Author Archives → Bleen

Clientelismul politic

Ne place sau nu, statul este cel mai bogat client din piaţă. E cel mai mare consumator şi cel mai mare investiror. Are cele mai multe nevoi şi cea mai mare putere de cumpărare. De aceea afacerile cu statul au existat dintotdeauna şi vor exista cît timp va exista statul. Nu le putem elimina atîta timp cît statul are nevoi. Însă le putem diminua. Un stat maximal are stomacul mărit şi nevoi pe măsură, un stat minimal se satură cu mai puţin. Cu cît statul e mai gras, cu atît clientelismul politic e mai răspîndit, cu cît lampa e  mai mare, cu atît se strîng mai mulţi fluturi în jurul ei.

Statul cumpără orice, de la terenuri şi clădiri la hîrtie igienică şi pixuri, de la softuri la termopane, de la maşini la becuri, de la benzină la creioane colorate. Un stat care îşi întinde tentaculele peste tot în societate intră în contact şi relaţii de afaceri cu aproape întreg sistemul privat, care devine astfel, direct sau indirect, dependent de comenzile statului şi se transformă, mai devreme sau mai tîrziu, în sistem clientelar. Astfel, de stat şi implicit de politicieni, nu sînt dependenţi doar cei 5 sau 6 milioane de pensionari, cele cîteva milioane de asistaţi şi cei peste 1 milion de bugetari ci şi cîteva mii sau zeci de mii de firme, cu patronii şi angajaţii lor. Miza financiară e imensă (un buget de 40-50 miliarde de euro) şi fiecare ciuguleşte cît poate. Statul le dă salarii, prime şi stimulente, statul le dă alocaţii, ajutoare sociale, le face cifrele de afaceri. Iar cei care decid unde se duc aceşti bani sînt politicienii şi funcţionarii.

Astfel, e în interesul personal şi financiar al politicienilor ca statul să fie cît mai gras şi cît mai mulţi să fie dependenţi de el. La rîndul lor, dependenţii de banii statului, bugetarii, pensionarii, asistaţii şi capitaliştii de buget, sînt interesaţi în menţinarea unui stat supradimensionat care să-i susţină. Din toată această dependenţă reciprocă cei mai cîştigaţi sînt politicienii populişti şi cei corupţi (categorii care se confundă): ei primesc voturile şi banii asistaţilor, salariaţi şi beneficiari de ajutoare sau capitalişti de buget.

De aceea, restructurarea masivă a statului şi restrîngerea sa este unica soluţie care atacă problema clientelismului la cauză şi nu la efect. Un stat minimal înseamnă clientelism minimal, corupţie minimală şi furt minimal. E cea mai bună soluţie dar şi cel mai greu de realizat. Fiindcă cei care trebuie s-o realizeze sînt politicienii, care, am mai spus, sînt la rîndul lor dependenţi electoral şi financiar de clientelă.

Actualii lideri ai PDL sînt incapabili să-şi conducă partidul şi ar trebui să plece

Astăzi, PDL a fost la un pas să piardă cursa pentru Curtea Constituţională. Deocamdată nu a reuşit decît să amîne deznodămîntul şi să spere că în zilele următoare va avea mai mult noroc. În acest moment, candidaţii cu şanse să acceadă la CCR sînt pesedistul Valer Dorneanu şi penelistul Teodor Meleşcanu. PDL i-a propus pentru Curtea Constituţională pe Mircea Ştefan Minea şi Iulia Moţoc dar, deşi formal, alături de aliaţii săi, are majoritate în Parlament, se pare că nu este capabil să-şi impună candidaţii. Ceea ce arată degringolada în care se află PDL în acest moment, nu numai la nivel de guvern ci şi la nivel parlamentar. Nici nu vreau să mă gîndesc ce e în teritoriu.

Boc nu numai că e nul ca prim ministru dar arată că nici ca preşedinte de partid nu e capabil să se impună. Iar cei din jurul său ori nu ştiu pe ce lume sînt ori sînt prea ocupaţi să-şi aranjeze afacerile sau să-şi negocieze viitorul. Fiindcă sînt convins că, în eventualitatea eşecului reformelor şi implicit al guvernării PDL, liderii partidului vor avea cel mai puţin de pierdut. Nici Videanu, nici Berceanu sau Oltean nu sînt politicieni. Nu au ambiţii politice pe termen lung. Pentru ei politica nu e decît o modalitate de a accede la resursele statului, de a face trafic de influenţă (ăsta e şi motivul pentru care pedeliştii insistă în continuare să apară pe la televiziuni) şi de a-şi face relaţii în lumea politicii şi a afacerilor. Iar dacă pierd puterea o pierd în faţa celor care, ca şi ei, respectă regula de aur a capitalismului de buget: corb la corb nu-şi scoate ochii. Nu au mize politice, mizele lor sînt mici: licitaţii, comisioane, contracte cu statul, intimidarea eventualei concurenţe şi a celorlaţi participanţi la traficul de influenţă. Şi sînt convins că sînt la fel de deranjaţi de DNA şi ANI cum sînt şi Năstase, Ponta sau Crin Antonescu. O dată ajunşi în opoziţie vor intra în conservare şi ei, şi afacerile lor. Vor mai ciuguli de ici, de colo dar vor fi fericiţi şi vor fi liberi. Căci clientela care deja se va fi mutat cu căţel, profit şi purcel la noua putere nu-şi va uita binefăcătorii de peste an. Şi atîta timp cît justiţia va fi ţinută sub obroc şi nu va avea tupeul să-i deranjeze, atîta timp cît sistemul cu structurile şi interdependenţele sale va rămîne neatins, niciunul dintre capitaliştii de buget nu va avea de pierdut, fie el pesedist, udemerist, penelist sau pedelist.

După anunţarea măsurilor de austeritate şi astfel, punerea în discuţie a clientelei economice şi electorale (includ în clientelă toţi beneficiarii actualului sistem, fie ei politicieni, „capitalişti” care fac afaceri cu statul, bugetari cu sporuri de zîmbet şi de stat în cur, asistaţi social cu tot felul de jene atunci cînd e vorba de muncă, şi pensionari de invaliditate făcuţi pe şpagă şi pe bandă rulantă etc etc) PDL pare tot mai puţin dispus să guverneze. Liderii partidului, de la centru sau din teritoriu, miniştri sau parlamentari, şi-au pierdut brusc orice motivaţie. Căci unica lor motivaţie, sau măcar cea mai importantă, era prezenţa în sistemul de drenare a bugetului, cu capitalistul de buget de-a dreapta şi asistatul de-a stînga. Elena Udrea are dreptate: „Sînt vremuri pentru politicieni puternici, nu pentru cei slabi” Aş reformula totuşi: sînt vremuri pentru politicieni. Ori, cei mai mulţi dintre miniştrii noştri, dintre parlamentari, primari, consilieri locali nu sînt politicieni. Sînt doar mari sau mici şmenari. De fapt, fie vorba între noi, nu există mari şmenari. Şmenarii, prin definiţie, sînt mici.

Victor Ponta, prim ministru

În condiţiile în care moţiunea de cenzură depusă de PSD trece iar guvernul Boc pică, Traian Băsescu va fi nevoit să desemneze un nou premier. Cine va fi acela? Cred că de data asta Băsescu ar trebui să cedeze şi să accepte evidenţa: PDL nu este un partid capabil să guverneze. Nu are energia, coerenţa şi suportul necesare. Şi acum nimeni nu mai poate zice că nu a avut ocazia s-o facă. A avut. De jumătate de an deţine puterea în România, fără s-o împartă cu nimeni. Are preşedintele, premierul, guvernul, majoritate parlamentară şi putere la nivel local. Şi-a băgat oamenii peste tot. Sînt suficiente elemente care îi dă posibilitatea să guverneze coerent. Însă e clar că partidul nu vrea să fie decît un nou PSD, dar fără coerenţa acestuia.

Pînă acum guvernul Boc nu a dat vreun semn că ar şti pe ce lume se află. Ni se spune că actualii guvernanţi nu ştiu să comunice, inducîndu-ni-se astfel ideea că ar şti să guverneze dar că nu ştiu să-şi vîndă marfa. Să-mi fie cu iertare, dar incoerenţa în comunicare nu vine decît dintr-o incoerenţă în gîndire. Şi, la urma urmei, asta e meseria politicienilor: să comunice, să convingă. Pentru celelalte au specialişti. Dacă de la unul care lucrează la strung nu am pretenţia să ştie să comunice, de la un politician aştept să fie capabil să explice şi să convingă. Că de asta e politician şi nu tehnocrat. Ori guvernul Boc, cu prim ministrul în frunte, dovedeşte că nu are nicio filozofie, nicio coerenţă a ideilor, nicio strategie şi nicio viziune pe termen lung.

Sînt curios cum ştiu să le ceară miniştrii subordonaţilor să facă ceva dacă ei nu ştiu să comunice. Şi cum poţi să convingi cetăţenii că ceea ce faci tu e bine atîta timp cît eşti incapabil să explici ceea ce faci? Şi asta, pornind de la premisa optimistă că pedeliştii ştiu ce fac. Mă îndoiesc însă.

Următorul pas logic după ce moţiunea va trece e desemnarea ca premier a preşedintelui partidului care a iniţiat moţiunea cîştigătoare. Adică a lui Victor Ponta. PSD-ului şi PNL-ului li se dă astfel şansa să vină cu alternativa atît de necesară în această perioadă de criză. PDL a dovedit că nu are voinţa şi coerenţa necesare guvernării, acum e rîndul celorlalţi să încerce.

Moţiunea, ale căror şanse să treacă sînt destul de mari, este modalitatea prin care partidele care au iniţiat-o şi care o votează îşi afirmă disponibilitatea de a guverna şi arată că au o soluţie pe care partidul de guvernămînt nu o are. Dacă Parlamentul invalidează guvernul Boc nu mai rămîne decît o alternativă: soluţia Ponta-Antonescu. Ştiu că se vorbeşte de tehnocraţi însă tehnocraţii nu au nici viziune şi nici voinţă politică. Menirea lor este să se supună voinţei politice şi să aplice, din punct de vedere tehnic, deciziile politicienilor. Ca exemplu, alegerea între scăderea cheltuielilor şi creşterea taxelor nu este una tehnocrată ci una politică. Tehnocraţii, pe baza datelor pe care le au, pot propune anumite cifre dar nimic mai mult.

De aceea cred că, în condiţiile în care moţiunea de cenzură depusă de PSD va trece, Victor Ponta este, în mod obligatoriu, unica soluţie ca prim ministru.

Iar dacă moţiunea nu trece, înseamnă că guvernul Boc este validat încă o dată şi, cel puţin pînă la următoarea moţiune de cenzură, este soluţia cu care trebuie să mergem mai departe. Deşi, personal cred că Băsescu şi PDL au făcut o mare eroare de apreciere numindu-l prim ministru pe Boc. Elena Udrea era o soluţie mult mai bună. Sau, oricum, în acest moment este o soluţie mult mai bună, în cazul în care moţiunea de cenzură nu trece. E energică, ştie să comunice (se pare că e singurul ministru PDL care ştie asta), are autoritate asupra subordonaţilor, are curaj şi, spre deosebire de mulţi pedelişti de seamă, gîndeşte cît de cît clar şi coerent. Sau, mă rog, gîndeşte, ceea ce la nivel guvernamental e o excepţie. Cu Elena Udrea prim ministru s-ar rupe şi pisica în două, pisica fiind, în cazul de faţă, PDL.

PDL-ul trebuie să se decidă dacă e un partid cu adevărat sau e o clonă a PSD-ului. Iar cei care văd în PDL un al doilea PSD, ar face bine să aleagă originalul şi nu clona. Aşa că nu ar fi o tragedie, ba dimpotrivă, dacă jumătate sau trei sferturi din conducerea PDL ar trece la PSD.

Rămîne cum au stabilit

Colegiul Director al PDL a decis amînarea alegerilor pentru conducerea partidului pînă în primăvara lui 2011. Alegerile din fililale se vor desfăşura după calendarul stabilit (în vara asta, dacă nu mă înşel). Deasemenea, potrivit Hotnews, citez: „Subiectul care viza renunţarea la afacerile cu statul a stîrnit discuţii aprinse în spatele uşilor închise, mai mulţi lideri din teritoriu ar fi fost împotriva unei astfel de decizii, susţin surse din interiorul PDL.”

Cu alte cuvinte:

  • în filiale va cîştiga cine trebuie. În condiţiile în care alegerile locale din partid ar fi avut loc cu puţin timp înainte de cele de la nivel central, nesiguranţa liderilor de partid şi de stat de la centru s-ar fi transmis şi în filiale şi ar fi echilibrat raportul de forţe. Cum liderii centrali sînt siguri pe ei, ştiu că timp de un an sînt de neclintit şi au acces la distribuţia resurselor, alegerile din filiale vor fi doar o formalitate şi reprezentanţii în teritoriu ai aripii conservatoare vor cîştiga fără probleme, urmînd ca vreme de un an să-şi întărească poziţiile, pentru ca în primăvara lui 2011 să aibă control total al filialelor şi implicit al delegaţilor care vor fi trimişi la Congres.
  • aripa BCS (biznis cu statul) va continua să deţină puterea de partid şi de stat. Cele două se susţin reciproc. Accesul la distribuirea resurselor (mai ales pe timp de criză, cînd sînt limitate şi cererea e mare) îţi permite să-ţi menţii şi să-ţi întăreşti puterea în partid iar puterea în partid îţi permite să-ţi păstrezi poziţia în structurile statului.
  • orice reformă este blocată (căci, orice s-ar spune, măsurile de reducere a cheltuielilor nu reformează nimic, doar încearcă să evite intrarea în incapacitate de plată). Fie vorba între noi, criza era un excelent pretext pentru demararea reformelor structurilor statului şi pentru eliminarea, pe cît posibil, a clientelei administrative şi economice, însă PDL pare să aleagă cea mai proastă soluţie: austeritate fără reformă. Austeritate pentru populaţie, nu şi pentru clientelă, să fie bine înţeles. Eu chiar nu văd cum actualii lideri ai PDL şi-ar elimina propria clientelă adminstrativă şi economică, instrumentul prin care îşi păstrează puterea şi prin care drenează bugetul.

Însă orice şut în cur înseamnă un pas înainte. Adică un nou partid.

Madame Blogary. Reguli de convieţuire.

Începînd de astăzi, de la 17.30, pentru mine Blogary s-a transformat dintr-un hobby într-un job full time (neplătit – să nu existe confuzii 🙂 ). Astfel, dictatura constituţională îşi începe exerciţiul (eu sînt dictatorul, Florin e Constituţia iar nedormitul cred că e sindicalist – şi chiar dacă nu e, pare genul).

Cu această ocazie reamintesc regulile Blogary:

  1. ediţii – Madame Blogary are zilnic 3 ediţii: la ora 06.00, la 15.00 şi la 20.00. În situaţii excepţionale, vom avea breaking news-uri. Cînd zic excepţionale, I mean it. Dacă avem trei ediţii, asta nu înseamnă că e obligatoriu să avem texte la fiecare ediţie. Dacă avem ceva care merită publicat, publicăm. Dacă nu, nu. Însă, în general e bine să verificaţi la orele amintite dacă au intrat articole noi (vor fi maxim două articole de ediţie iar uneori, în situaţii speciale, trei articole)
  2. comentarii – funcţionează în continuare regula moderării la primul comentariu. Fiecărui comentator nou i se moderează primul comentariu, apoi celelalte sînt lăsate la liber (dacă la un moment dat o ia razna pe arătură e banat). Pînă la ora asta avem în jur de 30 de IP-uri, adrese de mail sau nick-uri banate. Nu vrem ca Blogary să se transforme într-o cloacă. Ştiu, există riscul (de fapt nu e risc, e certitudine) acuzaţiilor de cenzură pe criterii politice. Explicaţia cenzurării cu precădere a comentariilor anti-Băsescu şi anti-PDL este simplă. În general Madame Blogary fiind un blog perceput ca apropiat de Cotroceni şi PDL,  reuşeşte să atragă tot felul de isterici (îi ştiţi – în genul celor de pe blogurile Cotidianul, în trecut, şi de pe VoxPublica, mai nou) ale căror comentarii se reduc la un şir monoton de înjurături. Nu sîntem obligaţi să-i lăsăm pe postaci să-şi facă norma la comentarii şi nici pe frustraţi  să se rezolve fără medicaţie. Şi nu vrem să ne gonim cititorii transformînd Blogary într-o cloacă a net-ului, aşa cum s-a întîmplat cu multe platforme online. Nu în ultimul rînd, aş vrea să le reamintesc perechilor de comentatori care ajung la ping-pong-uri interminabile că nu sînt singurii cititori şi comentatori ai Blogary şi că nu e fair să abuzeze de spaţiul acordat comentariilor.

UPDATE. A, şi nu uitaţi de Bestiar, aşa cum tocmai am făcut eu 🙂

Trei obame în pat cu Vanghelie

Marean, în cămaşă de noapte, îngenunchează lângă pat şi începe să-şi spună rugăciunea:
Eu sunt înger, îngeraşul tău
Ce ţi l-a dat Hrebenciuc cel Rău
Totdeauna fă ca mine
Că te învăţ să faci bine
Tu eşti mic, eu sunt mare
Tu eşti slab, rămâi aşa în continuare
În tot locul te-nsoţesc
Şi de Zeus te păzesc
Se mai uită odată la icoana lui Geoană de pe perete, apoi se îndreaptă spre un colţ mai întunecat al camerei, în care e un manechin îmbrăcat în costum. Cu mâna dreaptă îşi acoperă ochii iar cu stânga face o mişcare rapidă şi scoate un portofel din buzunarul manechinului. Îl bagă la loc apoi, se plimbă fluierând prin cameră, privind distrat pe pereţi, apoi, când trece pe lângă manechin se loveşte de acesta şi în timp ce-i cere scuze, îi subtilizează din nou portofelul. Al treilea exerciţiu. Îşi imaginează că e în autobuz, în aglomeraţie. Cu mâinile strânse la piept, cu paşi mărunţi, înghesuit, se îndreaptă spre manechin, întoarce capul şi se răsteşte la un călător imaginar: „Boşorogule, nu te mai împinge aşa! Te caută moartea pe acasă şi tu te plimbi cu autobuzul. Ha, ha, ha!” (râde satisfăcut de propria glumă). Ajuns în dreptul manechinului, mimând în continuare înghesuiala, se apleacă spre acesta şi, în timp ce-l întreabă: „Coborâţi la prima?” îşi coboară mâna stângă, cu dificultate, pe lângă corp, şi cu două degete îi scoate portofelul din buzunar. Cu portofelul în mână face pasul ştrengarului, se aruncă satisfăcut în pat, deschide portofelul…..

„Ia să vedem, cât am câştigat astăzi?!” … şi începe să numere banii. Deodată îşi aduce aminte de ceva… „Almanahele!”, aruncă portofelul şi se întinde spre noptiera pe care se află un teanc de cărţi. Stând pe marginea patului, ia una dintre ele şi începe să-i citească titlul, silbaisind: „Teoria mişcării browniene de eliberare de sub jugul Dictatorului Băsescuuu….Băsescu. Neee, e prea grea. Şi nici nu se termină cu bine. Ceva mai uşor…” Ia o altă carte, şi la fel, îi citeşte titlul silabisind: „Cum se fură meseria. Neee, naşpa.” Ia o a treia carte şi citeşte: „Cum se fură meseriaş” Hmmm, mda, aşa mai merge.

Dă să se întindă pe pat şi ridică încet un colţ al păturii. De sub pătură apare capul unei păpuşi-Geoană. „Obama?” Trage şi mai mult pătura, apare capul unei a doua păpuşi, aflate lângă prima, păpuşa-Crin. „Obama??” Trage şi mai mult pătura şi apare, lângă cele două păpuşi, o a treia, păpuşa-Duda. „Obama??? Ăă…scuze Alteţă… Principele Obama?” Acoperă speriat păpuşile: „Ăştia de unde au mai apărut?”

Îşi ia mobilul şi sună pe cineva: „Alo, Viorel? Cum? Greşeală? Tu eşti Miroane? Alo? Alo?” Formează din nou: “Alo, domnu Iliescu? Cum? Iar greşeală? Auzi, Miroane, lasă-te de glume şi dă-mi-l pe Viorel sau pe domnu Iliescu la telefon. Alo? Alo?” Nervos, formează a treia oară: “Alo? Domnu Năstase? Cum? Nu e domnu Năstase? Procuratura? (speriat). E o greşeală, mă scuzaţi. Ba da, e o greşeală. Nu, nu vreau să vă deranjez…Cum mă cheamă? Ă…ă…Miron. Miron Mitrea. E o gre… Vă rog să…Cum? Miroane, tu eşti mă? (răsuflă uşurat) Mă speriaşi. Ce-ai făcut cu partidul? Dă-mi-l la telefon! Alo? Alo? Alo?” Se uită la ceas: “E târziu, e doi şi un sfert. Să-l sun la ora asta? Dacă se supără?” Formează un număr. “Alo? Domnu Dinu? Da? Precis nu eşti tu, Miroane? Nu, nu sunt obsedat dar Miron tot îmi…Sărumâna. Să trăiţi. Domnu Dinu, uitaţi care e problema… Ştiu că e doi şi un sfert dar…Bine… Uitaţi, eu tocmai voiam să mă urc în pat, să citesc nişte almanahe înainte să adorm şi.. ce să vezi…am descoperit sub pătură trei Obame… Cum? Şi ăştia nu e toţi? Mai e şi altele? Bine, bine….Da, dar ştiţi, n-are loc toate…Eu pot să dorm decât cu o păpuşă…Puteţi să-mi….Cum? De ce? La derută? Ca să nu se prindă Dictatorul care e adevarata Obamă a Mamei Omida? Dar mie puteţi să-mi spuneţi care e? Să ghicesc? E târziu, e doi şi un sfert, nu pot la ora asta să mă joc de-a alba-neagra…mai ales că toate Obamele din patul meu sunt albe… Aha…aha… Jucăm noi cu albele ca să mutăm primii? Io ştiu, domnu Dinu…Dictatorul e bun…aţi văzut, lui Gigi i-a dat Şah Marţ cu mascaţii în negru de la SPIR…Eu de atunci în fiecare noapte visez doi mascaţi sub pat şi doi în şifonier…Alo? Domnu Dinu, da’ scuzaţi-mă că îndrăznesc, da’ mi se pare că aveţi vocea cam schimbată… Miroane, tu eşti? Alo? Alo?” Se uită la ceasul de la capul patului: “Doi şi un sfert. Întotdeauna e doi şi un sfert. Niciodată nu se schimbă.” Se chirceşte pe marginea patului, ca să nu deranjeze păpuşile, le înveleşte patern şi adoarme. Pe uşă intră Băsescu împreună cu patru mascaţi. Le spune în şoaptă: “Dacă se trezeşte, vă mişcaţi cu încetinitorul, ca în vis.” Doi se bagă în şifonier, doi sub pat. Băsescu iese.

Textul a fost scris acum un an pentru Divertis. Ar fi trebuit modificat (nu mai ţin minte ce modificări mi s-au cerut) însă a urmat o operaţie şi trei luni de recuperare şi nu am mai avut timp să lucrez la el.

Bestiar, frate!

bestiar.blogary.ro. Aici e locul unde îl veţi găsi pe Băsescu la un grătar cu pensionari şi bere, Băsescu sado-maso cu cizme şi cravaşă de nazist, Băsescu aducînd minerii peste golanii din Piaţă în timp ce Iliescu cînta la balcon mai bine mort decît comunist, Băsescu bătînd copii şi adulţi de-a valma pe ritm de geamparale, Băsescu intrînd în Bucureşti cu tancurile sovietice, Băsescu pirat somalez luîndu-l ostatic pe SOV, Băsescu conducînd cartelul de la Medellin în stare de ebrietate, Băsescu trecînd pe roşu şi prizînd cocaină pe sens interzis, Băsescu beat criţă violînd o găină şi născînd pui vii, Băsescu făcînd sex neprotejat cu valurile Dunării de Strauss-Kahn (primul şef al FMI născut din mamă compozitor şi tată portar la Bayern)…

Cu toate astea, Băsescu nu e singurul exponat din bestiarul nostru. Mai avem: Boc (bestiuţă mică), Patapievici şi alţi intelectuali de-ai lui Băsescu şi, mă rog, oricine se apropie de Băsescu suficient de mult încît să merite o cisternă de lături în cap.

Deci, cu alte cuvinte,  Madamei Blogary i s-a născut o soră, Revista presei, căreia noi am decis să-i punem nume de frate: Bestiar.

PS. Ne puteţi semnala şi voi isterii de genul. Cu link sau printscreen sau youtube. Oricum, va trebui să fim extrem de selectivi, nu de altceva, dar nu avem suficient spaţiu de la firma de hosting încît să mutăm munca de zi cu zi şi minut cu minut a Intactului şi Realităţii la noi pe Bestiar.

De la fiecare dupa posibilitati, fiecaruia dupa nevoi

Vă mai aduceţi aminte sondajele din care reieşea că majoritatea românilor preferă un loc de muncă prost plătit dar sigur? De fiecare dată după un asemenea sondaj urmau obişnuitele lamentări ale presei şi chiar ale politicienilor „de dreapta”. Invariabil, de vină era mentalitatea care nu se mai schimbă, cei cincizeci de ani de comunism, Carol al II lea, paşoptiştii, fanarioţii, Basarabii, ortodocşii, turcii, bizanţii, ungurii, cumanii, pecenegii, goţii, hoţii şi, finalmente, indo-europenii, în ansamblu.

Dar dacă explicaţia e mai simplă? Dacă, în loc să ajungem la Zalmoxis trecînd prin Papură Vodă, am căuta cauzele mult mai aproape şi ne-am uita, de exemplu, la sistemul de sănătate? Ăsta de acum, nu ăla de pe timpul lui Decebalus per Scorillo. Dacă, în loc să ne batem în etichete (adevărata dreaptă e PDL, ba nu, PNL, ba nu, PNŢcd), am face o scurtă analiză, chiar şi una extrem de superficială şi am descoperi că sistemul nostru de sănătate se ghidează cu stricteţe după filozofia „De la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi”? Repet, cu stricteţe. Fără deviaţionisme de dreapta.

În primul rînd, asigurările de sănătate sînt impropriu numite asigurări. Fiindcă au mai degrabă elementele unui impozit. Indiferent de ce cuantum plăteşti anual la asigurările de sănătate, serviciile sînt aceleaşi. Că plăteşti 5000 de lei pe an sau 500, nu e nicio diferenţă. Sistemul nu recompensează şi nu penalizează. Asta nu e solidaritate, ăsta e deja comunism în stare pură.

Şi dacă sistemul nu recompensează şi nu penalizează, de ce te-ar interesa să plăteşti mai mulţi bani? Nu e mai bine să plăteşti suma minimă? Nu e evaziunea cea mai bună soluţie? De ce să plătesc asigurări de sănătate pe toate veniturile, cînd pot să plătesc doar pe salariul minim? Pierd ceva? Mi se blochează accesul la anumite servicii de sănătate? Nu. E suficient să am adeverinţă de asigurat, restul nu mai contează. Şi dacă sînt corect şi plătesc mai mult, cîştig ceva? Dacă plătesc asigurări de sănătate cu 200% mai mari decît anul trecut, am acces la servicii la care nu aveam acces cu un an înainte? Nu.

În condiţiile astea şpaga e o reacţie de bun simţ. E modalitatea prin care sistemul se autoreglementează. Nu e nimic imoral aici. Dacă tot ne înnebunim după etichete, cînd e vorba de sistemul de sănătate şpaga e de dreapta, nu PNL sau PDL. Dacă facem abstracţie că e un venit neimpozitat, şpaga e cea mai inteligentă şi mai corectă soluţie prin care sistemul poate supravieţui, în condiţiile date. Dai un ban dar stai în faţă. Nu, nu are nicio legătură cu influenţa orientală, cu Bizanţul şi otomanii. E doar soluţia pe care sistemul a găsit-o pentru a funcţiona şi pentru a face cît de cît dreptate.

Veţi spune: bine, dar toţi oamenii au dreptul la sănătate în mod egal…. Nu. Nu au. Ar fi cazul să uităm de egalitarisme. Sau, dacă ţinem cu tot dinadinsul la egalité şi fraternité, avem două soluţii:

  • soluţia egalité: toţi contribuim la sistemul de sănătate cu o sumă egală, nu cu un procent din venituri (eu aş zice mai degrabă cîştiguri – venituri sună a pică pară mălăiaţă). Şi, astfel, toţi avem dreptul la aceleaşi servicii de sănătate. Un tratament egal pentru toţi. Fie vorba între noi, pentru ca această sumă să şi-o permită toţi, ea va trebui să fie foarte mică. Aş că putem spune că, astfel, vom avea dreptul la un singur tratament egal pentru toţi. De operaţie nici nu poate fi vorba. Asta e soluţia celui mai mic numitor comun. Turma se adaptează ultimului şi crapă solidar de foame şi de sete.
  • soluţia fraternité: ţineţi-vă bine, că asta e tare de tot. E o invenţie personală pentru care Ponta ar trebui să mă facă pionier, să mă felicite personal şi să-mi dea tricou cu Che Guevara. Deci, fiţi atenţi: medicii, asistentele, farmaciile, producătorii de medicamente şi aparatură medicală, firmele de construcţii care ridică spitale, firmele care aprovizionează cu mîncare spitalele, Electrica, Romgaz, Apa Nova, Rompetrol, Petrom, producătorii de maşini care vînd Ambulanţe şi firmele de halate albe să facă voluntariat. Toţi furnizorii sistemului de sănătate să o facă pe gratis. Ceaca paca.

Şi totuşi, cînd am zis că sistemul nu recompensează şi nu penalizează, am greşit. O face, dar pe invers. Recompensează şmecheria, lenea, evaziunea, prostia, incompetenţa şi penalizează corectitudinea, munca şi inteligenţa.

De fapt, dacă stau bine să mă gîndesc (dar nu prea mult, că-i două dimineaţa), actualul sistem provoacă o dublă evaziune: pe de o parte a celor care îşi declară venituri mai mici pentru a plăti mai puţin şi, pe de altă parte, evaziunea prin şpagă (venit neimpozitat).

Şi, la final, răutăcios cum mă ştiţi, îmi face deosebita plăcere să vă dau o veste proastă: sănătatea şi educaţia nu sînt gratuite. Sînt pe bani. Nu ştiu dacă aţi remarcat chestia asta, dar plătim bani pentru ele, prin impozite şi aşa-zise asigurări. Şi o veste şi mai proastă: aşa trebuie să fie. Ba, chiar mai mult, e normal să fie scumpe. Fiindcă presupun o imensă responsabilitate pentru cei care le fac. Şi fiindcă trebuie făcute de oameni capabili şi bine pregătiţi. La noi educaţia şi sănătatea sînt în halul în care sînt fiindcă sînt ieftine. Cheltuim un procent prea mic din venituri pentru educaţie şi sănătate (asta dacă nu considerăm banii daţi pe plasmă şi bemveu tot bani pentru sănătate – fiindcă, la urma urmei sînt şi astea modalităţi de a-ţi trata complexele, fricile şi alte neajunsuri de ordin psihic).

Dreapta propune să plătim mai mulţi bani, doar dacă vrem asta, şi ne dă libertatea de a decide cui îi plătim, pentru ce îi plătim, ce primim în schimbul lor. Ne dă dreptul de a decide singuri felul în care ne raportăm la sănătate şi educaţie: vrem mai mult de la ele, plătim mai mult, nu ne interesează, plătim mai puţin. Încurajează respectul pentru educaţie şi sănătate, interesul şi implicarea.

Stînga ne propune să plătim mai mult, legaţi la ochi. Să aruncăm banii la groapa comună a bugetului. Fără să ne lase libertatea de a alege felul în care ne raportăm la educaţie şi sănătate. Încurajează delăsarea, şmecheria, evaziunea. Prostul satului devine normă. Şi de ce să te zbaţi, să speri mai mult, să vrei mai mult, să faci mai mult cînd ştii că toată viaţa vei fi obligat să mănînci din aceeaşi troacă cu el?

PS. Încet, încet ne prinde pe toţi. Niciunul nu scapă. Începînd de la 1 iunie mă las de uşi de garaj, spre disperarea lui Ciutacu şi veselia Domnului Nichi. Mă voi ocupa, full time, de Blogary şi Scryb. Asta înseamnă că voi începe să scriu articole chiar şi ziua, nu numai noaptea la….acum mă uit…3:11.