Principiile

  • Sîntem loiali ideilor, nu oamenilor. De aceea nu asteptăm recompense si nu ne fetișizăm liderii.
  • Credem în libertatea față de stat, dar nu în statul slab, victima cripto-gestionarilor.
  • Nu credem în mitul liberalilor de dreapta. Liberalii sînt stînga modernă.
  • Prețuim imaginația dar nu umorul ca scop în sine.
  • Credem într-o economie bazată pe creativitate şi plusvaloare, nu într-una bazată pe speculă.
  • Cantitatea nu produce decît semidocți și opiniomani. De aceea preferăm mai puțin și mai bun.

La mulți ani!

Ideologie și reflex pavlovian

Recompensă și dezamăgire

Campania din 2009, războiul mediatic violent și tranșeele în care am sărit pînă la urmă cu toții au făcut vizibilă o boală latentă gravă: reflexul recompensei.

De cîțiva ani de zile oamenii politici și liderii de opinie ne-au obișnuit cu anormalul: lipsa absolută de jenă în schimbarea taberelor. Între Adriana Săftoiu și Gigi Becali nu e nici o diferență, amîndoi servesc stăpînul care plătește mai bine. Sub pretextul libertății de alegere și al modernizării loialităților aparent feudale, toată lumea a început să laude dimineață, să scuipe la amiază și să proclame loialitate veșnică noaptea. Codrin Ștefănescu cu zîmbetul lui viclean și agresivitatea tîmpă dar voioasă a devenit un fel de arhetip al acestei stranii modernizări a sensului loialității. Într-un fel, majoritatea vocilor publice ne-au dat de înțeles în 2009 că asta e esența politicii, să poți scuipa fără vinovății inutile „modelul” tău de ieri. De la celebra broască rîioasă prin care Maniu a devenit un fel de strămoș al mizerii politice românești s-a trecut cu entuziasm la o mlaștină de rahat în care se bălăcește cu plăcere toată lumea, cu broaște cu tot. Acum nu mai e nici o chestie să le înghiți, trebuie să le lingi în grup. Chiar și Alina Mungiu, persoană inteligentă și dealtfel respectabilă, n-a ratat șansa. (Nu revin asupra subiectului în detaliu, am s-o fac, eventual, separat)

Frenezia schimbării taberelor  nu se limitează însă la lumea politică. Miza uriașă a alegerilor din decembrie precum și imposibilitatea de a anticipa cîștigătorul au făcut din fiecare bloger și postac, din fiecare redactor sau reporter de TV o armă. Încrîncenarea asta formidabilă a dat gustul puterii unor oameni nesemnificativi, retrași, echilibrați sau nepartizani. E greu să observi că victoria depinde enorm și de tine și să nu-ți percepi puterea înzecit. Asta a produs categoria „dezamăgiților”, pe care Mungiu o anticipa exhibiționist înainte de europene. Am văzut mulți oameni care pe parcursul campaniei sau la sfîrșitul ei au făcut piruete ideologice ilizibile. Dan Șelaru ne reamintește asta cu straniile lui șarje anti-Băsescu. Iar singura explicație e cea a unei teribile dezamăgiri. I-au dezamăgit cumva ideile lui Băsescu? Nicidecum, marinarul a fost periculos de consecvent. (periculos pentru sine)

Cauzele profunde

Vînătorii de recompense și recolta grasă de dezamăgiți care au virat cu discursul în direcția opusă sînt ambele doar simptome. A ne plînge de ele  e doar povestea drobului de sare expandată la scară națională. (Și o acțiune care poate servi cel mult lui Patriciu care are nesimțirea să facă, prin campania la Adevărul, din  ignorarea politicii o virtute.) Problema e alta: Departe de modernizare, trăim într-o cultură politică pre-feudală: În feudalism oamenii erau loiali seniorilor. Acum, la noi, loialitatea nu există nici măcar față de om ci doar față de recompensă. Distanța pînă la idei și credințe a ajuns de-a dreptul cosmică. În timp ce în lumea civilizată asistăm de aproape două secole la domnia loialității față de idei și principii, noi ne aruncăm voioși în politica Dark Ages: Sîntem loiali cui dă mai mult. Sau cui ne răsplătește mai bine.

Ideea de recompensă a infestat toată politica românească. Nu mai poți fi de partea cuiva cu consecvență și convingere fără să fii bănuit că ai primit ceva în schimb. Aproape nimeni nu mai laudă pe nimeni fără să aștepte să fie răsplătit. În fond, cazul Chireac-SRS e un semnal despre cît de profundă e infestarea în politica romănească: șantajul de presă e cunoscut și tolerat de toată lumea ca o metodă „acceptabilă”. De abia în 2009 s-a văzut cu precizie unde ne-a adus recompensa materială ca unică motivație de a face politică: România are o economie cu 3 piețe: Piața de capital, Bursa de Mărfuri și Parlamentul. Iar Presa e un fel de uriaș Trader care armonizează interesele. Politicul și Presa sînt doar Economie. Despre ce puteri în stat mai vorbim?

Reforma: să ne regăsim credința în idei

Nu sînt împotriva recompensei, nu sînt împotriva influențelor ori a grupurilor de interese. Cred însă că exclusivitatea acestui mod de a face politică e un exces care e, ca toate excesele, potențial fatal. Trebuie să ne regăsim urgent ideile în care credem și cărora să le fim loiali. Nu e idealism prin opoziție cu pragmatismul, așa cum s-ar putea grăbi unii să creadă. Trebuie să ne reamintim că majoritatea lucrurilor mari pe care oamenii le-au făcut de-a lungul timpului au fost motivate de idei, nu de bani. Banii au rolul lor vital însă rămîn mijloc și nu scop.

Reforma clasei politice trebuie așadar să treacă printr-o redefinire serioasă a ideilor în care cred partidele, a ideologiilor lor. Doar așa se poate produce decuplarea politicului de economic, singura acțiune pe termen lung care ne poate salva ca națiune. (pentru că nu miliardarii fac națiunile). Liderii trebuie să devină reprezentanți ai ideilor, nu nababi care împart funcții sau rente. De aceea loialitatea față de Băsescu, de exemplu, nu poate fi condiționată decît de aderența lui la ideile în care cred și eu. (Aparent paradoxal, e poate mai sănătos să privim așa: oamenii politici aderă la ideile noastre, nu invers) Îl pot părăsi pe Băsescu cînd el nu mai crede în aceleași idei ca și mine, nu atunci cînd am impresia că nu mi-a răsplătit cum se cuvine loialitatea. E același lucru și în critica lui Băsescu: e stupid să-l critic doar de dragul de a demonstra lumii că sînt independent.

Un astfel de primat al ideilor înseamnă și un teren fertil pentru altă necesitate vitală: disciplina de partid. Despre asta, ceva mai tîrziu.

UPDATE: Între timp, la sugestia lui Nemo, am descoperit articolul lui Cristian Preda despre modernizarea PDL. Clarificarea, ideologică pare a deveni o necesitate, tot mai multă lume își pune problema, mai mult sau mai puțin lămurit. Eboșa lui Cristian Preda e un excelent punct de plecare.

Traian, copilu’ minune

Da domnule președinte, manelele sînt muzică orientală prostită de dictatura telenovelei pe tărîmurile dobrogene. E o interesantă ironie că ați făcut observația asta muzicală tocmai pe OTV, în timp ce camerele fixau în prim plan niște păpuși de decor, întîmplător vii, cu sîni și zîmbete împăiate. Aș fi rîs copios, pînă la urmă e ca și cum Dinescu, invitat la Antene, ar constata perplex într-o discuție cu Firea că Voiculescu nu-l place pe Băsescu în timp ce pe fundal s-ar undui în costumație de stripteuză Cosmin Ștefănescu; au și truismele umorul lor irezistibil.

N-am rîs prea tare din cauză că un alt personaj v-a pus intervenția pe OTV într-un context nașparliu, dacă e să fiu consecvent în termeni cu aerul de degajare al personajului cu nume de falie temporală din Ghencea: Honorius Prigoană. Pot înțelege că munca de partid nu e poezie, nu cred însă că obligă cineva partidul să negocieze cu primitivi care la prima declarație de presă reușesc să facă din Boc un personaj mai antipatic decît Năstase. Despre asta, altă dată.

Astăzi doar despre jena teribilă de a vă vedea în postura de nouă Elodia. Nu știu ce vedeați pe monitoare, eu vedeam prim planuri cu țîțe și implanturi în felurite organe, cu DD jubilînd într-o familiaritate libidinoasă în timp ce în ochii mici și vicleni păreau a se învîrti cifrele de audimat ca la desene animate. În timpul ăsta Președintele spunea bancuri de deasupra unei burtiere în care era anunțat că s-a ținut de cuvînt și va înmîna marele premiu de 250.000 de euro.

Jena mea nu e o chestiune de gust, deși ar putea fi. Înțeleg că la TVR nu vreți iar despre Realitatea nici nu poate fi vorba. Înțeleg  că ați promis. (apropos, cine v-a obligat?). Înțeleg multe, nu însă și următoarele două lucruri:

1. Ați cîștigat prin mobilizarea unui electorat care se considera dezamăgit de dumneavoastră, aproape convins de insistența disperată a adversarilor de a vă zugrăvi ca un om cu educație mediocră și maniere brute. Vi se pare că apariția la OTV între rafturi de băuturi și pipițe cauciucate ar fi în măsură să le mulțumească? Credeți că dacă nu mai candidați vreodată chiar merita să le spuneți celor care v-au votat îndoiți că nu dați doi bani pe îndoiala lor?

2. Geoană a pierdut pentru că doi moguli lacomi n-au mai avut răbdare pentru a începe traficul de influență menit să facă din Geoană „omul” unuia dintre ei. În schimb am văzut la OTV un DD juisînd în timp ce arăta națiunii prin întrebări la limita impertinenței că face trafic de influență cu președintele ales de față. Și asta fără să cheltuie vreun ban, dimpotrivă. Nu vi se pare ironic că îl refuzați pe Sasu însă cel care reușește pînă la urmă să-și aroge o parte din meritul victoriei dumneavoastră e acest monument de deontologie și bun simț numit Dan Diaconescu?

Mulți speră într-o renaștere a dreptei care să vă aibă lider. Între Crăciun și Anul nou Prigoană ne-a demonstrat cît de greu va fi de reformat PDL-ul iar dumneavoastră ne-ați reamintit că speranța e pîinea nefericiților. Înapoi la țuică, vin și caltaboși! Ne revedem pe 4.

La mulți ani!

Madame Blogary vă urează Crăciun Fericit!

Şi vă aşteaptă clickurile, refresh-urile şi comentariile  începînd cu 4 ianuarie, data oficială a lansării site-ului. Pînă atunci vă dorim o vacanţă cît mai odihnitoare şi un Crăciun cît mai departe de Mall.

PS. În urma unei şedinţe-fulger a AGA, ţinută la cafeneaua de la Cărtureşti, s-a decis că Madame Blogary va merge mai degrabă pe ideea de conţinut propriu, exclusiv, şi mai puţin pe cea de selecţie şi preluare a celor mai bune articole de pe blogurile cu orientare politică de dreapta.

5 minute fără sens

De pe: Totul în scris

5 minute. Nu e rău dar mă aşteptam, totuşi, la o performanţă superioară. Realitatea TV a avut nevoie de 5 minute – de toate primele 5 minute de după anunţarea componenţei noului guvern Boc – pentru a comunica naţiunii că guvernul e un eşec scandalos. Realitatea e că Realitatea nu mai e ce a fost. Unde e cartonul – manifest pe care Realitatea Tv obişnuia să îl afişeze pe ecran, pentru a scuti publicul de dezbateri şi minute peirdute cu explicaţii? O inscripţie în genul „ Boc are guvern ioc!”, „Boc! Realitatea nu te vrea deloc!” sau chiar „ Noi vrem respect, nu un guvern infect!” ar fi fost o soluţie mult mai rapidă şi ar fi permis un nou record televizat de demolare.

În schimb, sînt cu adevărat mirat de reacţiile unor ziarişti serioşi şi ale unor semnatari caare au avut intervenţii extraordinare, pe forumuri, în ultimele săptămîni de campanie dar se declară acum dezamăgiţi de Băsescu şi de componeneţa guvernului Boc.

Prima observaţie utilă în asemnea situaţii spune că entuziasmul de campanie e una iar politica e alta. Observaţia trebuie bine înţeleasă. Ea nu legiferează cinismul ci sugerează că lucrurile bune nu pot fi duse la capăt în teritoriul mirific al fanteziilor etico-morale ci numai şi numai sub garda precaută a compromisului. Mai clar: nu ne putem lua visele drept realitate şi nu putem face realitate politică fără politică.

Acuzele imediate atîrnate de pluta guvernului Boc vin mult înainte ca guvernul Boc să fi arătat ce poate şi, mai mult, ilustrează o suită interminabilă de prejudecăţi mascate în prinicpii înoitoare. Totul începe cu formula stupidă Guvernul Boc IV. Aritmetica acestei numărători se căzneşte să sugereze că avem în faţă un Prim Ministru interminabil, ba chiar un Prim Ministru dictator care cumulează guverne succesive. Cei ce vor continua să periodizeze mandatul Boc sprijinindu-se pe această aritmetică inpetă vor avea o surpriză la sfărşit de calcul: guvernul Boc XVI […]

…citește mai departe

Un pahar cu gheață, de Crăciun.

De ce Stînga dăunează grav sănătății.

Periodic, aud si eu, ca omul, faimoasa mantra: “Pentru echilibru, armonie, pace sociala, avem nevoie deopotriva de dreapta si de stinga”.

Ba nu, doamna. Ba nu, domnule. N-avem.

Pentru sanatate, n-avem nevoie de ciuma. Ea exista, dar nu ne este de folos.

Mai rar, ce-i drept, o aud si pe-aia, buna de tot, cu: “De fapt, se poate spune ca primul comunist a fost Iisus”.

Ba nu, doamna. Ba nu, domnule. N-a fost.

Iisus n-a recomandat niciodata minciuna, furtul si crima, ci dimpotriva.

Si, evident, hitul evergreen: “Omul e masura tuturor lucrurilor”.

Ba nu, doamna. Ba nu, domnule. Nu e.

Omul e supus greselii, iar masura tuturor lucrurilor nu poate fi greseala.

Acum, mai mult ca oricind. Fiindca, iata, vine Craciunul. Au trecut 20 de ani.

Iar eu unul, tot nu pot fi de acord. Am incercat, am facut eforturi, dar degeaba. Zero. Nada. Zilch.Iata si de ce.

ice_cubes

Luati un pahar. Umpleti-l cu cuburi de gheatza. Turnati apa, pina la buza paharului – cu grija, sa nu dea pe dinafara. Asa. Lasati-l pe masa, la vedere. Cititi mai departe.

Cea mai mare frauda stiintifica din istorie este Sfirsitul Lumii prin Incalzire Globala Antropogena (provocata de om, prin industrializare).

Ea este consecinta fireasca, ba chiar obligatorie, a celei mai mari fraude intelectuale din istorie : Lumea Perfecta. Paradisul, aici, pe Pamint.

Adica, Ideologia.

Adica, Stinga.

Ideologiile, fara exceptie, sint retete ale lumii perfecte. Deci, aberatii. Lumea perfecta cere oameni perfecti. Daca observati, natura umana e, prin definitie, imperfecta. Lume perfecta n-are cum sa existe. Drepta e anti-ideologica pentru ca a inteles acest marunt detaliu. Stinga n-are DE CE ce sa o faca : fiind imperfect, adica supus greselii, omul e mereu gata sa creada aberatii. Si sa comita orice aberatie, in numele perfectiunii. Trebuie doar motivat, cu Mesajul Corect.

Aberatiile respective se numesc: minciuna, furtul si crima, in numele Binelui Public.

Minciuna este propaganda. Gen : “Murim cu totii de la Incalzirea Globala”.

Furtul este confiscarea proprietatii – inclusiv prin impozitare. (Proprietate inseamna detinerea legala a oricarei valori, iar banii cistigati cinstit sint, deh, o valoare. Mai insist un pic, in beneficiul partizanilor “impozitarii progresive” – adica impozite mai mari pentru cine cistiga mai mult. Democratia se bazeaza pe ideea egalitatii in fata legii. Nu si la impozite? Nu, raspunde inca din 1848 Manifestul Partidului Comunist. Va mai dau si un scurt citat din George W. Bush, intr-un discurs despre Starea Natiunii: “Celor ce vor sa plateasca impozite mai mari, le reamintesc ca Fiscul primeste oricind donatii sub forma de cecuri, carti de credit si bani gheata”).

In fine, Crima. Ea e Incununarea Operei – si e inevitabila. E vorba, pe de o parte, de eliminarea adversarilor. Se recurge la Gulag, Canal, Aiud, sau direct la executii. Pe de alta parte, e vorba de rasplatirea maselor largi de oameni ai muncii, recompensate cu saracie, foame, frig, boli, fenomene care scurteaza simtitor speranta de viata. Si nu ne referim doar la dictatura. In social-democratiile occidentale, pensionarii care mor de frig si de foame in casele lor, caci nu le ajunge pensia, sau crapa parasiti in aziluri (modelul Britanic e plin de invataminte) nu pot avea, evident, decit motive de satisfactie.

Acum 20 de ani, Stinga s-a speriat rau. Credea ca i-a sunat ceasul. Apoi a revenit la uneltele care au consacrat-o, continuindu-si magnific drumul: din marxista, a devenit Social-Democrata si, mai ales, Ecologista. In continuare, minte, fura si omoara linistita. In urale, aplauze, fanfare si premii, fie Oscar, fie Nobel.

Dupa cum stiti, sintem pe duca din cauza emisiilor industriale de bioxid de carbon. Nu li se zice asa, ci “emisii de carbon”, fiindca suna mai dramatic. Murim sufocati de carbuni! Ca pe vremea lui Dickens!

Va mai uitati la paharul cu gheata? Observati ceva? Parca, parca ? In regula, continuam.

De combaterea Incalzirii Globale Antropogene se ocupa un organism ONU numit IPCC ( Comisia Inter-guvernamentala privind Schimbarea Climei). IPCC publica rapoarte despre Sfirsitul Lumii. Concluzia e ca daca temperatura globala creste cu mai mult de 2 grade Celsius, gata!

Problema IPCC e simpla : minte de ingheata apele. La propriu.

Temperatura atmosferica globala n-a mai crescut din 1998, iar de doi ani este in scadere. Nu si in rapoartele IPCC, unde temperatura e in crestere. Trucul e simplu: se aleg doar masuratori din zone cu temperaturi mai ridicate. Cel mai recent exemplu : din datele culese in Rusia, au fost retinute doar un sfert din masuratori. Ati ghicit, restul de 75% aratau ca temperatura e in scadere.

Asta e insa floare la ureche.

Datele stiintifice folosite chiar de IPCC arata ca NICIODATA in istoria masurabila a Pamintului, cresterea bioxidului de carbon in atmosfera n-a provocat cresterea temperaturii. Si au existat perioade cu concentratii mai mari decit azi. Este exact INVERS : cresterea temperaturii este urmata de cresterea bioxidului de carbon. Transferata in medicina, teza ecologista a incalzirii globale ar suna cam asa : Infarctul de miocard provoaca obezitate! Un fenomen des intilnit, altfel.

Si ajungem si la partea cea mai emotionanta. Cea cu ursii polari care mor inecati, pentru ca se topeste gheata. Ursii respectivi au fost filmati in perioada cind, in mod normal, ca in fiecare an, gheata se topeste. Regretabil, dar citiva s-au inecat. Un exemplu clasic de manipulare emotionala a publicului. In realitate, ursuletii polari nu dispar, ci se inmultesc, bine-mersi. Iar la poli, gheata nu scade, ci creste. Cu exceptia citorva zone, unde se topeste. Probabil, din cauza temperaturilor ridicate din stincile de sub gheatza. Cauza exacta nu se cunoaste, n-au fost bani decit pentru studierea atmosferei, nu si a fenomenelor geologice.

Dar daca, totusi, gheata se topeste? Nu acum, neaparat. In cincinalul viitor, sa zicem. Nu e bine sa fim pregatiti? Sa reducem “emisiile de carbon”, ca sa salvam planeta de Potop?

Ei, a venit momentul sa va uitati bine la pahar. Conform IPCC, daca temperatura creste cu mai mult de 2 grade Celsius, incep inundantiile catastrofale, din cauza topirii calotelor polare. Daca temperatura creste cu 6 grade, adio! O sa fie ca pe vremea lui Noe.

Cu alte cuvinte, pina acum apa din pahar ar fi trebuit sa se reverse pe masa, caci cuburile de gheata s-au topit.

Se remarca in schimb ca masa a ramas uscata, iar nivelul apei in pahar a scazut vizibil. Deh, prin topire, apa inghetata pierde din volum. Se invata la fizica, in scoala generala. Dar cu toata panica asta, cu tot tambalaul de la Copenhaga, ce sa-i faci, lumea uita.

Data viitoare cind va intilniti cu adeptii apocalipsei climatice, umpleti un pahar cu gheata, completati cu apa pina la margine, si asteptati pina se topeste gheata. Veti afla, cu siguranta, ca in natura, lucrurile sint mult mai complicate. Iar in numele Ideologiei, prin topire, gheata poate chiar sa se dilate.

De aceea, ar trebui sa acceptam impozite cit malul, care sa sugrume economia. Ar trebui sa fim de acord sa ne dez-industrializam. Ar trebui sa le refuzam napastuitilor lumii sansa prosperitatii, la care se ajunge prin industrializare. Omenirea ar trebui sa arunce trilioane de dolari pe cai verzi pe pereti, pe tehnologii “verzi” care fie nu sint bune de nimic, fie polueaza si mai mult, in loc sa cheltuie acum, pe loc, trilioane de dolari ca sa lupte cu saracia, cu mizeria, cu foametea, cu bolile care ucid pe capete. Pe scurt, cu dictatura.

Toate ideologiile duc la dictatura. Ecologismul e o Ideologie. Un model de lume perfecta. O aberatie, ca toate ideologiile. Iar daca n-ati retinut, toate ideologiile sint de stinga. Nu exista “ideologie de Dreapta”. Dreapta e anti-ideologica, pentru ca a inteles ca lumea perfecta exista numai in Ceruri. (Daca nazismul si fascismul vi se par de dreapta, mai reflectati).

Poate sa vi se para o gluma, ecologeala asta, dar lucrurile inainteaza metodic. Copenhaga n-a adus rezultatele dorite? Nu-i nimic, urmeaza Mexico City. Si tot asa, pina cind emisia de bioxid de carbon va fi pedepsita prin impuscare, conform legii.

Sau, poate nu. Un om mai de demult, Lincoln pe numele lui, zicea ca nimeni nu poate prosti mereu, pe toata lumea.

Corect. Eu trag speranta ca, mai devreme decit mai tirziu, gogorita Incalzirii Globale Antropogene o sa se spulbere. Stiintific, asa ar fi normal.

Mda. Stiintific, comunismul ar fi trebuit incercat intii pe soareci, nu pe oameni. Din pacate, n-a fost sa fie.

Deocamdata, peste gheata din paharul meu, o sa torn niste whisky, pina la margine, si o sa va doresc Sanatate si La Multi Ani!

Desigur, cu Dreapta, caci Stinga nu face deloc bine la sanatate.

Alexandru Hancu.

Impozit pe taxa de prostie

„Te uiti și câștigi” le promitea sloganul unei televiziuni celor obișnuiți să-și piardă timpul fără rost în fața tubului catodic. Impecabil! Din punct de vedere marketing. Un enunț fără clauze mulat pe un ideal uman: să-ți câștigi existența făcând ce îți place. Orice bun comunicator știe că în fiecare limbă de pe Pământ există câteva cuvinte magice, pe care, dacă știi cum să le folosești, vorba lui Ted Nicolas, te fac bogat! Vezi cazul A. Sârbu. Unul dintre aceste „power words” este „caștigi”. CÂȘTIG. Sunt agenții care învârt bugete de milioane de euro (ale clienților) și habar nu au de valențele – și potențele! – acestui cuvânt. Așa cum există și o regie – culmea! – de stat care îl folosește abuziv de ani de zile fără ca Oficiul de Protecție a Consumatorilor să se sesizeze. Loteria Română (la mișto și „S.A.”). De pe cartoanele de ambalaj din gemul agențiilor, scrise cu pixul, îngroșat și până în site-ul oficial nu o să vedeți decât „Câștig: eN milioarde lei”, „Valoare Câștig”, „Fond Total de Câștiguri” etc. Mass media, normal, că trebuie să câștige și dânsa ceva de pe urma cifrelor gogonate, le ține isonul manglitorilor: „Nici azi, în urma extragerii 6 din 49, nu a câștigat nimeni cele 9 milioane de euro puse în joc bla, bla, bla…” Vă întrebați unde e mangleala?! Păi exact la… „câștig”.

Loto

Pe vremea când unii redactori de la Cațavencu încă mai visam să devenim milionari la 6 din 49 (spre deosebire de alții), venindu-mi mie rândul să duc declarațiile de impozit pe prostie biletele la agenție, am avut curiozitatea să o întreb pe vânzătorea de iluzii cât este impozitul dacă aș țmpușca eu cele 4 milioane de dolari de la categoria I. „Douășcinci la suta!” mi-a răspuns. Am fost de-a dreptul indignat! Adică cum? Să îi dau un milion lui Ciumara? Sau lui Tănăsescu? Sau lu cui o fi fost ministru de finanțe la vremea aia!? Asta era strigător la cer! Mă și vedeam cu o gaură de un milion de dolari! Rupt de la gura copilașilor mei…

Băi fraților! Atâta timp cât statul îmi ia 25% din ce îmi dă… statul, „câștigul” nu este nici pe departe cel enunțat cu surle și trâmbițe. Cele 10 milioane scrise cu pixul, îngroșat, în geamul agențiilor sunt, de fapt, 7,5. Statistic, dacă Loteria ar scrie pe bune cu câți bani pleacă acasă „fericitul care a ghicit toate cele 6 numere extrase” cu siguranță că ar pierde câteva zeci/sute de mii de guțani care joacă numai când în barletă s-au adunat sume babane. Statul ar pierde pe an miliarde! Lei noi! Pai, dacă câștigul este 7,5 milioane, eventual, cele 10 milioane de euro s-ar numi – cel mult! – „premiu”. Ca să nu-i zic „venit”. Venit impozabil. Căci și „premiu” e mult spus atâta timp cât e oferit și impozitat automat, „la sursă”. Adica de stat. Dar dacă este vorba de stat, reclama mincinoasă sau minciuna prin omisiune nu se pune. Că este minciună etatizată! Că doar OPC-ul – tot de stat si el – nu te apără de stat, ci te apără de capitaliștii veroși care îți bagă pe gât toate chinezăriile lor cu „defecte ascunse” și „care pun în pericol sănătatea omului” și de micii cârciumarilor oneroși, prezentând „vizibile modificări organoleptice” . (Ah, unde ești tu Vârgolici, doamnă!)

Nu mai are rost să amintim că doar o fracție din banii jucați ajung în fondul de premiere, pe o formulă de dânșii inventată. Și numai de dânșii știută! Deci grosul l-a luat deja tot… statul.

Deci concret, cât îi dau lu’ Sebi Vlădescu dacă iau duminică PREMIUL de 38.966.170,92 (plus ce se mai joaca)? Cââât?!!! 9.741.542?!!! Mă f*t, nu joc!

P.S. Nu sunt împotriva impozitării veniturilor din jocurile de noroc, sunt pentru schimbarea terminologiei ăi pentru inscripționarea la vedere a unor avertismente de genul celor de pe pachetele de țigări: „Atenție! Ghicirea celor 6 numere atrage dupa sine impozitarea cu 25%” sau „Completarea unui bilet la 6/49 poate crea dependență. Nu te apuca!” sau „Ai 1:13,5 milioane șanse să câștigi potul cel mare. Mai bine sparge o bancă! Ai șanse mai mari să nu fii prins…”

Poveste națională de Crăciun

De pe: Jurnalul Soacrei Mici

poveste de craciunToată lumea umblă după poveşti în prag de Crăciun. Francezii beau şampanie şi rânjesc cu resturi de foie gras printre dinţi privind filmul tradiţional Moş Crăciun e un gunoi. Ruşii beau votkă şi zacuzesc cu icre stacogii ascultând cântecele din S leohkim parom… Oare ce film tradiţional ar dori să privească Chişinăul?

Crăciunul e perioada în care până şi eu îmi permit să mă relaxez oleacă de cinismul meu. Se întâmplă ca filmele cu fulgi, cântece de iubire să-mi dezmorţească fantezia, melancolia şi visările dulci. Mă rog, o fost şi Soacra mică fată mare. De vreo doi ani încoace însă am prins o notă falsă în visările mele. Parcă nu mi se pare firesc ca să-mi fie stârnite de filme în limbi străine, cu umor străin, cu chipuri străine, cu iubiri străine. Parcă îmi pare rău că fluviile de visare izvorăsc de pe meleaguri străine. Oare să nu inspire şi Moldova poveşti frumoase de dragoste? Lasă să fie închipuite (dar nu de doi bănuţi), cu ninsoare, cu magie, numai bune de aşternut într-un scenariu, de filmat şi de servit la masa de sărbătoare la o televiziune cu acoperire naţională. Lasă lumea să viseze, să lase chileala, politica şi sfada la o parte. Măcar pentru o noapte. Una pe an. În care să se simtă mai omenoşi, mai sensibili şi mai … tineri. Numai buni de iubit cu patimă.

“Femeie, dar la buget te-ai gândit?” mi-ar reproşa unii. Vă răspund sincer, îmi imaginez cu greu un film mai law cost decât S leohkim parom… Să mă contrazică specialiştii, dacă e cazul. Lămuriţi-mă şi pe mine cât de greu e să găseşti un apartament şi un cuplu cu o chitară, două-trei zile de ninsoare de la o fereastră de la Ciocana sau Râșcani, un restaurant sau o sală în gară. Altă treabă e momentul tehnic. Aici nu mă pricep, dar zău că nu-mi vine a crede că e de milioane. Că nici la Oscar nu ne-om înghesui să-l propunem. Mult mai greu e să găseşti intrigă frumoasă şi actori pe potrivă.

Mai departe, probabil că mă bag într-o utopie curată ca neaua de pe acoperişul Primăriei, dar hai lăsaţi-mă să duc fantasmul până la capăt.     …citeste continuarea

Neobişnuita apariţie (post-mortem) a domnului P.

De pe: Push the Button

Of, tocmai când credeam această afacere încheiată, primesc un telefon de la prietenul meu Iulian care îmi atrage atenţia că au apărut noi indicii în cazul misterioasei morţi a domnului P.

Iau frumos maşina 34 până la Monumentul Eroilor Nehotărâţi, bodogănind printre dinţi nefericita inspiraţie de a lăsa câteva numere de telefon ici, colo, în timpul îndelungatei anchete. La început, eram extrem de încântat de dificultatea cazului; cu timpul aveam să ating stări vecine cu depresia din cauza misterelor care veneau unul după celălalt, aşa cum fac autobuzele 34 noapte de noapte, în jurul orei 23.50, când zumzăie obosite pe străduţele din preajma garajului central al Transportului Public Ireveresibil.

Sar din autobuz cu câţiva metri mai repede de a ajunge autobuzul în staţie, profitând de aglomeraţia în care s-a blocat enorma maşinărie – autobuzele mereu mi s-au părut nişte cutii enorme de metal care transportă condamnaţi: unii la serviciu, alţii la diverse treburi, mereu prea aceleaşi, mereu neschimbate. Vânzătoarea de covrigi mă recunoaşte: cu o scuturare a capului îi dau de înţeles că nu mă voi apropia de tejghea azi, aşa cum făceam în fiecare dimineaţă când mergeam la Comisariat. Vremurile acelea sunt duse.

Trec prin uşa batantă a instituţiei, remarcând că [… citește în continuare]

Titu Maiorescu: Beţia de cuvinte

De pe: Politeía

Fragment din articolul publicat de Titu Maiorescu “Beţia de cuvinte în Revista Contimporană” 1873.

Darwin ne spune că multe soiuri de maimuţe au aplecare spre băutura ceaiului, a cafelei şi a spirtuoaselor; „ele sunt în stare, zice el, să fumeze şi tutun cu multă plăcere, precum însumi am văzut. Brehm povesteşte că locuitorii din Africa de miazănoapte prind pavianii cei sălbatici punându-le la locurile unde se adună vase pline cu bere, de care se îmbată. El a văzut mai multe maimuţe în această stare şi ne dă o descriere foarte hazlie despre purtarea lor şi despre grimasele ciudate ce le făceau. A doua zi erau foarte rău dispuse şi mahmure, de durere îşi ţineau capul cu amândouă mâinile şi înfăţişau o privire din cele mai duioase. Dacă li se oferea bere sau vin, se depărtau cu dezgust, dar le plăcea mult zama de lămâie. O maimuţă americană, un ateles, după ce se îmbătase o dată cu rachiu, n-a mai vrut să-l mai bea şi a fost, prin urmare, mai cuminte decât mulţi oameni“ (Ch. Darwin, Descendenţa omului şi selecţiunea sexuală, I, 1).

Va să zică plăcerea noastră pentru ameţeala artificială, produsă prin plante şi preparatele lor, este întemeiată pe o predispoziţie strămoşească, comună nouă cu celelalte rudenii de aproape, cu maimuţele de exemplu, din al căror neam ne coborâm.

Nu ne vom mira dar de lăţirea cea mare a acelui obicei şi de feluritele mijloace pentru mulţumirea lui. Cânepa, macul, viţa de vie, tutunul etc., etc. sunt producte ale naturii cu care omul îşi nutreşte pasiunea lui pentru ameţeală.

Există însă un fel de beţie deosebită între toate prin mijlocul cel extraordinar al producerii ei, care se arată a fi privilegiul exclusiv al omului, în ciuda celorlalte animale: este beţia de cuvinte.

Cuvântul, ca şi alte mijloace de beţie, e, pănă la un grad oarecare, … citește mai departe