În mod normal, într-o democraţie funcţională temeiul raporturilor dintre stat şi cetăţenii săi în ceea ce priveşte bunul public (prin care înţeleg asigurări sociale, servicii medicale oferite prin sistemul public de asigurări de sănătate, spaţii publice ş.a.m.d.) pe care statul îl produce pentru aceştia este încrederea.

Pentru că resursele necesare asigurării acestui bun public sunt limitate, accesul la el este condiţionat. Încrederea de care vorbeam înseamnă că statul consideră că acest bun public nu va fi deturnat şi valorificat în alte condiţii decât cele în care se realizează funcţia lui de beneficiu public. De exemplu, dacă este vorba de asigurări sociale cetăţeanul trebuie să se afle într-o stare de nevoie (reală, bineînţeles) pe care statul, constatând că există, o ameliorează (temporar, în principiu) oferind acest tip de serviciu.

Soluţia cetăţeanului român – situat, nu de puţine ori, de ambele părţi ale baricadei (adică şi cel care cere accesul la bunul public şi cel care verifică îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate) – este, însă, de foarte multe ori, fenta – fentează statul. Ia asigurări sociale, deşi nu îndeplineşte condiţiile pentru a le accesa, îşi exprimă trăirile mai mult sau mai puţin violente, mai mult sau mai puţin colorate care-l traversează momentan şi „înnobilează” practic tot ceea ce stă deasupra pământului – ziduri, monumente, imagini –  cu varii însemne sau pur şi simplu distruge.

În aceste condiţii statul tinde să abandoneze politica încrederii.

Ministerul Sănătăţii intenţionează să verifice câţi dintre membrii comunităţii „pensionaţilor pe caz de boală” îndeplineau/îndeplinesc condiţiile pentru a intra în această categorie ori dacă angajatul chiar este bolnav atunci când primeşte concediu medical (este interesat de urmărit dacă vreuna dintre aceste intenţii va fi  pusă în practică, având în vedere că beneficiarii acestor servicii au două calităţi redutabile: sunt foarte mulţi şi au drept de vot).

Ministerul Educaţiei a ajuns la concluzia că încrederea acordată cadrelor didactice în organizarea şi conducerea doar de către ele a învăţământului la toate nivelurile a fost înşelată şi schimbă această regulă, asigurând prin noua lege a învăţământului o participare extradidactică la nivelul conducerii instituţiilor de învăţământ.

La data de 08.10.2010 a fost inaugurat în Bucureşti Monumentul Holocaustului. Eu l-am văzut prima dată la un moment în care lucrările nu erau finalizate în totalitate. L-am revăzut cu ceva timp în urmă. Faţă de ceea ce văzusem eu iniţial a apărut ceva nou. Pe platforma pe care sunt dispuse piesele componente ale Monumentului (un Memorial, Steaua lui David, Via Dolorosa, Roata Tiganilor si Coloana), alături de acestea, afectând esenţial ansamblul la nivel vizual şi al semnificaţiilor urmărite, a fost aşezată şi o cabină de plastic, albă, pentru un paznic. Preventiv, autoritatea publică (Ministerul Culturii) nu are încredere că o asemenea lucrare ar putea rămâne neatinsă de trăirile de care scriam ceva mai înainte.

Această neîncredere, din perspectiva statului, nu se poate manifesta decât prin legiferare – statul va reglementa situaţii noi, situaţii în care înainte oamenii aveau libertate de mişcare. Adică statul va legifera suplimentar. Va crea noi proceduri de verificare şi instituţii care să le aplice. Adică exces de legiferare. Din perspectiva dreptei această situaţie este contradictorie, în condiţiile în care unul dintre principiile ei de bază se situează exact la polul opus, respectiv garantarea unor spaţii cât mai largi de libertate particularilor, prin nenormarea lor de către stat.

Pe de altă parte statul nu are încredere nici în el însuşi, dacă e să te iei după ceea ce scrie pe cearceaful cu care a acoperit pe bulevadrul Ştirbei Vodă unul dintre cele 2 corpuri a ceea ce trebuia să fie Casa radio şi apoi un mall. Prin cearceaful cu pricina statul anunţă că evaziunea fiscală cauzată de vânzarea de ţigări netimbrate va fi şi anul acesta de 1 miliard de euro. Adică statul ştie de pe acum că nu va putea face mare lucru în domeniu şi ne anunţă asta printr-o pânză cât toate zilele. Pe cuvertura cu pricina nu se indică instituţia publică care comunică mesajul şi nici instituţia prin intermediul căreia se face comunicarea. Adică nu se poate verifica nimic în legătură cu acest mesaj. Ceea ce face ca treaba să aibă un iz de sifonare de mulţi bani publici, confirmând oamenilor lipsa de încredere generală pe care o au faţă de statul din care fac parte. Neîncredere pe care o manifestă nu doar indivizii, ci şi companiile private, aşa cum observa cineva într-un articol recent din „22”.

Ce avem aşadar?

Statul nu (mai) are încredere în cetăţeni.

Statul nu are încrede în el.

Cetăţenii şi companiile private nu au încredere în stat.

Cum de mai funcţionăm, în aceste condiţii? Habar nu am. Nu sunt sigur că funcţionăm. În condiţii de neîncredere generalizată ne tribalizăm – trăim în grupuri restrânse, alcătuite din cei câţiva în care am reuşit să căpătăm, în timp, încredere. Nu participăm la proiecte comunitare, care să ne aducă împreună. Nu reuşim nici măcar să semnăm petiţii on line, pentru că neîncrederea e mai puternică decât speranţa – neîncrederea însăşi ori consecinţele ei: nepăsarea, indiferenţa, apatia, lehamitea, lenea.

Vom ieşi, cu siguranţă, din criza economică. Aşa cum caracterul ei global ne-a antrenat în cădere, tot la fel, depăşirea la nivel global ne va trage în sus şi pe noi, în cele din urmă. Însă criza noastră e, cred, mult mai profundă şi tot ce e, e deasupra ei şi e ca şi cum ai construi pe nisip în loc de piatră: fragil.

PS. Despre neîncredere în America, un articol în „Dilema veche” aici.

Internet is porn, spunea o vorbă din bătrîni. Ce te faci, însă, dacă eşti în curul internetului şi ai un f5 de ţîţă de hrănit? Văzînd că din trei plaforme, cinci ziare şi două îngheţate la cornet nu faci trafic cît să justifici ieşirea de pe print, îl îndopi pe micuţ cu ştiri la grămadă, fără să îţi pese de conţinut. Cum e greu să găseşti o ştire din faţa tastaturii, iar în şcolile de jurnalism înveţi să faci ştire şi din rahat, din rahat bitch, şi din bitch portal de ştiri, ce s-a gîndit Mamiţica? Bă, mă întreabă CNA-ul de sănătate? Nu! Potera? Nu!  Andreea Marin de la UNICEF? Nu! Mă întreabă cineva de trafic? Vîntu! Ia să bag eu un porno politic cu ruşi! Aici intervine o mică problemă. Mititelul s-ar putea să strîmbe din nas, iar lăpticul să se strice. Cum procedăm? Aducem o doică, pe Laura Andreşan. Injectăm nişte lapte praf în ochii cititorilor online şi zerul în silicoanele Laurei, apoi îl servim cald, a doua zi. Făcătura ar putea să dea roade, însă seamănă ca două picături de lapte cu laba lui Paul Păcuraru*.

După cum vedeţi, ştirea nu este una oarecare. Aşa că Mamiţica îi va trimite filmuleţul, în primă fază, lui Patriciu pentru efecte speciale, Răzvan Dumitrescu va ţine ceva pe palme, iar Adrian Ursu şi Oana Stancu o vor întoarce pe toate fesele la Biberonul de foc, împreună cu împricinaţii Liviu Negoiţă, Dan Matei Agaton, Ioan Rus, Dorin Cocoş, etc. Societatea civilă şi curva vor fi reprezentate de Mugur Ciuvică, în cazul în care nu se oferă mamelucul Săftoiu.

* Cazul Păcuraru a fost omis. Păcat, ar fi dat un pic de savoare…

Micky, dă-ţi tu demisia din PSD şi vino în grupul nostru independent de parlamentari, unde o să fii iubit şi primit cu flori. Plus, o să ai protecţia lui Băsescu, cel mai mare inamic al lui Adrian Năstase. Ce naiba, te-am minţi noi?

(…)

Micky, te caută nişte baieţi, cică ceva cu DNA. Şi cum acum eşti independent, nu ştiu cine te va suştine la ridicare imunităţii, moşule, că am impresia că Băsescu nu prea te place, că erai prietenul cel mai bun al lui Năstase. Hai pa, te mai sunăm noi când ieşi.

Ar fi interesant un profil şi eventual, nişte nume care corespund din punct de vedere, ca să zic aşa. Aştept răspunsurile voastre.

PS. Referitor la Teo: e o femeie inteligentă şi bătăioasă. Şi, spre deosebire de imensa majoritate a parlamentarilor, are o cauză, un război de dus, nu nişte dividende de luat. Ştiu, e un personaj cu umor, te face să rîzi, o saltimbancă, am putea spune, nu? Iar umorul e circ, îmbufnarea e competenţă.

Am citit cu interes cele doua postari ale dl Lazăroiu legate de noul star de pe cerul politicii romanesti, dna Teo Trandafir. Dl Lazăroiu ne-a explicat pe indelete de ce Teo a fost aleasa pentru a candida in colegiul 19 si cum au reusit tacticienii partidului sa castige acest colegiu. Sunt sigur ca datele si analiza sunt corecte. Singurele lucruri pe care nu le-am inteles sunt necesitatea acestor explicatiilor detaliate.

Inca o data, cineva cu „greutate” a aratat electoratului ca nu este inteligent si educat politic si ca de fapt el va digera orice optiune electorala pe care mai marii politicii partizane o vor aranja. Am vazut inca o data politica de laborator pentru un electorat considerat imbecil.
Traim vremuri interesante, vremuri in care luptele intestine intre partide si in interiorul partidelor produc aberatii de genul explicatiilor domnului Lazăroiu. Nu sunt eu omul care sa nu inteleaga exact ce se intampla, dar ca tot barbatul inselat prefer sa nu-mi fac publica rusinea.

Am sustinut-o pe Teo pentru ca alternativa-concurenta a fost hilara, reprezentanta unui partid capuşe si pentru ca Teo nu a reprezentat politicianul tipic, pe care toti il iubim – sa-l urâm. Articolele domnului Lazăroiu nu m-au facut nici un moment fericit. Daca primul articol mi-a aratat ca sunt fraier, al doilea articol m-a convins. Adica, daca totusi 10% din cei care au votat-o pe Teo sunt pedelisti convinsi si au votat-o din aceasta cauza, pot sa fie linistiti pentru ca ea poate parasi PDL.

Daca ceea ce a facut dl Lazăroiu se numeste politica, eu ma inscriu in orchestra lui Mircea Dinescu, “Mambo Siria”. Si dl Lazăroiu canta fals si Mambo Siria lui Dinescu cantau fals.

Nu e o ştire, aşa cum v-aţi aşteptat. O să ziceţi că e o profeţie. Nu e nici asta. E un simplu avertisment pentru PDL , dar şi o reflecţie asupra migraţiei politice. N-am vrut să stric euforia câştigătorilor chiar imediat după anunţarea rezultatului final. De aceea am întârziat puţin cu această postare.

Să vă spun secretul: Teo a fost candidatul ideal pentru colegiul 19 nu pentru ceea ce s-a speculat adesea: că e prietenă cu Mircea Badea, că a lucrat la Antene, care ar fi fost neutralizate, că era deja un personaj popular,  etc. Ci pentru că era prea atractivă pentru adversari ca să nu o lase să câştige. Dacă adversarul tău e prea puternic, trimite-i un dar care să îl orbească.

O  să mă explic îndată.

Unii au fost surprinşi de non-combatul adversarilor de la PSD şi PC. Cine a fost atent a putut remarca asta încă de la lansarea candidaturii.

Teo a avut o campanie foarte bună şi o echipă profesionistă în spate. Nu vreau în nici un fel să minimalizez meritele lor. Pe de altă parte nu pot să nu observ că şi unii adversari şi-au dorit să câştige Teo. De obicei asta se întâmplă când trebuie plătite poliţe interne în partide. Nu şi în acest caz. În acest caz a dominat raţionalitatea pe termen lung. Mă bucură să văd asta. Unii politicieni au început să joace deja cu răbdare şi să sacrifice victoriile pe termen scurt.

Mulţi au uitat un lucru simplu. Colegiul 19 este un colegiu din sectorul 4. Colegiul 19 de deputaţi face parte din colegiul senatorial al lui Dan Voiculescu. În 2012 vom avea alegeri locale şi parlamentare. Atât primarul Piedone cât şi senatorul Voiculescu au un obiectiv simplu: să se realeagă. Deşi popular în sectorul său, Piedone are nevoie de vectori de imagine şi trebuie să dea socoteală şi pentru ce au făcut parlamentarii partidului său în sector. Vrând-nevrând, va trebui să iasă braţ la braţ cu ei în campania de realegere. Dacă aţi fi în locul lui Piedone, aţi prefera să ieşiţi de mână cu Liliana Mincă, o ilustră necunoscută şi uşor antipatică pentru public sau cu Teo Trandafir, o vedetă consacrată şi iubită de public? Acelaşi lucru se aplică şi în cazul senatorului Voiculescu care va face echipă cu doi candidaţi la funcţia de deputat. Ce i-ar fi adus Liliana Mincă lui Voiculescu?

(NOTĂ: Mergem pe presupoziţia că vor fi tot două camere în 2012, având în vedere că nu există încă două-treimi pentru a schimba acest fapt)

Dar, pentru ca Teo să iasă de mână cu Piedone şi Voiculescu în 2012, ar trebui ca ea să plece în prealabil din PDL. Şi să se înscrie în PC sau în partidul cu care, foarte probabil, PC se va alia în preajma alegerilor din 2012 pentru a fi tractat în Parlament (aproape exclus PDL). Desigur, şansele lui Piedone de a face tandem cu Teo sunt chiar mai mari, pentru că, dacă nu trece Teo la PC, posibil să vină Piedone la PDL.

Explic aceste calcule pentru că, deşi par foarte simple, ele scapă de obicei ochiului public. Ce vreau să spun este că non-combatul PC din campania pentru colegiul 19 trebuie privit ca pe un pas într-o investiţie pe termen lung. Aşadar, cei care acum condamnă migraţia politică, pentru că sunt în opoziţie, au deja în minte acelaşi tip de strategie pentru 2012, cînd speră să fie pe cai mari.

Dar, cum spuneam într-o postare anterioară, migraţia politică trebuie privită mai degrabă din perspectiva grupului de origine decât a celui de destinaţie. Va reuşi PDL să o integreze pe Teo Trandafir aşa încât să rămână candidatul democrat-liberalilor în colegiul 19? În ce măsură depinde asta de PDL şi în ce măsură de oferta pe care PC (sau aliaţii PC) o va face cu puţin înainte de alegerile din 2012? În ce măsură depinde de Teo însăşi?

Teo Trandafir este un personaj notoriu şi pitoresc din afara lumii politice. Are o personalitate puternică, vrea să înveţe şi vrea să se implice. Înţelege mai puţin acum jocurile politice, deşi nu e total străină de ele.

În politică nu e chiar ca în viaţa de zi cu zi. E o lumea dură, cu suişuri şi coborâşuri. Toată lumea zâmbeşte şi e prietenă cu toată lumea, dar, în realitate, domină dublul limbaj şi, implicit, suspiciunea. În politică aparenţele înşeală şi, dacă nu ştii să citeşti anumite coduri, nu înţelegi nimic despre ce (ţi) se pregăteşte. E adevărat că, de multe ori, gesturi simple, oneste sunt citite în codul politic şi supra-interpretate generând situaţii hilare sau chiar dramatice.

Teo va fi parte din această lume. Într-un fel sau altul cred că a luat deja contact cu ea în scurtul răstimp pe care l-a petrecut în campania electorală.

Teo este o fire nărăvaşă. Nu mă aştept să fie o voce comodă în partid. Iar PDL este obişnuit cu un anumit tip de disciplină, n-aş spune cazonă, dar, în orice caz, un gen de austeritate a comunicării cu exteriorul. Partidul se obişnuieşte greu cu voci precum Preda&Preda, Frunzăverde, Macovei, care susţin de multe ori poziţii diferite sau uşor nuanţate faţă de cele ale partidului. Pe de altă parte, e greu de crezut că Teo ar putea suferi sancţiuni pentru asemenea declaraţii excentrice.

Teo a jucat cartea desprinderii de partid încă din campania electorală. Pentru că aşa o cerea contextul. Aceasta îi oferă un atu în plus în relaţia viitoare cu PDL: „eu am câştigat, nu voi!”.

Teo este femeie şi, pentru că locurile pentru femei în prim-planul partidelor noastre sunt limitate, competiţia este mai acerbă. Va rezista ea competiţiei cu femei mult mai deprinse în arta intrigilor de culise?

Putem presupune că ceilalţi vor veni cu oferte de nerefuzat: bani, avantaje mediatice, promisiuni, etc. În ce măsură Teo va rezista tentaţiei? Va fi atât de dezamăgită de politică încât îşi va dori să se întoarcă într-un fel sau altul la prima dragoste, televiziunea? Va duce dorul banilor pe care îi câştiga înainte de a intra în politică?

Până una alta PDL şi-a atins în mod pragmatic un obiectiv de imagine pe termen scurt. Dacă va fi sau nu iubire între Teo şi PDL, o să vedem în 2012. Sau mai devreme.

Teo Trandafir a câștigat colegiul 19. Mai jos câteva explicații despre cum s-a întâmplat. Teoretic un candidat al PDL ar fi trebuit să piardă. Coaliția PSD+PNL+PC avea 10 puncte peste PDL.

–          A avut o notorietate crescută de la începutul campaniei

–          Era un personaj popular, dintr-o zonă  relativ decentă a show-bizz-ului

–          A fost un candidat surpriză (adversarii nu au avut timp să schimbe candidatul)

–          A reușit să mobilizeze voturi apolitice (15% din cei care au votat nu aveau simpatii politice)

–          S-a asociat in campanie cu oameni din PDL perceputi ca „disidenti”.

–          A reușit să ia 30% din voturile PC (și au venit cam 8% cu simpatii PC la vot). Nu știu de ce (Piedone? Mircea Badea?).

–          Liberalii au preferat sa stea mai mult pe acasa si o treime chiar au votat Teo.

–          Contracandidata sa a avut o campanie cu greseli.

–          A venit cu un singur proiect.

Poate mai sunt si alte motive. Dar acestea au contat mult.

Mă uit cu compasiune la francezi, ca la niște frați de gintă nițel mai săraci cu duhul. Să luăm o țâră în colimator cupul prezidențial, pe Nicolas Sarkozy și pe Carla Bruni. Ce vedem aici? Două biografii de patrupezi veșnic în călduri, lipsiți de imaginație, care în loc să tragă împreună la aceeași căruță, și-o trag la gioale unul altuia într-o veselie și apoi și-o trage fiecare în parte cu cine se nimerește. Mai întâi, Nicolas s-a încurcat cu Cecilia Ciganer-Albaniz, în timp ce era însurat cu Marie-Dominique Culoli, care i-a dăruit doi feciori. Nicolas bagă divorț și o ia pe Cecilia. De bucurie că n-a rămas fată bătrână, Cecilia s-a combinat cu jurnalistul american Richard Attais. Când coarnele îl scoteau deja afară din casă, Nicolas și-a luat inima în dinți, s-a despărțit de Cecilia și s-a luat cu Gilberta Bruni Tedeschi, care cu această ocazie și-a schimbat numele cu ceva mai credibilul Carla Bruni Sarkozy. Fost fotomodel italian, Carla este actual muzician francez. Cetățenia a primit-o în 2008, cu ocazia căsătoriei. Ca fotomodel, a fost pe rând sau împreună a lui Mick Jagger, Eric Clapton și Donald Trump. Când credea că-l iubește cu disperare pe Donald sau Eric, s-a amorezat lulea de scriitorul Jean-Paul Enthoven, iar când voia să-i zică te iubesc lui Jean-Paul, s-a trezit că i-o zice fiului acestuia, filosoful Raphael Enthoven, căruia i-a dăruit un copil, în confuzia creată. Raphael și-a revenit repede și a lăsat-o pe Carla, care comite în continuare încurcătură după încurcătură. În fine, ultima dată a ieșit în bătaia flash-urilor unor paparazzi, din apartamentul muzicianului Benjamin Biolay, în timp ce Nicolas Sarkozy încă mai dormea în patul ministrului Ecologiei, Chantal Juanno. Benjamin este fostul soț al Chiarei Mastroianni, fiica lui Marcello Mastroianni și a Catherinei Deneuve. Chiara Mastroianni este sora lui Christian Vadim, făcut de Catherine Deneuve, de data aceasta cu regizorul Roger Vadim, ca să fie sigură că lasă urmași. Toată istoria Franței este un șir nesfârșit de istorioare de budoar, ca ale cuplului prezidențial. Franța a fost vivandiera romanului, țiitoarea vizigotului, metresa vandalului, putorișca normandului, gagica burgundului și prostituata Reichului. Am văzut la tv o fază în care niște francezi umblau cu mâna-ntinsă, imitând niște codoașe pensionare din Balcani. În definitiv, chiar dacă nu recunosc, subconștientul a ajuns să le joace feste serioase francezilor, care ar avea nu o dată motive reale să iasă la cerșit, cerând măcar compasiune. Băieți de comitet cum suntem, le-am făcut însă loc lângă noi, în Loganuri și Dastere. Ar fi fost păcat ca bătrâna curtezană să rămână cu mâna întinsă.