Postfata la “locale”, mai –iunie 2016…

Prăbușirea oarecum subită, masivă și de la sine a comunismului totalitar putea să pară unul dintre cele mai spectaculoase miracole ale istoriei oarecum recente. Desigur, tranziția către lumea liberă, ca succesiune rapidă de stări, deschideri, evoluții sinuoase, indică un proces ceva mai complicat decât o simplă și atotcuprinzătoare prăbușire…

La prima vedere, ieșirea din bipolarismul capitalism-socialism, la nivel de sistem, sfere de influență și pachet de confruntări strategice rămâne totuși o cotitură istorică majoră. Capcana stă în pachetul de iluzii și predicții grăbite, derivate dintr-o viziune liniară asupra modelelor de evoluție la nivel global.

Tocmai “noul globalism”, aparent dominant, uniform, prin setul de tendințe supranaționale, a generat o viziune sumară, potrivită pentru toți și la orice, despre potențialitatea evoluțiilor în lumea contemporană. Tensiunea între uniformitate, aliniere, cumulare, consecință a unei gramatici victorioase și dominante și dezvoltarea derivată oarecum dintr-un viitor pe cât de misterios pe atât de viclean, tinde să aprindă lumina în dormitor. Cultura victoriei capitalismului asupra comunismului totalitar, viabilă și performantă la finele secolului al XX-lea, pare să descopere cu surpriză, inerție și tot mai multe semne de întrebare riscurile singularității. Ca model, practici și finalizări. Ironie a istoriei, tocmai absența adversarilor (din Estul comunist) scoate la pensie profesioniștii bipolarității. Cine îi va înlocui?!
Interval gri.

Rămași singuri, învingătorii sunt tot mai nesiguri. Tot mai surprinși într-o confruntare cu o realitate de o complexitate explozivă, generatoare de incertitudine la scară mare și puternic productivă de factori, jucători și abordări haotice. “Pluraliști erați, acum să vedeți voi pluralism!!”…

O nouă hartă a problemelor explodează continuu pe toate meridianele. Tema romantică a “globalismului” devine tot mai obosită, obositoare, datorită fragmentării, izolării și desincronizării pe multiple spații, medii de existență și modele de operare.
Ne vom confrunta în anii următori cu un pachet eterogen, amplu și acaparator de stări, impasuri și răsturnări greu de imaginat în trecutul apropiat (victorios și globalist) într-o lume pe cât de liberă, pe atât de sumar definită.

O primă observație. Dezordinea apărea de obicei la periferie. Stăpânii intervin și refac status quo-ul. Acesta e modelul clasic.
Ce se întâmplă atunci când dezordinea, discordanțe majore se dezvoltă, se maturizează și face “poc” tocmai în nucleul intern, de bază, al lumii dominante, stăpânitoare global, singură și netulburată de competitori sistemici alternativi?! “The only one, but the best!” părea să fi devenit pentru câțiva ani, lozinca ce ar fi aruncat la gunoi “Proletari din toate țările, uniți-vă!” Succes incontestabil.
Cum gestionăm succesul?!

Vestea proastă este că după euforia succesului, rămâne răspunderea și efectul stăpânirii spațiului dobândit, a onorării așteptărilor și, mai ales, a pachetului contradictoriu de teme și probleme. Părea simplu și oarecum plăcut. Chiar era. Bucuria libertății, a liberei inițiative, a asocierii spontane și, desigur, a exprimării de sine, într-o bună parte a lumii, Europa de Est, va rămâne una dintre cele mai benefice experiențe istorice.
Revenind la prezent. La prezentul expus masiv unui viitor problematic sever, o nouă gramatică, tot mai complexă se conturează la orizont. Marcată de paradoxuri, sfidări, capcane. Alegem o portiță de intrare în labirint? OK!

O privire preliminară asupra unui câmp problematic major. Regimul democratic, ca prezență efectivă, legitimă, rol determinant și ca reper major într-o lume “tot mai globalistă”…
Ceea ce nu a reușit comunismul în forme dintre cele mai radicale și ofensive, ar putea, cu blândețe, lene în gândire, hămesire consumeristă să provoace tocmai “capitalismul victorios”… La el acasă. Deci, aproape de țintă (“în pat cu victima”…), ca o derivată contradictorie a unui spațiu mult prea vast pentru a fi perceput, conceptualizat și procesat într-un viitor excesiv de complicat…
Lucrurile par ușor diferite… Luate la întrebări, ar putea mărturisi. Tensiunea între posibil și real, combinând doar trei dimensiuni, într-o matrice generatoare de combinații dinamice care se desfășoară, generează o diversitate de stări deja vizibile, cu care ne confruntăm în acești ani tot mai tumultuoși.

Să punem împreună, cu o pondere variată, prin repoziționări mai mult sau mai puțin aleatoare:
• Un leadership tot mai eterogen, cu identități-măști pe cât de clasice (social-democrați, liberali, naționaliști…) pe atât de relativizate în deceniile recente. Exprimat periodic, adesea efemer, prin mecanisme instituționale etichetate după limbajul clasic al doctrinei burgheze biseculare, acum puternic virusate de practici sumare.

• Valuri succesive de sfidări structurale, de contexte, derivate adesea aparent din politici locale hazardate și nu de puține ori de impactul unor tendințe cu largă răspândire la nivel regional.

• Un public, populație, grupuri dispersate, cu drept de vot, marcat de dependențe materiale, expus la schimbări haotice, nu de puține ori, orfan într-o lume a nimănui.

O matrice simplă dar severă a subminării democrației în “lumea liberă”, prin forțe proprii, în combinații dintre cele mai limpezi, la vedere și mai adânc instalate în viața publică și politică prin care hoinărim.

1. Să începem cu poporul. DEMOS…
O populație puternic marcată de abandonul statal, atotcuprinzător și autoritar din timpuri trecute. Partea nevăzută a eliberării, în lipsa unei culturi civice, menite să asigure beneficii efective ale vieții în democrație și piață liberă. De fapt, o lume confuză și vastă, lipsită de repere, ținte și oferte atractive. Într-un spațiu structural incert.
Tot mai puternică, răspândită și acută senzația că de fapt nu se întâmplă nimic!

Nu este surprinzător afluxul masiv de populație inclusă în exodul către Occident, acasă la capitalismul efectiv, adânc instalat. Un univers stabil, chiar rigid, dovedindu-se tot mai clar, nepregătit pentru asimilarea de grupuri sociale marcate de așteptări iluzorii, seduse de noul mod de viață promis, propagat și pus la bătaie după marele moment al victoriei asupra comunismului ca sistem.

Cei rămași acasă, din ce în cei mai străini în lumea în care trăiesc, într-o confuzie individuală și colectivă cvasipermanentă, fulgerată de crize, scandaluri, răsturnări de contexte, îmbrânciți către un comportament aleatoriu, superficial, către nicăieri…
Ignoranță, izolare, inerție.

2. Guvernările-surogat în spații structurale tot mai fragmentate, marcate de decalaje, conjuncturi nefaste și marginalizări aspre pe noile piețe. Regionale, europene, globale.
Un examen serios, adesea nimicitor, pentru “noile elite” – colecție de măști sau simpli executanți prin raportare cuminte la noii stăpâni ai lumilor în care au fost, aparent, primiți.
Greu de găsit o sursă mai viguroasă de diluare a credibilității publice, interne și externe, a noilor regimuri rătăcite în tranziție. O “democrație” falimentară prin definiție, menită să descalifice, voluntar sau prin neputință, valorile autentice mult peste ceea ce propaganda anticapitalistă a bolșevismului agresiv putea spera să opună și să submineze încrederea, speranța și înrolarea populară în cultura politică occidentală.

Dilema asumării graduale a noilor modele culturale și procedurale (libera concurență, inițiativa privată, reforma economică, privatizare ș.a.) cu riscul unor evoluții modeste, chiar mediocre (“sindromul tergiversării”) sau evoluții rapide, ușor hazardate, generatoare de prăbușiri pe cât de costisitoare structural și material, pe atât de productive în deompensare instituțională și decredibilizarea noilor jucători. Noile crize! Proaspăt căzuți de la balcon …

3. Noul machiavellism. Centrarea pe politicianismul ordinar, confruntări de culise, criminalitatea politică organizată pe găști, “aripi”, baronizarea teritorială, asocieri oculte prin structuri externe sau infiltrări corporative hrănite printr-o corupție multilateral dezvoltată la orașe și sate, o metastază generalizată în administrația publică, toate la un loc, instaurând un regim sui-generis imbatabil între cele două epoci istorice.
Dispreț profund, exprimat prin inițiative ascunse, de la un punct, pe față, față de populație, interesul public și cerințele materiale, structurale aflate în pragul unor evoluții critice.
O autoinvazie prin forțe proprii, generând pagube materiale și nedreptăți sociale greu de egalat de atacuri externe sau catastrofe naturale.
Una dintre cele mai paradoxale surprize ale eliberării de etatism, monopartidism și conformism ideologic.
Un spațiu haotic, agresiv, distructiv, acaparat de “minorități” iresponsabile, puse pe căpătuială rapidă, cu orice preț.
Prețul va fi mare.

4. Capcana “liberei inițiative”. Face fiecare ce poate, uneori ce vrea, foarte adesea răstălmăcind tot ce poate fi rânduit imediat pe o “piață” efervescentă, îmbibată cu improvizații, ilegalități și jefuirea aleatoare a tot ce mișcă. Oportunități nemăsurate prin dispariția statului autoritar. Statul degeaba în instituții autorizate a devenit practică uzuală. Inițiativa înseamnă adesea, hoția măruntă sau majoră, mica șmecherie sau marile lovituri date proprietății, resurselor. Demontarea vechilor industrii prin creșterea producției de fier vechi, terenuri pentru industria imobiliară, mall-uri și spații de parcare reprezintă “noua revoluție industrială”.

Munca la negru exprimă unitatea de nezdruncinat între noii îmbogățiți și viitorii năpăstuiți. Înstrăinarea externă masivă a terenurilor agricole pentru clienți de pe toate meridianele poate deveni subiect de doină. Doinitul la români a trecut masiv în industria manelelor. Și blocajul amplu, atotcuprinzător în relansarea infrastructurii exprimă cel mai direct ruptura dintre interesul național și înstrăinarea deplină, probabil definitivă a avutiei nationale ar putea fi menționat printre primele articole are unei Constituții readoptate explicit.

Între piața muncii și economia de piață apare un teren viran folosit pentru depozitarea deșeurilor. Da, avem recent, import de deșeuri!
A mai auzit cineva de sindicate?! Dialogul social menit să pună împreună nevoi, resurse și strategii într-o agendă publică responsabila și cuprinzătoare a devenit o utopie tragi-comică.

5. Abolirea reprezentării rezumă demolarea pilonului principal al democrației efemere practicate în România ultimelor decenii. Câte dintre așteptările care marchează adânc, persistent, adesea acut diversele grupuri sociale se regăsesc în oferta politică, în programele electorale, în misiunile asumate de cei aleși, numiți, rătăciți prin instituțiile statului la diverse niveluri?!

Cui îi pasă?! Ruptura dintre alegători și aleși exprimată subit și acut în 5 iunie 2016 se constituie ca un faliment al democrației la orașe și sate. Câștigători prin majorități încorpite în minoritatea celor prezenți la vot, 30% din 20% = Victorie!!

Rămân doar complicități ordinare ale populismului universal, prin dispariția cvasideplină a diversității identitare, ideologice (unde sunt social-democrații, unde sunt liberalii, țărăniștii, ecologiștii, naționaliștii????!) Unde sunt abordările alternative, menite să exprime idealuri, credințe, valori, într-un spațiu de joc pluralist, competitiv, dinamic?
“Dictarura proletariatului” nu s-ar putea mândri cu o performanță comparabilă în secarea de trăire, înrolări și prezențe în care tocmai ne lăfăiam, savurând telenovele pe toate canalele… La canal cu noi, burghezi nenorociți!…

6. Raportarea falimentară la sfidările structurale inerente tranziției și mai recent derivate din crize globale.
Un beneficiu strategic al democrației vine din capacitatea de a selecta competent și responsabil răul cel mai mic. Pentru populație, pentru resursele naturale, pentru avuția națională, pentru viitorul posibil, aproape sigur.

“Tehnocrația la români”, un volum antologic publicat recent de o editură obscură din “ținutul secuiesc”, spune multe (deja știute) despre abilitatea nețărmurită a guvernărilor recente de a asuma și duce până la capăt cele mai păguboase abordări. Guverne efemere (78 de zile), guverne aparent nemuritoare, guverne virtuale ș.a. au măcinat în gol, realități tot mai dense, în negativitatea lor. În paguba colectivă nemăsurată, neasumată și nedocumentată adusă averii publice. Atâta câtă mai este…
Iată de ce, putem spune cu seninătate senilă că România actuală este un “runaway train” gonind în necunoscut cu echipa de ceferiști conversând prețios, la vagonul restauranat.

7. Toate bune și frumoase. Programul de guvernare prezentat, asumat și aprobat de Parlament, cu o majoritate covârșitoare, susținută de o populație harnică și entuziast angajată, pentru valorizarea cât mai profitabilă, în deplină legalitate și responsabilitate, a unui pachet de oportunități structurale care se aștern în calea neamului românesc. Vis frumos de cartier…

8. Ușor altceva. Câteva întrebări:
– cu ce vor veni pe piața ofertelor principalii jucători politici pentru testul electoral din toamnă?! Identități probate prin fapte, raportare la electorat, căi de urmat asumate clar, concret, calificat.

– care va fi masa critică instalată și posibil în dezvoltare pentru intervalele următoare la nivel economic, în contexte externe tot mai zdruncinate, cu resurse financiare tot mai drămuite, ca spațiu de joc, cu intervale critice majore?

– care vor fi principalele decalaje între așteptările, speranțele și temerile populației rămase acasă, tot mai expuse la dezovltări critice și posibil, tot mai abandonată de demagogi falimentari nominalizați pentru burse de studii și editare de cărți în spații elevate pentru detenție?!

Ar fi, deci, opt (8) dezvoltări negative posibile, deja instalate, oarecum acceptate, larg tolerate sau pur și simplu de neatins, prin care liberi și neatârnați, românii de azi, alegători și aleși, o lasă moartă cu democrația.
Asta e…

Doi naufragiati in trei variante: egoist capitalista, socialista si keynesiana

Dacă e luni, e lecția despre capitalism. După cum se știe, lunea nici iarba nu crește, deci n-avem ce face, sîntem lucizi și raționali. Erau doi naufragiați pe o insulă, și un irlandez intră în bar și zice… Just kidding. N-avem lecții despre capitalism nici lunea, nici în altă zi. Dar avem povești cu naufragiați.

Să revenim. Avem doi naufragiați pe o insulă. Cei doi sînt aproape morți de sete și de foame. Trebuie neapărat să facă rost cît mai repede de apă și de ceva de mîncare. Numai că apa dulce și pomii cu fructe sînt în cele două extremități ale insulei. Dacă ar rămîne împreună ar muri ori de sete, ori de foame. Așa că se decid nu să rămînă împreună ci să lucreze împreună. Unul se duce și ia apă din rîu pentru amîndoi, celălalt se duce și culege fructe pentru amîndoi. Se întîlnesc la locul stabilit (ei îi zic piață) și fac schimb. Fiecare dă ce-i prisosește, unul, apa, celălalt, fructele. Fiecare e obligat să aducă la locul de întîlnire mai mult decît are el nevoie, căci altfel nu ar putea face schimbul, iar unul ar muri de sete și celălalt de foame. Fiecare trebuie să facă un efort mai mare, însă mult mai mic decît dacă ar fi nevoit să se ducă și după apă, și după mîncare (asta dacă ar fi posibil, însă de cele mai multe ori nu e).

Asta a fost varianta insensibilă, cu egoiști, calcul rece al pieței și dezumanizare capitalistă.

Acum urmează varianta caldă, umană, socialistă.

Avem doi naufragiați pe o insulă. Cei doi sînt aproape morți de sete și de foame. Trebuie neapărat să facă rost cît mai repede de apă și de ceva de mîncare. Numai că apa dulce și pomii cu fructe sînt în cele două extremități ale insulei. Dacă ar rămîne împreună ar muri ori de sete, ori de foame. Așa că unul pleacă după apă și mîncare și celălalt așteaptă. După două zile de alergat de-a lungul și latul insulei, cel care s-a dus după apă și fructe se decide să se ascundă în pădure și să mănînce fructe și să bea singur apă, mai ales că nu mai are energia să adune și să care și pentru celălalt. În a treia zi cel rămas vine după el, îl găsește într-un luminiș îmbuibîndu-se lacom cu fructe și apă, își scoate pancarta, se trîntește în cur și declanșază Anonymous Occupy sau îl trimite în Gulag pe îmbuibat, după posibilități.

Varianta caldă, umană, welfare europeană, Keynes.

Avem doi naufragiați pe o insulă. Cei doi sînt aproape morți de sete și de foame. Trebuie neapărat să facă rost cît mai repede de apă și de ceva de mîncare. Numai că apa dulce și pomii cu fructe sînt în cele două extremități ale insulei. Dacă ar rămîne împreună ar muri ori de sete, ori de foame. Unul dintre ei se duce după apă și fructe, celălalt nu se mișcă de la locul lui. Apoi cel care a luat apă și mîncare se întoarce la locul stabilit (ei îi zic piață), îi dă celuilalt apa și păstrează el fructele. Apoi fac schimbul. După trei zile cel care alerga după apă și fructe simte că ceva e în neregulă și că nu mai are suflu să alerge de-a lungul și de-a latul insulei cu apă și fructe pentru doi. Drept pentru care se decide să ia apă și fructe doar cît are el nevoie. Se ascunde în pădure, într-un luminiș și începe să se îmbuibe. Keynes vine și îi face cu degetul, îi citează din Krugman, îl cheamă pe oropsitul care nu s-a mișcat de la locul stabilit, scot pancartele și declanșază mișcarea Anonymous Occupy. După care semnează o petiție pentru Parlamentul European și îl trimit pe îmbuibat în Gulag. După posibilități.

PS. Aceasta este varianta revizuită (la sugestia lui Dragoș Paul Aligică) a unui articol mai vechi și ceva mai lung.

Capitalismul inseamna libertate economica si prosperitate, nu austeritate

În ultimii ani dreapta a devenit sinonimă cu austeritatea și echilibrul contabil. La noi, cel puțin, disputa doctrinară dintre dreapta și stînga s-a cantonat exclusiv în discuția despre austeritate și îndatorare.

Avem pe de o parte, dreapta anorexică și austeră, neplăcută dar necesară, și avem de cealaltă parte stînga generoasă, hedonistă și petrecăreață. Stînga înseamnă cornul abundenței, dreapta înseamnă burtă lipită de spinare. Stînga e preaplin și purcel la grătar, dreapta e dietă de rădăcini fierte. Stînga e bogăție, dreapta e sărăcie. Stînga e plăcere vinovată, dreapta e sacrificiu costeliv și ftizic. Și aici discuția se închide.

În realitate, se ceartă etatismul responsabil, adică așa-zisa dreaptă, cu etatismul iresponsabil, adică stînga. Austeritatea ne ajută să evităm falimentul pe termen scurt, însă fără liberalizare și privatizare face mai mult rău decît bine.

Cu cît statul e mai prezent în societate și economie, cu atît austeritatea sa afectează mai mulți oameni și duce la paralizia societății și economiei. Dacă, de exemplu, jumătate din populația activă lucrează la stat, o scădere a salariilor angajaților statului are efecte drastice în economie. Dacă educația, sănătatea și infrastructura sînt în grija statului și acesta intră în austeritate, toate aceste domenii vor avea de suferit.

Austeritatea fără liberalizare înseamnă că statul nu mai face, dar nu lasă nici pe alții să facă. Prin austeritate fără liberalizare statul pune pe butuci domenii întregi. Și statul preferă să pună pe butuci domenii întregi în loc să renunțe la ele.

Liberalizarea este preferabilă austerității sau, mai bine zis, austeritatea e doar un pas minimal și disperat, care rezolvă problema pe termen extrem de scurt, în situații limită. Soluția pe termen mediu și lung e liberalizarea. Decît să le țină pe avarie, e preferabil ca statul să renunțe la cele mai multe dintre domeniile în care insistă să-și păstreze monopolul, să elimine restricțiile, suprareglementarea și birocrația și să lase domeniile respective în grija inițiativei private libere.

Capitalismul înseamnă libertate, dezvoltare, bunăstare, expansiune, preaplin, nu austeritate.

Un partid de dreapta de la noi, în eventualitatea că va apărea la un moment și așa ceva, trebuie să lupte nu pentru strîngerea curelei și austeritate ci pentru libertate, pentru eliminarea restricțiilor economice, a suprareglementării stufoase și confuze, pentru debirocratizare.

Inițiativa privată se învață. În spatele marilor povești de succes sînt milioane de încercări nereușite, experimente, calibtări, rateuri, falimente. Steve Jobs nu e singurul glonț tras de capitalismul american. E unul dintre milioanele de gloanțe trase și e unul dintre cele, nu foarte multe, care și-au atins ținta. Libertatea de a face afaceri nu aduce doar povești de succes, creștere ecomomică și prosperitate, ci și schimbă mentalități, descătușează energii, antrenează inventivitatea și responsabilitatea.

De 23 de ani dreapta de la noi cere generații de sacrificiu, austeritate, sărăcie cu iz etic, în loc să propună libertate și prosperitate. Dreapta ne proiectează un viitor sumbru, cenușiu, auster, cu coloane de zdrențăroși nemîncați de trei săptămîni, cu ochii goi, dar demni, care mărșăluiesc cocîrjați prin deșertul cenușiu, în loc să ne proiecteze un viitor al abundenței, al bazarului, al culorilor strălucitoare, al bogăției și libertății.

Somn usor, vise adulte, seceri si ciocane multe

Wow girl, wow dude, anticapitalism! Cool!

Nu, calota de gheaţă arctică nu dispare. Se extinde. Baban. Nu, încălzirea globală nu există, de prin 1997 temperatura globală tot scade. Nu, „emisiile de carbon“ nu sînt totuna cu „emisiile de dioxid de carbon“, dar sună mai poluant, aşa, mai alarmant, mai militant. Nu, Premiul Nobel pentru film şi Premiul Oscar pentru ştiinţă nu sînt totuna cu Premiul Nobel pentru ştiinţă şi Premiul Oscar pentru film. Nu, ecologismul nu este ştiinţă. Ecologia este ştiinţă, ecologismul este politică anticapitalism. Bazată pe bazaconism. Nu, cianurarea nu omoară. Cianurarea făcută de cretini omoară, ducînd la accidente ecologice. Nu, corporaţiile nu sînt rele. Corporaţiile care fac lucruri rele sînt rele. Ia, cunoaştem şi lucruri bune făcute de corporaţii, gen iPhoane, iPoade, laptoape, plasme, bicle hoaţe, din materiale high-tech? Cum, astea nu se fac în şopronul din fundul curţii? WTF? Nu, prezumţia de vinovăţie nu e dovada vinovăţiei, după cum nici prezumţia de nevinovăţie nu e dovada nevinovăţiei. Nu, „Sărăcia nu omoară, cianura da“ nu este dovada unei inteligenţe funcţionale. Atît în context, cît şi în general. Da, politica anticapitalism este comunism.

Nope

Nu, profitul nu e rău. E ceea ce-ţi doreşti. E singura cale de progres. E uman. Dacă scazi, în fiecare lună, din salariul încasat cheltuielile obligatorii şi vrei să-ţi mai rămînă ceva şi pentru sufletul tău, atunci vrei profit. Asta înseamnă profit: încasări minus cheltuieli obligatorii, rezultatul mai mare ca zero. Şi vrei tot mai mult profit. Dacă spui că nu vrei, minţi. Dacă spui că e rău să vrei, eşti comunist. Deci minţi. Chiar dacă ai convingerea că nu minţi. Nu, socialismul ramîne etapa obligatorie spre comunism. Dacă spui că statul trebuie să decidă, echitabil, cît trebuie să cîştige fiecare, cît poate păstra fiecare din ce cîştigă cinstit, eşti comunist, deci minţi. De fapt, ai vrea să decizi tu cît ar fi echitabil să cîştige fiecare, după ce ţi-ai tras întîi cam cît consideri tu că ar fi echitabil să cîştigi tu. Iar statul să îţi dea fix ce vrei tu, echitabil. De pildă, echitabil ar fi să te pună statul pe tine şef, care tu ai fi mult mai bun, fiind şi vechi anticorporatist, dar totuşi corporatist, că iPhoanele şi iPoadele şi laptoapele alea cu care socializezi pe feisbuc nu sînt gratis. Da, ipocrizia există.

Niet

Nu, oamenii nu sînt răi. Nu, oamenii nu sînt buni. Sînt exact atît de buni sau atît de răi pe cît aleg să fie, în funcţie de ce înţeleg ei că e bine sau rău. Nu, manipularea nu este percepută ca atare de victimele ei. Motiv pentru care îi şi cad victime. Nu, iadul continuă să fie pavat cu bune intenţii. Sînt şi lucruri care, structural vorbind, nu se pot schimba. Nu, americanii nu sînt idioţi că scot petrol şi gaze de şist cu fracturarea hidraulică. Sînt mai prosperi. Nu, cu sistemul lor legal, juridic, dacă fracturarea hidraulică omoară oameni şi nenoroceşte natura, s-ar interzice. Nu, Gazprom nu este o companie americană, e din altă ţară. Adică o ţară diferită, exact.

Nu, să baţi cîmpii pentru că mulţi bat cîmpii şi vrei să atragi demograficul ăla şi să-l extinzi nu e politică editorială, e bătut cîmpii. I se spune şi propagandă. Ţeapă cu consecinţe dezastruoase pe termen lung, pentru întreaga societate. Nu, ignoranţa nu este o scuză. Nu, mişcările care se declară nepolitice sînt tot politice, urmărind să obţină schimbări politice. Nu, politica „post-materială“, idealistă, nu există decît în capul celor care şi-au rezolvat problemele materiale, ualei, dar ştiţi cum?, ghini di tăt, scăpînd de riscul dematerializării sub acţiunea diverselor lipsuri materiale (foame etc.). De unde şi saltul la politica post-materie. Le mai trebuie doar nişte voturi de la dumneavoastră, ca să stea şi mai beton cu materialul. Da, în loc să se topească, gheaţa polară continuă să se extindă. Deşi n-ar avea voie să o facă, din cauza încălzirii globale, temperatura globală continuă să scadă, neîntrerupt, de mai bine de cincisprezece ani. Da. LOL. Hai, comunism plăcut!

KAMIKAZE

Abonamente Kamikaze

Capitalismul de stat maximal. Desfiintam statul sau privatii?

Cei care acuză clientelismul economic şi capitalismul de stat vorbesc în acelaşi timp de împrumuturi şi deficit bugetar pentru dezvoltare. Nu explică însă ce înseamnă această dezvoltare, cum se face, cine o face, cît ar costa, cui s-ar plăti banii investiţi în dezvoltare. Căci investiţii exact asta înseamnă: plăţi. Împrumuţi nişte bani în contul deficitului apoi îi plăteşti furnizorilor de dezvoltare. Ar fi extrem de interesant ca aceia dintre politicieni, analişti, comentatori (sau “forumişti”, cum ar zice îngroziţi Pleşu şi Cărtărescu), gură cască şi alte elemente din care e format poporul să ne explice şi nouă ce înţeleg ei prin investiţii şi dezvoltare. În ce domenii de activitate umană s-ar duce aceşti bani împrumutaţi în numele contribuabilului şi plătiţi de el sau de copiii lui? Ce s-ar face în domeniile respective cu acei bani? Cui ar fi plătiţi acei bani?

Acuzatorii capitalismului (neoliberalismului, cum îi mai zic stîngiştii cu lecturi vaste) sînt împotriva statului minimal (statul să se ocupe de cît mai multe cu putinţă) şi acuză susţinătorii capitalismului de ipocrizie (“Iată ce fac capitaliştii voştri! Stau cu mîna întinsă la stat şi primesc bani pe contracte cu statul! Păi ăsta e capitalism? P-ăştia de ce nu-i vedeţi?”). Deci, soluţia este să mărim statul, să-i dăm cît mai mulţi bani, să-i lăsăm pe mînă cît mai multe domenii, ba să-i mai dăm şi altele care acum sînt în mîna “privaţilor”. Cu alte cuvinte, soluţia e să mărim piaţa capitaliştilor de stat. Căci statul ăsta, maximal sau ultramaximal, trebuie să facă autostrăzi cu cineva, îi trebuie şi lui benzină, mobilier, calculatoare şi pixuri, medicamente şi rechizite şcolare, arhitecţi şi constructori, geamgii şi zugravi, tîmplari şi transportatori. Înjurăm capitaliştii care fac afaceri cu statul dar îl lăudăm pe Keynes, dumnezeul lor. Fiindcă în viziunea lui Keynes, Nourini, Stiglitz sau Krugman salvarea vine de la un stat mai mare, de la o piaţă mai mare pentru capitaliştii de stat. Avem nevoie de capitaliştii de stat mai mulţi şi mai graşi, clientul lor, Statul, are nevoie de mai mulţi bani să-i cheltuie cu capitaliştii de stat. Statul e mare şi bun şi vrem să ne facă autostrăzi şi să ne dea de toate dar cînd cumpără pixuri (multe, ce-i drept, dar aşa e cînd statul e mare, are nevoie de multe pixuri) îi înjurăm pe capitaliştii nenorociţi de la care statul cumpără pixuri. E clar, ăia nu-s capitalişti pe bune, că fac afaceri cu statul. Sînt mafioţi. Doar mafioţii fac afaceri cu statul, nu-i aşa? Dacă statul n-are, îl înjurăm că n-are, dacă cumpără să ne dea sau tocmeşte pe cineva să ne facă autostrăzi, atunci acel cineva de la care cumpără statul sau pe care-l tocmeşte sigur e mafiot şi hoţ şi comunist, nu capitalist. Căci capitaliştii adevăraţi, capabili, nu fac afaceri cu statul. Deci statul trebuie să aibă relaţii de afaceri doar cu capitaliştii incapabili sau dăruitorii de mită. Oricine face afaceri cu statul e un profitor şi un hoţ şi un mafiot şi un incapabil. Dacă statul nu are sistem informatic e dezastru, e ev mediu, frăţică. Dacă are, e clar că l-a făcut cu nişte mafioţi, c-aşa e în Românica, softiştii trăiesc pe spinarea statului! Ia să-l vedem noi acuma pe Mustea cum dă el un exemplu de Româniecurată şi de bună guvernare şi se apucă împreună cu consilierii, secretarii de stat şi şefa de cabinet să facă softuri şi sisteme informatice! Căci e crimă să desfiinţezi o agenţie care are nevoie de un sistem informatic. E o crimă ca acea agenţie să nu aibă sistem informatic. Şi e o crimă ca acea agenţie să tocmească o firmă privată să-i facă sistemul informatic.

Soluţia cea mai bună ar fi să micşorăm piaţa capitalismului de stat şi a corupţiei cît putem de mult. Ar fi cea mai mare lovitură pe care am da-o capitaliştilor de stat şi corupţiei. Ni se tot spune că statul e cel mai mare client, e Clientul, că fără el nici Steve Jobs, nici Bill Gates n-ar fi fost ce sînt (sau au fost, în cazul lui Jobs). Şi dacă îl facem mai mic? Dacă azi avem 1 milion de birouri cu un milion de pc-uri, cu un milion de windows-uri şi mîine avem doar două sute de mii de birouri cu pc-uri şi windows-uri? Nu îi dăm astfel una peste ceafă capitalistului Gates? Nu ar fi minunat?

Mai e totuşi o soluţie. Şi anume, ca statul să şi le facă singur pe toate: pixuri şi benzină, mobilă şi calculatoare, medicamente şi autostrăzi, rechizite şi transport, geamuri şi clădiri, hîrtie şi canalizări, roşii şi castraveţi, chirurgie şi tîmplărie. Bine aţi venit în Republica Populară Română! Aşa să ne ajute Dumnezeu, căci El, în nesfîrşitu-I umor şi infinita-I ironie, îi dă boului tot ce-şi doreşte, după care îi mîngîie părinteşte netezimea creierului.

Una peste alta, dacă vrem să scăpăm total şi definitiv de capitaliştii de stat avem două soluţii extreme: să desfiinţăm statul sau să desfiinţăm capitaliştii. Cît despre cei care luptă împotriva capitaliştilor de stat şi cer un stat mai mare, mai cuprinzător, cu mai multe atribuţii, tentacule şi bani de dat capitaliştilor de stat, din trei una sau două sau toate trei: ori sînt proşti, ori sînt plătiţi de capitaliştii de stat să facă muncă de influenţă ori visează mai mult sau mai puţin în secret la Statul Totalitar.

PS. Cît despre politica de bail out, reiau ce am scris în comentarii la articolul anterior: Greşeala mare, imensă, de neiertat este bail out-ul. Bail out-ul oricui, al persoanelor fizice, al corporaţiilor, al statelor. Bail out-ul loveşte în esenţa capitalismului, e cuţitul înfipt în inima liberalismului, e anularea bunului simţ şi responsabilităţii. Falimentul, înfrîngerea, dispariţia, eliminarea sînt bune, sînt sanitare, sînt, ca să zic aşa, vitale. Şi absolut necesare.

Romania si libertatea economica

România e pe locul 63 în lume într-un top al libertăţii economice.

Iată cum arată top 25:

Hong Kong
Singapore
Australia
Noua Zeelandă
Elveţia
Canada
Irlanda
Danemarca
Statele Unite
Bahrain
Chile (febleţea lui Răzvan Cucui)
Mauritius
Luxemburg
Estonia
Olanda
Marea Britanie
Finlanda
Cipru
Macao
Japonia
Austria
Suedia
Germania
Lituania
Taiwan

Pe ultimul loc e, binenţeles, Coreea de Nord. Tot pe acolo sînt şi Cuba, Venezuela, Libia, Congo, Iran sau Ucraina.

Franţa, Polonia, Turcia, Portugalia, Italia, Grecia, Brazilia, Serbia, Bosnia, Moldova, Argentina şi Rusia sînt în urma României. Însă Bulgaria, Mexic, Jamaica, Panama, Emiratele Arabe Unite sau Costa Rica sînt înaintea noastră.

Să vedem evoluţia României pe capitole în ultimii 15 ani (alegeţi capitolul din dropdown-ul de sub grafic):

Iată un clasament al capitolelor:

Libertatea comerţului – scor 87.6

Aici sîntem legaţi de UE şi mergem cu ei de mînuţă.

Libertatea fiscală – scor 86.8

Ne ridică mult scorul cota unică de impozitare, inclusiv nivelul ei, relativ scăzut.

Libertatea investiţiilor – scor 80.0

Lipsa predictibilităţii legislative şi a transparenţei birocraţiei ne trag în jos.

Libertatea monetară – scor 74.4

Inflaţia a fost ridicată dar nu exagerat. Subvenţiile din agricultură, prin distorsionarea pieţei de profil, reprezintă un minus. Preţurile şi pieţele sînt distorsionate şi prin alte subvenţii, reglementări sau implicarea statului prin companii naţionale.

Libertatea afacerilor – scor 72.0

Legislaţia există, e bună dar n-avem sistem de justiţie şi stăm prost la procedurile falimentului.

Libertatea muncii – 60.8

Deşi s-a modificat Codul Muncii tot stăm prost. Reglementările sînt încă rigide. Costul non-salarial al angajării rămîne mare şi concedierea rămîne dificilă. Abia am ajuns la media mondială. Bulgarii sînt cu ani-lumină înaintea noastră. Ca fapt divers, francezii sînt cu ani lumină în urma noastră, între Yemen şi Indonezia, sub Egipt, China, Tanzania, Liban sau Gabon. Tot ca fapt divers, Italia, Spania, Portugalia şi Germania sînt sub Franţa. Nemţii sînt chiar şi sub Bolivia.

Cheltuieli guvernamentale – scor 57.6

Statul cheltuie mult şi aiurea. Stăm prost la privatizarea companiilor naţionale.

Libertatea financiară – 50.0

Statul încă deţine CEC şi Eximbank, iar ăsta e un minus. Stăm bine la reglementările din domeniul bancar dar sistemul de justiţie nu e capabil să impună şi să apere legea.

Dreptul de proprietate – 40.0

Lipsă de predictibilitate legislativă şi lipsa unui sistem de justiţie care să susţină aplicarea şi apărarea legii. Stăm foarte prost la dreptul de proprietate intelectuală.

Libertatea faţă de corupţie – 38.0

Campania anti-corupţie dusă de autorităţi a avut un oarecare succes însă mai e mult pînă departe. Investitorii străini încă se plîng de corupţie.

Concluzia? Sistemul de justiţie ne trage în jos, fie că e vorba de Schengen sau libertatea economică. N-o spunem noi, o spun instituţiile şi organizaţiile internaţionale, fie ele Uniunea Europeană, fie Statele Unite sau Heritage Foundation.

Sursă: Heritage Foundation

BLOGARY

FAITH, FAMILY, FRIENDS, FREEDOM

Posts Tagged → capitalism