Eternul feminin, eternul jihadism*

Petre M. Iancu semnează pe Deutsche Welle un articol de colecție*.

Poate și mai convingător, în lectura autorului, mai jos, preluare de pe adevarul. ro.

De vreme ce liderul persan împarte în vest comenzi de câteva miliarde, cui să-i mai pese că şeful său, ayatolahul Kamenei, e stăpânul teocratic al unui regim tiranic, care calcă în picioare cu superbie, de decenii, drepturile omului şi cetăţeanului? Care execută mai mulţi disidenţi chiar decât hulita Arabie Saudită. Care a practicat impenitent, prin Hezbollah şi alte organizaţii similare, terorism de stat, nu doar în Siria şi Liban, ci şi în ţări atât de îndepărtate de Orientul Apropiat ca Argentina. Ai cărui ierarhi şiiţi şi gărzi revoluţionare au propulsat şi menţinut la preşedinţia iraniană ani la rând un negaţionist al Holocaustului şi ameninţă în continuare statul evreu cu genocidul.

Nu i-am văzut roşind pe cei care, miercuri, 27 ianuarie, comemorau cu pompă şi belşug de vorbe sforăitoare la Berlin, Paris şi Roma ziua internaţională a eliberării lagărului de exterminare de la Auschwitz, ziua comemorării victimelor Holocaustului.

[…]

A sosit timpul să ne amintim că totalitarismul nazist şi cel comunist s-au cununat şi au făcut pui. Să începem să deschidem ochii. Să-i vedem nu doar pe ei. Să nu mai strângem mâna oricui. Şi să nu mai iubim chiar pe oricine, oricând şi necondiţionat.

Doua niveluri ale lasitatii

Dorelian Bellu, Mondorama și dexonline.ro:

Una este laşitatea sinonimă cu frica, pe care poţi s-o înţelegi, pe care o auzeam, de pildă în comunism: nu pot, mi-e teamă, am familie, copii, mai bine stau şi-mi văd de treabă. Este o laşitate pe care nu poţi s-o condamni pentru că presupune o lipsă – a curajului – pe care nu e normal să o impuţi altora; această laşitate este de multe ori recunoscută, încă un motiv pentru care e pasabilă.

Mai este însă o laşitate ticăloasă, de neiertat, în care victima nu doar că refuză să se revolte împotriva răului pe care-l ştie, dar, pretinzând că o face, generalizează inventând vinovaţi acolo unde nu sunt, doar pentru a mima ipocrit curajul. Este o tehnică meschină, de a-i scoate pe toţi vinovaţi atunci când ţi-e frică să indici precis sursa răului. Ce au făcut cei de la Charlie Hebdo cu caricatura de copertă din acest număr comemorativ ţine de această din urmă formă de laşitate, care nu doar că nu este recunoscută umil, ci e negată ţanţoş.

Concret, resturile de oameni de la săptămânalul francez i-au reîncadrat pe asasini, care nu mai sunt adepţii islamismului, ci fanaticii religioşi în general. Pe copertă scrie „Criminalul continuă să umble liber”, dar criminalul din poză nu este Mohamed, în numele căruia s-a comis crima, ci un dumnezeu universal înarmat, de parcă auzi zilnic ştiri cu atrocităţi comise în numele tuturor religiilor.

Gândeşte-te la unul care vede că primarul îi fură oraşul, dar de frică să-l arate pe primar cu degetul, strigă că toţi politicienii fură. Cui foloseşte actul ăsta de curaj închipuit? De ce s-ar sinchisi primarul respectiv când e lăsat să se piardă într-o mulţime care nu poate fi trasă la răspundere? Sau e ca şi cum ai fi bătut de fanii unei echipe, iar reacţia ta e să spui că fotbalul e un sport al huliganilor, refuzând să identifici răul şi diluându-l în grupuri cu vinovaţi şi nevinovaţi la grămadă. Nu faci decât să-i serveşti cauzei lui şi să-l ajuţi să facă şi alte victime.

Asta au făcut acum cei de la Charlie Hebdo: ei nu doar că, paralizaţi de frică, au încetat să-l mai deseneze pe Mohamed – ăsta ar fi primul nivel al laşităţii, pe care puteai să-l înţelegi – dar au născocit şi alţi vinovaţi, ca să arate că nu curajul le lipseşte. Și pentru că nicio culme a ridicolului nu le e inaccesibilă, l-au prezentat fugind, cu panică pe chip, pe asasinul închipuit de mintea lor; tocmai ei care se ascund şi lansează de sub birouri fâsuri de caricaturi cu pretenţie de salve de tun.

(Foto: europe1.fr)

Islamul radical, stimulat de corectitudinea politica

Ca adept rațional al moderației, mă tem de o suprareacție antiislamică, dar nu de dragul unui Islam degenerat în ideologie teroristă, ci pentru că-mi doresc să con­serv valorile europene: nu trebuie să de­ve­nim fanaticii antifanatismului. Pe de altă parte, bilanțul greu al terorismului arabo-musulman (sau negru-musulman în Afri­ca, unde operează Boko Haram) are carate simbolice imposibil de minimalizat: morții de la Paris nu se pun în balanță cu aceia din­tr-o catastrofă aviatică.

Una e natura, accidentul fatal, și alta moar­tea ca rezultat al planificării minu­ți­oase, peste frontiere. Papi, intelectuali la­ici, profesori de teologie și de istorie a re­ligiilor, artiști și politicieni au tot încercat dialoguri cu lumea islamică postcolonială. E o iluzie să credem că aceste dialoguri n-au construit poduri durabile între națiunile me­diteraneene doar pentru că elitele ara­be sunt încă tributare discursului socialist anticolonial din anii ’60 ai secolului tre­cut. Degeaba mi se spune că textul coranic e majoritar pacific sau că și Biblia conține pa­saje violente. Creștinismul, autolimitat prin umanism, Renaștere și democrația mo­dernă, a devenit o religie „inofensivă“; o tradiție, un patrimoniu, o spiritualitate, un rezervor de martiriu antitotalitar. Dacă religiile trec prin cicluri de natură „or­ga­nică“, ar însemna să scuzăm terorismul mu­sulman actual ca pe o criză de creștere. Numai că el nu e o acnee adolescentină. Islamul clasic s-a consumat între secolele IX-XII după Hristos și tot ce i-a urmat a fost manierism, decadență, rețea de filan­tropie socială, politizare sau ideologie cri­minală de-a dreptul. E deci ceva defect în însăși dinamica istorică a Islamului și, da­că nu admitem asta, nu vom reuși să-i li­mi­tăm cuceririle agresive. Da, ecuația Is­lam=terorism e un amalgam nedrept. Pro­blema nu stă în majoritatea tăcută a lumii islamice, fără reprezentare politică se­ri­oa­să și de cele mai multe ori înfricoșată. Pro­blema la care ni se cere un răspuns – acum, nu peste 50 de ani – este cum era­dicăm terorismul de matrice islamică?

Din păcate, nu avem nicio strategie de răs­puns direct. Pentru că, înainte de auto­apă­rarea civilizației occidentale, avem de câș­ti­gat o altă bătălie, pur internă: cea îm­po­triva corectitudinii politice, o religie cul­tu­rală a marxismului pervers reciclat după co­munism. O religie fanatică, ai cărei adepți, adversari ai civilizației iudeo-creș­tine, au o gândire pur darwinistă, amo­rală. Chiar îmi povestea un amic despre o colegă de-a sa de la ONU, New York, o sue­deză ultraliberală, care a răspuns că, dacă civilizația europeană piere, nu are ce să-și reproșeze: „e vorba de selecția na­tu­rală“. Cu asemenea poncife auto­pa­ra­li­zante, dominând media și universitățile noas­tre, va fi greu – sau tragic imposibil – să organizăm într-o atmosferă rațională răs­punsul nostru față de terorismul isla­mic. Și totuși, psihanaliza nu e o știință exac­tă, hiperfilantropismul produce ură interetnică și soluții nerealiste, iar mania egalitarismului nu face decât să aplatizeze, odată cu ierarhiile de merit, șansele socie­tă­ților noastre de a-și reafirma, salvator, identitatea periclitată. Da, aș vrea să ră­mân moderat, dar moderația, ca străvechi filon conservator, are nevoie de umor, de forță și de speranță în Dumnezeu, nu de circuri mediatico-umanitare chemate să divinizeze alteritatea și să ne bage vino­văția în vene, ca pe un drog. Cum să le amintim mai bine islamofililor de serviciu că mult incriminatele Cruciade au început la peste trei secole de la începutul expan­siunii islamice, pe când sudul conti­nen­tu­lui nostru era deja sub flamura Profetului? Și cum să nu repetăm greșeala de a ac­țio­na atât de târziu?

Preluare Revista 22

(Foto: midnightwatcher.wordpress.com)

Reich-ul islamic al președintelui Mahmoud Ahmadinejad

Iranul a sărbătorit pe 11 februarie 31 de ani de la revoluția islamică ce a pus capăt regimului monarhic al lui Reza Pahlavi Aryamehr. De atunci, doi ayatollahi supremi se străduiesc să aducă Iranul în rândul lumii, mai întâi “revoluționarul” Khomeini și apoi, succesorul său de astăzi, Khamenei, dar republica islamică a eșuat într-o autarhie prenucleară, ce își consumă energiile și substanța națională în îmbogățirea uraniului și performanta rachetistică inercontinentală. Situat în centrul Axei răului – alăturare de cinci state profund antioccidentale și antidemocratice, într-o evaluare a Departamentului de Stat – Iranul lui Ahmadinejad s-a înscris pe orbita amenințărilor explicite la adresa Israelului, a UE și a Americii. Evaluat dinspre Israel și Satele Unite, discursul președintelui iranian Mahmoud Ahmadinejad poartă în el ingredientele retoricii naziste. Ahmadinejad a instigat de câteva ori la genocid împotriva evreilor și a justificat distrugerea programată a Israelului. Guvernul de la Tel Aviv a început să ia tot mai în serios varianta răpirii președintelui iranian și aducerea acestuia în fața Tribunalului Internațional de la Haga, pentru a fi judecat și condamnat.

Pentru categoria de cititori obișnuită cu alăturarea dintre islam si nazism, Ahmadinejad nu constituie un invitat surpriză în Walhalla. Ultimii ani abundă în studii, unul mai aplicat decât celălalt, consacrate acestei asocieri aparent neobișnuite, care aduc în discuție factorii de risc care decurg din islamul altoit pe un trunchi nazist. |n atari circumstanțe, semnalul de alarmă tras pe 17 decembrie 2006 de deputatul israelian Beniamin Netanyahu, liderul Partidului Likud și fostul premier al Israelului, vine într-o succesiune firească. Extrem de atent la progresele industriei de apărare a Iranului, la programul său nuclear și la ieșirile tot mai belicoase ale președintelui iranian, Netanyahu a declarat că “Ahmadinejad vrea să fabrice arme nucleare ca să domine lumea și să înființeze un imperiu islamic. Cu ajutorul bombei atomice el speră să construiască un Reich islamic care să dureze 1000 de ani”. Declarația lui Netahyahu s-a inspirat din raportul comandantului Mossadului, Meir Dagan, prezentat în fața Comisiei de Externe și Securitate a Knessetului. Dagan a avertizat că în decurs de trei ani, Iranul va fi capabil să echipeze cu uraniu îmbogățit primele sale ogive nucleare, purtate de rachetele balistice intercontinentale Sahab 5 și 6.

Nu e cam devreme să putem vorbi, într-adevăr, de riscuri considerabile care decurg dintr-o asemenea stare de lucruri? Cartea publicistului Chuck Morse “Legături între nazism și islamul terorist” este un fel de tatăl-nostru al temei propuse, ca și recentul articol al profesorului de la Universitatea Harvard, Alan Dershowitz, Soluția finală a Hezbollah“ sau articolul “Legături între nazism și teroriștii Al Qa’eda“, al publicistului Joseph Zyble. Un loc binemeritat în această ecuație îl ocupă și eseul lui Serge Trifkovic, profesor la Universitatea din Southampton, “Legături dintre islam și nazism”, publicat în 2002, cât și ultima carte a lui Trifkovic, “Sabia Profetului: o politică incorectă a ghidului islamului”*. |n fine, un ultim articol, “Față în față cu cel mai urât adevăr: nazismul islamic”, semnat de procurorul Raymond S. Kraft din nordul Californiei, a apărut pe 2 septembrie 2006, la doar o săptămână după ce președintele american George W. Bush a folosit termenul “islamofascism” într-un discurs aspru criticat de presa conservatoare.

Ar fi simplu ca lucrurile să se oprească aici. Dacă Ahmadinejad s-ar fi inspirat din nazism, totul era previzibil în retorica amenințărior sale, care au devenit punctuale. La fața locului, lucrurile sunt însă mult mai complicate decât se văd din cancelariile occidentale. Deja în cercurile apropiate ale președintelui iranian a început să se vorbească că Ahmadinejad este întruchiparea Imamului Ascuns, a lui Mahdi în persoană, recunoscut atât de sunniți, cât mai ales de șiiți. Începând de aici, călcăm pe un teren minat, impregnat de un profund misticism de factură persană. Mahdi este cel de al doisprezecelea imam, dispărut în urmă cu sute de ani, care va reapărea în chipul lui Mesia, pentru a salva lumea. Înaintea venirii sale, lumea va cunoaște mari tulburări. Tabloul distrugerii și pervertirii rânduielilor lumești seamănă până la identitate cu cel descris în Apocalipsa creștină. Imamul Ascuns va apărea pe post de salvator, declanșând Judecata de Apoi și lupta împotriva necredincioșilor. Or, din perspectiva învățăturilor unor ayatollahi, considerați nu o dată eretici, cu care Ahmadinejad are legături privilegiate, Iranul este dator să provoace dezordinile și haosul, pentru a grăbi venirea Imamului Ascuns, care va mântui lumea. De aici, și până la identificarea lui Ahmadinejad cu Mahdi n-a mai rămas decât un singur pas, și o jumătate din acesta s-a produs deja în urmă cu doi ani, când presa afiliată regimului teocratic de la Teheran, titra că în jurul lui Ahmadinejad a apărut o lumină verde fosforescentă, în timp ce acesta ținea un discurs la sediul general al Națiunilor Unite.

Acești misterioși ayatollahi trăiesc și activează în orașul sfânt Qom, situat la 150 de kilometri sud față de Teheran. Poate cel mai însemnat mentor al lui Ahmadinejad este ayatollahul Mohammad Taghi Mesbah Yazdi, în vârstă de 76 de ani, președinte al Adunării experților persani, care îl desemnează pe ayatollahul suprem. Supranumit “Crocodilul”, Mesbah Yazdi este considerat a fi cel mai conservator și puternic cleric din Iran, cât și principalul teoretician al fundamentalismului islamic de factură șiită. În 1997, după alegerea preșdintelui reformist Mohammad Khatami, Mesbah Yazdi i-a încurajat pe membrii Gardienilor Revoluției Islamice (Pasdaran) și pe cei ai grupării Hezbollah să stopeze reformele, provocând ample agitații în țară, în care s-a recurs nu o dată la acte de violență. Mesbah Yazdi a fost motorul care a animat mașina teocratică ce l-a ales pe Ahmadinejad președinte. După opiniile jurnalistului de investigație Akbar Ganji, Yazdi a inspirat o mulțime de “fatwa”, – ordine religioase, care în 1998 au condus la asasinarea a cinci dizidenți iranieni. El conduce o mișcare misterioasă numită Hojatieh, despre care se crede că pregătește acțiunile care vor grăbi venirea Imamului Ascuns. Acesta va reapărea în moscheea Jankaran de lângă Qom, pentru restaurarea căreia Ahmadinejad a alocat un buget de aproape 20 de milioane de dolari, la scurtă vreme după ce a fost ales președinte, pe 29 iunie 2005. Ayatollahul Mesbah Yazdi susține că folosirea bombei atomice este legitimă din punct de vedere religios. |n toate luările sale de poziție a susținut că Iranul este dator să-și dezvolte capacitățile nucleare, cât și industria de rachete, până la producerea unor rachete balistice cu rază mare acțiune, capabile să transporte ogive nucleare. Privit din perspectiva deloc liniștitoare a conclavului ayatollahilor din Qom, care îl manipulează pe președintele Ahmadinejad, amplasarea scutului balistic în țări NATO, precum România, capătă o și mai mare legitimitate.

Cornel Ivanciuc
——————
*An essay adapted by Robert Locke from Dr. Serge Trifkovic’s new book The Sword of the Prophet: A Politically-Incorrect Guide to Islam.

Locul religiei in retorica si habitudinile adeptilor noii stangi liberale

Crin Antonescu recunoștea în vara anului trecut, la școala de vară a TNL de la Mamaia, că nu e deloc bisericos. Începând de la a fi habotnic, de cele mai multe ori de ochii lumii și, până la a avea o minimă cultură religioasă, e cale lungă. Din Mamaia, liderul liberal s-a ipostaziat în rolul de președinte, la un tête-à-tête cu patriarhul. A declarat că primul lucru pe care l-ar face ca ipotetic șef de stat, ar fi să angajeze un dialog cu întâiul stătător al Bisericii Ortodoxe Române. Motivul invocat de aspirantul la cea mai înaltă demnitate este hilar: pentru că, patriarhul este liderul spiritual al națiunii. În atari circumstanțe, muntele s-ar duce la Mahomed pentru a i se prosterna la picioare. Crin Antonescu poate fi exonerat de neajunsul de a nu avea noțiuni articulate de religie sau spiritualitate, chiar cu amendamentul că a absolvit o facultate de filozofie, unde Dumnezeu era asumat până și în școala materialismului dialectic măcar ca un concept filozofic, dar îi pune sub semnul improvizației cultura civică și politică. Patriarhul este un slujitor al cultului, având cel mai înalt grad în ierarhia bisericii ortodoxe autocefale. În sens laic, este un administrator cu statut special al sistemului bugetar, regăsindu-se pe statul de funcții al Secretariatului de stat pentru culte. Niciun om politic nu l-a capacitat pe patriarh cu însușirea de lider spiritual, fapt care îl pune pe un palier sensibil egal cu ayatollahul suprem al Iranului, așa cum a făcut-o cu nonșalanță căpetenia liberalilor. Ayatollahul suprem este singurul lider spiritual  care derulează un proiect politic național, în parteneriat cu președintele laic.

În toamna anului trecut, Antonescu și-a mai nuanțat intențiile, însă a sporit confuziile cu privire la rolul patriarhului, care nu mai este liderul spiritual al întregii națiuni, ci călăuza celor “mai mulți dintre români”. Aflat în plină cataliză prezidențială, Antonescu atacă o marotă îndrăgită de politicienii fără niciun proiect pragmatic: reforma morală a poporului. Scufundată în mlaștina unei acute crize etice, ochii unsuroși ai patriei, se înalță rugători spre domn, în care identifică efigia noului mesia. Cum se va realiza acest deziderat utopic, în care corecțiile etice s-ar face după un dicteu prezidențial? Printr-un joint venture între președinte și patriarh, sub egida Academiei Române. Văduvit de cultură politică, Antonescu aduce din nou în actualitate contraproductivul model de conducere schizofrenică, inspirat din cel al republicii teocratice a Iranului, în care ayatollahul suprem își împarte sarcinile executive cu președintele laic, întru buna ocârmuire a turmei dreptcredincioșilor. Inovația în cazul de față este că în Republica Antonescu, procesul redeșteptării morale ar fi supravegheat de Academie, și nu de Gardienii Poporului, așa cum se întâmplă în Iran. Însă, indiferent cum ai pune problema, himera revirimentului moral al unui popor cu codul axiologic alterat, cu largul concurs al bisericii, nu se poate realiza decât prin instrumente contondente. Biciuirea în public, pentru fluieratul în lăcașurile de cult, ar fi cea mai blândă pedeapsă, nomenclatorul corecțiilor putând merge până la strângerea în menghină a mâinii drepte pentru furt, turtirea nasului pentru sperjur sau apostazie sau chiar câțiva pumni energici în cap pentru lobby explicit în favoarea Rusiei sau blasfemie. Pentru recidivă, pedepsele s-ar inspira din sharia, legea islamică în variantă hard, saudită: tăierea mâinii pentru efracție, a nasului pentru apostazie, lapidare pentru adulter și decapitare pentru viol sau trădare. Evul Mediu s-ar reinventa de la sine și ar găsi la curtea domnului Antonescu forme de expresie nevisate, pe care omenirea credea că le uitase în arhive.

Spre deosebire de șeful PNL, care visează să-și mântuiască neamul pe din două cu liderul spiritual al națiunii, percepția câtorva membri ai sinodului PNL cu privire la religie se reduce la o afacere de anvergură cu banii statului. Relu Fenechiu și-a făcut biserică prin Hotărâre de Guvern în cartierul de vile I.C. Brătianu din Iași. Cabinetul Tăriceanu a alocat de la bugetul de stat echivalentul sumei de 400.000 de euro, sub semnătura premierului titular, a ministrului Finanțelor și a celui al Administrației și Internelor. Afacerile spirituale ale noii stângi liberale sunt ceva mai baroce decât la o primă evaluare. Cabinetul cucernicului Cătălin a alocat din fondul său de rezervă suma de 200.000 de lei pentru înălțarea Bisericii “Sf. Iulian din Tars” și a Bisericii “Sf. Arhangheli Mihail și Gavril”, din campusul studențesc “Tudor Vladimirescu” din târgul Ieșilor. Ctitorii lăcașurilor sunt cuviosul Vali Sălăvăstru, fostul lider al PNL Iași, finul fericitului Relu Fenechiu, eliberat de sarcină pentru corupție și fostul președinte al Camerei Deputaților, evlaviosul Bogdan Olteanu, absorbit de vraja Băncii Naționale. În peisajul sterp și profund desacralizat al noii stângi liberale europene, care alimentează mirajul unei constituții europene, fără nicio referire explicită la creștinism, cazul Antonescu este exotic. Cu asemenea liberali mimetici, personal nu-mi fac probleme că Europa este amenințată de islam. Cel puțin, nu partea de europenitate reprezentată de România. Cu asemenea liberali, proiectul politicii corecte asumat în statutul noii stângi liberale, n-are nicio șansă să contamineze România. Liberalismul de esență antonesciană se situează în afara mainstream-ului ideologic promovat de lordul John Alderdice, președintele Internaționalei Liberale. Dacă în Vest, islamului îi este asigurată notorietatea cu acordul tacit al unor complici creștini de calibru, incluzând marile trusturi media, România rămâne, iată, o țară fundamentalist ortodoxă, grație inculturii spirituale, civice și politice de care dă dovadă liderul PNL. Avertismentul lui Miloslav Vlk, arhiepiscop de Praga și primat de Boemia cu privire la pericolul islamizării Europei nu se intersectează cu România. Cabinetul Tăriceanu a avut grijă să însămânțeze biserici la tot pasul, la fel ca înaintașii săi social-democrați. Fiecare lăcaș de cult este o stavilă în fața islamului. Dacă albanezii au umplut în epoca comunistă plaja Mării Adriatice de milioane de țepușe de oțel, în care să se înfigă parașutiștii americani, care ar fi vrut să le invadeze  patria, liberalii ne umplu țara de mii de biserici, țăpărui de alungat strigoii islamului. Ca și în Evul Mediu, România lui Antonescu este pregătită să rămână filtrul Europei, păzind-o la fruntare de pericolul semilunei. Chiar dacă pentru a o păzi bine, Antonescu este pregătit să preia toate obiceiurile de casă ale semilunei, pentru buna ocârmuire și îndreptare morală a turmei dreptcredincioșilor.