Unul dintre motivele de neconstituţionalitate ale reducerii salariilor bugetarilor, în viziunea PNL-PSD:
„Cu referire la art.16 din Constituţie, se arată că reducerea salariilor se aplică numai sectorului bugetar, ceea determină o discriminare evidentă între persoanele angajate în sectorul public şi cel privat. Astfel, persoane plasate în situaţii identice, şi anume angajaţii, se bucură de tratament diferenţiat, fără o justificare obiectivă şi raţională.”
Mai e ceva de comentat la o asemenea absurditate? De ce nu au sesizat PNL şi PSD Curtea Constituţională cînd au scăzut salariile în mediul privat şi cînd sute de mii de angajaţi şi-.au pierdut job-urile pentru a putea susţine salariile şi pensiile? Să înţelegm că o măsură constituţională ar fi ca Guvernul să reducă şi salariile celor din mediul privat?
Bineînţeles, sesizarea către Curtea Constituţională conţine şi soluţiile PNL-PSD:
„În fine, se apreciază că Guvernul avea la îndemână adoptarea şi a altor soluţii care să asigure reducerea cheltuielilor bugetare şi asigurarea sustenabilităţii bugetului de stat, printre care reducerea sumelor alocate achiziţiilor publice. Or, măsura de reducere a cuantumului salariilor şi pensiilor nu poate avea, în mod singular, finalitatea mai sus menţionată.” (repet, pentru cititorii care au deschis televizoarele mai tîrziu: reducerea pensiilor cu 15% însemna 1,5 miliarde euro, a salariilor cu 25%, 1 miliard de euro iar reducerea cu, să zicem 50%, a achiziţiilor publice, cca 500 milioane euro, asta în condiţiile în care Statul are nevoie de cca 7 miliarde de euro pentru a evita falimentul.)
Şi nu e unica dovadă de minciună, iresponsabilitate şi populism. Mai avem:
„Se mai arată că această soluţie promovată de Guvern, prin asumarea răspunderii, putea fi evitată, întrucât există multiple alte soluţii legislative pentru contracararea crizei, menţionând printre altele: scăderea cotei unice de impozitare, reducerea taxei pe valoare adăugată, adoptarea mai rapidă a monedei euro etc.”
PNL (cele două partide au depus sesizări separate) se face că uită că efectele unor astfel de măsuri se văd în timp, în ani de zile, nu în trei luni. Şi confundă criza economică cu criza solvabilităţii. Or, nu e acelaşi lucru. Cauzele crizei structurale a economiei româneşti sînt vechi şi adînci. „Duduiala” din 2008 a fost una nesustenabilă şi nu trebuie să fii economist ca să îţi dai seama de asta. Mă mir 😛 cum Varujan şi Tăriceanu nu au văzut-o cînd au băgat mîna pînă la umăr în buget şi au dat pomeni cu sacul. Cum poţi să crezi că o creştere a PIB-ului bazată pe creşterea construcţiilor, a investiţiilor imobiliare, a investiţiilor străine „hit&run” şi a banilor trimişi de căpşunari (cca 7 miliarde de euro pe an, adică exact banii care ne lipsesc acum) este sustenabilă? S-ai făcut investiţii în producţie, în cercetare? Am inventat motorul cu hidrogen, maşina zburătoare şi rrPhone-ul şi nu ştiam? E ca şi cum ai avea salariu lunar de 1000 de lei iar în martie, să zicem, cîştigi încă 500 de lei dintr-un proiect extra-serviciu, o oportunitate apărută conjuctural. Şi pentru tot restul anului îţi calculezi cheltuieli de 220o de lei (cam ăsta e deficitul nostru, în jur de 35% din buget – procentele deficitului calculat din PIB, peste 6% în 2008, sînt înşelătoare, căci Statul nu are la dispoziţie tot PIB-ul, ci doar cele două bugete, de stat şi al asigurărilor sociale). Asta înseamnă că tu în aprilie, mai, iunie, iulie etc ai venituri lunare de 1000 de lei şi cheltuieli de 2200 de lei. Cît poţi rezista aşa? Dacă pensiile şi salariile s-ar putea mări doar pe o perioadă determinată n-ar fi chiar aşa de grav. Însă măririle date de guvernul Tăriceanu în 2007 şi 2008 operează pe termen nederminat (nu numai că au mărit pensiile în 2007 ci s-au asigurat acum, prin sesizarea la CCR, că această mărire este eternă – mă rog, pînă la intrarea în incapacitate de plată, cînd nu se va mai plăti nimic).
Cît de idiot şi iresponsabil poţi fii încît să măreşti pensiile şi salariile bugetarilor, să angajezi sute de mii de bugetari şi să gajezi bugetul pe ani de zile bazîndu-te pe creşterea sectorului imobiliar, a construcţiilor, a investiţiilor străine pe termen scurt şi pe vînzarea temporară de forţă de muncă („căpşunarii”)? Cum poţi să iei decizii (aşa cum e mărirea pensiilor, de exemplu) cu implicaţii pe termen lung şi foarte lung într-o economie fără perspective? Pe ce s-au bazat peneliştii? Dealtfel, s-a văzut ce a urmat: sectorul imobiliar şi construcţiile au picat (aşa cum era şi normal să se întîmple, cu sau fără criză mondială), economiile Spaniei şi Italiei au intrat în recesiune iar „căpşunarii” ori nu au mai avut de muncă, ori nu au mai cîştigat suficient încît să-şi permită să trimită şi acasă (dealtfel, şi fără criză, banii veniţi de la căpşunari s-ar fi împuţinat: o bună parte dintre ei, cei care au prins cheag, s-ar fi stabilit acolo şi ar fi trimis din ce în ce mai puţini bani familiilor de acasă iar noii veniţi ar fi fost din ce în ce mai puţin căci cererea de forţă muncă în Spania şi Italia, cu sau fără criză, e limitată).
Cînd primeşti bani europeni pentru un prioect principala cerinţă a UE e să dovedeşti că proiectul respectiv are perspective, e sustenabil în timp. Primul lucru care vor să-l ştie e dacă îţi poţi permite să-ţi susţii proiectul în continuare, după ce consumi banii de la ei. E o afacere bună? Va avea piaţă şi peste cinci ani? Se desfăşoară într-un mediu economic propice dezvoltării? E fezabil pe termen lung? Şi în cazul proiectelor europene nu vorbim de economia unei întregi ţări, ci de cîteva zeci sau sute de mii de euro? Dacă sustenabilitatea pe termen lung e un punct vital la un asemenea nivel, de ce Guvernul din 2007-2008 nu a luat-o în considerare? Întrebareaeste, evident, retorică. La ce să te aştepţi de la un guvern cu Tăriceanu, Vosganian, Păcuraru, Remeş, Chiuariu şi Adomniţei, susţinut de Năstase, Geoană, Vanghelie, Iliescu şi Hrebenciuc?
Cînd, în 2007 şi 2008, s-a scris şi s-a vorbit de creşterea falsă şi nesănătoasă a economiei, de nesustenabilitatea pe termen lung a acestei creşteri, cei care au făcut-o au fost trataţi de „intelectualii lui Băsescu”, invidioşi pe teribilul succes economic al guvernului Tăriceanu iar cînd Băsescu a declarat în 2008 că fondul de pensii va intra în colaps a fost acuzat de iresponsabilitate (ţin minte că atunci a sărit de cinci metri în sus o întreagă gloată de jurnalişti) Astăzi, în 2010, fondul de pensii este subvenţionat cu 2 miliarde de euro de la bugetul de stat (aici e vorba de o altă şmecherie a guvernului Tăriceanu, continuată de guvernul Boc: nu mărim contribuţiile că sîntem de dreapta, dar tot voi plătiţi, fraierilor, banii lipsă de la fondul de pensii, prin bugetul de stat).
Şi apropo de cota unică, marele succes al Guvernului Tăriceanu: pentru introducerea cotei unice în programul economic al Alianţei DA s-a luptat Videanu iar ministrul de finanţe care a introdus-o se numeşte Ionuţ Popescu (actualul şef al Fondului Proprietatea, membru PDL). Ţin minte şi acum cîte ironii, isterii, argumentaţii condescendente şi jigniri au trebuit să suporte Videanu şi Ionuţ Popescu în campania electorală din 2004, atunci cînd au susţinut cota unică, împotriva PSD şi a întregii prese (campanie în care, în afară de Tăriceanu, actualii lideri ai PNL au fost absenţi – greul l-au dus Băsescu, Stolojan, Mona Muscă, Videanu şi Ionuţ Popescu, niciunul dintre ei, membru al PNL-ului de astăzi – asta în timp ce în celebra şedinţă a liderilor PNL dintre cele două tururi, Crin Antonescu, Norica Nicolai sau Meleşcanu votau pentru susţinerea lui Năstase în turul 2).
PS. Nu pot să nu remarc incapacitatea pedeliştilor de a-şi susţine guvernul şi punctele de vedere. Dacă e incapacitate şi nu altceva. De aceea, cred că e absolut necesar ca la vîrful partidului să ajungă nişte oameni care vor să facă politică, nu afaceri, oameni capabili să gîndească şi, dacă se poate, să lege trei cuvinte. Un lucru e clar: actualii lideri ai PDL, Blaga, Videanu, Berceanu, Oltean et comp sînt complet depăşiţi de evenimente şi, fie vorba între noi, şi-au cam trăit traiul şi şi-au mîncat mălaiul. Mă rog, şi-au trăit traiul politic însă mălaiul bugetar nu l-au păpat chiar pe tot, de unde şi încăpăţînarea lor de a rămîne acolo unde nu le e locul. PDL nu e PD. Dacă vrea să rămînă PD, atunci singura soluţie este un nou partid (vara asta cred că va fi decisivă – ori PDL se transformă în partid politic, ori cei pentru care miza e politica, nua facerile, îşi fac partid). Însă pretenţia vechilor pedişti de a considera că PDL e PD cu mici modificări e un subiect separat, care merită un aticol dedicat.
