calmi și să dea la stat – în afară de a lucra împotriva libertății, statul nu are o altă motivație de a educa, inova și cerceta, cu excepția războaielor, cînd competiția între state și teama de dispariție are efecte benefice cel puțin pe partea de inovație și cercetare – telefonul, radioul, energia nucleară, rachetele, submarinul, radarul, computerul, internetul și multe altele au fost inițial invenții sau descoperiri cu scop militar). Statul e un animal mare care parazitează multe animale mici. Astfel, pentru a le parazita trebuie să le distrugă orice sistem de apărare, dar totuși să le lase în viață. Ah, înc-o definiție d-asta și zici că vorbește Tyler Durden prin mine. Să revenim. Pînă la paranteză presupuneam că statul chiar creează. Dacă statul face și drege și ne creează condiții, noi de ce ne-am mai obosi? Uite, eu aș vrea ca statul să-mi creeze condițiile necesare să mă dezvolt la nivelul maxim al capacităților și în conformitate cu vocația și dezideratele mele, adică să scriu ca Kafka. Pînă cînd statul nu vine el cu un mercurial al capacităților maxime (”tu te faci pianist celebru, tu te faci vînzător la aprozar, ce ți-e scris, în frunte ți-e pus, următooorul!”) eu consider că capacitățile mele maxime astea sînt. Care sînt condițiile necesare pentru ca eu să ajung să scriu ca Kafka? Am nevoie de timp și educație. Inspirația scriitoricească nu vine așa pac pac. Trebuie mult timp. Timp pentru meditație, timp pentru exercițiu, timp pentru citit. Asta înseamnă că nu mai ai timp de altele. Și nu poți medita, exercita talentul literar, cititul și alte fasoane intelectuale într-o cutie lîngă o familie de maidanezi de lîngă un tomberon din Făurei. Am nevoie de casă. Nu apartament la bloc, cu manele și pensionari nervoși, cu aer și poluare citadină. O casă de vacanță undeva la munte. Și una la mare. Dar nu pot renunța întru-totul nici la atmosfera citadină, de metropolă. O vilișoară într-un cartier cu umbră și liniște din centrul Bucureștilor ar fi perfectă. Am nevoie de sănătate, căci nu pot scrie zăcînd la pat cu febră patruzeci și dureri de ficat. Am nevoie de educație, că pentru a scrie ca Kafka trebuie să știi măcar să scrii. Am nevoie de o bibliotecă de enșpe mii de titluri, pentru delectare și cultivare. Am nevoie de o mașină care să mă ducă de colo colo. O mașină fiabilă și care să-mi hrănească stima de sine. Un viitor Kafka fără BMW? Nu cred. De piscină, decorațiuni interioare cu stil, mîncăruri și băuturi alese nu mai vorbesc. Bineînțeles că, chiar și așa, sînt șanse extrem de mari să nu ajung să scriu ca Kafka. Dar am încercat, nu? Și oricum, chiar nu trebuie să fac nimic în viață în afară de  visat la Kafka, căci dintr-un foc statul, adică ceilalți, mi le-a dat pe toate: case, mese, mașină, educație, bibliotecă, piscină și relaș (tabere de creație în Bali). Sînt datori concetățenii mei să-mi asigure toate astea? Nu. Dar dacă îi forțăm? Ei bine, dacă-i forțăm, e cu totul altceva, ajungem la formularea Mișcării Populare: ”Credem că principalul rol al statului trebuie să fie crearea condițiilor necesare fiecărui  român pentru a se dezvolta, pe sine și familia sa, la nivelul maxim al capacităților și în  conformitate cu vocația și dezideratele sale, în sânul unei societăți echilibrate.”  Statul nu creează nimic, doar stă de pază pe ici, pe colo, prin părțile esențiale. Statul e o piață, nu o fabrică. Statul reglementează, cît mai puțin cu putință. În loc să creeze condiții să, mai bine statul ar lăsa libertatea să. Ceea ce ne spune Mișcarea Populară e că statul trebuie să se ocupe de educație, sănătate, economie, transporturi, locuințe, mese zilnice, cultură etc. Vorba la o doamnă pe care au tot dat-o la televizor în ultimele zile: No! No! No!

Credem că implicarea crescândă a femeilor și a tinerilor în viața publică este un excelent  mijloc de a crește calitatea resurselor de idei și acțiune, irosite până acum prin blocarea  femeilor și tinerilor la accesul în funcții politice.

Vîrsta și sexul nu sînt criterii ale binelui în politică. Credem că tinerii au mai multe șanse decît bătrînii să alerge 100 de metri în 9 secunde și că femeile au mai multe șanse decît bărbații să nască și să alăpteze copii, însă nu credem că tinerii și femeile ar fi mai buni în politică decît bătrînii și bărbații, doar pe acest criteriu. Norica Nicolai e femeie, Bănicioiu e tînăr. Băsescu e bătrîn, Funeriu e bărbat. Deci vîrsta și sexul nu ne spun nimic despre binele în politică. Pe de altă parte, nu înțeleg cum a fost blocat accesul femeilor și tinerilor la funcții politice. Nu există nicio lege care să specifice așa ceva. Cu atît mai mult cu cît tinerii sînt extrem de prezenți în funcții politice. Avem probabil unul din parlamentele și unele din conducerile de partid cu cea mai scăzută medie de vîrstă. Iar conducerea PDL-ului, cu care mișcăpopularii nu sînt în relații prea calde, e plină de femei. Era să zic doamne, dar m-am corectat în ultima secundă. Sau Mișcarea Populară ar vrea o lege care să dea cote pentru femei și tineri?  

Credem în exercitarea libertății individuale de către fiecare român, întărită de o asumare  individuală a responsabilității sociale.

Aici n-am înțeles nimic, deci nu comentez. Just kidding. E una dintre cele mai bune fraze din program. Libertatea individuală și asumare individuală a responsabilității sociale. That’s the spirit. De la fraza asta se poate face un întreg program politic, ca să nu-i zic doctrină, că se sperie mișcăpopularii. Ca să nu mai zicem că exercitarea libertății individuale presupune asumarea individuală a responsabilității sociale. Că dacă asumarea se face cu pistolul statului la tîmplă nu prea mai putem vorbi despre exercitarea libertății individuale, nu?

Credem în construcția țării noastre prin oameni puternici, liberi, siguri pe ei și țara lor.

Această propoziție e un căcat insubstanțial copiat probabil din programele Noii Republici sau Forței Civice. Acest slogan ar trebui scris pe un drug de fier cu diametrul de 15 (cm, nu mm) și introdus cu răbdare și tutun în curul lozincarilor de dreapta.

Un pont pentru asa-zisele partide de dreapta

PNL, PDL, FC, PNȚcd, NR și MP nu trebuie să inventeze roata. Trebuie doar să ia clasamentul detaliat al statelor lumii făcut pe criteriul libertății economice de Heritage Foundation, să aleagă primele clasate pe orice domeniu, să facă un studiu comparativ, să determine cauzele gradului înalt de libertate economică și să le introducă în propriul program, urmînd ca atunci cînd ajung la guvernare să le și implementeze. Repet, nu trebuie să inventăm roata.

Uite, ca să le ușurez munca, fac eu lista cu cei mai liberi și mai capitaliști:

Stat TOTAL property rights freedom from corruption government spending fiscal freedom business freedom labor freedom monetary freedom trade freedom investment freedom financial freedom
HONG KONG  89,3  90,0  84,0  88,9  92,9  98,9  86,2  82,1  90,0  90,0  90,0
SINGAPORE  88,0  90,0  92,0  91,3  91,1  97,1  91,4  82,0  90,0  75,0  80,0
AUSTRALIA  82,6  90,0  88,0  62,8  66,4  95,5  83,5  83,8  86,2  80,0  90,0
NOUA ZEELANDĂ  81,4  95,0  95,0  33,2  71,5  99,9  89,5  83,3  86,8  80,0  80,0
ELVEȚIA  81,0  90,0  88,0  63,8  68,1  75,8  87,9  86,2  90,0  80,0  80,0
CANADA  79,4  90,0  87,0  44,8  79,8  91,7  82,3  75,2  88,2  75,0  80,0
CHILE  79,0  90,0  72,0  83,7  77,6  70,5  74,2  84,6  82,0  85,0  70,0
MAURITIUS  76,9  70,0  51,0  81,9  92,1  78,2  72,3  75,4  87,9  90,0  70,0
DANEMARCA  76,1  90,0  94,0  5,9  39,8  98,4  91,1  80,0  86,8  85,0  90,0
STATELE UNITE  76,0  85,0  71,0  47.8  69,3  90,5  95,5  75,0  86,4  70,0  70,0
ROMÂNIA  65,1  40,0  36,0  62,2  87,9  70,4  63,5  74,7  86,8  80,0  50,0

Property Rights

The property rights component is an assessment of the ability of individuals to accumulate private property, secured by clear laws that are fully enforced by the state. It measures the degree to which a country’s laws protect private property rights and the degree to which its government enforces those laws. It also assesses the likelihood that private property will be expropriated and analyzes the independence of the judiciary, the existence of corruption within the judiciary, and the ability of individuals and businesses to enforce contracts.

The more certain the legal protection of property, the higher a country’s score; similarly, the greater the chances of government expropriation of property, the lower a country’s score. Countries that fall between two categories may receive an intermediate score.

Each country is graded according to the following criteria:

  • 100—Private property is guaranteed by the government. The court system enforces contracts efficiently and quickly. The justice system punishes those who unlawfully confiscate private property. There is no corruption or expropriation.
  • 90—Private property is guaranteed by the government. The court system enforces contracts efficiently. The justice system punishes those who unlawfully confiscate private property. Corruption is nearly nonexistent, and expropriation is highly unlikely.
  • 80—Private property is guaranteed by the government. The court system enforces contracts efficiently but with some delays. Corruption is minimal, and expropriation is highly unlikely.
  • 70—Private property is guaranteed by the government. The court system is subject to delays and is lax in enforcing contracts. Corruption is possible but rare, and expropriation is unlikely.
  • 60—Enforcement of property rights is lax and subject to delays. Corruption is possible but rare, and the judiciary may be influenced by other branches of government. Expropriation is unlikely.
  • 50—The court system is inefficient and subject to delays. Corruption may be present, and the judiciary may be influenced by other branches of government. Expropriation is possible but rare.
  • 40—The court system is highly inefficient, and delays are so long that they deter the use of the court system. Corruption is present, and the judiciary is influenced by other branches of government. Expropriation is possible.
  • 30—Property ownership is weakly protected. The court system is highly inefficient. Corruption is extensive, and the judiciary is strongly influenced by other branches of government. Expropriation is possible.
  • 20—Private property is weakly protected. The court system is so inefficient and corrupt that outside settlement and arbitration is the norm. Property rights are difficult to enforce. Judicial corruption is extensive. Expropriation is common.
  • 10—Private property is rarely protected, and almost all property belongs to the state. The country is in such chaos (for example, because of ongoing war) that protection of property is almost impossible to enforce. The judiciary is so corrupt that property is not protected effectively. Expropriation is common.
  • 0—Private property is outlawed, and all property belongs to the state. People do not have the right to sue others and do not have access to the courts. Corruption is endemic.

Freedom from Corruption

Corruption erodes economic freedom by introducing insecurity and uncertainty into economic relationships. The score for this component is derived primarily from Transparency International’s Corruption Perceptions Index (CPI) for 2011, which measures the level of corruption in 183 countries.

The CPI is based on a 10-point scale in which a score of 10 indicates very little corruption and a score of 0 indicates a very corrupt government. In scoring freedom from corruption, the Index converts the raw CPI data to a scale of 0 to 100 by multiplying the CPI score by 10. For example, if a country’s raw CPI data score is 5.5, its overall freedom from corruption score is 55.

For countries that are not covered in the CPI, the freedom from corruption score is determined by using the qualitative information from internationally recognized and reliable sources. This procedure considers the extent to which corruption prevails in a country. The higher the level of corruption, the lower the level of overall economic freedom and the lower a country’s score.

 

Government Spending

This component considers the level of government expenditures as a percentage of GDP. Government expenditures, including consumption and transfers, account for the entire score.

No attempt has been made to identify an optimal level of government expenditures. The ideal level will vary from country to country, depending on factors ranging from culture to geography to level of development. However, volumes of research have shown that excessive government spending that causes chronic budget deficits and the accumulation of sovereign debt is one of the most serious drags on economic dynamism.

The methodology treats zero government spending as the benchmark, and underdeveloped countries with little government capacity may receive artificially high scores as a result. However, such governments, which can provide few if any public goods, are likely to receive lower scores on some of the other components of economic freedom (such as property rights, financial freedom, and investment freedom) that reflect government effectiveness.

The scale for scoring government spending is non-linear, which means that government spending that is close to zero is lightly penalized, while levels of government spending that exceed 30 percent of GDP lead to much worse scores in a quadratic fashion (for example, doubling spending yields four times less freedom). Only extraordinarily large levels of government spending—for example, over 58 percent of GDP—receive a score of zero.

The expenditure equation used is:

GEi = 100 – α (Expendituresi)2

where GEi represents the government expenditure score in country i; Expendituresi represents the total amount of government spending at all levels as a portion of GDP (between 0 and 100); and α is a coefficient to control for variation among scores (set at 0.03). The minimum component score is zero.

In most cases, general government expenditure data include all levels of government such as federal, state, and local. In cases where general government spending data are not available, data on central government expenditures are used instead.

 

Fiscal Freedom

Fiscal freedom is a measure of the tax burden imposed by government. It includes direct taxes, in terms of the top marginal tax rates on individual and corporate incomes, and overall taxes, including all forms of direct and indirect taxation at all levels of government, as a percentage of GDP. Thus, the fiscal freedom component is composed of three quantitative factors:

  • The top marginal tax rate on individual income,
  • The top marginal tax rate on corporate income, and
  • The total tax burden as a percentage of GDP.

In scoring fiscal freedom, each of these numerical variables is weighted equally as one-third of the component. This equal weighting allows a country to achieve a score as high as 67 based on two of the factors even if it receives a score of 0 on the third.Fiscal freedom scores are calculated with a quadratic cost function to reflect the diminishing revenue returns from very high rates of taxation. The data for each factor are converted to a 100-point scale using the following equation:

Fiscal Freedomij= 100 – α (Factorij)2

where Fiscal Freedomij represents the fiscal freedom in country i for factor j; Factorij represents the value (based on a scale of 0 to 100) in country i for factor j; and α is a coefficient set equal to 0.03. The minimum score for each factor is zero, which is not represented in the printed equation but was utilized because it means that no single high tax burden will make the other two factors irrelevant.

As an example, in the 2013 Index, Mauritius has a flat rate of 15 percent for both individual and corporate tax rates, which yields a score of 93.3 for each of the two factors. Mauritius’s overall tax burden as a portion of GDP is 18.5 percent, yielding a tax burden factor score of 89.7. When the three factors are averaged together, Mauritius’s overall fiscal freedom score becomes 92.1.

Business Freedom

Business freedom is an overall indicator of the efficiency of government regulation of business. The quantitative score is derived from an array of measurements of the difficulty of starting, operating, and closing a business. The business freedom score for each country is a number between 0 and 100, with 100 equaling the freest business environment. The score is based on 10 factors, all weighted equally, using data from the World Bank’s Doing Business study:
  • Starting a business—procedures (number);
  • Starting a business—time (days);
  • Starting a business—cost (% of income per capita);
  • Starting a business—minimum capital (% of income per capita);
  • Obtaining a license—procedures (number);
  • Obtaining a license—time (days);
  • Obtaining a license—cost (% of income per capita);
  • Closing a business—time (years);
  • Closing a business—cost (% of estate); and
  • Closing a business—recovery rate (cents on the dollar).

Each of these raw factors is converted to a scale of 0 to 100, after which the average of the converted values is computed. The result represents the country’s business freedom score. For example, even if a country requires the highest number of procedures for starting a business, which yields a score of zero in that factor, it could still receive a score as high as 90 based on scores in the other nine factors. Canada, for instance, receives scores of 100 in nine of these 10 factors, but the 14 licensing procedures required by the government equate to a score of 64.5 for that factor.

Each factor is converted to a scale of 0 to 100 using the following equation:

Factor Scorei = 50 factoraverage/factori

which is based on the ratio of the country data for each factor relative to the world average, multiplied by 50. For example, on average worldwide, it takes 18 procedures to get necessary licenses. Canada’s 14 licensing procedures are a factor value better than the average, resulting in a ratio of 1.29. That ratio multiplied by 50 equals the final factor score of 64.5.

For the six countries that are not covered by the World Bank’s Doing Business report, business freedom is scored by analyzing business regulations based on qualitative information from reliable and internationally recognized sources.

 

Labor Freedom

The labor freedom component is a quantitative measure that considers various aspects of the legal and regulatory framework of a country’s labor market, including regulations concerning minimum wages, laws inhibiting layoffs, severance requirements, and measurable regulatory restraints on hiring and hours worked.

Six quantitative factors are equally weighted, with each counted as one-sixth of the labor freedom component:1

  • Ratio of minimum wage to the average value added per worker,
  • Hindrance to hiring additional workers,
  • Rigidity of hours,
  • Difficulty of firing redundant employees,
  • Legally mandated notice period, and
  • Mandatory severance pay.

Based on data collected in connection with the World Bank’s Doing Business study, these factors specifically examine labor regulations that affect “the hiring and redundancy of workers and the rigidity of working hours.”

In constructing the labor freedom score, each of the six factors is converted to a scale of 0 to 100 based on the following equation:

Factor Scorei= 50 × factoraverage/factori

where country i data are calculated relative to the world average and then multiplied by 50. The six factor scores are then averaged for each country, yielding a labor freedom score.

The simple average of the converted values for the six factors is computed for the country’s overall labor freedom score. For example, even if a country had the worst rigidity of hours in the world with a zero score for that factor, it could still get a score as high as 83.3 based on the other five factors.

For the six countries that are not covered by the World Bank’s Doing Business study, the labor freedom component is scored by looking into labor market flexibility based on qualitative information from other reliable and internationally recognized sources.

 

Monetary Freedom

Monetary freedom combines a measure of price stability with an assessment of price controls. Both inflation and price controls distort market activity. Price stability without microeconomic intervention is the ideal state for the free market.

The score for the monetary freedom component is based on two factors:

  • The weighted average inflation rate for the most recent three years and
  • Price controls.

The weighted average inflation rate for the most recent three years serves as the primary input into an equation that generates the base score for monetary freedom. The extent of price controls is then assessed as a penalty of up to 20 points subtracted from the base score. The two equations used to convert inflation rates into the monetary freedom score are:

Weighted Avg. Inflationi = θ1 Inflationit + θ2Inflationit–1 + θ3 Inflationit–2

Monetary Freedomi = 100 – α √Weighted Avg. Inflationi – PC penaltyi

where θ1 through θ3 (thetas 1–3) represent three numbers that sum to 1 and are exponentially smaller in sequence (in this case, values of 0.665, 0.245, and 0.090, respectively); Inflationit is the absolute value of the annual inflation rate in country i during year t as measured by the consumer price index; α represents a coefficient that stabilizes the variance of scores; and the price control (PC) penalty is an assigned value of 0–20 points based on the extent of price controls.

The convex (square root) functional form was chosen to create separation among countries with low inflation rates. A concave functional form would essentially treat all hyperinflations as equally bad, whether they were 100 percent price increases annually or 100,000 percent, whereas the square root provides much more gradation. The α coefficient is set to equal 6.333, which converts a 10 percent inflation rate into a freedom score of 80.0 and a 2 percent inflation rate into a score of 91.0.

 

Trade Freedom

Trade freedom is a composite measure of the absence of tariff and non-tariff barriers that affect imports and exports of goods and services. The trade freedom score is based on two inputs:

  • The trade-weighted average tariff rate and
  • Non-tariff barriers (NTBs).

Different imports entering a country can, and often do, face different tariffs. The weighted average tariff uses weights for each tariff based on the share of imports for each good. Weighted average tariffs are a purely quantitative measure and account for the basic calculation of the score using the following equation:

Trade Freedomi = (((Tariffmax–Tariffi )/(Tariffmax–Tariffmin )) * 100) – NTBi

where Trade Freedomi represents the trade freedom in country i; Tariffmax and Tariffmin represent the upper and lower bounds for tariff rates (%); and Tariffi represents the weighted average tariff rate (%) in country i. The minimum tariff is naturally zero percent, and the upper bound was set as 50 percent. An NTB penalty is then subtracted from the base score. The penalty of 5, 10, 15, or 20 points is assigned according to the following scale:

  • 20—NTBs are used extensively across many goods and services and/or act to effectively impede a significant amount of international trade.
  • 15—NTBs are widespread across many goods and services and/or act to impede a majority of potential international trade.
  • 10—NTBs are used to protect certain goods and services and impede some international trade.
  • 5—NTBs are uncommon, protecting few goods and services, and/or have very limited impact on international trade.
  • 0—NTBs are not used to limit international trade.

We determine the extent of NTBs in a country’s trade policy regime using both qualitative and quantitative information. Restrictive rules that hinder trade vary widely, and their overlapping and shifting nature makes their complexity difficult to gauge. The categories of NTBs considered in our penalty include:

  • Quantity restrictions—import quotas; export limitations; voluntary export restraints; import–export embargoes and bans; countertrade, etc.
  • Price restrictions—antidumping duties; countervailing duties; border tax adjustments; variable levies/tariff rate quotas.
  • Regulatory restrictions—licensing; domestic content and mixing requirements; sanitary and phytosanitary standards (SPSs); safety and industrial standards regulations; packaging, labeling, and trademark regulations; advertising and media regulations.
  • Investment restrictions—exchange and other financial controls.
  • Customs restrictions—advance deposit requirements; customs valuation procedures; customs classification procedures; customs clearance procedures.
  • Direct government intervention—subsidies and other aid; government industrial policy and regional development measures; government-financed research and other technology policies; national taxes and social insurance; competition policies; immigration policies; government procurement policies; state trading, government monopolies, and exclusive franchises.

As an example, Botswana received a trade freedom score of 79.7. By itself, Botswana’s weighted average tariff of 5.2 percent would have yielded a score of 89.7, but the existence of NTBs in Botswana reduced the score by 10 points.

Gathering tariff statistics to make a consistent cross-country comparison is a challenging task. Unlike data on inflation, for instance, countries do not report their weighted average tariff rate or simple average tariff rate every year; in some cases, the most recent year for which a country reported its tariff data could be as far back as 2002. To preserve consistency in grading the trade policy component, the Index uses the most recently reported weighted average tariff rate for a country from our primary source. If another reliable source reports more updated information on the country’s tariff rate, this fact is noted, and the grading of this component may be reviewed if there is strong evidence that the most recently reported weighted average tariff rate is outdated.

The World Bank publishes the most comprehensive and consistent information on weighted average applied tariff rates. When the weighted average applied tariff rate is not available, the Index uses the country’s average applied tariff rate; and when the country’s average applied tariff rate is not available, the weighted average or the simple average of most favored nation (MFN) tariff rates is used. In the very few cases where data on duties and customs revenues are not available, data on international trade taxes or an estimated effective tariff rate are used instead. In all cases, an effort is made to clarify the type of data used and the different sources for those data in the corresponding write-up for the trade policy component.

 

Investment Freedom

Investment Freedom

In an economically free country, there would be no constraints on the flow of investment capital. Individuals and firms would be allowed to move their resources into and out of specific activities, both internally and across the country’s borders, without restriction. Such an ideal country would receive a score of 100 on the investment freedom component of the Index of Economic Freedom.

In practice, most countries have a variety of restrictions on investment. Some have different rules for foreign and domestic investment; some restrict access to foreign exchange; some impose restrictions on payments, transfers, and capital transactions; in some, certain industries are closed to foreign investment. Labor regulations, corruption, red tape, weak infrastructure, and political and security conditions can also affect the freedom that investors have in a market.

The Index evaluates a variety of restrictions that are typically imposed on investment. Points, as indicated below, are deducted from the ideal score of 100 for each of the restrictions found in a country’s investment regime. It is not necessary for a government to impose all of the listed restrictions at the maximum level to effectively eliminate investment freedom. Those few governments that impose so many restrictions that they total more than 100 points in deductions have had their scores set at zero.

Investment restrictions:

National treatment of foreign investment

• No national treatment, prescreening 25 points deducted
• Some national treatment, some prescreening 15 points deducted
• Some national treatment or prescreening 5 points deducted

Foreign investment code

• No transparency and burdensome bureaucracy 20 points deducted
• Inefficient policy implementation and bureaucracy 10 points deducted
• Some investment laws and practices non-transparent
or inefficiently implemented
5 points deducted

Restrictions on land ownership

• All real estate purchases restricted 15 points deducted
• No foreign purchases of real estate 10 points deducted
• Some restrictions on purchases of real estate 5 points deducted

Sectoral investment restrictions

• Multiple sectors restricted 20 points deducted
• Few sectors restricted 10 points deducted
• One or two sectors restricted 5 points deducted

Expropriation of investments without fair compensation

• Common with no legal recourse 25 points deducted
• Common with some legal recourse 15 points deducted
• Uncommon but occurs 5 points deducted

Foreign exchange controls

• No access by foreigners or residents 25 points deducted
• Access available but heavily restricted 15 points deducted
• Access available with few restrictions 5 points deducted

Capital controls

• No repatriation of profits; all transactions require
government approval
25 points deducted
• Inward and outward capital movements require
approval and face some restrictions
15 points deducted
• Most transfers approved with some restrictions 5 points deducted

Up to an additional 20 points may be deducted for security problems, a lack of basic investment infrastructure, or other government policies that indirectly burden the investment process and limit investment freedom.

 

Financial Freedom

Financial freedom is a measure of banking efficiency as well as a measure of independence from government control and interference in the financial sector. State ownership of banks and other financial institutions such as insurers and capital markets reduces competition and generally lowers the level of available services.

In an ideal banking and financing environment where a minimum level of government interference exists, independent central bank supervision and regulation of financial institutions are limited to enforcing contractual obligations and preventing fraud. Credit is allocated on market terms, and the government does not own financial institutions. Financial institutions provide various types of financial services to individuals and companies. Banks are free to extend credit, accept deposits, and conduct operations in foreign currencies. Foreign financial institutions operate freely and are treated the same as domestic institutions.

The Index scores an economy’s financial freedom by looking into the following five broad areas:

  • The extent of government regulation of financial services,
  • The degree of state intervention in banks and other financial firms through direct and indirect ownership,
  • The extent of financial and capital market development,
  • Government influence on the allocation of credit, and
  • Openness to foreign competition.

These five areas are considered to assess an economy’s overall level of financial freedom that ensures easy and effective access to financing opportunities for people and businesses in the economy. An overall score on a scale of 0 to 100 is given to an economy’s financial freedom through deductions from the ideal score of 100.

  • 100—Negligible government interference.
  • 90—Minimal government interference. Regulation of financial institutions is minimal but may extend beyond enforcing contractual obligations and preventing fraud.
  • 80—Nominal government interference. Government ownership of financial institutions is a small share of overall sector assets. Financial institutions face almost no restrictions on their ability to offer financial services.
  • 70—Limited government interference. Credit allocation is influenced by the government, and private allocation of credit faces almost no restrictions. Government ownership of financial institutions is sizeable. Foreign financial institutions are subject to few restrictions.
  • 60—Significant government interference. The central bank is not fully independent, its supervision and regulation of financial institutions are somewhat burdensome, and its ability to enforce contracts and prevent fraud is insufficient. The government exercises active ownership and control of financial institutions with a significant share of overall sector assets. The ability of financial institutions to offer financial services is subject to some restrictions.
  • 50—Considerable government interference. Credit allocation is significantly influenced by the government, and private allocation of credit faces significant barriers. The ability of financial institutions to offer financial services is subject to significant restrictions. Foreign financial institutions are subject to some restrictions.
  • 40—Strong government interference. The central bank is subject to government influence, its supervision of financial institutions is heavy-handed, and its ability to enforce contracts and prevent fraud is weak. The government exercises active ownership and control of financial institutions with a large minority share of overall sector assets.
  • 30—Extensive government interference. Credit allocation is extensively influenced by the government. The government owns or controls a majority of financial institutions or is in a dominant position. Financial institutions are heavily restricted, and bank formation faces significant barriers. Foreign financial institutions are subject to significant restrictions.
  • 20—Heavy government interference. The central bank is not independent, and its supervision of financial institutions is repressive. Foreign financial institutions are discouraged or highly constrained.
  • 10—Near repressive. Credit allocation is controlled by the government. Bank formation is restricted. Foreign financial institutions are prohibited.
  • 0—Repressive. Supervision and regulation are designed to prevent private financial institutions. Private financial institutions are prohibited.

 

SURSA: HERITAGE FOUNDATION

Tiberiu Nitu, da sau nu?

Ministrul Justiției poartă responsabilitatea pentru nominalizarea candidaților pentru funcțiile de procurori șefi. El este cel care face selecție și care alege modalitatea prin care face această selecție. Poate să organizeze examen, concurs de dosare, interviuri, poate să meargă pe recomandări.

Însă ministrul, în calitatea sa de om politic, este dator să-și motiveze alegerile. Nu merge cu ”așa a vrut mușchii mei”, că nu e pe tarlaua personală. Prim ministrul, majoritatea parlamentară și opoziția, sistemul de justiție, societatea civilă, presa și, în primul rînd, contribuabilii au dreptul să știe de ce ministrul justiției a luat decizia pe care a luat-o. De felul în care corpul procurorilor își face datoria depind siguranța și viața a milioane de oameni. Dacă  parchetele sînt conduse de incompetenți sau corupți există riscul ca vinovații să scape și nevinovații să fie tîrîți prin tribunale. Dacă mafioții, politicienii și funcționarii corupți, teroriștii, criminalii, violatorii și hoții rămîn în libertate și nimeni nu-i deranjează, cei care au de suferit sînt cetățenii onești, bună parte dintre ei contribuabili și plătitori de salarii ale politicienilor și procurorilor. În același timp, din cauza incompetenței și a corupției, există riscul ca oameni nevinovați să fie hăituiți de parchete.

Tuturor acestora Victor Ponta le e dator cu o expunere detaliată, fără miștouri ieftine și cocoșeli pubere, a motivelor pentru care i-a ales pe cei pe care i-a ales. Poate nu e important mecanismul, tehnic vorbind, al alegerii. Important e ca Victor Ponta să -și susțină și public aleșii pentru funcțiile de procurori, nu numai în fața CSM-ului și a Președintelui.

Uite, să-l luăm ca exemplu pe Tiberiu Nițu.

La plusuri putem pune faptul că a fost timp de patru ani prim adjunct al procurorului general deci știe foarte bine instituția din interior, de la vîrf chiar. Și aici este în acord cu unul dintre criteriile pe care societatea civilă le consideră importante în alegerea procurorilor șefi, și anume ca aceștia să fi lucrat în instituția respectivă. Tot la plusuri, deși aici e de discutat, e și faptul că Tiberiu Nițu a mai trecut de o selecție făcută de ministrul justiției. Sînt rezerve însă, exprimate chiar de Comisia Europeană, în ceea ce privește transparența și corectitudinea selecției respective. Însă Nițu a fost unul dintre procurorii care s-au prezentat la selecție. Dacă se prezentau și ”cei buni” și pierdeau pe nedrept, prin decizii arbitrare și aranjamente de culise, poate că ieșea scandal public. Nu s-a întîmplat acest lucru.

La minusuri putem pune decizia CSM-ului, care l-a considerat pe Nițu incapabil să facă față unei funcții de o asemenea anvergură și cu asemenea responsabilități. Tot la minusuri și performanța catastrofală a lui Nițu de la interviul din CSM. Procurorul General ar trebui să fie totuși un individ inteligent, capabil să comunice și să convingă, capabil să-și păstreze calmul și luciditatea în condiții de stres, cu autoritate intelectuală și morală. Procurorul General trebuie să comunice, să convingă și să aibă autoritatea morală, intelectuală și profesională nu numai în relație cu procurorii ci și în relații cu instituțiile statului, cu liderii politici și cu publicul. Procurorul general nu face dosare. El aprobă strategiile, politicile și are atribuții de reprezentare. Este unul dintre cei mai importanți oameni în stat, alături de Președinte, premier, liderii celor două camere, judecători Curții Constituționale, miniștri, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție și Avocatul Poporului. O astfel de funcție presupune standarde morale și profesionale nu înalte, ci foarte înalte.

După cum s-a văzut la interviul din CSM, într-un moment important Tiberiu Nițu a clacat și a fost incapabil să convingă, să-și păstreze calmul și ținuta intelectuală minimum necesare unui procuror general iar în poziția de procuror general va fi pus în situații mult mai dure și la limită decît un interviu la CSM. Cum va reacționa atunci?

Partida justitiara. Nobody fucks with the Jesus.

”Ajungem incetișor la poziția celor două ambasade. Greu de spus cît e rezultatul lobby-ului românesc și cîtă inițiativă personală. (…) Dar și la Bruxelles lobby-ul Bucureștiului duduie în aceste zile și n-ar fi de mirare să vedem oficialii importanți aliniați pe axa Londra – Washington în chestiunea justiției.” Dan Tăpălagă

Cu alte cuvinte Occidentul e sensibil la lobby și poate fi influențat să aibă o atitudine sau alta, dincolo de principii. USL-ul nu a reușit să influențeze Occidentul astă-vară însă Dan Tăpălagă crede că e posibil ca Ponta să reușească acum. De ce? Ce s-a schimbat din vară? Ei bine, acum Ponta îl are de partea sa pe Băsescu. Deci dacă Băsescu este veriga decisivă atunci cînd e vorba de influențarea Occidentului înseamnă că și astă vară atitudinea Occidentului a fost determinată nu de susținerea pentru anumite principii ci de lobby-ul făcut de Băsescu. Occidentul sprijină pe cel care știe să facă lobby mai bine, nu pe cel care are dreptate. În acest caz, mai e valabilă susținerea Occidentului ca argument al validității unei poziții? ”Avem dreptate fiindcă și Occidentul ne susține și zice ca noi. Occidentul vrea stat de drept și justiție independentă deci susținerea Occidentului pentru poziția noastră reprezintă o garanție că partida noastră e partida statului de drept și justiției independente.” Poate că astă vară nici n-a fost lovitură de stat, poate că lobby-ul făcut de Băsescu a avut mai mult succes decît lobby-ul făcut de USL. În numai o săptămînă ”idealiștii” au reușit să compromită toate argumentele pro-justiție. Nu am mai văzut un ultimii douăzeci de ani un fiasco atît de categoric. Așa se întîmplă cînd încerci să confiști principiile și să abuzezi de ele în interesul unei grupări.

Să recapitulăm:

  • Occidentul poate fi influențat prin lobby mai ales dacă de partea lobby-știlor se află Traian Băsescu. Susținerea dată de Occident pentru o anumită poziție nu demonstrează că acea poziție este corectă, este în acord cu principiile statului de drept. Occidentul nu este un argument al validității unei poziții.
  • Dacă încalci independența justiției și statul de drept nu ai de pierdut nimic în relația cu Occidentul dacă știi să faci lobby așa cum trebuie. În țară poți face orice atîta timp cît ai grijă să minți cu talent Occidentul sau să-l cumperi. Nu contează ce faci în țară, contează cum îți vinzi imaginea României în lume. Statul de drept și justiția independentă nu sînt condiții necesare pentru a avea susținerea Occidentului.
  • Cine are susținere din sistem are dreptate. Susținerea oamenilor din sistem, a colegilor reprezintă o garanție că ești de partea bună a baricadei. Morar și partida idealistă sînt susținuți de oamenii din sistem. 97 sau 120 de procurori au semnat o declarație comună prin care își exprimă această susținere. Ce te faci însă cu cei 1 000 de judecători care au votat revocarea lui Dănileț și Ghica din CSM? Ce te faci au asociațiile profesionale (AMR, UNJR etc) care s-au opus cu obstinație și vehemență oricărei reforme în sistem? Cu alte cuvinte, și pozițiile susținute de cei 1000 de judecători și de asociațiile profesionale sînt valide.
  • Regulile se aplică în funcție de numele persoanelor implicate. Pentru persoanele considerate bune regulile trebuie să fie mai laxe, mai îngăduitoare iar pentru persoanele considerate rele trebuie să fie mai stricte, mai severe. În 2005 atribuția nominalizării procurorilor șefi a fost trecută de la CSM la ministrul justiției deoarece în 2005 ministrul justiției era bun iar membrii CSM-ului erau răi. Magistrații percepuți ca nefiind ”ai noștri” trebuie să treacă prin concursuri, magistrații percepuți ca fiind ”ai noștri” trebuie numiți sau delegați, în cazul în care le-a expirat mandatul.
  • Magistrații pot fi reevaluați peste noapte și declarați indezirabili dacă o persoană din sistem și cîteva persoane din presă și societatea civilă își declară disprețul față de magistratul respectiv. Astfel, din momentul în care Daniel Morar, cîțiva jurnaliști și reprezentanți ai societății civile au declarat despre Laura Codruța Kovesi că este incompetentă și susține cauza Mafiei, Laura Codruța Kovesi a devenit indezirabilă. Nu e prima oară. Laura Codruța Kovesi a mai fost declarată indezirabilă și de o altă parte a societății civile și de Antena 3. Și probabil va mai fi declarată indezirabilă, acum, că idealiștii i-au fragilizat poziția și au dinamitat partea bună a presupusului troc făcut de Băsescu și bine lobbyzat în Occident.

Așa cum Iggy Pop zicea în celebra scenă din Coffee & Cigarettes,”Acum, că ne-am lăsat de fumat, putem să fumăm o țigară, nu?” așa și ”idealiștii” noștri: ”Noi avem principii deci ne permitem să încălcăm un principiu-două”

Au compromis ”argumentul european”, au fragilizat poziția Laurei Codruței Kovesi, au compromis ”partida justițiară” și au introdus în dezbaterea despre justiție două unități de măsură, una pentru ”ai noștri”, ”cei buni”, și una pentru ”ai lor”, ”cei răi”. Și ai noștri și ai lor trebuie să alerge tot 42 de kilometri. Numai că kilometrul alor noștri are 700 de metri iar kilometrul celor răi are 1 200 de metri. De ce? Fiindcă important e rezultatul, nu regulile. Important e să cîștige ai noștri, fiindcă sînt buni. Cîtă legătură are mentalitatea aceasta cu statul de drept și unde duce ea nu cred că mai e nevoie să spun.

Idealiștii susțin că sînt de partea principiilor și luptă împotriva realpolitikului. Fals. ”Idealiștii” din povestea noastră sînt reprezentanții unei grupări animate de intenții nobile, ce-i drept, dar care nu dă senzația că ar înțelege principiile și că ar fi dispusă să le respecte. Argumentul lor final e propria lor imagine despre sine: avem principii, sîntem idealiști, sîntem eroi, deci avem dreptate. Atunci cînd e pentru o cauză nobilă, principiile pot fi încălcate și regulile ignorate sau schimbate în timpul jocului.

Idealiștii noștri fac realpolitik hardcore, 100%. Dar îl fac extrem de prost. Inimaginabil de prost. Dar asta e. Sări pîrleazul în irelevant, meschin și derizoriu Ea Însăși, Alina Mungiu-Pippidi, de ce n-ar urma-o și restul societății civile justițiare? Culmea e că avem de a face cu oameni inteligenți, cu intenții bune (mă refer la ceilalți, nu la Alina Mungiu-Pippidi, evident), orbiți însă de propria virtute. ”Uitați-vă la noi cum stăm pe cruce și ne sacrificăm și suferim pentru voi și vă vrem binele și avem dreptate și voi sînteți nerecunoscători și nu înțelegeți!” Nobody fucks with the Jesus, vorba lui Jesus Quintana.

Și uite așa, partida justițiară, de prea multă forță gravitațională cu care a atras principiile reuși să se transforme într-o gaură neagră.

PS. Dacă Kovesi are poziția fragilizată de atacurile lui Daniel Morar și ale Partidei Justițiare, Nițu se simte bine. El are susținere din partea PSD, în timp ce Kovesi e tolerată, fără a mai avea susținere din altă parte decît de la Băsescu. Partida Idealistă sau Justițiară, ziceți-i cum vreți, în loc să spună deschis că Tiberiu Nițu nu e ok pentru funcția de procuror general, să argumenteze de ce nu e ok și că Victor Ponta trebuie să-și asume nominalizarea altcuiva, a preferat să arunce la înaintare, haotic și nejustificat, fără să aibă dreptate, un snop de principii și argumente cu lama îndreptată spre justițiari și mînerul spre Ponta și să-i atace absurd și nejustificat pe Băsescu și Kovesi.

Băsescu nu are dreptul să propună procurori șefi. Și nici să-i respingă fără o justificare.  Dacă Președintele ar avea dreptul să respingă procurori șefi fără să-și motiveze poziția înseamnă că ar avea dreptul să aleagă procurori șefi, fiindcă poate respinge toate propunerile pînă se ajunge la aleșii săi, la cei pe care îi dorește el.

Pentru ca Victor Ponta să renunțe la nominalizarea lui Nițu sau Nițu însuși să se retragă din cursă cineva trebuie să vină cu dovezi clare că Nițu nu este persoana potrivită pentru șefia Parchetului General. Un scandal de corupție, o dovadă de incompetență, atitudini sau acțiuni neconforme cu statutul magistratului, ceva de genul acesta îl mai poate opri pe Tiberiu Nițu din cursa spre poziția de Procuror General.

Și la final, faptul că avizul CSM-ului este consultativ ne spune că propunerile și numirile procurorilor șefi sînt decizii politice, nu consecințe tehnice (că decizii nu le putem spune). Dacă Președintele nu numește în urma unui interviu sau concurs, nu e obligat să țină seama de avizul CSM-ului, de ce ministrul justiției ar propune în urma unui interviu sau concurs?

Cum sa ratezi o ocazie

Spălam vase și mă întrebam: Ce vrea să zică @Paul Dragos Aligica cu teoria aia cu suboptimalul, cu binele de detaliu care face rău ansamblului? Și la un moment dat, pac! Nu, nu mi-a căzut o farfurie pe jos. Mi-am dat seama ce voia să zică Aligică. Voia să zică că un monolit de 70% ți-o trage de mergi restul mileniului mai crăcănat decît dacă ai ieși de la Blue Oyster Club. Și forțarea unui război acum ar păstra monolitul intact și l-ar scoate pe Băsescu din joc. Adică, și mai pe românește:

Băsescu zice pas propunerilor lui Ponta. ”Să ți le bagi în cur, Ponto, eu îi vreau pe Morar și echipa.”

Ponta, pentru a-și putea păstra autoritatea în partid, e nevoit să se arate dur și, mai ales, să facă întocmai după cum dictează furia partidului rănit.

Nu este numit niciun procuror. Mărul discordiei dintre PNL/Intact și PSD dispare ca prin farmec. Ponta, cu autoritatea știrbită, cu propriul partid urcat în cap și rivalii adulmecînd, este nevoit să marșeze pe suspendare. În două-trei luni se organizează alegeri prezidențiale anticipate. Crin Antonescu, aflat pe cai mari, cu un Ponta slăbit, candidează din partea USL și cîștigă fără drept de apel (aici nu există loc de îndoieli).

Crin Antonescu numește judecătorul CCR. Ha ha, să văz eu atunci cum societatea civilă o să-i ceară să-l numească pe Morar! (scena e atît de savuroasă că parcă parcă aș vrea să se întîmple). Ponta sau ministrul justiției, probabil liberal, face propunerile de procurori șefi iar președintele Crin Antonescu îi numește.

Odată dispărut pretextul de zîzanie dintre PNL și PSD, numirea procurorilor șefi, odată dispărut Băsescu, pietricica care poate bloca o rotiță care, la rîndul ei, poate bloca întreg angrenajul, USL-ul merge înainte cu Crin președinte și unitate de monolit pînă la următoarea ocazie de ruptură. Însă Crin este președinte pînă cel devreme în 2018.

Dacă procurorii șefi nu sînt numiți și propuși acum, în această situație, adică peste capul PNL, vom avea cel mai probabil suspendare și demitere, alegeri prezidențiale anticipate și Crin Antonescu președinte. Iar următoarea propunere se va face în 2016 primăvara, înainte de alegerile parlamentare, tot de un ministru al guvernului Ponta, numai că atunci președintele care îi va numi va fi Crin Antonescu. Cel devreme pînă în 2019 procurorii șefi sînt o afacere internă a USL. Există șansa ca acum, în această primăvară, să fie totuși o afacere Ponta-Băsescu iar de la anul să nu mai avem USL și, în consecință, nici Crin Antonescu președinte. Repet, în 2013 și 2016 procurorii șefi sînt propuși de un ministru al guvernului Ponta și numiți de Băsescu și următorul președinte (șansele ca următorul președinte să nu se numească Ponta sau Antonescu sînt de 1%).

Unii vor spune: da, domnule, dar și dacă îi negociază Băsescu și Ponta, și dacă îi decide USL, tot aia e. Tot niște mafioți sînt. Nu e așa. Totuși procurorul șef al DNA, în varianta Băsescu-Ponta, este Laura Kovesi. E un cîștig față de o variantă exclusiv uselistă. Și Kovesi e procurorul șef al DNA, deci nu e un cîștig mic.Ca să nu mai vorbesc de efectele politice: trece varianta Ponta-Băsescu, se rupe USL și avem alegeri prezidențiale în toamna lui 2014, nu trece varianta Ponta-Băsescu, avem alegeri prezidențiale anticipate, cel mai posibil în vara aceasta.

PS. Uitați-vă la copilul ăla care vrea să dea cu bombe nucleare numai ca să-și impună autoritatea la curte,