Post Category → Editorial

Maternitatea de personaje

Plecând de la ideea că toate s-au scris deja de cel puţin două ori, ar trebui să mă opresc acum din tastat. Asta am şi făcut. Nu ar avea, la prima vedere, nici un sens să povestesc ce s-a povestit deja mult mai bine decât aş putea eu să o fac vreodată, să analizez ce s-a analizat deja cu mult mai mult tâlc. Am revenit, ȋnsă, după câteva luni cu această frază la fel de perimată, ȋnsă cu o idee primăvăratică. În afară de intriga unei poveşti, care este indispensabilă chiar dacă e una fadă sau una vitriolă, una din alea şase, şapte sau câte or fi, personajele, sub forma lor organică sau anorganică, trebuie născocite. Din păcate. Multe dintre ele seamănă foarte mult cu oamenii pe care ȋi vedem, care mănâncă şi dorm lângă noi, iar cele care nu au nicio corespondenţă cu ceea ce am cunoscut nu sunt prea dificil de imaginat. La fel cum marile teme au fost abordate de prea multe ori, devenind atât de anoste prin simplu fapt că sunt mari, personajele au fost plămădite la rândul lor de un număr atât de mare de ori ȋncât au devenit tipologii. Nimic nu mai e interesant, spectaculos nici atât. Analogiile se fac mult prea uşor, oamenii au citit prea mult şi sunt ȋn viaţă de prea mult timp. Multe poveşti au ȋnceput să fie transmise genetic. Dacă nu mă credeţi, pot să vă dau exemplu un vecin de-al meu care are ȋntr-o secvenţă ADN toată opera lui Dostoievski, pe care o găseşte la fel de interesantă precum este şi el. După studiile realizate de un nou tip de critic literar, unul care are şi cunoştinţe vaste ȋn genetică şi care a lucrat ani buni ȋn laboratoare de cercetare, s-a descoperit posibilitatea ȋnfiinţării unei maternităţi puţin neobişnuite. Cu siguranţă, copiii aveau să se nască ȋn această maternitate la fel ca şi ȋn altele din ţară, poate ȋn condiţii ceva mai bune, ȋnsă partea refreşing constă ȋn cu totul altceva. Se pare că, ȋn urma experimentelor realizate pe şobolanii lui Freud, experimente ale cercetatorilor geneticieni critici literari, se va descoperi că vecinul meu chiar avea toată opera lui Dostoievski ȋntr-o secvenţă a succesiunii celor 3 miliarde de baze azotate, plutind ca un spirit dens prin dumnealui. Studiile vor continua şi oamenii acestei ştiinţe atât de inexacte, genetico-literatura, vor fi descoperit cum pot da naştere unor noi personaje, pentru cărţile noi care se lăsau aşteptate. Impasul ȋn care ajunseseră scriitorii va fi resimţit puternic ȋn lume, oamenii vor fi cuprinşi de teama că nu sunt speciali, că nimeni nu o să scrie nimic despre cineva asemănător lor, pentru că s-a scris deja, pentru că nu sunt speciali. Astfel, ȋn scurt timp, după ce vor fi primit o donaţie uriaşă din partea lui Paulo Coelho, criticii geneticii sau geneticienii criticii, nu ştiu cum să le spun exact, s-au pus pe treabă. Au reconstruit, după ce au studiat toată literatura universală -care nu este atât de mare pe cât pare- toate personajele din toate cărţile. Desigur, multe dintre ele, cele care erau asemănătoare mai mult decât indicat, nu au fost reproduse decât o dată, asta pentru a nu da naştere unor invidii şi pentru a evita ca tinerele personaje să fie strigate ȋn grădiniţă “Plagiatule!”. La ȋnceput oamenii, ca ȋntotdeauna, au fost destul de sceptici, dar, ȋn scurt timp, maternitatea de personaje epuizase toate paginile scrise vreodată pe Pământ. Cele mai multe personaje, cele mai importante, rămăseseră ȋn centrul deschis ȋn maternitate pentru studiu. Restul, multe personaje secundare, au fost date spre adopţie. Ion, al lui Liviu Rebreanu, fusese unul din puţinele personaje principale care a fost adoptat, şi nu oricum, ci de către o celebritate, Angelina Jolie. Evenimentul a atras atenţia tabloidelor, cum că ne vindem ţara şi alte expresii de felul acesta.  Studiile au arătat un fapt neobişnuit, mai exact, majoritatea personajelor păreau conştiente ȋntr-o oarecare măsură de viitorul, destinul lor. Josef K, protagonistul romanului “Procesul” , petrecea foarte mult timp, ȋncă de la 5 ani, citind codul penal şi refuzând să ia micul dejun. Micul Don Quijote, care abia ȋnvăţase să-şi lege şireturile cum trebuie, insista că părinţii lui sunt ȋn Spania la cules de căpşuni şi că trebuie să se ducă să-i salveze pentru a se putea ȋndrăgosti liniştit de Dulcinea. Desigur, nu putea să spună foarte clar cine e Dulcinea şi ce ȋnseamnă să fii ȋndragostit, dar, pe de altă parte, câţi dintre noi pot? Primele cuvinte ale lui Meursault au fost că se simte -vezi Doamne- ca un Străin printre celelalte personaje şi că vrea să plece cât mai repede la o ȋnmormântare să vadă dacă poate să plângă. În fine, se pot scrie multe despre cum trăiau, cum se comportau personajele astea toate. Centrul pentru animale fusese deschis şi el şi a demonstrat faptul că Bulgakov a minţit cu neruşinare, mai exact, pisica nu vorbea şi a dat şi ȋn scris că nu vorbeşte şi că nu e Behemoth. Multe pot fi spuse, dar nu le ştiu pe toate, le ştiu pe puţine şi mărunte şi ce-am mai auzit şi eu. A ȋnceput, ȋn cele din urmă, lucrul la noile personaje care aveau să ȋncânte lumea prin orignalitatea lor. Scriitorii fuseseră acceptaţi ca asistenţi şi asistente, dar nimic mai mult. Mulţi dintre ei visau cu ochii deschişi la ce o să facă cu personajele lor nemaivăzute o dată ce le vor primi. Multora ȋnsă le era frică să nu se ataşeze prea tare şi să nu poată, ȋn cazul ȋn care situaţia o cere, să le omoare la sfârşit sau să le supună unor chinuri groaznice. În cele din urmă, cercetătorul critic literar de care vă spuneam, un domn serios pe la 40 de ani, cu părul ȋncă negru şi cu ochii mărunţi, ascunşi sub o pereche de ochelari cu lentilele veşnic aburite, şi-a ȋntors capul brusc, ca şi cum cineva l-ar fi urmărit cineva. Tot timpul avusese această impresie şi dezvoltase un tremur nervos la mâna stângă, un tremur explicat prin lucrul zilnic cu eprubete pline de artă. Faţa ovală şi galbenă ȋl trăda de cele mai multe ori când ȋl ȋntrebai dacă minte. De curând ȋncepuse să aibă coşmaruri, se trezea transpirat şi de fiecare dată când se ştergea cu mâna pe frunte de sudoare se tăia, ca atunci când te tai ȋntr-o foaie. Începus din cine ştie ce motiv să creadă că e personajul unui tânăr nehotărât. Nemaisuportând această nesiguranţă, a luat o foaie de hartie şi s-a aşternut pe ea, s-a descris aşa cum a putut el mai bine, din toate punctele de vedere. A ȋncercat să dea şi câteva exemple de evenimente din viaţa lui care l-au făcut să fie aşa cum este. A scris mult, paginile tăiându-i buricele degetelor ȋn drum spre maldărul care se formase ȋn stânga lui, pe birou. Apoi a aşteptat. Văzând că nimic nu se ȋntâmplă, nimic nou, că viaţa lui e la fel ca a multora, ca a multor personaje pe care le crease, toate puse la un loc sau luate separat, cercetătorul genetician critic literar s-a sinucis.

A doua zi ȋl ţineam ȋn braţe şi ȋl ştergeam la funduleţ, ȋl iubesc nespus.

PD-L, lista sau uninominal?

Astăzi PD-L decide dacă cei patru prim-vicepreşedinţi vor fi aleşi uninominal, de către delegaţii de la Congres (sau Convenţie, sau cum îi zice), sau vor fi aleşi pe o listă propusă de fiecare candidat la preşedinţie. Argumentele pentru votul pe listă sînt binecunoscute: echipă unită şi loială preşedintelui, leadership omogen şi eficient etc. Această modalitate de alegere a conducerii partidului e agreată de Valeriu Stoica şi, se spune, de cei mai mulţi dintre liderii partidului. Cealaltă variantă, votul uninominal, este susţinută de Roberta Anastase şi Theodor Stolojan, deşi cei doi nu au făcut publice argumentele pentru această modalitate de alegere a conducerii (în schimb, au reamintit argumentele care susţin cealaltă variantă – nu am înţeles de ce). Pe scurt, că poate aveţi treabă şi nu vreau să vă reţin, argumentele pentru alegerea uninominală a conducerii partidului ar fi următoarele:

1) sînt reprezentate la vîrful partidului mai multe curente politice din partid, nu unul singur (lucru extrem de important pentru PD-L, un partid care-şi revendică şi liberalismul, şi conservatorismul, şi creştin democraţia)

2) nu rămîn pe dinafară lideri importanţi ai partidului (eu aş propune ca şi candidaţii învinşi la preşedinţia partidului şi care au obţinut un minim de voturi să obţină automat funcţia de prim vicepreşedinte)

3) nu se pune în pericol unitatea partidului. Curentele învinse la alegerile prezidenţiale sînt păstrate în zona puterii, rămîn în cărţi, pot influenţa în continuare politicile partidului. În cazul votului pe liste cîştigătorul ia totul, învinşii nu iau nimic, astfel sînt demobilizaţi, îşi pierd orice motivaţie, sînt trecuţi total pe tuşă, vocea lor e ignorată, ingrediente ideale pentru o ruptură în partid.

4) partidul nu riscă radicalizarea, nişarea (există cuvîntul ăsta?), îndepărtarea unor părţi importante din electorat, îşi păstrează disponibilitatea pentru toate curentele politice (de dreapta, în cazul PD-L) din societate. Un leadership PD-L în care liberalismul nu ar fi reprezentat deloc ar fi mană cerească pentru PNL şi ar anula eroarea pe care acest partid a făcut-o adoptînd votul pe listă.

5) liderii partidului învaţă politică, adică se califică la locul de muncă. Învaţă să negocieze, să facă compromisuri, să accepte opinii contrare, se maturizează, se dezvaţă de dadaism şi de slugărnicia din jur, le cresc coaie, cum se spune în politologie.

PS. Liderii PD-L ar trebui să se uite la ce a ajuns PNL-ul în căutarea unităţii şi a omogenităţii: o mini-armată de clone isteric-insipide.

Atitudinea lui Iisus Hristos față de afaceri, fisc, sponsori și avere

Iisus Hristos avea mai degrabă o viziune liberală asupra economiei, decât una social-democrată, convertită în valorile politice de astăzi. În pilda celor zece mine – mina valora 10 drahme grecești sau 10 dinari romani – vedem că stăpânul își laudă și promovează slugile care și-au reinvestit câștigul. Sluga care nu face nimic cu mina este luată la rost că nu și-a dat banul schimbătorilor de bani. În final, stăpânul îi confiscă mina și i-o dă celui care a câștigat cel mai mult. (Evanghelia după Luca, cap. 19, 12-26). Iisus a plătit darea pentru templu, în valoare de un statir, o veche monedă grecească egală cu patru drahme. (Evanghelia după Matei, cap. 17, 22-27). Apoi, când este chestionat dacă e bine să plătească tribut administrației imperiale romane, Iisus cere dinarul de tribut și întreabă al cui este chipul de pe avers, pronunțând celebrul adagiu: “Dați Cezarului cele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu”.  (Evanghelia după Marcu, cap. 12, 14-17).

Împărăția cerurilor, evocată de Iisus, aduce în percepția actuală, cu modelul scandinav al capitalismului: stăpânul viei a ieșit dis-de-dimineață să-și tocmească lucrători pentru societatea sa comercială. S-a învoit cu resursele umane pentru o remunerație de un talant pe zi (un talant valora 60 de mine, adică 600 de drahme grecești sau 600 de dinari romani). Apoi, a mai găsit forță de muncă în șomaj, pe piața de resurse umane și a recrutat-o la ceasul al treilea, al șaselea, al nouălea și al unsprezecelea, după calculul timpului în antichitate. Seara, când a făcut plățile, patronul viei s-a comportat ca un veritabil manager și i-a plătit pe toți angajații cu un talant, indiferent la ce oră și-au început aceștia activitatea, deoarece obiectivul lui economic era strângerea rapidă a recoltei. Liderul sindicatelor lucrătorilor, care și-au început activitatea la prima oră, a cârtit că vrea o retribuție mai mare pentru plătitorii lui de cotizație, la care patronul i-a amintit că a negociat o retribuție de un talant, indiferent de ora la care și-au început muncitorii activitatea.  (Evanghelia după Matei, cap. 20, 1-16).

Locația pentru Cina cea de taină a fost sponsorizată de un personaj misterios. (Evanghelia după Luca cap. 22, 9-13). Mormântul Lui, foarte scump, săpat în stâncă, în care n-a mai fost pus nimeni, a fost sponsorizat de ucenicul Său, Iosif din Arimateea. (Evanghelia după Luca cap. 23, 50-53). Trupul lui Iisus a fost uns cu o soluție foarte costisitoare, preparată din smirnă și aloe, plătită de Nicodim. (Evanghelia după Ioan, cap. 19, 39-40). Aceste trei amănunte demonstrează că Iisus a cultivat în timpul vieții prietenia cu oamenii bogați ai vremii, cu vameșii și fariseii, la care obișnuia să mănânce adesea acasă (Evanghelia după Luca, cap. 7, 36).

Nu rezultă de nicăieri că Iisus i-ar fi detestat pe bogați. Este foarte adevărat că El spune la un moment dat: “Că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre bogatul în împărăția lui Dumnezeu”, (Evanghelia după Luca, cap. 18, 25), însă acest adagiu se poate interpreta mai degrabă ca un ingenios joc de cuvinte din antichitate, a cărui semnificație poate fi doar intuită și speculată. “Cămila” este litera “gamma”, al cărei nume ebraic este “gimel”, care înseamnă “cămilă”, deoarece forma literei se aseamănă cu cocoașa unei cămile, iar urechile acului s-ar referi la litera “phi”, al cărei nume ebraic este “qoph”, care înseamnă “ochiul”, “urechile” sau gaura acului. Adică, mai degrabă va trece “cămila” prin “ochiul acului”, adică litera “gimel” prin litera “qoph”, decât să intre bogatul în împărăția lui Dumnezeu. Dacă am confecționa două obiecte din lemn de forma celor două litere, ne-am dumiri repede că “gimel” intră lesne prin “qoph”.

Ce înseamnă să fii ciugulit de vulturi în Afganistan

Dacă armata nu e obligatorie, nici să mori în Afganistan nu e obligatoriu, neconsolată văduvă. Asta este o opțiune personală, întristată văduvă, nu o sarcină patriotică. Soțul dumneavoastră s-a accidentat pe un șantier internațional. El a fost meseriaș, macaragiu, miner, militar cu contract, aproape mercenar, aș zice. Nu s-a jertfit în mod expres pentru România, ci pentru Cruciada din care face parte România, iar în particular, pentru propriile lui interese, pentru familia dumneavoastră, îndurerată doamnă. Doar ca român, întâmplător aș zice, sacrificiul lui a fost asumat de statul român. Cum? Prin ordin de zi pe unitate, fruntașul mort poate fi eventual avansat
post-mortem, la gradul de caporal. În mod excepțional, un gradat poate fi avansat subofițer, și o dată la o duzină de morți, unul dintre ei, dacă a căzut ca gradat, poate fi făcut ofițer post-mortem, obligatoriu sublocotenent. Statul român se mai ocupă și de funeralii: sicriu cu capac de zinc, transport cu un aparat Hercules de la locul garnizoanei pe terioriul căreia s-a întâmplat drama și de acolo în orașul victimei, funeralii militare, onor, fanfară, ceremonie religioasă, groapă, cât și regretele ministerului tutelar, ale ministrului în exercițiu în particular, condoleanțele mele doamnă, patria n-o să uite niciodată sacrificiul suprem al soțului dumneavoastră, erou între eroi.

Ba nu, neconsolată văduvă: patria va uita jertfa soțului dispărut, începând din clipa în care colegii eroului s-au întors de la cimitir, în unitatea militară care l-a angajat cu contract, unde vor ține un parastas ostășesc, în care vor stinge câteva bardăci de vin și vor da pe gât câteva vedre de rachiu, apoi celor mai sentimentali dintre ei li se vor umezi ochii, nu de dorul camaradului răposat, ci de grija că li s-ar putea întâmpla și lor ce a pățit eroul, doamnă, fie-i țărâna ușoară. Pentru militari, un teatru de luptă este ca un șantier: îți pui casca de protecție pe cap, îți iei trusa de scule în spinare și intri în schimb, ca și cum ai coborî pe drumul fără întoarcere al unei galerii de mină. Alteori, meseria de soldat semănă cu orice job practicat la înălțime: macaragiu, dulgher, tinichigiu, sudor, zidar. Te cațări pe un coș uzinal, te legi în centura de siguranță, dai la mistrie și pac!, te atacă niște vulturi, care zic că cerul acela în care scormonești fără încetare, ca și când ai căuta cuibul unui dușman invizibil, era crugul lor. Când cazi, societatea nu cere ca statul român să închidă șantierele internaționale. Când un meseriaș plătit de comunitate este sfâșiat de hultani acolo sus spânzurat de nadir, nimeni nu cere interzicerea meseriei de căutător de ouă de vulturi. Afganistanul, doamnă, ca și viața, e un zăgan aprig. Când te ia în gheare, întristată adunare, Afganistanul îți ciugulește suflarea, te lasă fără aer.

El secreto de sus ojos

Se poate trăi o viaţă din nimic? Biografiile eroilor sunt goale, iar pana la 51 de ani, Juan Jose Campanello a existat doar pentru juriile argentiniene şi publicul sud-american. Motivul pentru care a fost ales, în ciuda ‘profeţiilor’ lui Jacques Audiard şi a zvonurilor care-l urcaseră deja pe Michael Haneke pe podium, a fost tocmai această întrebare: Se poate?…

Înclin să cred că mirajul de a-şi proba răspunsurile i-a convins pe criticii Academiei americane să parieze pe Campanello. În trecerea noastră prin lume, e ceva care ne face să scoatem din noi ce e mai bun. Nu are legătură cu adevărul, nici cu dreptatea, iar cu legile omeneşti cel mai puţin. Divinitatea e complet absentă, şi totuşi e ceva, îi putem spune împrejurare, care creează declicul şi ne conduce lin şi precis către punctul cel mai aproape din noi. Fără locul acesta, viaţa nu înseamnă nimic.

Filmul reconstituie tot acest parcurs în două poveşti de destin paralele, a victimei şi a anchetatorului. Benjamín Espósito este agent federal şi redeschide investigaţia unei crime după ani de la clasarea dosarului. Iar întrebarea care îl macină pe tot parcursul anilor nu e cine a fost autorul, ci cum a putut să supravieţuiască omul care şi-a văzut femeia violată şi omorâtă. Se poate trăi o viaţă când nu ţi-a mai rămas nimic?

Deşi ar avea toate datele, pelicula nu are ritmul unei investigaţii poliţieneşti, ci o linişte a căutărilor în hăuri. Eroul îşi aruncă toată existenţa într-un caz care nu e despre el şi trece toate normele ca să afle răspunsul. Dar, cu cât ceea ce contează se depărtează în timp, cu atât lumea lui se goleşte mai tare. Ai impresia, spre final, că filmul nu mai are ce să-ţi arate. Eroul e bătrân, e singur şi ca să dea un sens vieţii lui zadarnice, începe să scrie o carte.

Pentru Benjamín Espósito acela e declicul, când existenţa vidă ia forma împrejurării. Ca să scrie, va întâlni aceiaşi oameni, va merge prin aceleaşi locuri, va retrăi aceleaşi scene. Una singură îi dă, însă, la sfârşit, răspunsul. Şi nu e nicio dezvăluire. E doar o rugăminte: ‘Vorbeşte-mi, te rog, măcar tu’. Sunt cuvintele care au intensitatea miilor de priviri tăcute ce trec neobservate în viaţă pe lângă ochii noştri.

Acesta e locul cel mai aproape din sine în care are şansa să ajungă Benjamin Esposito. E locul în care preferă să rămână Ricardo Morales ca să poată supravieţui unui asemenea dezastru. Şi e replica cea mai vie care face din El secreto de sus ojos cel mai bun film străin la Oscar.

Secretul lui Campanello e în ochii ei… Uitându-mă la desluşirea de final a filmului m-am întrebat dacă sunt oameni cărora până la capăt nu li se arată niciodată locul acesta…

Interviu Cristian Preda (partea I) – dreapta se construiește pe autonomie și toleranță.

MB: Vă mulțumim pentru amabilitatea de a sta de vorbă cu Madame Blogary. Am vrea să abordăm cîteva teme care vizează în primul rînd viitorul și mai puțin scandalurile prezentului. Aș începe cu noțiunea de „dreapta”. Cum putem crea un partid de dreapta în România, atîta timp cît electoratul de dreapta nu prea există? Pentru că nu prea se știe ce e dreapta. Sau se știe?

Înghesuiala de la centru

CP: Sînt mai multe partide care s-au recomandat a fi de dreapta, din 90 încoace, și au creat, cel puțin la nivelul reprezentărilor politice, identități care sînt descrise ca fiind de dreapta. S-a vorbit mai degrabă despre identități de centru-dreapta, așa cum în partea cealaltă s-a vorbit despre centru-stînga, pentru că fiecare partid a ținut să introducă vocabula suplimentară “centru”  pentru a evita percepția de partid aflat la extremă. Acesta mi se pare un gest extrem de semnificativ în raport cu publicul. Pe această filieră a discursului public s-a legitimat public ideea că unele partide sînt de stînga sau de dreapta.

În al doilea rînd, aceleași partide au susținut că nu e important să dezvolte foarte mult ideea, în sensul în care a vorbi prea mult pe această temă înseamnă a ieși dintr-o zonă de interes pentru public. A existat un soi de timiditate, ca să nu spun mai mult, faţă de dezvoltarea unei identități clare, ca şi cum agregarea unei identități coerente i-ar plictisi pe cetățeni.
Pe de altă parte nici dinspre societate n-a venit o cerere expresă și insistentă, în sensul în care cetăţenii să spună „nu mai putem dormi şi mânca dacă nu ne daţi o definiție doctrinară foarte puternică”.

MB: Nu vi se pare că e vorba de o neînțelegere, de ambele părți?

CP: Eu vreau să spun că e și responsabilitatea grupurilor civice, nu numai a partidelor. Îmi amintesc cît de încîntat  am fost în momentul în care Valeriu Stoica, în acel moment vicepreședinte al PNL, a zis pentru prima dată: Da, ar fi interesant să discutăm noi (PNL) ca partid cu oameni din societate care spun că sînt liberali. În 1999 existau un număr de oameni care de 4-5 ani spuneau lucrul ăsta. Deşi nu era o presiune foarte puternică, Stoica a fost totuşi sensibil la ea.

E un soi de contract tacit. Un contractant sunt partidele, care dincolo de a spune că sînt de dreapta sau stînga n-au mai spus prea multe. Celălalt contractant e societatea, care a fost oarecum mulțumită cu acest nivel de clarificare. Pe de altă parte există acum un interes pentru poziționarea într-o parte sau alta a spectrului. Spun asta chiar uitîndu-mă cum se exprimă lumea pe bloguri, în comentariile la ziare. Nu sînt întotdeauna formule foarte elegante și articulate, dar e clar că există o așteptare în legătură cu definirea unor poziții doctrinare mai clare decât cele actuale.

Frica de cuvinte și lipsa tribunelor sociale

MB:– Aveți cumva impresia că doctrina e privită ca teorie care are prea puțină legătură cu practica?

Da, e bună precizarea. Aici sînt două straturi ale memoriei care influențează percepția. E un strat foarte profund care ține de formula tradițională “prea multă carte strică” și atunci, cu picioarele înrădăcinate în această geologie românească de dată foarte veche, unii reacționează de maniera “a se slăbi”. Asta e una. Există, apoi, un strat mai recent al memoriei colective, legat de comunism, și care zice: “teoria ca teoria, da’ practica ne omoară”.

MB:– Aici nu se întîlnesc cumva spaima de teorie a cetățeanului cu discursul “de lemn” al politicianului?

Sigur, ele sînt cuplate și duc, de pildă, la un discurs demagogic. El e ilustrat perfect de cariera fabuloasă pe care a făcut-o termenul “concret”. “Vrem măsuri concrete”, “să discutăm concret” etc.

MB: “Concret” a devenit cel mai puțin concret termen dintre toți.

Adevărat:) Ideea e: nu stăm la discuții, trebuie să tranșăm. Pe de altă parte, există cred o problemă foarte serioasă în spațiul public românesc care m-a făcut și pe mine să vorbesc din sînul PDL  în felul în care am vorbit. Problema este că la nivelul societății sînt prea puține tribune sociale care să fie pe de o parte bine așezate și pe de altă parte care să fie legitime, să aibă o minimă legitimitate care să producă la nivel social mobilizare. Numărul acestor tribune e foarte mic și vedem cum tribune care existau, de genul GDS sau SAR sau unele ziare au devenit tot mai fragile și merg spre o formulă de club. GDS a ajuns un club, nu mai e deloc o tribună socială. Mai demult era un loc unde se proiectau cîteva din lucrurile necesare pentru stat, era o tribună. Gazetele au ajuns baricade mai degrabă decît tribune de revendicări sociale.

O abordare pragmatică a dreptei: valoarea autonomiei

MB: Revenind la întrebare, ce înseamnă dreapta, în mod pragmatic, pentru populație și plecînd de aici să încercăm să aflăm dacă avem un electorat de dreapta. Aș reformula așa: dincolo de teorie și doctrină, ce înseamnă de fapt “dreapta”?

Există în momentul ăsta două resurse importante care pot fi folosite pentru a articula o viziune de dreapta. Una dintre ele este reprezentată de tot ceea ce înseamnă autonomie în lumea post comunistă din România. Autonomia întreprinzătorilor, care nu depind decît de propriul efort și de propria imaginație, autonomia intelectuală a tînărului de 18 ani care a reușit să se desprindă de dominația școlii și tutela părinților, autonomia țăranului care muncește şi aşa mai departe.

MB: E un alt termen pentru “libertate”?

E mai mult decît liberalism în sensul economic al termenului. Eu am o problemă cu termenul “liberalism” așa cum e el vehiculat din 89 încoace în România, pentru că el trimite mai degrabă la valorile pieței și la ceea ce înseamnă re-inventarea capitalismului. Pe de o parte această reinventare e destul de șchioapă în România pentru că noi am reinventat spolierea statului înainte de a reinventa capitalismul pur și dur. E un capitalism fără piață liberă. Pe de altă parte, discursul statului de drept, ideea politcă a liberalismului a fost în prea mică măsură asumată de cei care și-au spus liberali. Asta a fost întotdeauna ceea ce m-a ținut departe de viziunea PNL-istă. Au fost momente, mai ales cînd PNL era condus de domnul Stoica, cînd partidul s-a apropiat de o viziune liberală care însemna și liberalism politic. În liberalismul politic eu includ dealtfel ceva ce Stoica nu include, Aşa cum ştiţi, nu sînt o portavoce a lui Stoica, aşa cum nu sutn o poratvoce a vreunui alt politician Pentru mine e esențial ca dintr-un punct de vedere doctrinar, libertatea să fie gîndită în conjuncție cu egalitatea. Asta și face ca uneori să fiu perceput ca un om de stînga. Nu e vorba de stînga, e vorba de faptul că dintr-o perspectivă politică egalitatea e o valoare esențială a liberalismului și, după 1989, la noi egalitatea a fost privită de toți cu mare reținere. Azi, libertatea fără egalitate e absurdă.

Revenind, o resursă esențială a dreptei e captarea tuturor energiilor și pasiunilor legate de autonomie și agregarea unor oameni din lumi diferite: un universitar din București, un țăran din Bacău și un întreprinzător din Caransebeș trăiesc în lumi foarte diferite dar pot avea în comun teritoriu al autonomiei, mai mult decît libertatea în sens economic.

O necesitate: toleranța

A doua resursă importantă pentru dreapta nu vine, aşa cum cred mulţi, din zona creștin-democrată, care mi se pare că este în România de azi o maimuțăreală. Eu cred că la noi resursele pentru creștin-democrație au fost epuizate. Creștin democrația a fost încercată de PNȚCD, de altfel, dintr-o ambiție pur internaționalistă: au vrut să fie primii care să asume o integrare în familia creștin-democrată și și-au adăugat acest “CD”. Din păcate, resursele politice ale creștin-democrației europene nu au fost exploatate de PNȚCD, deşi acesta a rămas în internaționala CD şi a fost recunoscut de PPE. De altfel, în momentul de faţă Miluț e membru în PPE. Da, poate face poze cu Sarkozy şi Merkel.

MB: Valeriu Stoica a făcut o observație interesantă, el spunea că pînă în momentul în  care Biserica nu-și asumă o doctrină socială limpede, nu va exista punte de comunciare între politic și Biserică și creștin-democrația va avea o problemă fundamentală pentru că e obligată să aibă interlocutor în Biserică.

Da. E o perspectivă foarte justă. Eu merg încă și mai departe. Cred că resursele CD nu au fost folosite. Există însă un punct în care PNȚCD a reușit ceva, însă nu are deocamdată un continuator: E singurul partid din România care a știut să pună împreună sensibilități și valori ale religiosului în cele două formule majore: ortodoxă și greco-catolică. Ei au ținut împreună aceste două dimensiuni, una cu rădăcini în Transilvania, cealaltă în restul țării.
De aci trebuie să vină o a doua resursă importantă a dreptei, din capacitatea de a pune împreună sensibilități foarte diferite. De pildă: greco-catolici, ortodocși, protestanți, romano-catolici. Dar nu doar religioase. E vorba de a pune împreună minorități, în primul rînd cele care contează. Nu înțeleg de pildă de ce domnul Klaus Johannis nu este în familia de dreapta a PPE-ului și este în această combinație bizară cu PNL și PSD. Vorbesc așadar despre nevoia de a federa sensibilitățile nemților, maghiarilor (cu atît mai mult cu cît UDMR este deja în PPE), romilor (care sunt foarte prost reprezentaţi).
Această idee are un nume: e toleranță. Toleranţa nu e, cum cred unii, un sinonim al unei putreri slabe, care acecptă orice pentru că nu poate respinge nimic. Nu, toleranţa se exprimă la nivel politic prin capacitatea de a federa sensibilități foarte diferite. Toleranţa e o forţă. Iată de ce ar trebui să fie o resursă importantă a dreptei.

––––––––––-

În partea a doua și a treia, pe care le publicăm vineri și luni, Preda vorbește despre religie, bani și afaceri, Patriciu, dramoleta politicii românești, Geoană, bicameralism,  și proiectul european:

„Cred, de pildă, că dreapta în România ar trebui să se definească într-o formulă laică și să ceară, între multe altele, scoaterea religiei din școli. „

„E de notorietate faptul că Patricu s-a aflat într-o relație foarte avantajoasă pentru el cu statul român. În același timp e ultra-liberal, un soi de David Friedman la cub care ar vrea să șteargă și cuvîntul “stat” din dicționar.”

„Povestea începe la nivel local, în primul rînd, prin construcția unei rețele politico-comerciale în care participarea la campanii e răsplătită cu contracte, care la rîndul lor aduc o contribuție suplimentară la următoarele campanii.”

„Gîndiți-vă că în 2000 am avut mica piesă a tribunului echipat cu mitralieră și pînă și eu m-am dus și l-am votat pe Iliescu. În 2004 am avut drama construită în jurul tiranului Năstase și în 2009 am avut drama flăcării violete și a lui Geoană în vizită la Vântu. E ceva de piesă de teatru de mîna a doua care se joacă în momentele cheie.”

„Nu poţi construi o politică de dezvoltare dacă nu aşezi ceva la nivel intermediar, între comună-oraş şi repsectiv nivelul naţional. Ai două variante: una de tip german, cu federalism, alta de tip francez, aşa cum vreau eu. Dacă nu alegi nici una, nici alta, vei avea un stat slab, mai aproape de cele africane decât de cele europene.
Nu putem face politică europeană cu 40 de județe și cu o singură cameră legislativă.”

Caută-mă pe hotnews, sînt fierbinte! Misoginism minoritar.

Domnul Attila Biro publică azi pe hotnews.ro un articol lung și cam confuz cu un titlu pe măsură: „Filiera Udrea: Si-a numit partenera de afaceri in fruntea Companiei Nationale de Investitii. Alte femei cu noroc in viata”. „Filiera” înseamnă de fapt trei persoane din anturajul Elenei Udrea, numite în diverse poziții publice și o însăilare de linkuri vechi. Faptul că persoanele în cauză sînt femei pare să-i producă autorului o suspiciune extremă, altfel e greu de interpretat finalul titlului. Ar fi de întrebat aici dacă domnul Attila Biro crede că un om politic trebuie să numească în funcții publice doar oameni pe care nu-i cunoaște și  să se înconjoare de străini și, eventual, dușmani, nu de prieteni. Dacă da, să ne dea exemplul acelei democrații care a ajuns la această performanță stupidă. L-aș mai întreba pe Attila dacă nu s-ar simți insultat cînd, Ivanciuc, spre exemplu, ar investiga numirile de la Mediu și Cultură și ar produce un titlu de genul „Filiera hună. Alți cîțiva unguri cu noroc în viață”. Care e legătura între calitatea publică a persoanelor din articol și faptul că ele sînt femei? Păi răspunsul e conținut în ironia „norocului în viață”: fără pile nu sînt bune de nimic. Dacă Atilla nu înțelege încă absurditatea propriului titlu să mai dăm un exemplu. Să zicem așa: „Filiera Năstase: Alți bărbați cu noroc în viață”. E evident că e importantă calitatea de bărbat în poveste pentru ca ea să apară în titlu, nu?

Cît despre articol el arată ca o varză murată cu pește fiert: indigest la limita repulsiei. Asta pentru că de fapt nu găsim acolo nici o dezvăluire, avem în schimb detalii despre contul de facebook al uneia dintre prietenele lui Udrea. Precedate de un subtitlu pe măsură: „Sefa CNI pe Facebook: Single, interested in Men”. Aoăleu, e și interesată de bărbați? E curvă, e clar!

După ce Tapalagă a comis-o cu OXAN-ul, acum Biro confirmă cu Udrea: hotnews o apucă într-o direcție ciudată. De altfe mă miră că de vreo două luni mixul de știri de pe hotnews se tabloidizează. Poate că ar trebui, dragă Dan Tapalagă, să ieșiți public și să vorbiți despre structura acționariatului, nu de alta dar ar fi păcat ca niște greșeli editoriale să ne bage la idei și să ajungem să credem că asistăm la o nouă moguliadă pe net. Pentru că ați ajuns o instituție media  importantă dar singura despre care nu știm mai nimic. Că tot veni vorba de transparență. Sau átláthatónak.

Să dușmănim statul împreună cu d-l Dinu Patriciu

D-l Patriciu ne-a dat duminică lecții despre stat și capitalism prin intermediul unui post privat de televiziune. În viziunea omului de afaceri, soluția ar fi ca statul să se retragă complet din economie și să nu mai guverneze relațiile internaționale. D-l Patriciu nu pierde nicio ocazie pentru a ne spune că statul este prin definiție prost, pentru că este un instrument birocratic, deci nu poate fi inteligent niciodată. Că dacă statul nu era sărac cu duhul, nu puteau să vină niște domni inteligenți precum Călin Popescu-Tăriceanu și Dorin Marian, care să modifice prin Ordonanță de Urgență Legile minelor și petrolului, ca astfel canadienii de la Sterling, care exploatează hidrocarburi pe 4.000 km pătrați în Marea Neagră, să poată modifica și ei acordul petrolier cu statul român. Dacă statul nu era întârziat mintal, d-l Niculae Vidu nu era veriga lipsă dintre d-nii Tăriceanu și Patriciu, și nu era atât administrator la Rompetrol Well Services, firma d-lui Patriciu, cât și adjunct al reprezentanței Sterling Resources Ltd. din România.

Că dacă nu era d-l Tăriceanu premier și prietenul d-lui Patriciu, contractul cu Sterling nu era secretizat, ca presa dușmănoasă să nu poată ajunge la el, pentru a face aceste infame legături, între niște cinstite personaje. Că dacă statul nu era handicapat, d-l Patriciu nu ar fi fost arestat pentru delapidare, spălare de bani și înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, complicitate la evaziune fiscală, vânzarea de acțiuni pe spinarea Rompetrol, despre care știa că sunt vădit inferioare valorilor efective, în scopul obținerii de foloase în paguba societății, manipularea pieței prin tranzacții, inițierea sau constituirea unui grup infracțional organizat, în scopul spălării sumelor de bani obținute în urma săvârșirii infracțiunilor pe piața de capital, împreună cu cabala d-nilor Voiculescu, Verestoy și Dorin Marian. Dacă statul nu era tarat, nu-i dădea drumul după o zi, așa cum le dă drumul la toți clienții cu probleme, pentru te miri ce motive medicale, unul e claustrofob, la altul i se atrofiază glandele, altul orbește pe întuneric, iar altul dă în boala copiilor și vorbește cu sufletele morților.

Când d-l Patriciu a pus un asemenea diagnostic, că statul este prin definiție fără minte, s-a referit în primul rând la bunul său prieten, d-l Tăriceanu, care a dat o ultimă lovitură statului ca premier, ca astfel acesta să nu-și mai revină repede din starea de prostrație și să zacă acolo, până va uita să-și încaseze taxele, impozitele și redevențele de la oamenii de afaceri care urăsc statul visceral, tocmai pentru că
nu-și achită taxele, impozitele și redevențele. D-l Patriciu a ajuns doctor în ura față de stat, iar duminică și-a defulat sentimentele cu privire la această instituție inertă. Ciudat este că a trebuit să-i ia ceva timp să se deștepte, deoarece din cei 60 de ani pe care îi va împlini la vară, 24 și i-a petrecut lucrând la stat, adică printre nătărăi. Dacă adăugăm școala de aproape 18 ani, pe care nu putea s-o facă în sectorul privat, obținem un total de 42 de ani sacrificați pe altarul neroziei. Ar fi 14 ani înainte de revoluție, perioadă în care a prestat ca arhitect la Institutul de Proiectări al Ministerului Comerțului Exterior, o pepinieră tipică de tonți, deoarece un minister este prin excelență parte intrinsecă a statului, deci conține o adunătură de larve birocratice, la care se adaugă cariera de asistent universitar la Institutul de Arhitectură, un alt for al imbecilității, deoarece ca așezământ de învățământ superior, arhitectura se intersecta la vârf cu statul-tolomac, în slujba căreia era angajată.

După revoluție, d-l Patriciu persistă în lenea de a lucra la stat, deși este prima persoană care înscrie o firmă privată. Este ales deputat în două mandate, într-o instituție care reprezintă prin excelență una dintre redutele puterii statului oligofren. A făcut parte din comisiile pentru administrație centrală și locală, amenajarea teritoriului și urbanism, buget, finanțe și bănci și cea pentru industrii și servicii, adică niște componente ale statului cretin și s-a lecuit de prostie abia în 2003, când a evadat definitiv din acest pavilion de întârziați mintal, care este Parlamentul, adică statul. Or, nu poți trăi zeci de ani printre imbecili, fără ca aceștia să nu te contamineze, să nu te atingă câtuși de puțin. Nu poți critica instituția din care ai făcut și tu parte, decât dacă vrei să-ți creezi propria ta entitate, care să concureze statul din care ai scăpat ca dintr-un balamuc, inspirată poate din cea a unui hanat și apoi a unei republici exsovietice, așa cum a fost cândva Kazahstanul, căruia i te-ai dedicat – ca să nu zic vândut – pe de-a-ntregul. Nu poți lua în derâdere administrația română din care ai făcut parte, că nu se poate implica în activitatea comercială, deoarece nu acesta este rolul real al statului. Poți în schimb să spoliezi statul, dacă tot îl consideri tâmp, așa cum a fost bănuit că a procedat și tatăl d-lui Patriciu. Care a fost anchetat de statul monarhic român, pentru că în calitate de geolog la societatea privată Astra Română, a fost suspectat că a furat petrol din proprietatea Regatului României.

De ce să schimbăm Constituţia?

Ştim cu toţii că o schimbare nu se întâmplă doar de dragul schimbării. Ne schimbăm hainele de lucru dacă mergem la un eveniment, schimbăm copilul dacă a făcut în pantaloni, schimbăm maşina dacă s-a învechit şi nu mai porneşte, schimbăm chiar locuinţa dacă cea veche nu mai corespunde.

Schimbarea despre care se tot vorbeşte zilele acestea, nu este una obişnuită, pentru că subiectul în cauză este însăşi Constituţia. Această lege este una fundamentală pentru că aici sunt consemnate principiile de bază ale organizării statului şi tot aici sunt definite drepturile şi îndatoririle fundamentale pentru cetăţeni şi pentru cele mai importante instituţii: Preşedinţie, Guvern, Parlament, Curtea Constituţională, etc. Pentru a schimba Constituţia, sau pentru a aduce modificări majore în Legea Fundamentală, este nevoie de o determinare puternică, de o situaţie de excepţie.

Pentru a mă face mai bine înţeles, se cuvine să trecem în revistă schimbările importante pe care le-a primit în ultimii 150 de ani Constituţia României şi care a fost contextul istoric în acel moment.

Toată lumea este de acord că prima Constituţie a statului român a fost cea din 1864, adoptată la iniţiativa Domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Cred că aici nimeni nu are vreun dubiu: Constituţia era extrem de necesară deoarece prin unirea Moldovei cu Ţara Românească a luat naştere un nou stat iar acesta avea nevoie de o Lege Fundamentală pentru a exista.

Să vedem mai departe care au fost motivele schimbării Constituţiei României, de atunci şi până astăzi.

Prima modificare a survenit destul de repede, în 1866. A fost determinată de abdicarea lui Cuza, urmată de decizia politică de a aduce pe tronul ţării un principe străin. În acest fel, România a devenit o monarhie constituţională, iar Carol de Hohenzollern, monarh. Merită să consemnăm că noua Constituţie a fost considerată în epocă a fi una dintre cele mai progresiste, iar promulgarea s-a făcut fără a se mai cere acordul Marilor Puteri, devenind în acest fel un pas important în manifestarea independenţei ce a urmat.

Constituţia de la 1866 a avut cea mai lungă viaţă între toate celelalte Constituţii ale României. Ea a fost schimbată în 1923 ca urmare a alipirii Ardealului la ţară. De această dată, nu s-a mai schimbat forma de guvernământ, România a rămas şi pe mai departe o monarhie constituţională, însă Legea fundamentală trebuia să ia act de modificarea graniţelor.

În 1938 intervine o nouă schimbare a Constituţiei. Regele Carol al II-lea a luat câteva decizii extrem de contestate atunci şi care sunt sigur că i-ar fi foarte dragi lui Băsescu acum, respectiv: dizolvarea guvernului, dizolvarea partidelor politice, constituirea unui Consiliu de Coroană, concomitent cu instalarea stării de asediu şi a cenzurii. Totuşi, era o perioadă tulbure, atât în Europa cât şi în România. Să nu uităm că în martie 1938 Germania a anexat Austria, iar în decembrie 1939 a invadat Polonia, consfinţind începerea celui de al doilea război mondial. Astăzi suntem de acord că referendumul de adoptare al Constituţiei din 1938 a reprezentat sfârşitul monarhiei constituţionale din România şi totodată instalarea unui regim despotic, sau o „dictatură regală” după cum i s-a spus încă de pe atunci.

Constituţia lui Carol a durat până în 1944, când a fost repusă în drepturi Constituţia din 1923. Din păcate, revenirea a fost de scurtă durată. Sfârşitul războiului a reconfigurat Europa, iar tratatele aliaţilor au permis ocupaţia sovietică în România. În consecinţă, în decembrie 1947 s-a consemnat abolirea monarhiei, ca expresie a voinţei sovietice, impusă prin şantaj şi prin teroare. A urmat, în aprilie 1948, noua Constituţie a României comuniste. Pentru prima dată în istoria României avem o scenă politică cu un singur partid şi o conducere a statului care este exercitată de conducerea partidului. Modificările decise în 1965 nu au adus schimbări majore ci doar consolidarea puterii personale a lui Nicolae Ceauşescu, fiind o bază pentru involuţia României din punct de vedere economic şi social.

După cum ştim, în 1989 în România a avut loc o nouă schimbare, de această dată prin revoluţie. Regimul comunist a fost îndepărtat, Marea Adunare Naţională dizolvată, la fel şi Guvernul. În sfârșit, în 1991 apare o nouă Constituţie, care chiar dacă a fost modificată în 2003, păstrează intacte principiile asumate după revoluţie: pluripartitism, parlament bicameral, preşedinte ales prin vot direct.

Aşadar, în România modernă avem de a face cu câteva modificări ale Legii fundamentale, de fiecare dată bine motivate în contextul istoric:  întemeierea statului român odată cu Unirea Principatelor, instaurarea monarhiei, Unirea cea Mare din 1918, dictatura regală impusă de Carol al II-lea, cel de al doilea război mondial şi ocupaţia sovietică exercitată de URSS în România şi în Europa de Est, revoluţia din 1989 …

Aş vrea să observăm că toate aceste evenimente au fost unele majore, încărcate de semnificaţii şi având în prim-plan personaje semnificative ale istoriei noastre. Ele au produs transformări de esenţă în România şi din acest motiv reprezintă repere de maximă însemnătate ale evoluţiei României.

Dacă toate acestea sunt înţelese, în final îmi pun o întrebare: totuşi, de ce trebuie schimbată din nou Constituţia României ? Doar pentru că aşa crede un preşedinte care oricum nu se mai înţelege cu nimeni cu excepţia propriului sau partid ? Nu este un motiv suficient, am mai văzut asta sub forma Ceauşescu – PCR şi reprezintă una dintre perioadele cele mai urâte din istorie.

Aşa că dacă tot discutăm despre o schimbare, vă rog să consideraţi prezenţa lui Băsescu în fruntea statului nu ca pe un accident al istoriei noastre ci ca pe un germene  al unui nou cataclism politic. Din această perspectivă, schimbarea constituţiei devine obligatorie, dar nu în sensul propus de actualul preşedinte ci invers, către o republică parlamentară.