Author Archives → Bleen

Un fleac, ne ciuruim

Dacă scutul e făcut împotriva ruşilor nu e bine, că se supără pe noi, dacă nu e făcut împotriva ruşilor, iar nu e bine, că n-am cîştigat nimic. Nu vă bucuraţi aiurea, americanii s-au înţeles cu ruşii peste capul nostru şi pe ruşi îi doare-n cur de scutul nostru şi întristaţi-vă, că  scutul e făcut împotriva ruşilor şi n-o să mai vedem în vecii vecilor tezaurul şi o să primim gaz scump şi fraţii noştri de peste Prut vor fi atacaţi şi ocupaţi de Armata a XIV-a.

Poziţionarea scutului antirachetă pe teritoriul României este o bagatelă şi o catastrofă naţională în acelaşi timp. Este în acelaşi timp o miză minoră pentru ruşi şi americani şi degeaba se umflă Băsescu în pene şi o catastrofă naţională căci de aici va porni al treilea război mondial în care România va fi la mijloc. Cam asta ne spun criticii scutului: americanii construiesc un rahat de tutungerie pe teritoriul României şi asta va duce la izbucnirea celui de-al treilea război mondial.

Isteria anti-Băsescu s-a decis: minimalizăm evenimentul şi anunţăm sfîrşitul lumii.

Blaga, Videanu, Berceanu si Boc se duc la curve pe banii nostri

După ce parlamentarii PSD şi PNL au fost cumpăraţi cu bani de la buget ca să-şi retragă amendamentele la legea bugetului iată că şi parlamentarii PD-L sînt cumpăraţi tot cu bani de la buget ca să stea capră în faţa BVBb-ului. Şi uite aşa s-a clarificat doctrinar PD-L, renunţînd la o eventuală politică de dreapta şi un stat minimal care ar lăsa Triada-cu-boc-în-coadă fără bani de curve. Aşa că reforma statului se amînă pînă la o dată ce va fi anunţată ulterior, eventual într-o viitoare campanie electorală. Că vorba aia, un stat minimal înseamnă pîrghii minimale, pomeni şi şantaje minimale şi implicit profituri minimale. Şi doar nu d-aia i-am votat noi.

Nu cred într-o eventuală reformă a PD-L şi cu atît mai puţin într-o reformă a statului. Băieţii sînt la guvernare, au în mînă şi în buzunar bugetul, dispun de alocarea resurselor către clientela politică şi economică cum vrea muşchiul lor creştin-democrat, vînd contra avantaje politice sau economice mii de posturi din administraţie şi chiar din interiorul PD-L, candidaturi, directorate, secretariate, deconcertate, rectificări bugetare, contracte şi tot ce se mai poate vinde sau schimba atunci cînd ai pe mînă statul maximal. Stat maximal la care nu vor fi atît de proşti încît să renunţe.

Sfirsitul lumii

Nu va veni în urma vreunui război nuclear, a topirii gheţarilor, încălzirii globale sau ciocnirii cu nu ştiu ce meteorit. Nu avem noi norocul ăsta. Va fi o moarte lentă, prin sufocare şi plictiseală.

Demografia vorbeşte. Numărul ne va învinge. Nu genetica de laborator, ci propria noastră genetică, aia naturală. Ne înmulţim mai repede decât se încălzeşte planeta lui Al Gore, mai repede decât se topeşte orice gheţar.

O să ne împuiem până o să-i trebuiască Pământului două săptămâni să se învârtă în jurul propriei axe şi cinci ani în jurul Soarelui, atât de mulţi şi atât de greu vom atârna. 20 de miliarde de humanoizi viermuind egalitarist şi agăţându-se cu ghearele de fiecare bucăţică de pământ. Vom polua prin propria respiraţie (asta până când ecologiştii viitorului vor decide că e politic corect să ne ţinem respiraţia câte un minut, de 245 de ori pe zi, pentru a economisi aer pentru generaţiile viitoare). Când nu ne vom ţine respiraţia vom sta la coadă la suflat în morile eoliene.

Vom muri la 150 de ani sau nu vom muri deloc. Fiecare boşorog modificat genetic şi fiecare babă siliconată îşi va cere dreptul la existenţă. Şi îl va primi.

Vom sta înghesuiţi ca sardelele, mirosindu-ne reciproc şosetele pănă când ne vom aduce aminte cu nostalgie de mirosul de motorină arsă. Întinşi la orizontală, unii peste alţii, unii printre alţii, ne vom petrece fiecare secundă rugându-ne să trăim cât mai mult, aşa, de-ai dracu’.

Va fi societatea perfectă. Mulţi da’ înţelepţi. Clasele sociale, discriminarea, războaiele, moartea şi nedreptăţile vor dispărea din lipsă de spaţiu. Nimeni nu va rămâne în urmă, toţi vor sta pe loc. Turma va face ceea ce ştie să facă mai bine: să se adapteze ultimului.

Religia va propovădui iubirea nu a aproapelui ci a exagerat de aproapelui. Iar cum iubirea şi prietenia ţin de vecinătate, vom avea puţine posibilităţi de alegere.

Agricultura va dispărea prima. Din lipsă de spaţiu. Toate păşunile şi ogoarele vor arăta ca Woodstock. Numai că pe scenă n-o să cânte nimeni. O să mâncăm nu roşii ci pastile modificate genetic (după ce, la insistenţa ecologiştilor, roşiile modificate genetic vor fi înlocuite de pastilele naturale). După Marea Criză a Pastilelor, se va decide reducerea drastică a consumului acestora, până la eliminare completă. Atunci ne vom hrăni doar din amintiri, organismul va găsi o posibilitate să-şi extragă energia din E-urile acumulate în secole. Nu că am avea nevoie de prea multă energie.

Pentru o cât mai bună deplasare în condiţiile date, vom căpăta aspect şi calităţi de viermi inelaţi şi ne vom târî sprinţar şi voios de la un obiectiv la altul. Până când se va considera că mişcarea în sine e inutilă. Într-o lume perfectă, egală cu sine însăşi, eşti fericit oriunde, aşa că nu mai e nevoie să pleci nicăieri. În momentul ăla vom prinde rădăcini. Ne vom împăduri. 40 de miliarde de râme multiseculare, adânc înfipte în Pâmânt, cu toate ghearele.

Iar ultimul filozof al lumii, un Hegel al anului 3000, va descoperi că Spiritul Universal a crăpat de plictiseală, căutându-şi un sens şi o misiune care nu există. Şi că centrul Universului nu e un mamifer biped care îşi plimbă orgoliul umflat cu pompa, se calcă în picioare la Carrefour sau face Zen între două shopping-uri.

Asta e varianta pesimistă a poveştii. Varianta optimistă e aia cu meteoritul pe care nu reuşeşte Bruce Willis să-l oprească. Deci, dacă vine Sfârşitul Lumii, să se dea câte puţin la fiecare, să ajungă la toţi.

Violeta duce galeata la gunoi

Şi o dată cu ea, speranţele a cinci milioane de români, a sute şi mii de intelectuali şi jurnalişti, a cîtorva moguli şi a sute de mii de pesedişti şi penelişti. Jumătate de Românie, în frunte cu minţile cele mai luminate de lămpaşul pesedist, primele lui SOV şi ura pentru Băsescu, a pariat viitorul României pe Mircea Geoană, omul celor 25 000 de euro pe cap de repatriat, preşedintele care a ţopăit decît o seară, victima tuşului mov de pe buletinele de vot şi a atentatelor energetice puse la cale de Băsescu, Aliodor şi vrăjitoarele lui Dan Diaconescu. Jumătate de Românie, cu intelectualii, criniştii şi yupişii ei cu tot, era să ne fută cinci sau zece ani din viaţă dînd soarta României pe mîinile unor imbecili.

În seara confruntării finale mi s-a făcut frică, văzînd pe cine sîntem pe cale să alegem preşedinte pentru următorii cinci ani. Dacă aş fi ştiut că în acele momente favoritul bunului simţ vede monstruos cu ochiul triunghiular din frunte, că în forul interior al fiinţei lui prezidenţiabile dă din mîini să alunge spiritele răutăcioase, energiile negative şi poltărgaiştii deghizaţi în cameramani, frica s-ar fi transformat în groază. Fiindcă aici nu mai vorbim doar despre prostie sau ridicol. Dacă pentru Geoană şi eminenţele cenuşii ale campaniei sale, Viorel Hrebenciuc şi Mihaela „Draga mea, hai să ţopăim, ca să nu ne fixeze raza”, cauzele înfrîngerii electorale se rezumă la două cravate mov, incantaţiile lui Sever „Rază Ucigaşă” Voinescu şi telekinezăriile parasociologului Sebastian Lăzăroiu, nici nu vreau să mă gîndesc care ar fi fost cauzele crizei economice în viziunea Preşedintelui României, Mircea Geoană. Sau soluţiile. Mă rog, poţiunile.

„A ajuns euro la 5 lei? Nu-i nimic. Isărescule, ia-ţi chiloţii pe dos! Vasilescule, ia şi tu chiloţii lui Isărescu, tot pe dos! Exporturile scad pe o pantă descendentă, Bănicioiule? Păi şi ce mai aştepţi? Ce te uiţi aşa ca bou’ la mine? Ia-l pe Buşoi şi faceţi o spirală pozitiv-ascendentă! Un grup de pensionari protestează la guvern că n-au mai mîncat de trei săptămîni? E bine, ar trebui să fie capabili să leviteze. Hrebe, zi-le să bată din aripi şi am rezolvat şi problema transportului în comun.”

Ştiam că vor digera greu victoria lui Băsescu, dar nu mă aşteptam să li se rupă filmuleţul chiar în halul ăsta. Dar nu-i nimic, iluzia  a murit dar nu se predă. Vor veni susţinătorii cu scuzele. Care, din jena de a recunoaşte pe ce au fost în stare să pună ştampila, se vor căuta de chakre.

Mesaj pentru galerii

Text apărut în 10 noiembrie 2008,  pe bleen.ro:

„Dacă mi-e greaţă de ceva, mi-e greaţă de trepăduşi înregimentaţi şi isterici.

E ca la fotbal: nu mă duc pe stadion fiindcă mi-e scârbă de galeriile de la peluză.

Sunt sătul de urletele voastre isterice, monomaniile voastre, onompatopeele voastre, strigătele de luptă ţipate monoton şi repetitiv, de isteria unor indivizi veşnic cu capsa pusă, veşnic asediaţi, veşnic aflaţi pe marginea prăpastiei, la o secundă de sfârşitul lumii, veşnic pândiţi de catastrofe, revoluţii, ultimatumuri, datorii sacre, obligaţii, acum ori niciodată, victorie sau moarte etc.

Isteria voastră pe TV, pe străzi sau pe net e una din principalele cauze pentru care ni s-a acrit de politică. Nu sprijiniţi pe nimeni, nu vă interesează nimic, nu ajutaţi pe nimeni. Nu faceţi decât să vă rezolvaţi propria dorinţă de acţiune şi de scandal, să vă vomitaţi monomaniile şi obsesiile, în aceleaşi cinci lozinci şi trei acuzaţii pe care le repetaţi la infinit.

Sunteţi propriul vostru public. Nu veţi schimba nimic şi nu veţi convinge pe nimeni. Nu aţi făcut decât să-i îndepărtaţi pe cei pentru care politica nu e o miză decât prin raportare la viaţa lor şi nu o miză pur şi simplu. Normal ar fi fost ca, odată aruncate toate lăturile, să vă calmaţi. Însă după cum se vede în cazul vostru, acreala şi isteria se autoreproduc şi au resurse nebănuite.”

Precizare extrem de importantă: Madame Blogary nu este afiliat niciunui partid. Nu este o platformă a PD-L. Şi nici nu va fi vreodată. Nu ne  vom cenzura din considerente tactice (e campanie, nu ataca pe ăla că e în luptă cu ăilalţi, nu-l lăuda pe ăla că se enervează militanţii ăluilalt, nu zice aia că le dai muniţie inamicilor politici ai lui x etc etc) şi nici din alte considerente ce ţin de bătălia politică.

Repet, să fie extrem de clar pentru toată lumea: Madame Blogary nu este un site militant. Nu ne simţim obligaţi în niciun fel să sprijinim un anume partid sau personaj politic. Asta nu înseamnă că sîntem imparţiali. Nu sîntem, dar nici nu ne-a cîştigat nimeni la belciuge. Nu confundaţi Madame Blogary cu biroul de presă al PD-L sau al nuştiucărui partid.

Sint Eu, Fatim, Cel Ce Vorbeste Cu Tine In Somn

Din episodul anterior: E noapte. Adunătura de pedelişti în frunte cu Zmeus, toţi voinici cu puşca lungă (mai puţin MiniMe), stau la pîndă de ciocoi cu papion pe Podul Înalt de la Mărăcineni. În lipsa ciocoiului-şef cu papion, Don Dinu, zis şi Sile Pietrol, voinicii lui Zmeus se mulţumesc şi cu reprezentantul acestuia în teritoriile ocupate, Călin, file de cec. La postul de comandă din Dăbuleni, Fincălştain, Mircică şi Adi urmăresc acţiunea în globul de cristal, pregătiţi să-i trimită în ajutor lui Călin, în lipsă de mineri, găştile de interese de la Rompietrol şi Armata Salvării.

La celălalt post de comandă, al Adunăturii, Zmeus pregateşte planul de bătaie împreună cu Valericus Strategikon.
– Prea Minunatule Pfmeus, îngăduie-mi să mă exprim. Am pfeva pe suflet, zise Strategikon, scoţînd un memory stick din USB-ul lui iStolo.
– Servule Valericus, ştii bine că te-am adus la noi pe post de Strategikon-Şef pentru ce ai pe creier, nu pe suflet. Nu, nu-ţi îngădui să te exprimi. Ce-o să faci? O să mai dai în gît la Agenţia de Monitorizare a Presei? Docil, Strategikon lăsă privirea în jos şi începu să se joace cu butonul de on/off al lui iStolo.

– Copiii mei, soldăţeii mei de plumb, avem nevoie de o diversiune, ceva. Trebuie să-i distragem atenţia lui Călin iar în timpul asta, Severus şi Avraamescu Cel Iute la Mînie să-l atace pe la spate, să-l înjunghie cu Parkerele şi să-i ţină o morală soră cu moartea. Aţi inţeles? tună Mai Mult Ca Perfectul. Işi drese vocea…
– Am tunat prea tare?
– Nu, iertată să-mi fie remarca, Atotcuprinzătorule, dar eu consider că ai tunat exact atît cît trebuie, potrivit în formă şi genial în fond. Ca de obicei. Pardon. Sorry. Scuze. Iartă-mă. Îmi pare rău, îi zise verde-n faţă Cezar, scuze, Preda.
– Da’ tu cine eşti?
– Eu? Eu nu sunt. Eu sunt cel ce nu este. Scuze. Îmi pare rău. Iartă-mă…
– Ok, ok, scuteşte-mă, Cel Ce Nu Eşti Şi, crede-mă, Nici Nu Vei Fi.
Zmeus işi aprinse o ţigară şi se întinse pe spate…
– Hai, veniţi cu idei! Care e diversiunea?
Tocmai de clipa în care vor fi luaţi la intrebări şi puşi să aibă idei le era cel mai teamă. Fiecare începu să-şi facă de lucru cu cîte ceva, sperînd să scape neascultat. Ca întotdeauna cînd era vorba de venit cu idei, în şedinţele strategice ale Adunăturii se lăsă o linişte neputincioasă.
– Mi-a venit o idee! sări Vameşul Rousseau, artistul politic naiv. Rămaseră interzişi cu toţii. Vameşul nu mai avusese decît o idee pînă acum în toată activitatea sa politică, şi p-aia o epuizase în bătălia pentru Bucureşti.
– Sa auzim, Vameşule. Hai, nu-ţi fie teamă…vrem soluţii, nu discuţii…ba, futu-vă muma-n cur, nu mai rîdeţi de el că se intimidează…iartă-i Taciturnule, că nu ştiu ce fac. Bine, fie vorba între noi, nici tu nu ştii ce faci…. dar asta nu e un lucru rău. E bine că nu ştiţi ce faceţi. Astfel nici inamicii nu vor şti. Asta e cea mai bună strategie de contraspionaj: să nu ştii ce faci şi să nu faci nimic.
– Mărite Zmeus, eu m-am gîndit s-o trimitem pe Ea Însăşi să-i distragă atenţia lui Călin. Gîndiţi-vă, o căprioară, blondă, rănită pe pod, chiar cînd trece Calin…. El, un gentleman, elegant şi delicat, sensibil la blonde, se dă jos de pe bicicletă, se apropie de ea s-o ajute, ea rănită, cu ochii mari, geme încetişor, neajutorată, el se apleacă, ii ia mîna într-a lui, o priveşte în ochii mari, îi verifică pulsul, o atinge….
– Auzi bă boule, tu ţii cu ursu’?
– Nu, Prea Mărite. Cu Cosmeanu.
– Tembelule, nu la Gazeta Suporterilor Mei De Elită mă refeream. Sări peste faza cu “îi ia mîna, o priveşte în ochi, îi verifică pulsul, o atinge”….ok, hai să zicem că în ochi poate s-o privească dar dacă o atinge şi îi ia mîna, dau marinăria jos din pod şi vă bat pe toţi! Da’ cine-i Călin ăsta, mă? Sanitarul pădurii? Pe Adi l-a atins, lui Papaşa Ilici i-a verificat pulsul, lui Mircică i-a luat mîna…..de Ea Însăşi nu se atinge, aţi înţeles?
Vameşul Naiv, încolţit şi luat prin surprindere de reacţia lui Zmeus, îl chemă în ajutor pe Cezar, scuze, Preda:
– Cezărică, zi descîntecul!
Umil, Cel Ce Nu Este începu incantaţia:
“Tatăl nostru
Care eşti aci de faţă
Sfinţească-se numele tău în Sondaje
Fie Impărăţia Ta
Şi numai a Ta
Precum iarna nu-i ca vara
Pîinea noastră cea de toate vilele
Dă-ni le nouă astăzi
Şi, accentuez, ne iartă nouă greşelile
Precum şi noi am iertat peremiştilor noştri
Şi nu ne duce pre noi pe programul doi
Ci ne izbăveşte de Avraamescu
Că a Ta este Ea Însăşi
Puterea şi Opoziţia
Rîul şi ramul
În Numele Tău
Al Ăleia Mici
Al lui iStolo
Adio Bip”
Impresionat de talentul în arta pardonului pe care îl arăta Cezar, scuze, Preda, Zmeus se mai domoli.
– OK, Ea Însăşi, du-te pe pod şi fă pe căprioara rănită, dar să nu te prind că-l laşi pe Călin să te atingă sau să-ţi verifice pulsul că îl bat pe Cezar, scuze, Preda de răsună valea.
– Cum ţi-e voia, Mărite Pisi, zise ea şi se ridică deja schiopătînd ca o căprioară rănită.
– Severuse şi Avraamescule, cînd el se apleacă s-o ajute, voi săriţi cu Parkerele şi-l înjunghiaţi.
– E principial şi moral să-l înjunghiem pe la spate, Stăpîne?
– Nu, tîmpiţilor. Şi nici nu trebuie să fie.

O privi cum se îndepărtează şchiopătînd şi îşi şterse o lacrimă din colţul ochiului stîng sau drept.
– Mi se rupe sufletul cînd o văd suferind, aşa rănită.
– Şi nouă ni se rupe, zise în cor Adunătura.

În groapa din şosea, unde-şi avea avanpostul de observaţie, MiniMe urmărea atent apropiindu-se silueta lui Călin pe bicicletă. Deodată, spre groaza sa (îi era frică de întuneric, de ţînţari, de poduri, de biciclişti şi de orice, în general), simţi o mînă pe umăr şi o răsuflare necunoscută în obrazul stîng.
– Nu te speria, micuţule. Sunt eu, Fatim, Cel Ce Vorbeşte Cu Tine În Somn. Mergeam pe pod, sperînd să mă întîlnesc cu Dumnezeu, Moise, Fecioara Maria, Allah, Napoleon, Ceauşescu, Aristotel, Hitler, Seneca, Arafat sau Bumbescu şi am văzut o mogîldeaţă la Orizont. Mi-am zis: cum dracu, n-am trecut de Orizont? Parcă a doua staţie de la Ho Şi Min era Favorit, din cîte mai ţin eu minte. Sau Ho Şi Min sunt două staţii? Hm, ce s-a schimbat Bucureştiul în doar 3 luni, de cînd a venit Che Gargara la Primărie! Mă rog. Mă bucur că eşti tu, Micule Napoleon, ultimul meu prieten. Căci, nu-i aşa, zise el smulgîndu-şi calm părul din cap, prietenul la nevoie se cunoaşte. Deci, cum spuneam, mă bucur să te cunosc. Eu sunt Horea, Cloşca şi un pic Crişan, tu cine eşti şi ce cauţi aici? Ce vrei de la mine? De ce nu mă laşi în pace? De ce mă urmăreşti? Aha, te ştiu. Eşti ăla de la scara doi, care parchează pe locul meu. Te-am văzut odată cînd băteai covoarele şi dădeai tot praful spre mine, dinadins. Tu mi-ai furat preşul de la intrare! Deci, eu mă numesc Fatim. Mă duc să fac pipi, nu vă supăraţi, domnule, puteţi să-mi ţineţi rînd pînă mă întorc?

(6 sept 2008 – ep. 9 din serialul Politicuri)

Un criminal

Un criminal, hai să zicem cel mai oribil criminal, ucigaş de copii, iese din închisoare după ce-şi ispăşeşte pedeapsa. Îşi reia viaţa. Într-o seară, trece printr-un gang întunecos unde vede un bărbat atacînd cu cuţitul o tînără. Are criminalul nostru dreptul moral să intervină? Să zică: „nu, nu e bine ce faci”? Şi dacă cel surprins ştie cine este omul nostru, şi ştie că este un criminal  odios? Nu-i poate replica: tu nu ai dreptul moral să-mi zici mie „nu”? „Cum mă poţi judeca tu pe mine, tu, ucigaşule de copii?” „Cum îmi poţi spune că nu e bine să ucid, cînd tu ai făcut-o, şi încă cum?” Aşa i-ar putea replica şi hoţul, şi mincinosul, şi prostul. „Ai tupeu să mă acuzi pe mine că fur, cînd tu, ştii bine, ai ucis?” Ce ar trebui să facă omul nostru ca să fie consecvent trecutului său? Să tacă? Să plece capul şi să zică: „Îmi pare rău că te-am deranjat, nu aveam dreptul s-o fac, continuă-ţi treaba liniştit şi termină ce ai început”? Dacă e să ne luăm după „teoria ipocriziei” (care o presupune pe cea a „păcătosului incorigibil”), atît de vehiculată în perioada post-decembristă, păcatul anulează orice îndreptare ulterioară a păcătosului şi îl condamnă la păcat perpetuu, în numele sincerităţii şi al consecvenţei. Sau la tăcere. Eşti criminal? Nu fă pe lupul moralist, taci şi comportă-te ca atare! Ţi-ai pierdut dreptul la judecată, dreptul la liberul arbitru. Nu ai dreptul să numeşti binele şi răul, cu alte cuvinte, nu ai dreptul să alegi între bine şi rău.

PS. Păcatul nu anulează competenţa, nici măcar pe cea morală (ba dimpotrivă, în anumite cazuri).

Abocalypse Now! (I)

Se duse la fereastră şi dădu perdeaua la o parte. Trecu repede cu privirea peste grupul de bugetari morţi de foame de sub fereastra lui şi peste grupul de pensionari morţi de peste drum şi îşi concentră atenţia asupra unor civili suspecţi. De cînd Geoană pornise războiul civil, toţi civilii i se păreau suspecţi. „Sînt tot prim ministru. Shit!”

Trase perdeaua la loc şi se întoarse în pat. Era la bustul gol, nu avea pe el decît o pereche de ochelari şi o pereche de pantaloni de camuflaj, portocalii. O rază de soare care se strecurase printr-un colţ al ferestrei îi mîngîia părul de pe piept. Se ridică în capul oaselor, cu o privire surprinsă: nu avea păr pe piept. Mirat, se lăsă pe spate şi, cu gesturi leneşe, îşi aprinse o ţigară şi trase din ea cu nesaţ. După care îşi aminti că nu e fumător. Cu lacrimi în ochi, se întinse pînă la noptieră, luă poza lui Sever Voinescu şi stinse ţigara pe ea, făcîndu-i lui Sever o gaură în frunte. Un muscoi se aşezase pe buza sticlei de Fanta de portocale. „Derbedeul naibii”, gîndi cu voce tare şi goni muscoiul cu un gest scurt, după care adormi cu un gest la fel de scurt.

Deschise ochii. Afară era întuneric. Să fi tot dormit cîteva ore… Îşi simţea capul greu. Căutînd sticla de Fanta dădu cu privirea peste nişte hîrtii care zăceau vraişte în mijlocul patului. „Proiectul de buget…  Rebelii… Comuniştii… Viorică…Să-mi fac dragoste! (nota trad. adică „să-mi fut”) Stau aici blocat, în Camera asta nenorocită şi mă simt tot mai slab pe zi ce trece în timp ce „Viorică” (aşa erau numiţi codificat rebelii) e din ce în ce mai puternic, se întăreşte văzînd cu ochii, se strecoară prin hăţişurile junglei legislative şi ne pregăteşte ambuscade în comisii…” Se întristă. Se duse la oglindă, îşi umflă pieptul, se ridică pe vîrfuri şi se încruntă. Părea suficient de fioros. Se întoarse nostalgic în pat. Visa o misiune, ceva care să-l scoată din starea asta de letargie şi depresie. Mai trase o duşcă de Fanta şi adormi.

Se trezi în bătăi de uşă. Se dădu jos din pat cu greutate. Era dimineaţă deja. Deschise. În uşă stăteau doi pedelişti de rang inferior. Unul dintre ei avea o hîrtie în mînă.

– Dumneavoastră sînteţi Emil Boc?

– Da.

– Trebuie să mergeţi cu noi.

– Da’ ce-am făcut?

– Domnule?

– De ce sînt acuzat? „Ca un cîine…” gîndi.

– Nu sînteţi acuzat de nimic. Sînteţi aşteptat la Sediu, la „Marmoroş-Blaga & Prigoană’ son”. Şi n-o facem p-aia cu Kafka acum. Relaxaţi-vă.

(va urma)

Elogiu beizadelelor si tupeului nesimtit

Toţi cei care au ceva de zis în politică, afaceri, cultură, sport sau orice alt domeniu trebuie să fi pornit de jos, de la zero, să nu aibă părinţi care să fi reuşit înaintea lor (chiar dacă au făcut-o în cu totul alt domeniu) şi să nu aibă alte condiţii decît restul concetăţenilor. La fiecare generaţie trebuie să pornim de la zero, totul se şterge cu buretele, toată lumea se aşază la linia de start şi porneşte în aceeaşi fracţiune de secundă. Nu avem nevoie de moşteniri şi moştenitori, de avantaje şi handicapuri, toţi trebuie să avem aceleaşi şanse, matematic egale. Moştenirea, comunitatea, mediul social, averea, mediul familial, educaţia, norocul, oportunitatea, toate acestea discriminează. Nu mai vorbim de datele personale ale indivizilor, care, fie vorba între noi, discriminează şi mai mult. Inteligenţa, curajul, umorul, talentul, frumuseţea, naturaleţea sau dezinvoltura în relaţiile cu ceilalţi fac ca unii dintre noi să aibă mai multe şanse decît ceilalţi, să nu fi pornit de atît de jos pe cît ne permite să acceptăm spiritul nostru de egalitate şi dreptate. A, şi am uitat păcatul de moarte al detestaţilor de serviciu ai societăţii noastre: tupeul (tupeul nesimţit, la limită). Ăsta e discursul intelectualilor şi poporenilor români de peste o sută de ani, s-au scris romane, poezii şi piese de teatru pe subiectul ăsta, s-au scris mii de pamflete vituperante şi eseuri pline de subtilităţi indignate, s-a ieşit cu furcile, topoarele şi, mai tîrziu, cu pancartele în stradă. Societatea românească, în frunte cu intelectualitatea şi-a folosit toate energiile, de peste un secol, în lupta cu ciocoii vechi şi noi, cu Dinu Păturică şi alţi parveniţi dezumanizaţi de capitalism şi lupta pentru putere, de intrigi mîrşave  şi tupeu nesimţit.

Liderii trebuie să pornească de jos, din sărăcie, să aibă origine sănătoasă şi studii înalte, să fi mîncat salam cu soia cu rafinamentul şi eleganţa unor aristocraţi, să aibă un suflet mare şi un singur costum, şi ăla ponosit, să fi citit cîteva biblioteci în frig şi foame, la lumina lumînării, să aibă bunul simţ şi timiditatea de a nu dori puterea dar aceasta să li se bage pe gît pentru merite deosebite, cele mai importante fiind, mă văd nevoit să repet, sărăcia şi dezinteresul pentru putere, să nu-şi aroge dreptul de a decide şi dispune pentru soarta celorlalţi şi, cu toate astea, să fie nevoiţi s-o facă, datorită originii sănătoase şi a competenţelor colaterale dobîndite cu sudoarea frunţii în şcoli săteşti sau de cartier. Liderul ideal e cel care nu vrea nimic, care s-a născut din nimeni, nicăieri. Ca în Titanic Vals, merită să fie lider acela care nu vrea puterea fiindcă e convins că nu o merită, şi e sincer cînd susţine asta. Unui adevărat lider trebuie să-i fie ruşine şi că există, trebuie să fie recunoscător din oficiu şi veşnic apăsat de un sentiment de vinovăţie. Merită să ne reprezinte cel care opune tupeului nesimţit timiditatea simţită, suficienţei arogante, nesiguranţa jenată, cel care opune banilor  sufletul curat, relaţiilor de familie, orfelinatul.

Însă uităm un lucru. Puterea se ia, nu se dă şi nici nu se cerşeşte. Se ia cu tupeu nesimţit. Cu aroganţa celui care e convins că el ştie ce e mai bine pentru ceilalţi. Puterea se ia de către cel care e convins că i se cuvine, fie că această convingere i-a fost sădită din mediul familial sau social, fie că e rezultatul propriei ambiţii sau aroganţe. Aşa s-au născut elitele politice (şi nu numai): primul a pornit de jos iar urmaşii săi n-au mai pornit de nicăieri, au rămas acolo, sus. Au fost învăţaţi că sînt acolo unde li se cuvine, că privilegiile reprezintă normalitatea, că au dreptul să dispună pentru ceilalţi. Însă totul a început de la parvenit şi fiul parvenitului. Abia după ei s-au născut tradiţia, elitele politice, artistocraţia, dinastiile. Însă la început a fost doar parvenitul intrigant şi mitocan, care s-a căţărat pe scara socială cu eleganţa şi rafinamentul unei maimuţe care se urcă în copac. Şi de cele mai multe ori cărîndu-şi şi progenitura în spinare. Cam aşa s-au născut aristocraţia, Kennedy şi Bush, Brătienii şi Hohenzollernii. Dincolo de discursuri, cronici de familie şi istorie, în esenţă totul se reduce la „aşa a vrut muşchii lor”.

Merită cel care e convins că merită şi are aroganţa şi tupeul nesimţit să-i convingă şi pe ceilalţi că e aşa. Cam la asta se reduce meritocraţia politică. Ne place sau nu.