Sebastian Lăzăroiu despre lider, viziune si proiect de societate

 

„Am ezitat întotdeauna să mă înscriu într-un partid politic, să mă înregimentez politic. Acum aş face-o, dar aş face-o dacă nu ar fi vorba de PDL aşa cum este el acum, ci de o platformă mai largă de centru-dreapta. (…) Sunt interesat să mă implic în asemenea mişcare, în asemenea platformă (Mişcarea Populară – n.r.). (…) PDL poate câştiga chiar şi aşa alegerile din 2012, problema e că le va pierde sigur pe cele din 2014. Asta-i marea problemă. PDL trebuie să construiască din 2011, 2012, acel proiect şi să-i convingă pe români că e un proiect viabil, pe 10 ani de acum înainte. Dacă reuşeşte să formuleze acest acest proiect, să construiască acest vehicul care să capteze centrul-dreapta va câştiga şi în 2012, va câştiga şi în 2014, ceea ce va însemnă încă un ciclu de guvernare.”

De aici:

gandul.info

Lecţia de anatomie politică

Cînd a văzut în catalog că purtătorul şnurului roşu de posibil comandant de grupă de miniştri are o medie generală mai bună decît a lui, aspirantul cu şnur galben la şefia detaşamentului a decis că se impune o mărire. Şi a ieşit la tablă la ora de istorie.

În tema pentru acasă din iunie, abordarea vegetativă a comparaţiei Băsescu – Hitler precum şi menţionarea etilismului se înscriau perfect în sfera gîndirii temporo – mandibulare a bătrînului profesor de socialism ştiinţific. Ca să se diferenţieze, totuşi, de celălalt învăţăcel, lucrarea a mai conţinut, pe lîngă binecunoscuta, deja, egalitate între personajele puse la microscop şi o noţiune de specialitate incertă, „apatrid moral”. Atribuită primului analizat, într-o doză forte, pentru obţinerea unui efect atît imediat, cît şi slow release.

Prezentarea de după vacanţă marchează ruperea ligamentară de mentor şi o înclinaţie clară spre psihopatologie. Concluzia, chiar şi exprimată obsesiv – compulsiv, este cea corectă. Boala a fost numai una, indiferent de nume, Hitler sau Stalin. Impresionează, de această dată, mecanismul cu care se ajunge la rezultatul final. O buclă sau, mai degrabă, o şuviţă temporală rebelă, precum şi o privire afundată adînc în bezna timpului pierdut îi permit o viziune profundă a răului universal, varianta 2 în 1. Tot Băsescu.

Nu este deloc surprinzătoare această poziţie. Dacă-i disecăm laborioasa activitate în sfera CRT, LSD şi plasmă, locul comun al speranţei claustrofobilor şi al celor cu dioptrii foarte mari deopotrivă, surprindem germenii actualului puseu viral într-o glumă din februarie 2010, pe vremea cînd carantina era de neconceput:

„Glumind un pic şi întru totul respectînd proporţiile – glumind, subliniez – spuneam unui coleg de partid că noi sîntem oarecum în situaţia Angliei în timpul celui de-al doilea Război Mondial – comparaţia, repet, e doar o glumă – impunîndu-se între nazişti, Hitler, Băsescu, PD şi PSD, Uniunea Sovietică. Cum s-a făcut atunci alianţa – respectînd încă o dată proporţiile – îi spuneam şi eu: Bun, luptăm pînă terminăm cu Hitler, dar nu uita că, după acest război, comunismul va ieşi întărit şi vom avea de furcă cu Uniunea Sovietică şi va trebui să luptăm contra ei.”

Ce nu înţeleg este cine doreşte Crin Antonescu să fie, Churchill sau regina?

Amintiri din copilarie – Baia

Micul meu templu era faianţat în alb pînă-n tavan. Culoare de spital, zicea mama, care-ar fi vrut un bleu cu stropi, cum văzuse ea la o vecină doctoriţă. Lasă, femeie, că eu n-am relaţiile ăleia, măcar sîntem în rîndul lumii şi cu alb, punea tata lucrurile pe făgaşul vremurilor. Şi ca să mai ostoiască vestalele, a cumpărat şi-un covoraş ultimul răcnet – trend, pe stil nou -, 100% plastic, aspru şi chicios, roşu cu franjuri albaştri. Cred că de-atunci ţin cu Steaua.

Piesa de rezistenţă (a peretului în faţa agresiunii, mai degrabă) a fost, însă, altarul. Făcut la comandă de nea Păun tîmplarul, avea mînere aurii-cojite în scurt timp şi geamuri ca vitrina. Conceput special pentru ofrande! Că doar nu păstram la vedere antireumaticele, antiacneicele şi aspirina! Noi expuneam sticluţe şi cutii frumos colorate, cu mirosuri hipnotice, menite nu doar a ne oferi nouă experienţe aproape mistice, ci şi de a stîrni invidia oricui ar fi păşit acolo. Cu cît mai multe însemna că sîntem cu atît mai mult conectaţi cu o altă lume. Pe care tata, e drept, o mai înjura din cînd în cînd că ademeneşte muritorii de rînd şi-i păcăleşte apoi la cantitate. De un’ să ştie el, un neiniţiat, că spuma după ras trimisă de unchiu’ din Germania catifela mîinile mele şi ale mamei mult mai bine decît laptele Doina? Am plătit chiar cu pedepse corporale nesupunerea, un şcaf scurt de cîte ori picuram din Chanel-ul 5 al mamei, în loc de parfumul Doina, 30 lei, cutie neagră, scris cu auriu. De atunci nu suport doinele.

Ceea ce mi-a creat, însă, serioase probleme de înţelegere a lumii în care trăiam au fost sacrificiile pentru un anume ritual zilnic. Să găseşti ofrande pentru el era o aventură. Aşa că am plecat să explorez oraşul şi am învăţat să socializez. Bătîndu-l la pas şi aşteptînd, în grupuri mari şi organizate în formă de miriapozi uriaşi, binecuvîntarea, contra a 12, respectiv, 5 lei, a unei sticle de şampon cu urzică şi a două săpunuri Buchet. Verzi. E posibil ca tot atunci să fi înmugurit în mine o anume reticenţă faţă de culoarea asta. În fine… Dar mai existau două feluri de ofrande, low şi high quality. Primul şi cel mai de încredere era săpunul de casă. Nelipsit din casă! Sau varianta industrială “Cheia”. Atît, nu şi franceză. Pentru modelul ăsta, dacă-l doream, trebuia să plătim echivalentul a două kile şi jumătate de carne şi să facem comandă. Celor care plecau şi se întorceau de dincolo. În plus, noi, fetele, deschisesem şi un soi de bursă sui generis în bloc. Unde cotaţia unui “Lux” mare ajungea la un “Rexona” şi jumătate sau trei bucăţi “Fa”. Cartier muncitoresc, de! Cum pe astea din urmă le foloseam doar înainte de serbări, zile ale prietenilor şi nunţi, botezuri, înmormîntări în familie, astăzi evit, pe cît posibil, ocaziile.

Nu cumva să uit! Reprezentanţii bisericii au fost alături de noi în toate aceste grele încercări. La cîte botezuri aveau, numai de la ei puteam cumpăra prosoape made in China, calitate extra pe atunci. Şi tot de atunci… dar nu, nu vreau să vorbesc urît.

Şi am ajuns la partea cea mai importantă, înfăptuirea ritualului zilnic. Ei bine, aici nimic nu mai depindea de noi. Ştiam că zeiţa Apă Caldă îşi face apariţia doar două ore pe zi, că aşa avea ea program cu publicul. Dar era atît de neserioasă că niciodată nu venea la timp sau nu venea deloc. Şi fără ea, zadarnic era totul. Degeaba îi lăsam noi cale liberă cu robinetul deschis la maxim, n-am reuşit în felul ăsta decît să văd cu ochii mei ce-nseamnă o pictură murală. Ce-i drept, nesemnată de vecinul de deasupra, care numai de paternitatea lucrării nu avea nevoie. Zadarnic îi făceam cu ochiul neonului, doar-doar s-o îndura. Am încercat şi cu incantaţii colective adresate şefilor ei şi tot n-am obţinut nimic. Cînd, în sfîrşit, catadicsea să vină, era roşie de furie. Dar cum nouă nu ne păsa de asta şi alergam în susul şi-n josul scării anunţîndu-i cît mai tare apariţia, nu de puţine ori ne-a lăsat baltă şi spumă chiar în mijlocul ritualului. Şi atunci, epocă a înlocuitorilor fiind, am descoperit procesiunea oalelor. Din bucătărie, de pe aragaz, spre baie. Şi banalul ibric de cafea a căpătat o nouă şi nesperată importanţă.

Atunci, prietena mea, adolescentă fiind, mi-a spus că la noi nu va mai fi comunism cînd vom avea revista Burda la chioşcul de ziare, Coca Cola la cofetărie şi apă caldă de la robinet toată ziua. În ianuarie 1990 s-a răzgîndit.

(Foto: etimpu.com)

PS. Astăzi, la 17.30, la sediul IICCMER:

 

Ponta, recuperatorul

Datele problemei:

  • Pe 8 aprilie 2011, la semnarea protocolului USL, Victor Ponta a declarat: „Şi la Bacău am avut un caz special, pentru că acolo am dat de un lider cu ochelari de cal, domnul Stavarache, dar pînă la urmă i-am pus nişte ochelari de orb şi protocolul a fost semnat şi acolo, de către vicepreşedinţi.”
  • La împlinirea unui an de activitate ca lider al PSD, Victor Ponta a publicat pe site-ul personal un raport intitulat „Un an de afirmare publică a PSD” care cuprinde 22 de obiective prezente în programul cu care a cîştigat şefia social – democraţilor, „România corectă”. Din cele 7 obiective considerate a fi realizate, unul merită o atenţie deosebită, şi anume acela care se referă la „Asumarea trecutului şi atragerea de electorat nou”. Unde se precizează: „2010 a fost anul în care vocile liderilor istorici, Ion Iliescu şi Adrian Năstase, au redevenit importante în PSD. […] PSD îşi respectă trecutul, mai ales când valorile autentice sunt aproape de PSD, aproape de electoratul PSD şi aproape de interesul PSD de a câştiga, din nou, alegerile. În sondaje, PSD îşi recapătă electoratul pierdut în trecut, şi devine tot mai puternic în zone mai puţin tradiţionale (oraşele, de exemplu).”
  • 4 mai 2011, Ion Iliescu, despre amplasarea scutului antirachetă în România: „Ii irita pe rusi intotdeauna, s-a vazut cu polonezii, cu cehii. Nu stiu daca era momentul acum sa vorbim despre asa ceva. Sigur, era un angajament asumat mai dinainte, dar acum nu el este actual, intre timp au fost convorbiri americano-rusesti, Medvedev a abordat problema. Cred ca trebuia s-o lasam pe mai tarziu. E o tema care-i irita pe rusi”
  • În 2004, un tînăr student rus, Pavel Stroilov, profită de transferarea de către fostul lider comunist Gorbaciov a unei mari părţi din arhiva oficială în cea a propriei fundaţii, precum şi de abilitatea sa de a-şi modifica accesul la respectiva arhivă în „autorizat” şi reuşeşte să sustragă peste 1 000 de transcrieri ale unor discuţii ale Biroului Politic privind politica externă. Ulterior pleacă la Londra pentru a-şi vizita un prieten şi cere azil politic, conştient de valoarea documentelor pe care le deţinea. Deloc lipsit de semnificaţie este faptul că Stroilov editează cartea „Allegations” a lui Alexander Litvinenko şi este coautor, împreună cu Vladimir Bukovsky, al volumului „L’Union europeenne, le nouvelle URSS?”. Nestîrnind nici pe departe vîlva creată de actualele dezvăluiri Wikileaks, cele aparţinînd lui Stroilov nu îmi par deloc a avea mai mică importanţă, ba dimpotrivă, în contextul actual par să lămurească ceva din istoria ultimilor 21 de ani.

Mă voi limita acum la cele care se referă exclusiv la România. Stroilov afirmă în 2009, într-un interviu acordat Hotnews, că decembrie 1989 a fost plănuit de către KGB pentru instaurarea la putere a prorusului Iliescu. (Apropo, aţi sesizat asemănarea a ceea ce s-a întîmplat la noi cu cazurile Beslan şi Teatrul din Moscova? – n.m. ) De altfel, în toate ţările est-europene comuniste se preconiza înlocuirea conducătorilor cu apropiaţi ai lui Gorbaciov. Stroilov aduce drept argument şi situaţia fostei Republici Cehoslovacia unde acest lucru nu a putut fi realizat iar influenţa KGB – ului nu a mai fi putut fi păstrată. Revenind la noi, să luăm în considerare două extrase din transcrierile unor discuţii ale lui Mihail Gorbaciov. Din prima, avută cu fostul conducător polonez Wojciek Jaruzelski, din 13 aprilie 1990, aflăm că:

„W. J. : Cei care încă ne mai reproşează că de bună voie am cedat puterea în mîinile opoziţiei nu iau în calcul faptul că, în caz contrar, am fi fost nevoiţi să rezolvăm contradicţiile ulterioare prin metoda românească, ba poate chiar una mai rea, pentru că la noi nu s-ar fi găsit un Iliescu.”

Cea de a doua, avută cu A. Lilov, Preşedintele Prezidiului Suprem al Consiliului Partidului Socialist Bulgar, în 23 mai 1990, ne relevă următoarele:

„M.Gorbaciov: Bine că aţi reuşit să evitaţi evoluţii ale situaţiilor precum cele din RDG si România. Este foarte important că aţi dat dovadă de o iniţiativă îndrăzneaţă şi înţeleaptă. E adevărat şi Iliescu conduce lucrurile destul de bine în România.

A.Lilov: Da, a repurtat o victorie frumoasă. Cred că noi în Bulgaria nu vom reuşi o asemenea victorie la viitoarele alegeri.

M.Gorbaciov: Poate nici nu aveţi nevoie de o asemenea victorie. Important nu este să împingeţi opoziţia, ba dimpotrivă, să o atrageţi în treburi, să o includeţi în procesele de înnoire. Să-şi asume responsabilităţi. Noi aşa punem problema la noi acasă. Dar mulţi preferă să se ocupe de altele, refuză chiar funcţii cu răspundere, unde trebuie zi de zi, practic, să te ocupi intens de treburi reale….

A.Lilov: Se pare ca atît Mitterand, cît şi Thatcher se cam tem de unificarea Germaniei.

M.Gorbaciov: Da, aşa e. Dar ei ar dori ca împotriva procesului de unificare să se ridice URSS. Ţinem cont şi ne apărăm interesele, fără să lăsăm posibilităţi pentru a ne pune în confruntare cu nemţii. Linia principială privitoare la aderarea la NATO a Germaniei unificate va continua.

A.Lilov: Pentru noi e important să ştim punctul dumneavoastră de vedere, să înţelegem poziţia dumneavoastră vizavi de această problemă, pentru că trebuie să întreţinem relaţii şi cu RFG, şi cu Germania unificată.

M.Gorbaciov: Da, deosebit de important să păstraţi înţelegerea reciprocă şi conlucrarea pe acest vector deosebit de responsabil al politicii externe. Esenţial ca acest lucru sa fie conştientizat în toate ţările vizate în mod particular.

A.Lilov: Din cîte ne putem da seama, acest lucru este conştientizat şi în România. Mă refer înainte de toate la Ion Iliescu.

M.Gorbaciov: Da, el a adoptat poziţii echilibrate, gîndite, manifestă disponibilitate pentru colaborare constructivă. Dar cred că apropierea abordărilor noastre nu trebuie excesiv afişată…”

Cerinţă: să se calculeze cîte dioptrii au lentilele lui Ponta.

Surse: hotnews, gandul.info, blogponta.wordpress.com, ziare.com

Da, se poate

Cum aperitivul chinezesc pacheţele de primăvară şi-a încheiat perioada de glorie, refugiindu-se în banalitatea (aproape) oricărui meniu occidental, locul rămas liber este cît pe ce să fie ocupat tot de o specialitate de sezon, sferele de primăvară.  Şi cum competiţia americano – chineză este în toi, lansarea ultimei vedete, cu ocazia sărbătorii de Paşti care tocmai s-a încheiat, vine acum de la prima (?) democraţie şi, încă, economie ale lumii. Mai precis, de la o şcoală publică din Seattle, unde Jessica, o voluntară de 16 ani, s-a gîndit să facă o bucurie copiilor de clasa a treia (8 – 9 ani, la ei), oferindu-le ouă de plastic umplute de către ea cu dulciuri. Cerînd permisiunea conducerii şcolii pentru acţiunea respectivă, a avut surpriza să primească, pe lîngă aprobare, şi o denumire cu totul şi cu totul originală pentru produsele sale: sfere de primăvară, în loc de retrogradele şi incorect politicele ouă de Paşti. Zis şi făcut, numai că rezistenţa la nou a micilor beneficiari a dat peste cap planul de rebranduire conceput de către şcoală, copiii exclamînd, la vederea conţinutului sacoşei, “Easter Eggs!”.  Să salutăm, aşadar, conservatorismul extrem de tinerei generaţii şi în el să ne mai punem speranţa întru păstrarea tradiţiilor. Care or mai apuca să se manifeste pe la casele sau pe la bisericile unora.

Şi dacă tot ne aflăm sub semnul politico – religios al lui “Yes, we can!”, să nu îl nedreptăţesc tocmai pe lansatorul celebrului slogan, însuşi preşedintele american Barack Hussein Obama. Care, împreună cu toată lumea creştină, a sărbătorit Învierea Domnului duminică dimineaţă, fiind prezent împreună cu familia la slujba religioasă de la Shiloh Baptist Church, Washington D.C. Unde a împărţit strîngeri de mînă şi îmbrăţişări cu cei prezenţi şi-atît, restul naţiunii americane neprimind din partea mult iubitului şi prea votatului conducător nici măcar un “Happy Easter!”. De înţeles, pe undeva, prea multe mesaje adresate poporului pot dăuna grav imaginii  şi transmisese deja o grămadă, cu ocazia fiecărei sărbători musulmane celebrate de cînd se află în funcţie. Nedezminţind linia de schimbare trasată de administraţia democrată, purtătorul de cuvînt al Casei Albe, Jay Carney, întrebat de către nişte cîrcotaşi din presă de ce preşedintele nu a transmis un mesaj de Paşti americanilor, a putut şi el. Să rîdă. Ceea ce eu, recunosc, nu pot.

http://youtu.be/ENLzGF2oqDc

Hristos a Înviat!

Surse:

http://www.dailymail.co.uk

http://mynorthwest.com

http://sayanythingblog.com

 

S-a pierdut o credibilitate

„Ce proteste? Cu cine să mai facem proteste, să fac eu singur? N-avem nicio presiune din partea oamenilor. Ne face mult rău să declarăm proteste şi nu le facem sau le facem prost. Nu există niciun protest, nu suntem în stare să-l facem. Pentru că ne-am pierdut credibilitatea.” – Vasile Marica, lider sindicat (sectorial, n.l.) SED LEX, declaraţie în legătură cu viitoarea Lege a Dialogului Social.

Trist, foarte trist. Ia să vedem, acum, după părerea aceluiaşi, cine reclamă credibilitatea la Biroul Obiecte Pierdute:

„Toate astea au dus, tot ce s-a intamplat în ultimii 20 de ani.”

Toate astea, mai precis, fiind:

  • Vasile Marica 500 mp teren intravilan la Otopeni, un apartament şi o casă, două maşini, Toyota Yaris şi Volkswagen Golf, un împrumut de 150.000 de euro, scandent în 2038.; venituri: 44.436 ron, respectiv – 44.514 ron, el,  preşedinte al două sindicate, 71.831 ron, soţia, director adjunct Ministerul de Finanţe;
  • Dumitru Costin, Blocul Naţional Sindical: un apartament în Bucureşti, unul în Piteşti, 1447 părţi sociale la un SRL (valoare la zi –  36.196 ron), un credit în valoare de 85.ooo ron, contractat în 2005, scadent în 2020; venituri: 18.975 ron ca preşedinte BNS, 139.283 ron, 14.323 ron, 10.395 ron, 35.427 ron, 21.420 ron din alte funcţii, inclusiv membru în consilii de administraţie;
  • Marius Petcu, Federaţia Sanitas, actualmente cercetat pentru luare de mită: un teren agricol în Teleorman, trei terenuri intravilane în Bucureşti şi Ilfov, un terent agricol la Snagov, un apartament în Bucureşti, o casă de vacanţă în Ilfov, o casă de locuit în Bucureşti, o motocicletă Honda, un autoturism Toyota, un ATV SYM, bijuterii şi ceasuri în valoare 10.000 de euro, tablouri şi icoane în valoare de 10.000 de euro, 10 conturi în lei şi euro (cele mai mari dintre acestea: 221.624 ron şi 150.000 ron), acţiuni la cinci societăţi comerciale, un credit de 180.000 euro, scadent în 2022; soţia: 10 conturi (cele mai mari ca valoare : 221.624 ron, 32.469 ron, 10.787 ron);venituri: 129.998 ron – pentru funcţia de preşedinte al Federaţiei Sanitas; 86.781 ron – pentru funcţia de preşedinte CNSRL Frăţia; 8700 ron – preşedinte IESS; 82.352 ron – preşedinte de onoare OAMMR, 14.383 ron – membru CA, 35432 – membru CA alte venituri din implementare proiecte cu finanţare europeană în valoare de circa 150.000 ron.
  • Bogdan Hossu, „Cartel Alfa”: un teren de 10 hectare în comuna Milaj (moştenire), un apartament de 86 mp, două depozite bancare în euro,  de 29.000 euro şi  de 12.500 euro, cont curent: 5600 euro, un plasament pentru pensie privată, care are soldul de 24.000 ron; soţia sa are un apartament de 51 mp; este membru în patru consilii de administraţie, iar în declaraţia de avere a precizat că valoarea indemnizaţiilor a donat-o la CNS „Cartel Alfa”; de la CNS „Cartel Alfa”, ca angajat, a încasat, potrivit declaraţiei de avere, 64.427 ron;
  • Liviu Luca, sindicat Petrom şi temporar înlocuitor al lui Marius Petcu la şefia CNSRL Frăţia: singurul lider de sindicat care nu şi-a depus declaraţiile  de avere şi de interese pentru a nu fi încadrat ca inculpat în loc de martor în procesul în care SOV este judecat pentru favorizarea infractorului Nicolae Popa.; despre averea sa colosală, însă, s-a mai putut afla cîte ceva,  spre exemplu despre un domeniu de 8 hectare în Prahova, pe care sînt construite cinci case dotate cu facilităţi moderne, printre care şi un heliport; în parcare au fost văzute mai multe maşini de lux, printre care un Audi Q7, un Mercedes GL şi o Toyota Land Cruiser V12; la 30 km distanţă se află un alt domeniu, de pescuit, întins pe o suprafaţă de 6 hectare pe care sînt construite patru case; dacă primul domeniu este evaluat de experţi imobiliari între 9 şi 11 milioane de euro, cel de al doilea, mai modest, ar valora circa 6 milioane de euro.

Iar aceasta este numai o parte din „toate astea”.

Surse: ziare.com, gandul.info şi click.ro

 

Playboy vs The Sunday Times 1 – 0

Ei nu, nu e chiar aşa, dar a fost cît pe-aci.

Faptele, în primul rînd.
Roxana Golban, o tînără balerină şi membră a TSD Timiş, a realizat un pictorial pentru numărul din martie al revistei Playboy România. Revistă în care, în mai 2008 şi mai 2009, chiar liderul PSD apărea ca intervievat.
Adrian Severin, europarlamentar PSD şi membru al BNP PSD, realizează şi el un foarte interesantmaterial pentru ediţia de duminică a prestigiosului The Times. Numai că în cazul lui nu este vorba despre nuduri ci, dimpotrivă, despre ceva bine ascuns ochilor noştri şi ai întregii Europe.Mai precis, o anumită sumă de euro, 12 500 – o fi mult, o fi puţin, habar n-am – încasată pentru lobby, zice el, considerată mită de către alţii. Coincidenţă frapantă, cum şi Roxana Golban apare împreună cu o colegă în fotografii, aşa şi Adrian Severin împarte celebritatea cu un austriac şi un sloven. Pesediştii nu sînt egoişti, am putea spune. (Scuze, R.G.!)

Reacţiile la cele două apariţii, în al, evident, doilea rînd.

Pe tînăra timişoreancă, cum a prins-o, cum a executat-o scurt. Ponta, nu Negoiţă sau Bănicioiu. Capul partidului, ca să nu existe dubiu. Şi, motivîndu-şi gestul estetico – doctrinar, i-a trîntit în faţă uşile social democraţiei. Om cu suflet, însă, nevrînd ca fata să rămînă pe drumuri, a orientat-o către democrat – liberalism. Declaraţia şefului PSD, pentru acurateţe, a fost următoarea: “ Nu citesc Playboy şi habar nu am cine este Roxana Golban. Mă gîndesc să o trimitem la PDL, că ăia chiar o să o promoveze. Noi suntem mai socialişti, aşa, şi nu apreciem frumosul cum o fac cei de la PDL. În PSD nu are viitor această Roxana Golban, dar o trimitem bucuroşi la PDL, unde cu siguranţă va fi mult mai apreciată.” Generos chiar, nu vi se pare?

În ceea ce-l priveşte pe Adrian Severin, însă, reacţiei i-a trebuit o perioadă mai lungă să apară. Cam o zi, mai precis. De înţeles, pe undeva, că unu-I lobby-ul şi altu-i hobby-ul. Şi una-i expunerea goliciunii pe plan intern şi cu totul altceva pe plan internaţional. Iar ce a făcut Severin în privat, în privatul partidului se discută mai întîi. Aşadar, de această dată, declaraţia lui Victor Ponta a fost: “Acum de dimineată am avut o discuţie cu domnia sa (A. S. –nm). La 11.30 discutăm la BPN şi vă anunţăm. (…) Cred că e normal să vorbesc în cadrul conducerii întîi şi după aceea să vă informez.” Echilibru şi corectitudine, nu-i aşa? Notă: La momentul acestei declaraţii, cei doi colegi europarlamentari ai lui Adrian Severin demisionaseră din PE, iar austriacul se rătrăsese chiar din viaţa politică. Ce repede renunţă unii! Punctul trei. Reacţii la reacţii.

Gurile mai mult sau mai puţin rele spun că lui Ponta, după cele declarate despre Roxana Globan, nevasta i-ar fi zis că e misogin. De nevastă şi de pictorialele ei i-au amintit şi tinerii din OT PDL. Ce l-o fi făcut, cu adevărat, să-şi schimbe părerea peste noapte, nu vom şti, probabil, niciodată. Cert este doar că, a doua zi, omul se declara învins de către tînăra aspirantă la tainele politicii, nemaimenţionînd, de data aceasta, maşina de vot a celorlalţi.

În ceea ce-l priveşte pe Adrian Severin, lucrurile sînt într-o desfăşurare rapidă, dar el, spre deosebire de Ponta, nu se lasă învins. S-a autosuspendat, totuşi, din BNP PSD. Hai, treacă de la el, cu toate că e victima unei înscenări, asta îi e clar. Numai lui, însă. Doi colegi români i-au cerut să demisioneze din PE. Răuvoitori. PE a deschis o anchetă referitoare la posibilele fapte de corupţie ale celor trei membri iar Martin Schulz, şeful grupului PSE, i-a cerut, culmea, şi el! – să demisioneze din legislativul european. Incomod. Dacă nu, riscă excluderea. Dar el, nu! Şi-n fond, de ce nu? Tocmai acum, cînd a rămas singur în luminile rampei? Cît despre şeful de la PSD, tot nu. Oameni consecvenţi, păi nu? Concluzie. Pentru Victor Ponta, ori Adrian Severin nu este suficient de frumos pentru a-şi permite să-l trimită la alt partid, ori Roxana Golban nu a cerut suficienţi bani pentru pictorial. Eu altă explicaţie la aste de mai sus nu găsesc.”

PDL, aripa USL

Se prefigura de ceva vreme, acum e clar. Ponta şi Antonescu au declarat la RTV că ar putea să aibă dialog cu PDL – ul, dar numai cu condiţia ca acesta să nu fie condus de Boc, adică de Băsescu, răul suprem. Să ne întoarcem la ziua de sîmbătă, cînd tonul greilor a tunat prin vocea lui Blaga. Să ne întoarcem ceva mai mult în timp şi să ne amintim de victima lui Băsescu, acelaşi Blaga, căinat la portavocile opoziţiei. Şi să constatăm că tot Blaga a fost scutit permanent de atacuri venind din zona mass media a USL. Dacă Blaga ar fi lupul din povestea cu capra şi varza, l-aş susţine. Dar nu e decît o rudă îndepărtată a lupului, aşa că nu.
Ce spuneaţi despre Boc, domnule Cristian Preda? Că trebuie schimbat pentru că nu mai are benzină? Mai gîndiţi-vă.

PDL Inn

Monica Macovei a făcut ieri publice, pe blogul personal, propunerile sale de modificare a statutului PDL. Rezultat al muncii de un an, acestea au fost iniţial respinse dar, urmare a cererii domniei sale, a lui Cristian Preda şi a lui Sever Voinescu, Comisia de modificare a statutului a reluat discutarea lor şi o mare parte au fost deja acceptate. Subiectul articolului de faţă nu îl constituie, însă, modificările în sine, care, personal, mi se par extrem de importante, ci modul în care acestea au fost receptate pe Facebook  şi pe anumite bloguri pe care am putut să le parcurg.
Din start, doamna Macovei precizează că modificarea statutului PDL constituie semnalul clar pe care acest partid îl dă privind respectarea uneia dintre promisiunile electorale, şi anume aplicarea şi respectarea principiilor de integritate şi anticorupţie. Majoritatea comentariilor sînt laudative şi exprimă speranţa începutului asanării mediului politic românesc.
Dar, ah! – inevitabilul „dar”. Dincolo de felicitări şi Doamne ajută, scepticism. Acesta e de înţeles. Prea mult timp nu s-a făcut nimic şi de puţin timp se face prea puţin. În plus, numai modificarea statutului, în plan teoretic, e clar că nu va aduce schimbările pe care le dorim. De altfel, şi doamna Macovei atrage atenţia că aplicarea permanentă şi fără excepţii a modificărilor adoptate este cel mai important lucru. Să trecem, aşadar, de sloganul care guvernează de peste douăzeci de ani politica românească, „vorbe să fie, fapte, mai vedem noi”.
Ce mă deranjează, însă – aiurea, mă enervează de-a dreptul! –  este întrebarea dacă electoratul este pregătit pentru asemenea schimbări. Adică păguboasa şi, ţinînd cont de specificul a ceea ce înseamnă la noi politică postdecembristă, periculoasa gîndire în cicluri electorale. Cam cu un an înainte de alegeri, zmeul zmeilor cu urna-n gheare aruncă buzduganul şi feţii mai mult sau mai puţin frumoşi rămîn încremeniţi în ceea ce ştiu ei cel mai bine: apărarea cu găleţi şi pelerine, atacul cu păsări sacrificate şi presărarea de ulei şi zahăr pe poteca arhicunoscută. Că anemicele flăcări de brichete şi înţepăturile de pixuri nu se pun.
Şi cum electoratul e posibil să nu fie pregătit niciodată pe deplin, ce facem? Îl informăm şi-l educăm? Nu numai că durează, dar cum o facem? A, da, cu vorbe. Numai că electorii sînt ca turiştii, cu ce-i înveţi odată, cu asta rămîn pe vecie, orice le-ai spune după.  Şi atunci, ce-ar fi să gîndim practic, gospodăreşte? Să zicem că partidul este ca un hotel. Cam de două spre trei stele, aşa. Ani buni capacitatea de ocupare a fost fluctuantă de la sezon la sezon. Investiţii mari nu s-au făcut. Dotările sînt modeste. Personalul, amestecat, ca peste tot. Oameni şi oameni. Unii s-au angajat numai pentru ciubucuri grase şi din ele, la nevoie, au mai cumpărat o veioză eco, o scrumieră, o floare de plastic. Alţii n-au găsit alt loc de muncă şi se mulţumesc cu ce pică. Cîţiva s-au transferat de prin alte părţi şi emit pretenţii că de, au adus şi clientelă cu ei. În conducere sînt ăi de au venit primii, hîrşiţi în toate. Le poţi reproşa multe dar replică imediat că ei au ţinut unitatea funcţională permanent, ba, mai mult, au adus-o în topul preferinţelor turiştilor. Ceea ce e parţial adevărat, că, de fapt, au avut la un moment dat un pdg care le-a ridicat foarte mult cota. Ăsta avea nişte idei să urce hotelul pe la patru stele. Da’ n-a apucat, că a ajuns şef în staţiune şi acum, dacă se bagă, zic ceilalţi că-şi favorizează fostul loc de muncă şi ameninţă că-l dau jos din funcţie. La modernizare n-a renunţat, dar nu prea are cu cine. Iar directorii actuali aşa de mult ţin la posturi, că nici n-au observat că lumea nu mai vine la ei. Şi nici n-ar avea de ce să mai vină dacă nu oferă nimic în plus faţă de ceilalţi. Ba, mai mult, în vreme de criză au introdus condiţii austere că altfel nu se putea. Dar s-au dat cap în cap, buimaci pe holuri, cînd era vorba să ia vreo măsură care să nu-i ducă la faliment. Asta i-a uzat atît de mult că au devenit aproape nefrecventabili.  Acum au ajuns cam pe la 15 – 18% grad de ocupare, în timp ce concurenţa, care şi-a vopsit ţipător faţada în roşu predominant cu un pic de galben şi ce-o mai fi pe acolo, aşteaptă cu sufletul la gură aşa o afluenţă de turişti, că de, nu degeaba promite discounturi serioase şi mai iese şi cu taraba cu aperitive în faţa uşii principale.
Bun, ce-i de făcut? De urmat deviza „clientul nostru, stăpînul nostru”? Păi clientul majoritar s-a obişnuit să asculte manele în orele de linişte, să scuipe pe covor, să se îmbete şi să spargă mobilier, să stingă ţigara pe gresia din baie, să taie şi draperia dacă vrea lumină. Dacă-i reproşezi ceva, el ţipă mai tare şi ameninţă că se duce la ăilalţi. Că-i totuna. Saltele vechi şi aşternuturi rupte, nici măcar curate, aer stătut duhnind a diverse, uşi bălăngănindu-se-ntr-o balama, robinete defecte, oglinzi ciobite, mucegai. Reviste porno în sertare şi portocală de plastic pe televizor. Meniu sărăcăcios, ciorbă veche reîncălzită, musaca sleită, friptură din zgîrciuri, ouă cu surprize. Dacă vesela-i crăpată şi murdară, măcar cu tacîmurile să plece şi el în buzunar. Le lustruieşte acasă. Client needucat? Da. Dar obişnuit ca personalul să-i facă şmechereşte cu ochiul.
Numai că, scîrbit de mizerie, un alt client vrea altceva. Ceva ce nu găseşte în nici un caz în altă parte. Şi-atunci ce faci? Poţi să-i dai cu flit dar în scurt timp închizi prăvălia. A, vrei să nu ieşi de pe piaţă? Atunci fii deştept. Lasă managementul pe mîna cîtorva oameni pe care zi mersi că îi ai şi care vin cu o altă ofertă. Fă curăţenie generală, scapă de paraziţi. Deratizează, dezinfectează, repară ce se mai poate, mai investeşte în ceva dotări şi, mai ales, schimbă politica de cadre. Adu oameni pregătiţi în meserie, nu mai lucra cu amatori. Adu oameni cinstiţi, există, trebuie doar să-i vezi şi să le oferi posturi. Nu uita marketingul. Comunică eficient, fără bîlbe. Nu te opri la jumătatea rebranduirii, mergi pînă la capăt. Nu te uita în curtea celorlalţi, ai grijă de a ta.Întîi oferă, apoi pretinde. Numai aşa poţi sancţiona ulterior. Şi numai aşa vor întelege clienţii ce înseamnă calitatea. În timp, vor învăţa să o respecte şi vei fi foarte căutat.
E posibil, la început, să pierzi mulţi din cei vechi. E posibil, chiar, să închizi pentru un sezon. Dar merită.

Scena şi sala

Există o dezbatere recurentă privind coeziunea socială înainte şi după decembrie 1989. Dar se discută mult mai puţin despre prăpastia existentă între cei care ne-au condus în perioada comunistă şi cei care au făcut-o după, pe de o parte, şi popor, pe de altă parte. Poate din cauza evidenţei că, antedecembrist, cei care se aflau la conducere nu aveau nici o legătură cu noi, în ciuda uneia dintre cele mai mari mistificări la care am asistat, cum că socialismul are în centrul preocupărilor omul. Ba, greşesc, de anumiţi oameni, deloc puţini, s-a ocupat în mod deosebit. Ca să nu mai vadă lumina zilei din celulele închisorilor sau din mormînt. Cu restul, marea majoritate, a fost mai simplu. Nu a trebuit decît să se asigure că stăm cuminţi în colivia numită RSR şi că nu răspundem neîntrebaţi. Şi, în fond, ne-au dat case şi locuri de muncă, ce ne mai trebuia mîncare, căldură, săpun, apă caldă, detergent, hîrtie igienică? Prea am fost şi noi pretenţioşi… Ba mai tînjeam şi la zborul păsărilor călătoare, şi la ciripitul lor nestingherit, şi la faptul că nu le impunea nimeni un număr anume de ouă în cuibar. Dar, în fine, tineri sau vîrstnici, ştiţi povestea aşa că trec mai departe, la ce mă interesează acum.
Şi anume: cît de mult i-aţi simţit receptivi la voi, la nevoile voastre, pe cei care au condus România după ’89? Cît consideraţi că au ţinut/ţin  cont de voi atît timp cît au fost/sînt la putere? Care dintre dorinţele şi aspiraţiile voastre au fost satisfăcute? Vi s-a dat, realmente, posibilitatea să fiţi ceea ce doreaţi, aici şi nu în alte părţi?
Eu consider că, imediat postdecembrist, conexiunea conducători- popor a fost cea mai mare capcană în care am fost atraşi. Şi prinşi. Aparenta doar, dar mult clamata grijă pentru noi nu a fost decît scena pe care s-a desfăşurat o piesă de valoare artistică îndoielnică şi de utilitate publică mult prea mică. Scenariul era oricum făcut dinainte, distribuţia se cunoştea, de asemenea, iar publicului avid de spectacol, dar încă docil şi necunoscător al adevăratelor valori, i s-a prezentat un spectacol prost dar cu decoruri care să-i ia ochii. Şi costume noi, da, începînd cu celebrul pulover roşu. Captivaţi de sclipiciul spectacolului, încîntaţi că putem da replică actorilor, mulţumiţi cu trataţia din antract, am cam scăpat din vedere ce se întîmplă în culise. Acolo, fără machiaj şi partitură, feriţi de ochii noştri, ei puseseră stăpînire pe teatru. Şi-l împărţeau. Între ei. Cînd noi plecam acasă, cît de cît mulţumiţi de reprezentaţie şi convinşi că aceiaşi sau alţii, din noul val de aspiranţi la celebritate, vor fi capabili să ne ofere mai mult, ei îşi umpleau sacii şi-i scoteau pe şest, încărcîndu-i în căruţe. Cu destinaţii mai mult sau mai puţin, ori deloc cunoscute nouă.
A, uitam. Aveau şi sufleur.
Treptat, aflînd noi că există şi un alt mod de relaţionare cu publicul şi sătui de aceleaşi figuri, am părăsit sala. Nu mai zic că şi plătisem toată distracţia şi nu numai în bani. Ne-a costat ani buni din viaţă.
Cînd sala a răsunat de ovaţii, în 1996, reuşisem, pentru prima dată, să vedem pe scenă actorii pe care noi îi dorisem. Montare modernă pe structură de teatru clasic, repertoriu schimbat, retorică austeră, decor minimalist cu icoană pe perete. Satisfacţie, emoţie, empatie. Tradiţional şi nou, într-o cuceritoare speranţă a drumului regăsit. Ceva bîlbe, e drept, peste care am trecut cu îngăduinţa şi răbdarea acordate debutanţilor. Pînă cînd personajul principal s-a împiedicat în căblăraia decorului. Grozăvia şi penibilul căderii, refuzul de a mai urca pe scenă, rezumate intr-un singur cuvînt: amatorism.
Şi pentru că nu am acceptat să asistăm la prestaţiile unui bufon, cu zîmbetul stins în lacrimă, ne-am întors, de nevoie, la kitsch-ul de dinainte. Nu a fost credibil, nu a fost flexibil, doar expresiv prin aducerea în prim plan a primadonei. Care a acaparat scena cu manierisme, strălucire ostentativă şi epidemică, umor strepezit, replici arogante şi mult roz. Regizor şi actor principal, acelaşi îmbătrînit speculant şcolit la teatrul de marionete. Constant cu sine însuşi, rostogolind aceleaşi pietre, prelucrînd lemnul conform singurei metode cunoscute, a creat un microunivers al lor şi a lăsat sala în beznă. Patru ani.
Şi a venit Băsescu. Vocaţie, hotărîre, charismă. Interactivitate reală, deschidere către alte spaţii, fermitate, cunoaştere. Coregrafie, ritm alert, consacrare rapidă. Umor, uneori grosolănie, personaje noi, feminine, pahare, ţigări, sentimente, boală. Viaţă. Cel mai important, speranţă. „Să trăiţi bine!” a fost seducător, dar ca orice altceva din categorie, perceput nuanţat. Tocmai de aceea a şi prins atît de repede şi pe atît de mulţi. Autentic ca figură centrală, sprijinit de o distribuţie nouă şi cu o altă viziune a mişcării scenice, dar nesusţinut de figuraţie. Personaj colectiv, aceasta din urmă se poticneşte la fiecare pas nou pe care trebuie să-l execute. Cade şi, ori dă înapoi, ori se ridică destul de confuz, neştiind încotro să o mai apuce. Doar încăpăţînarea unora amînă ultimul act. Băsescu priveşte constant către sală, sala urmăreşte întreaga scenă. Treptat, figuraţia monopolizează spaţiul şi bruiază dialogul el-noi pînă la a nu ne mai putea auzi. Galeria huiduie din ce în ce mai tare, îşi vrea proprii actori în rolurile principale. Dezamăgire, senzaţie de neputinţă, resemnare. Resemnare? Aparent, doar. În ciuda vacarmului, frînturi de comunicare se fac auzite. Sala e pierdută majoritar, dar cortina nu cade. Pentru că, după pasul făcut înapoi, la presiunea degringoladei generale, urmează o revenire în forţă.
Un alt guvern, un alt partid, o mişcare civică? Orice e posibil. E o spectaculoasă şi mult aşteptată aruncare în faţă a ultimelor resurse. Şi o ultimă şanşă ca noi să contăm pentru ei.