Posts Tagged → Holocaust

Charles Coward: parola este „Curaj”

Charles Coward – supranumit „Contele de Auschwitz” – a fost un prizonier de război britanic care în 1943, după numeroase tentative de evadare, era trimis de către naziști la Auschwitz III (Monowitz).

S-a născut pe 30 ianuarie, 1905, și s-a alăturat armatei britanice în 1937. Până la începerea războiului, în 1939, ajunsese în gradul de sergent-major. Pe 21 mai, 1940, avea loc Asediul orașului Calais, de unde forțele britanice au fost împinse înapoi, sute de mii de soldați britanici fiind evacuați din portul Dunkirk către casă. Coward nu a fost unul dintre ei, fiind capturat de germani.

Coward și Crucea de Fier

Ca prizonier de război, Coward nu a arătat niciodată că ar cunoaște regulile jocului. A avut două tentative de evadare chiar înainte de a ajunge la o tabără de prizonieri. A mai avut, după aceea, alte șapte astfel de încercări. Ce i-a servit lui Coward foarte bine a fost faptul că vorbea o germană excelentă. Cu o ocazie, a reușit să pună mâna pe o uniformă de soldat nazist, dar a fost rănit în timpul operațiunii de evadare. A fost trimis la un spital militar, unde a păstrat încă aparențele că este un soldat nazist. După ce a fost îngrijit cum trebuie și rănile i-au fost oblojite, i-a fost acordată Crucea de Fier, ca răsplată pentru curaj și pentru suferințele pe care le-a îndurat. Germanii și-au dat rapid seama de greșeală, retrăgându-i decorația și trimițându-l înapoi în tabăra de detenție. De acolo și-a câștigat o reputație de sabotor, pe baza căreia avea să fie trimis în Polonia – Auschwitz.

Prizonier la Auschwitz

Coward a ajuns la Auschwitz III (Monowitz), o tabără de muncă din rețeaua Auschwitz situată la aproximativ 7 kilometri de tabăra de exterminare Birkenau. Aparținea de IG Farben, compania care deținea patentul pentru Zyklon B. Cowards și alți peste 1200 de prizonieri de război britanici erau ținuți în secțiunea E715. Coward, datorită cunoștințelor sale de germană, a fost numit ofițer de legătură al Crucii Roșii, al unei Germanii care încă se chinuia să mențină aparențele respectării Convenției de la Geneva. Asta i-a permis o oarecare libertate de mișcare prin tabără și, uneori, îi era chiar permis să meargă în orașele din apropiere. Într-una dintre aceste călătorii a fost martorul trenurilor pline de evrei ce duceau  spre tabăra de exterminare.

Monowitz ținea în jur de 10.000 de evrei apți de muncă, dar care, din cauza externuării, bolii, bătăilor și înfometării, nu ajungeau să trăiască prea mult. Când a văzut asta, Coward a refuzat să stea docil. Prizonierii britanici au pus deoparte mâncare și medicamente pe care le primeau de la Crucea Roșie, care erau apoi trimise pe furiș în secțiunea taberei care era ocupată de evrei. Fiindu-i permis să trimită scrisori în exterior, Coward a început să-i scrie bunului său prieten, William Orange. Numai că nu exista niciun William Orange, și scrisorile erau trimise către Guvernul britanic. În scrisori, acesta descrie ce se întâmplă în tabere, în special tratamentul la care erau supuși evreii, precum și alte informații de natură militară.

Într-o zi, a primit o scrisoare de la Karel Sperber, evreu ținut în secțiunea evreiască a Monowitz. Acesta cerea ajutor. După un schimb de haine care să-i permită să se miște fără să atragă atenția, s-a furișat în partea evreiască în căutarea lui Sperber. Nu a reușit să-l găsească, însă atunci vedea pentru prima oară – îndeaproape – la ce erau supuși evreii din tabără. Și era mai decis ca niciodată să facă ceva.

Planul său includea două lucruri: ciocolată și cadavre. Coward a mituit gărzile naziste cu ciocolată primită de la Crucea Roșie, pentru a primi în schimb cadavre ale prizonierilor non-evrei – inclusiv prizonieri belgieni sau francezi. Apoi, evreii își puneau hainele decedaților și își asumau identitățile lor, pentru ca la scurt timp să fie ajutați afară din tabără cu ajutorul membrilor Rezistenței poloneze. Se estimează că aproximativ 400 de evrei au fost salvați prin această metodă.

În decembrie 1944, la un an după ce a fost trimis la Monowitz, Coward era transportat la Lamsdorf (acum Łambinowice, Polonia). A fost eliberat, alături de alți prizonieri, în timpul unui marș către Bavaria, forțat de avansul forțelor sovietice.

Procesul de la Nürnberg

Coward a participat ca martor la Procesul de la Nürnberg, unde a descris condițiile din tabăra Monowitz și a oferit mărturie despre camerele de gazare de la Birkenau.

„Ajunsesem la un punct în care am convins una dintre gărzi să mă ducă în oraș, sub pretextul de a cumpăra niște lame de ras și lucruri pentru băieți. Pentru câteva țigări, mi-a arătat locurile unde aveau camere de gazare și locurile unde avea loc cremarea. Toți cu care am vorbit spuneau aceeași poveste – oamenii din Auschwitz, oamenii SS, prizonierii din tabără, muncitorii străini – toți spuneau că mii de oamenii erau gazați și cremați la Auschwitz, și că prizonierii care lucrau cu noi, care erau incapabili să continue să muncească din cauza condiției lor fizice, și care lipseau din senin, fuseseră trimiși la camerele de gazare. Prizonierii care era selectați pentru gazare treceau prin procedura de pregătire pentru baie, îi lepădau de haine, și mergeau în camera de îmbăiere. În loc de dușuri, era gaz. Toată tabăra știa. Toată populația civilă știa. (…) Nimeni nu putea trăi în Auschwitz și să lucreze la fabrică fără să știe ceea ce știa toată lumea deja”.

În 1953, a fost martor în Cazul Wollheim, când Norber Wollheim, fost prizonier și muncitor forțat a dat în judecată IG Farben pentru salariu și compensații pentru daune.

În 1954, John Castle publică „Parola este Curaj” („The Password is Courage”), bazată pe faptele lui Coward, care a fost ecranizată în 1962, ca filmul sub același nume.

În 1963, este numit Drept între Națiuni.

În 2012, fostului președinte israelian, Shimon Peres, îi erau înmânate pentru prima oară mărturiile tatălui său – Yitzchak Persky – ținute în arhiva Yad Vashem din anul 1965. Documentul confirmă faptul că  Persky – care și-a schimbat apoi numele în Peres – a fost prizonier de război și oferă tribut celor care l-au ajutat să-și ascundă identitatea de evreu. Printre ei s-a numărat și Charles Coward, Contele de Auschwitz.

A murit în 1976.

Jan Karski: primul om care a avertizat Vestul despre Holocaust

În vara din 1942, Jan Karski, diplomat polonez care lucra cu Guvernul polonez în exil de la Londra în timpul războiului, se pregătea pentru misiunea de a duce informații din Polonia ocupată la Londra și Washington. Chiar înainte să părăsească Varșovia, a primit vizita a doi lideri ai Rezistenței evreiești care au ieșit din ghetou pentru a-i spune despre ceea ce ei au numit „războiul lui Hitler împotriva evreilor polonezi”.

I-au spus că, după calculele lor, mai mult de 1,8 milioane de evrei au fost omorâți de germani și că 300.000 din cei 500.000 de evrei înghesuiți în ghetoul din Varșovia au fost deportați spre un sat obscur din apropierea Varșoviei, unde naziștii au pus la punct o tabără de exterminare.

L-au rugat pe Karski să vorbească cu Churchill și Roosevelt despre asta. L-au mai rugat și ca, dacă este dispus, să intre în ghetou pentru a vedea cu ochii lui ce se întâmplă acolo. Karski a acceptat.

Jan Karski s-a născut Jan Kozielewski într-o familie romano-catolică din Lodz, pe 14 aprilie, 1914, mezinul dintre cei 8 copii ai familiei. A visat de mic la o carieră diplomatică, așa că după ce a terminat școala s-a alăturat serviciilor diplomatice poloneze. Înainte de începerea războiului, a dus la îndeplinire sarcini la Londra și Paris.

Odată cu izbucnirea războiului, se înscrie în armată. În scurt timp, Polonia cade pradă Germaniei din vest și URSS-ului din est, iar Karski este luat ca prizonier de sovietici și trimis în Ucraina într-o tabără de detenție. A reușit să evadeze și, întors acasă în Polonia, se alătură Rezistenței poloneze. A devenit punctul de legătură între luptătorii polonezi de acasă și Guvernul din exil, având rolul de curier. În 1940, a fost capturat de Gestapo în timpul unei misiuni în Slovacia. De teamă să nu dezvăluie secrete în urma torturii, își crestează venele și este trimis imediat la un spital, de unde reușeste să fugă și să-și reia rolul de ofițer de legătură clandestin.

Ghetoul

În a treia săptămână din august 1942, Karski se întâlnea într-o pivniță din apropierea zidului Ghetoului cu un tânăr din Organizația Evreiască de Luptă, care începea să se formeze în Ghetou. Tânărul i-a dat niște haine zdrențuite și o brasardă cu Steaua lui David. A trecut apoi, printr-un tunel proaspăt săpat, de partea cealaltă a zidului.

Chiar și ani mai târziu, când i se cerea să descrie ce a văzut, Karski ar fi spus pur și simplu: „Am văzut lucruri groaznice”. În unele ocazii – de exemplu în documentarul „Shoah” – va descrie cadavre goale zăcând în stradă, oameni înflămânziți și copii mai mici sau mai mari pierduți, cu ochii lipsiți de viață și expresie. Cum privea dintr-un apartament la doi adolescenți în uniforme ale Tineretului Hitlerist vânau evrei de dragul distracției, râzând și aplaudând când vreun glonte își atingea ținta și rezultau strigăte de agonie și durere.

Unul dintre cei doi evrei care l-au abordat pe Karski pentru această misiune era un avocat pe nume Leon Feiner. Acesta avea să fie omorât în septembrie al aceluiași an, când lichidarea evreilor din Ghetou avea să se intensifice. Karski avea să-și amintească peste ani cum Feiner mergea pe lângă el în Ghetou și nu făcea decât să murmure: „Ține minte asta, ține minte asta”.

Feiner l-a întrebat apoi de Karski dacă este dispus să vadă ce se întâmplă cu cei care sunt deportați din Ghetou. Câteva zile mai târziu, Karski și un membru al Rezistenței evreiești se aflau la Izbica, un orășel din apropierea Varșoviei. A ajuns la un magazin deținut de un membru al Rezistenței poloneze, care i-a înmânat o uniformă de ucrainean sub comandă germană. Deținătorul uniformei fusese mituit să-și ia liber în ziua respectivă. Un alt gardian uncrainean – mituit și el – l-a condus pe Karski la o zonă încercuită de un gard cu sârmă ghimpată.

Karski a auzit atunci plânsete de bărbați și femei și, la un moment dat, i s-a părut că simte miros de carne arsă. A fost apoi martorul sosirii a câteva mii de evrei aduși din Cehoslovacia. Mulți erau atunci bătuți și înjunghiați. Apoi a asistat la evrei înghesuiți până la refuz în bou-vagoane și trimiși – avea să afle atunci – nu departe de acolo, unde vor fi băgați în camere de gazare. I s-a mai spus că, uneori, erau pur și simplu lăsați în trenuri până se sufocau sau mureau de foame.

Misiunea de înștiințare

Karski s-a întors la Varșovia, unde a început să se pregătească pentru călătoria la Londra. I-a fost înmânată o cheie care conținea un microfilm cu sute de documente. S-a dus la dentist pentru a-și scoate câțiva dinți, astfel încât dacă era oprit de germani să aibă un motiv să nu vorbească – nu dorea ca germana lui cu accent polonez să-l trădeze. S-a dus la Berlin, apoi prin Franța a trecut în Spania, unde din Gibraltar a reușit să ajungă la Londra.

La întâlnire, a predat microfilmul și a vorbit despre improbabila colaborare între Rezistența poloneză anti-comunistă și partizanii sponsorizați de sovietici.

A trecut apoi să vorbească despre soarta evreilor. După spusele lui, ani mai târziu, în februarie, 1943, Anthony Eden i-a spus că „Marea Britanie a făcut deja destul acceptând 100.000 de refugiați”. Karski s-a întâlnit cu Szmuel Zygelboym, reprezentantul evreilor socialiști în Consiliul Național al Guvernului polonez în exil. Acesta a ascultat îndurerat și apoi a spus: „Voi face totul să-i ajut. Voi face tot ce vor cere”. După ce germanii au înăbușit Revolta din Ghetou din primăvara anului 1943, Zygelboym îi scria prim-ministrului Guvernului polonez în exil:

„Prin moartea mea doresc să aduc ultimul protest împotriva pasivității cu care lumea se uită la și permite anihilarea poporului evreu”. S-a sinucis.

În iulie 1943, Karski ajungea în Statele Unite. În acea perioadă, toți evreii din Ghetoul Varșoviei care nu au fost nimiciți în timpul Răscoalei erau trimiși la tabăra de exterminare de la Treblinka.

„Aproape fiecare individ era empatic față de rapoartele privindu-i pe evrei. Dar când raportam liderilor de guvern, se lepădau de conștiință, de sentimentele personale.

Ofereau o argumentare care părea validă. Care era situația? Evreii erau total neajutorați. Strategia de război era înfrângerea militară a Germaniei și înfrângerea potențialului de război al Germaniei odată pentru totdeauna. Nimic nu putea interfera cu zdrobirea militară a celui de-al Treilea Reich”.

A continuat să spună ceea ce știa, onorând promisiunea făcută celor 2 evrei din Ghetou. La întâlnirea dintre Karski și Roosevelt, primul i-a transmis că Rezistența poloneză estimează cum dacă nu va fi nicio intervenție Aliată în următorul an și jumătate, evreii Poloniei vor înceta să mai existe.

Karski a crezut că a eșuat să-l miște pe Roosevelt. John Pehble, care a devenit șeful Comisiei pentru Refugiații de Război, însă, a spus mai târziu să decizia lui Roosevelt de a înființa Comisia a venit ca o consecință directă a discuțiilor cu Karski.

Karski dorea să se întoarcă la Varșovia și să-și continue munca, dar superiorii săi i-au spus că identitatea sa a ajuns cunoscută de germani și i-au ordonat să rămână în Statele Unite. Aici avea misiunea de a promova cauza Poloniei, care odată eliberată de sub jugul nazist avea să intre pe mâinile sovieticilor. Karski, care nu avea altceva în afară de dispreț față de comunism și sovietici, nu avea să-și mai vadă țara natala până la căderea comunismului.

În 1952, și-a luat doctoratul la Universitatea din Georgetown și avea să predea timp de peste 30 de ani. În 1956, se va însura cu Pola Nirenska, dansatoare evreică a cărei întreagă familie a pierit în Holocaust. În 1982, a fost recunoscut ca Drept între Națiuni. Când s-a adresat Camerei Reprezentanților a Statelor Unite, în 1981, Karski a spus: „Și cum eu însumi am devenit evreu… așa și toți evreii care au fost măcelăriți au devenit familia mea”.

A murit în iulie 2000.

Georg Ferdinand Duckwitz: trădarea unui oficial nazist și solidaritatea unei națiuni

Deși sub ocupație nazistă, aproape toți evreii danezi au reușit să supraviețuiască celui de-al Doilea Război Mondial. Asta s-a întâmplat din două motive importante: Georg Ferdinand Duckwitz și poporul danez.

Georg Ferdinand Duckwitz s-a născut pe 29 septembrie 1904, la Bremen. În anii ’30, era un om care făcea afaceri cu țările scandinave. În acea perioadă, îl asculta pe Hitler cu entuziasm. Îl atrăgea retorica de forță, despre umilințele la care a fost și e supusă Germania și cum toate astea vor înceta odată ce va ajunge el la putere. În 1932, Duckwitz se înscrie în Partidul Nazist, dar devine deziluzionat de brutalitatea regimului, așa că pleacă să lucreze pentru o companie de transport maritim. În 1939, este rechemat să servească Guvernul, fiind trimis să lucreze pentru Ambasada germană din Copenhaga. Din zilele când făcea afaceri în țările scandinave, Duckwitz dezvoltase o daneză fluentă. A acceptat, mulțumit de faptul că Germania și Danemarca semnaseră un pact de non-agresiune în mai, 1939.

În aprilie 1940, Germania invadează Danemarca. Dată fiind politica arianistă a germanilor și faptul că naziștii doreau să demonstreze prin Danemarca ce bună e viața sub protectorat german, danezilor le-a fost permis să-și păstreze guvernul, controlul asupra mass-media, iar regele lor – Christian al X-lea –  rămânea ca titular în fruntea statului. Danezii nici nu au început să-și trateze minoritatea evreiască diferit de până atunci – erau lăsați să-și păstreze serviciile și să-și vadă de viața lor. Guvernul danez a refuzat să-și dea acordul pentru expulzarea lor. Rezistând presiunilor, Guvernul danez avea să refuze să impună o oră de stingere populației, să interzică grevele, să cenzureze presa și să limiteze sau să interzică dreptul la protest – deși cel din urmă era descurajat, de frica represaliilor majore ce ar putea fi aduse populației din partea naziștilor. Deja ducând o luptă grea pe frontul de est, de teamă să nu piardă complet controlul asupra Danemarcei, Germania pune stop politicilor relaxate și preia controlul complet asupra Guvernului, declarând stare de urgență. Ca răspund, Christian al X-lea a abdicat și s-a autodeclarat prizonier de război în propria țară. Era 1943.

Operațiunea de salvare

Din toamna lui 1942 deja, Werner Best – nazist convins, membru SS și administrator al Franței și Danemarcei – căuta să înceapă implementarea Soluției Finale pentru evreii din Danemarca. În septembrie 1943, Best avea să-i trimită o telegramă lui Hitler prin care îi cerea aprobarea pentru deportarea evreilor. Asta a ajuns la urechile lui Duckwitz care, alarmat, i-a cerut lui Best explicații. Best i-a răspuns că telegrama oricum nu va avea nicio consecință, dar dacă vrea poate să plece la Berlin să se zbată împotriva ei.

Duckwitz nu a stat pe gânduri: ajuns la Berlin, însă, avea să afle că cererea lui Best fusese deja aprobată. Evreii danezi aveau să fie expulzați și, teama cea mai mare a lui Duckwitz, exterminați. De la Berlin, Duckwitz a zburat în Suedia, unde s-a întâlnit cu prim-ministrul Per Albin Hansson, pe care l-a informat despre soarta ce-i așteaptă pe evreii din Danemarca. A primit asigurări că dacă aceștia vor ajunge în Suedia, vor fi bine primiți și vor primi protecție. Duckwitz păstra deja legătura cu Rezistența daneză, care, la rândul lor, au pregătit ascunzători pentru evreii ce aveau să fugă și au făcut aranjamente cu pescarii să-i transporte pe partea suedeză a Strâmtorii Øresund.

Câteva zile mai târziu, aveau să apară zvonuri, iar Duckwitz avea să afle și ziua exactă când evreii vor fi aliniați de către naziști. Best l-a informat pe diplomat că Aktion-ul va fi desfășurat pe 1 octombrie. Conform spuselor lui Duckwitz, Best – care a fost parte a deportării și exterminării evreilor din Franța și Polonia – a avut atunci un comentariu pe deplin necaracteristic persoanei sale. În scrisoarea trimisă de Duckwitz lui Per Albin Hansson, scria:

„Voi presupune că ai aflat din varii surse ce se va întâmpla pe 1 octombrie. Dacă nu, îți voi spune eu. În jur de 7700 de evrei vor fi aliniați în întreaga țară. Fiindcă țara ta se află de cealaltă parte a Strâmtorii Øresund, cer de la tine să încerci să-i ascunzi pe acești evrei. Intenționez de asemenea să-i previn și pe cei din Rezistență, ca să aibă timp să îi pregătească pe toți evreii. Alertează-ți cetățenii, pentru a se face extra-provizii pentru refugiați. Știu informația asta fiindcă sunt consilierul persoanei responsabile de razie, Dr. Werner Best. Mi-a spus: «Dacă aș putea, în câteva zile, să construiesc un pod peste  Øresund, ca acești oameni să se salveze în Suedia.» Asta pare cel mult o aluzie vagă, dar intenționez să-i avertizez orișicum. Doar să fii capabil să oferi întreținere, adăpost și rezistență.

Ținem legătura.”

Duckwitz a informat liderii comunității evreiești despre data raziei și le-a sugerat să le spună tuturor evreilor să-și părăsească căminele în acea zi. Au primit știrea cu îndoială, dar au acționat corespunzător, instruind evreii să plece în ascunzători. Din aproape 8000 de evrei danezi, Gestapo nu a reușit să găsească mai mult de 500 în raziile de pe 1 și 2 octombrie. Istoricul Leni Yahil descrie:

„Reacția a fost spontană. Danezii i-au alertat pe evrei, ajutându-i să se mute în ascunzători și de acolo către țărm și, cu ajutorul pescarilor danezi, să traverseze în Suedia. La început a fost o operațiune dezorganizată și spontană, dar curând Rezistența daneză a venit și a ajutat la organizarea refugiului masiv. (…)

În Danemarca, toate grupurile populației au participat la acțiune pentru a salva evreii. Zeci de protestatari au intrat peste oficiali naziști în birourile lor; regele Christian al X-lea și-a exprimat obiecția fermă față de planurile germane; capi ai Bisericilor daneze au publicat proteste puternice și și-au folosit amvoanele pentru a îndemna poporul danez să-i ajute pe evrei; și universitățile s-au închis pentru o săptămână, cu studenți dând o mână de ajutor în ajutorarea evreilor. Operațiunea a durat trei săptămâni și în timpul ăsta 7200 de evrei au fost duși în Suedia.”

Duckwitz s-a ocupat, în acest timp, de trupele germane responsabile cu patrularea strâmtorii. Drept rezultat, extrem de puține patrule au fost prezente în acea perioadă, ceea ce a redus drastic pericolul. Cei 7200 de evrei – plus alți 700 de non-evrei (soți sau soții de evrei) – care au ajuns în Suedia au fost adăpostiți în timpul războiului de cetățeni obișnuiți și de Guvern. Werner Best a raportat către superiori că Soluția Finală a fost dusă la bun sfârșit în Danemarca și că țara nu mai are niciun evreu.

Nu toți evreii au reușit să scape. Unii erau prea bătrâni sau bolnavi, iar alții au fost turnați sau descoperiți de către Gestapo. În jur de 474 de evrei au fost prinși și trimiși la tabăra de concentrare Theresienstadt. Niciun evreu danez nu a fost trimis la Auschwitz, unde majoritatea piereau fie de boală, de extenuare sau în camerele de gazare. Crucea Roșie Suedeză a negociat în cele din urmă transportul evreilor danezi în Suedia. Astfel, 432 de evrei capturați de Gestapo aveau să ajungă la loc sigur, supraviețuind războiului. În timpul prizonieratului, ministrul de externe danez vizita în mod regulat tabăra, încărcat cu mâncare donată de publicul danez.

După război, Duckwitz a spus că „oricine este obligat să se imagineze pe sine în poziția altei persoane într-o situație dată. Nu cred că viața mea e mai importantă decât viețile a 7000 de evrei”. A fost numit Drept între Națiuni în 1971.

 

Karel Janoušek: sufletul Cehoslovaciei

„Pe timp de pace, serviciul în Forțele Aeriene a surâs către cei mai buni tineri ai noștri. Când a devenit clar că Hitler dorea să distrugă Cehoslovacia, piloții noștri erau gata să lupte – indiferent de numărul copleșitor al inamicului. Nu au primit ordinul să lupte. Au primit ordin să nu lupte. Asta a fost o lovitură pentru ei – o lovitură mai puternică decât orice ar fi putut Göring să le dea. Pur și simplu nu au putut crede ce ordin au primit. Ah! Sunt atât de multe lucruri pe care noi, cehii, ne-a venit greu să le credem, și cu care am devenit obișnuiți”. – Karel Janoušek, 8 iulie, 1941

Karel Janoušek s-a născut pe 30 octombrie, 1893, la Přerov, astăzi Republica Cehă, la acea vreme parte din Imperiul Austro-Ungar. Tatăl său a fost unul dintre fondatorii Partidului Social Democrat Cehoslovac. Mama avea să-i moară încă din primii ani ai vieții. A absolvit liceul în 1912, iar 3 ani mai târziu, când Europa fierbea de cel mai mare conflict din istoria sa de până atunci, a fost recrutat în armata austriacă, fapt pe care Janoušek l-a întâmpinat cu foarte puțin entuziasm. După ce și-a finalizat școala de ofițeri, la finalul lui 1916 a fost trimis cu regimentul său în Italia, iar la scurt timp după aceea unitatea sa a fost transferată pe frontul din Rusia. Acolo au fost capturați de ruși, iar la scurt timp s-a alăturat legiunii cehoslovace, sub comandă rusă. Problemele de acasă ale Rusiei din acea perioadă au permis însă crearea forțelor independente cehoslovace, care au participat la Bătălia de la Zborov, astăzi văzută ca un simbol al legiunii cehoslovace.

Întors acasă în nou-formata și independenta Cehoslovacie, Janoušek acceptă oferta de a deveni ofițer de carieră. A trecut comandant de infanterie și artilerie, iar în 1926 a devenit pilot. În aceeași perioadă avea să se și însoare.

Al Doilea Război Mondial

Pe 21 mai, 1938, a avut loc o mobilizare generală a armatei cehoslovace, din cauza situației din ce în ce mai amenințătoare legată de Germania nazistă. Janoušek era atunci comandant al Forțelor Aeriene ale Armatei 1, localizate în sudul țării. Bine echipată și cu un moral ridicat, armata cehoslovacă a primit în 29 septembrie vestea Tratatului de la Munchen, prin care părți importante din Cehoslovacia aveau să fie anexate cu acte în regulă de Germania. Președintele Beneš își dă demisia. La câteva luni după asta, în martie 1939, o Germanie plină de avânt și încredere ocupă întreaga Cehoslovacie. Președintee Beneš instituie un guvern în exil la Londra, și mulți lideri militari părăsesc țara și i se alătură la formarea unei armate în exil.

Generalul Janoušek a folosit ceea se numește ruta sudică, trecând granița spre Slovacia – devenit între timp stat independent pro-german – Ungaria, Iugoslavia, Grecia, Beirut, ajungând în Franța. Acolo a devenit comandantul Forțelor Aeriene Cehoslovace (deși nu purtau numele ăsta) ce începuseră să se formeze în Franța, dar a fost înlocuit de Vicherek, superiorul său care a ajuns mai târziu. 135 de piloți cehoslovaci au luptat în cadrul Forțelor Aeriene Franceze, reușind 3000 de zboruri operaționale și 78 de victorii aeriene. Pe 17 iunie, 1940, apărarea Franței va ceda și soldații cehoslovaci vor fi evacuați spre Marea Britanie.

„Au rămas numai să spere… Fiindcă, așa cum vă amintiți, nu era încă niciun război. Nu avea nicio promisiune, nicio garanție, nicio certitudine. Nu pot vorbi acum de experiențele lor. Foarte mulți au avut experiență cu viața din închisoare. Foamea le era companionul zilnic. Nu mai aveau uniforme deștepte. Au devenit trași la obraji, iar ochii lor din ce în ce mai triști. Au trecut prin Polonia, prin statele balcanice, prin Asia și Africa – spre Franța. Dar Franța a căzut. Tocmai când începuseră să-și recâștige respectul de sine, tocmai când doborâseră peste 160 de huni, Franța a căzut. Însemna asta sfârșitul tuturor speranțelor lor? Sigur că nu! Mai era încă Marea Britanie”.

În Marea Britanie, Janoušek era cel mai mare în rang din Forțele Aeriene Cehoslovace, drept urmare a preluat comanda. Janoušek a început organizarea Forțelor Aeriene Cehoslovace, care la scurt timp vor fi integrate în Forțele Aeriene Regale. În timpul războiului, 2400 de cehoslovaci au servit în Forțele Aeriene Regale. Soldații cehoslovaci au format trei detașamente de vânătoare, precum și unul de bombardament. Pe lângă asta, cehoslovacii au servit în multe alte detașamente britanice. Janoušek era inspectorul lor principal, ca Inspector Britanic de Zbor. Avioanele de luptă cehoslovace au avut 200 de victorii aeriene confirmate și 114 avioane inamice avariate. Au participat în bătălii majore, precum Bătălia pentru Anglia și Ziua Z. Au avut 38.485 de zboruri operaționale, cumulând 54.225 de ore operaționale de zbor, au lăsat 1.218 tone de explozibil și 92.925 de bombe incendiare peste ținte și au luat cu asalt zeci de nave și submarine. În timpul serviciului lor, sub comanda lui Janoušek, 511 piloți au pierit sau au fost declarați morți, mulți au fost răniți și 52 au devenit prizonieri de război.

Pe 4 august, 1945, cu o zi înainte de întoarcerea cehoslovacilor la nou eliberata lor țară, Janoušek a transmis următoarele vorbe națiunii britanice, la BBC:

„Acum că a sosit vremea ca noi să părăsim acest tărâm fermecător și ospitalier, unde am împărțit cu voi bucurii și amărăciuni de-a lungul ultimilor 5 ani de luptă comună, aș dori să exprim către poporul britanic, din partea mea și a întregilor Forțe Aeriene Cehoslovace, profundele nostre mulțumiri pentru toată bunătatea pe care ne-au arătat-o și pentru că ne-au făcut să ne simțim atât de mult ca acasă. (…)

Acum suntem în ajunul despărțirii și aproape de finalul călătoriei, cu adevărat o ocazie de bucurie, și totuși plecăm cu inima strânsă, fiindcă sunt foarte puțini dintre noi ale căror familii au scăpat de persecuție și adeseori moarte la mâna germanilor, un preț pe care cei dragi nouă au trebuit să-l plătească fiindcă fiii lor au plecat la luptă împotriva dușmanilor libertății umane”.

La întoarcerea în Cehoslovacia, Janoušek avea să simtă pe pielea sa vorbele adresate națiunii britanice. Cât timp el a fost plecat, naziștii i-au închis aproape toată familia și rudele. Soția sa și una dintre surorile sale au murit la Auschwitz, unul dintre frații săi la Buchenwald, iar doi cumnați ai săi au pierit în închisorile Litoměřice și Pankrác.

Lovitura de stat sovietică

În februarie 1948, imediat după preluarea sovietică a puterii printr-o lovitură de stat, Janoušek a participat la un curs pentru ofițerii seniori prin care avea să se familiarizeze cu doctrina sovietică. Janoušek a văzut asta ca o metodă prin care ofițerii care nu serveau politic partidul erau înlăturați, iar la scurt timp s-a văzut că majoritatea celor care au participat la curs au fost unul câte unul interziși din armată. Cei admiși, care au cooperat inițial cu noul regim, au fost înlăturați în următorii doi ani.

Lui Janoušek i s-a ordonat să ia o pauză „pe motive de sănătate”, până o decizie finală avea să fie luată în ce-l privește. Fiindu-i negate poziții în aviația civilă – și devenind clar că nu e loc pentru oameni cu calitățile sale sub noul regim – încearcă să obțină permisiunea să părăsească țara pentru Canada, unde avea câteva contacte. Este refuzat, așa că la sfârșitul lui aprilie încearcă să fugă, dar este prins. Pe 2 mai este adus pentru interogatoriu la închisoarea Kapucínská ulice 2/214. Pe 6 mai, era alături de alți piloți: Vlastimil Chrást, Jan Stepan, Josef Hanuš, Josef Bryks, Josef Čapka, Otakar Černý, Ondřej Špaček, Jan Plášil, and Václav Bozděch, precum și 14 civili.

A fost condamnat la 18 ani de închisoare, și jefuit de rangul militar, decorații, precum și de doctorat. În 1949, sentința i s-a mărit pe viață sub motivul că a știut de un plan de evadare la închisoarea unde era închis, dar nu a raportat. În 1955, sentința i-a fost redusă la 25 de ani, iar în 1960 era eliberat din închisoare sub o amnistie prezidențială. Avea 66 de ani.

În anul Primăverii de la Praga, Tribunalul Militar de la Příbram i-a anulat vechea condamnare, dar decorațiile, rangul și doctoratul nu i-au fost returnate decât post-mortem, în 1990, printr-un ordin prezidențial. Karel Janoušek a murit la 27 octombrie, 1971, la Praga. A fost înmormântat așa cum a trăit – ca un patriot – cu prietenii și ce i-a mai rămas din familie punând imnul național la ceremonie, în ciuda insistențelor autorităților comuniste să nu facă asta.

„Pentru mulți, va fi o întoarcere acasă tristă, plină de anxietate și îndurerare. De fapt, vor fi mulți dintre noi care nu vor avea niciun acasă unde să meargă și niciun părinte sau rudă rămași în viață. Și totuși, așteptăm cu nerăbdare întoarcerea noastră pentru a ajuta la reconstruirea a ceea ce a fost distrus și să asistăm la cea mai importantă sarcină, cu care se confruntă azi toate națiunile Aliate, și anume turnarea unei fundații solide pentru o pace de durată și pentru o lume mai bună”. – Karel Janoušek, 4 august, 1945.

PS: Au și Sabaton o odă pentru el, pe albumul ”Heroes”:


 

Dietrich Bonhoeffer: răul nazist și tăria credinței

„Cine e cel care stă ferm? Numai cel pentru care standardul final nu stă în rațiunea sa, în principiile sale, conștiința sa, libertatea, virtutea sa, ci cel care este pregătit să le sacrifice pe toate acestea, când prin credință și devotament față de Dumnezeu este chemat la acțiune obedientă și responsabilă: persoana responsabilă, a cărei viață nu va fi nimic altceva decât un răspuns la chemarea lui Dumnezeu”. – Dietrich Bonhoeffer

Teologul și pastorul protestant Dietrich Bonhoeffer se numără printre liderii creștini din timpul perioadei naziste care au rezistat și s-au opus practicilor și acțiunilor regimului. Pentru asta avea să fie arestat și executat în ultima lună a războiului la tabăra de concentrare Flossenbürg.

Dietrich Bonhoeffer s-a născut pe 4 februarie, 1906, al șaselea copil al lui Karl și Paula Bonhoeffer, la Breslau. Crescut într-o familie nereligioasă, dar cu un puternic simț artistic și muzical, micul Dietrich arăta din primii ani ai vieții sale un mare talent muzical. Din acest motiv, familia sa a fost surprinsă într-un mod nu tocmai plăcut când acesta i-a anunțat, la vârsta de 14 ani, că dorește să devină preot.

În 1927, a absolvit Universitatea din Berlin. După absolvire, a petrecut timp în Spania și America. A devenit impresionat de conceptul implicării Bisericii pentru ajutorarea și protejarea celor nefericiți și oprimați, devenind, prin călătoriile sale, și atras de ecumenism. În 1931, a fost hirotonisit preot, la vârsta de 25 de ani. A devenit cunoscut în comunitatea creștină germană prin lucrările sale referitoare la relația iudeo-creștină, prin care spunea că evreii ar trebui, ultimamente, să-l accepte pe Isus ca Mesia.

Hitler la putere și Rezistența

Venirea lui Hitler la putere a fost întâmpinată bine de o importantă porțiune a populației germane, după ani întregi de instabilitate sub Republica de la Weimar. Biserica Evenghelică Germană, cea mai proeminentă biserică protestantă din Germania, a salutat această ascensiune. Dietrich Bonhoeffer, deși membru al Bisericii Evanghelice, nu a văzut-o cu ochi buni. Cu două zile după numirea lui Hitler în funcția de Cancelar a ținut un program radio în care l-a criticat atât Hitler, precum și valul de idolatrie și cultul personalității dezvoltat în jurul său. Emisiunea a fost întreruptă în timpul emisiei. Discursul său a fost apoi publicat în variantă prescurtată în ziarul conservator Kreuzzeitung, și apoi a fost transformat într-o prelegere ce avea să fie ținută la două universități germane.

În 1933, Bonhoeffer s-a opus activ persecuției evreilor și s-a lansat în predici despre responsabilitatea Bisericii de a acționa împotriva politicilor discriminatorii ale regimului nazist. S-a luptat să organizeze Biserica Protestantă pentru a face față infiltrării naziste în rândurile sale, ceea ce a dus la crearea unei noi Biserici Confesionale. Frământat de schimbările ce se petreceau atât de rapid atât la nivel de societate, cât și în Biserică, Bonhoeffer îi scria în iulie 1933 unui prieten elvețian într-o scrisoare:

„Am fost complet absorbit de ceea ce se petrece în biserică. Suntem acum pe punctul de a ajunge la o decizie despre care cred că va fi de o maximă importanţă pentru politica bisericească. Nu am nicio îndoială că victoria va fi a Creştinilor Germani şi că aceasta va aduce în perspectivă contururile noii biserici, iar întrebarea va fi dacă o vom mai putea susţine ca biserică. Mă tem că ne prăbuşim treptat, dar constant că nu vom mai avea tăria de a acţiona împreună. Atunci vom reveni la adunările mici, neautorizate.”

Bonhoeffer a devenit deziluzionat de slăbiciunea Bisericii și a preoților în fața tăvălugului nazist, și de infiltarea nazistă, așa că în toamna lui 1933 a plecat pentru 2 ani la Londra, unde a predicat la o  biserică protestantă de limbă germană. La scurt timp după întoarcerea în Germania, în 1935, un lider al Bisericii Confesionale a fost arestat și un altul a fugit în Elveția. Lui Bonhoeffer i s-a retras autorizația de predare anul următor, după ce a fost denunțat ca pacifist și dușman al statului. Pe măsură ce controlul nazist asupra Bisericii s-a intensificat, seminarul Bisericii Confesionale a fost închis de Himmler în 1937. În următorii 2 ani, Bonhoeffer a călătorit des prin estul Germaniei, din sat în sat, unde a ținut seminarii private studenților dispuși să-l asculte.

În această perioadă, Bonhoeffer scria:

„Clemența ieftină este clemența pe care ne-o acordăm nouă înșine. Clemența ieftină înseamnă propăvăduirea iertării fără a cere căință, botez fără disciplină bisericească, împărtășanie fără spovedanie… Clemență ieftină este clemență fără ucenicie, clemență fără cruce, clemență fără Isus Hristos”.

Îngrijorat că va fi prins și forțat să-i jure credință lui Hitler, în 1939 Bonhoeffer pleacă în Statele Unite, însă după mai puțin de 2 ani se întoarce torturat de gândul că fuge de greutăți și nu are curajul să practice ceea ce predică.

„Am ajuns la concluzia că am făcut o greșeală să vin în America. Creștinii în Germania vor trebui să se confrunte cu alternativa groaznică între a dori înfrângerea națiunii lor pentru ca civilizația creștină să supraviețuiască sau a dori victoria națiunii lor, prin urmare distrugând civilizația. Știu pe care dintre astea două trebuie să o aleg, dar nu pot face alegerea asta din siguranță”.

La întoarcerea în Germania, i s-a interzis dreptul de a vorbi în public sau de a publica articole. A ales atunci să se alăture Abwehr, Agenția Militară Germană de Informații. Înainte de a pleca în America, Bonhoeffer luase deja contact cu câțiva militari germani opuși lui Hitler. Abwehr era locul unde se dezvoltase o puternică opoziție față de Hitler, și unde se plănuiau diverse tentative de asasinare ale lui Hitler.

Asta l-a făcut pe Bonhoeffer să ajungă la un conflict cu sine însuși, care întotdeauna considerat pacifismul ca singura cale de rezistență:

„Marea mascaradă a răului s-a jucat cu toate conceptele noastre etice. Ca răul să apară deghizat ca lumină, caritate, necesitate istorică sau justiție socială este destul de buimăcitor pentru oricine crescut cu conceptele noastre etice tradiționale, în timp ce pentru creștinul care își bazează viața pe Biblie, doar confirmă ticăloșia fundamentală a răului”.

Când Secretarul General al Consiliului Mondial al Bisericilor l-a întrebat „pentru ce te mai rogi zilele astea?”, Bonhoeffer i-a răspuns: „Dacă vrei să știi adevărul, mă rog pentru înfrângerea națiunii mele”.

Bonhoeffer ca prizonier

Ca dublu agent în Abwehr, Bonhoeffer a fost mesager care intra în contact cu asociați ai Guvernului Britanic. A fost arestat de către Gestapo în 1943, în tentativa de a ajuta niște refugiați evrei din Elveția să fugă. A fost un an și jumătate închis în închisoarea militară Tegel, unde și-a continuat lucrări precum „Etica”. Scrierile sale au reușit să fie strecurate afară cu ajutorul unor gărzi care i-au oferit ajutorul. În scrisorile sale din închisoare, Bonhoeffer scria:

„Rămâne o experiență de o valoare incomparabilă. Am învățat odată pentru totdeauna să vedem marile evenimente din istorie de dedesubt, din perspectiva proscrișilor, suspecților, neglijaților – pe scurt, din perspectiva celor care suferă. Simpla așteptare și veghere nu sunt comportamente creștine. Creștinii sunt chemați la compasiune și acțiune”.

După eșecul Operațiunii Valkyrie, din 20 iulie, 1944, Bonhoeffer a fost mutat, într-un final la Flossenbürg, unde avea să fie executat prin spânzurare la 8 aprilie, 1945. Întemnițat, Bonhoeffer a continuat să le predice colegilor de prizonierat. Payne Best, ofițer al armatei britanice, a scris despre el:

„Bonhoeffer era diferit, destul de calm și normal, aparent perfect în dezinvoltura sa… sufletul său chiar strălucea în bezna disperării din închisoarea noastră. A fost unul dintre foarte puținii oameni pe care i-am cunoscut pentru care Dumnezeu era real și mereu aproape de el”.

Bonheoffer a fost spânzurat de un fir, ca majoritatea condamnaților de trădare, pentru a i se prelungi suferința. Doctorul care a fost martor la execuție a scris apoi:

„L-am văzut pe pastorul Bonhoeffer… îngenunchind pe podea, rugându-se arzător la Dumnezeu. Am fost mișcat adânc de felul cum acest om se ruga, atât de devotat și atât de sigur că Dumnezeu îi aude rugăciunea. La locul de execuție, a spus din nou o rugăciune și apoi a urcat cele câteva trepte ale eșafodului, curajos și demn. Moartea sa a venit după câteva secunde. În cei aproape 50 de ani în care am lucrat ca doctor, rareori am văzut vreun om murind atât de complet supus dorinței lui Dumnezeu”.

Înainte de execuție, Bonhoeffer l-a rugat pe un coleg prizonier să-i transmită un mesaj Episcopului George Bell de la Chichester:

„Acesta este sfârșitul – pentru mine, începutul vieții”.

Maximilian Kolbe: sfântul martir în fața nazismului

„În noaptea aceea am întrebat-o pe Maica Domnului ce se va alege de mine. Atunci a venit la mine ținând două coroane, una albă, cealaltă roșie. A întrebat dacă sunt dispus să accept oricare dintre aceste coroane. Cea albă însemna că va trebui să perseverez în puritate, și cea roșie că ar trebui să devin un martir. I-am spus că le accept pe amândouă.” – Maximilian Kolbe

Maksymilian Maria Kolbe, născut Rajmund Kolbe, a fost beatificat pe 17 octombrie 1971, și canonizat de Biserica Catolică pe 10 Octombrie 1982, ca Sfântul Maximilian Kolbe – de către Papa Ioan Paul al II-lea – și declarat martir al carității. Este sfântul protector al dependenților de droguri, prizonierilor politici, familiilor, jurnaliștilor, prizonierilor și mișcărilor pro-viață. Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit „Sfântul Protector al Greului Nostru Secol”.

S-a născut la 1894 în Zduńska Wola, pe atunci parte a Imperiului Țarist, ca al doilea copil al lui Julius Jolbe și Maria Dabrowska. Tatăl său era etnic german, iar mama sa poloneză. În 1907, Kolbe decide să se alăture Ordinului Franciscan, și în 1910, după urmarea unui seminar în Lwów, îi este permis să intre în noviciat. Și-a depus primele jurăminte în 1911, și jurămintele finale în 1914, la Roma, când a adoptat numele Maximilian Maria, arătându-și venerația pentru Fecioara Maria. În 1918, a fost hirotonisit preot.

La un an după, în 1919, se întoarce în independenta Polonie unde a devenit foarte activ în promovarea venerării Fecioarei Maria. Fondează și supraveghează mânăstirea de la Niepokalanów, de lângă Varșovia, un seminar, o stație radio și alte câteva publicații și organizații. Între 1930 și 1936, și-a dus munca de misionariat în Japonia, unde a înființat o mânăstire lângă Nagasaki, un seminar și un ziar în japoneză. Mânăstirea rămâne în picioare și astăzi.

Al Doilea Război Mondial

La invazia nazistă a Poloniei, 1939, Kolbe se afla la mânăstirea de la Niepokalanów. Pe măsură ce naziștii se apropiau de oraș, Kolbe a fost unul dintre puținii frați care au rămas la mânăstire, unde a înființat un spital temporar. Când orașul a fost asaltat de naziști, Kolbe a fost arestat pe 19 septembrie, dar eliberat la 3 luni după, pe 8 decembrie. A refuzat să semneze Deutsche Volksliste, document care i-ar fi acordat drepturi similare unui cetățean german, dacă și-ar fi recunoscut sângele german pe care-l avea din partea tatălui său. La arest, a spus:

„Curaj, fiilor mei. Nu vedeți că plecăm într-o misiune? Ne plătesc drumul în urma tocmelii. Cât noroc! Ce trebuie să facem acum este să ne rugăm bine ca să salvăm cât mai multe suflete posibil. Haideți, atunci, să-i spunem Sfintei Fecioare că suntem mulțumiți, și că poate face cu noi orice dorește”.

Din primul moment al întoarcerii din prizonierat, Kolbe a început să organizeze un adăpost pentru 3000 de refugiați polonezi, dintre care 2000 evrei: „Trebuie să facem tot ce ne stă în puteri să îi ajutăm pe acei nefericiți care au fost alungați din casele lor și privați de lucrurile cele mai de bază. Misiunea noastră se află printre ei în zilele care vin”. Călugării au împărțit tot ce aveau cu refugiații: adăpost, haine și mâncare.

În acest timp, Kolbe se ocupa și de un radio la care denunța crimele naziștilor. Inevitabil, comunitatea orașului a căzut rapid sub suspiciunea nazistă și a început să fie supravegheată mai îndeaproape. În 1941, Kolbe a publicat o ediție a „Cavalerul Imaculatei” în care a oferit o critică virulentă naziștilor:

„Ce putem face și trebuie să facem este să căutăm și să servim adevărul atunci când l-am găsit. Conflictul real este unul interior. Mai departe de armatele de ocupație și hecatombele de lagăre de exterminare, există doi dușmani ireconciliabili în adâncurile fiecărui suflet: bine și rău, păcat și iubire. Și la ce bune victoriile pe câmpul de luptă dacă noi înșine suntem învinși în cele mai lăuntrice părți ale ființei noastre?”

La scurt timp după asta, Kolbe a fost arestat în februarie 1941. A fost trimis pentru o scurtă perioadă la închisoarea Pawiak din Varșovia. Acolo aflăm de la un martor că un gardian SS, văzându-l pe Kolbe cu veșmintele de călugăr și cartea de rugăciuni, l-a întrebat dacă crede în Hristos. Kolbe a replicat „da, cred”. Gardianul l-a lovit. A continuat s-o facă și să repete aceeași întrebare, la care primea mereu același răspuns. Imediat după, veșmintele franciscane i-au fost luate și i s-a oferit o uniformă de prizonier.

În mai, același an, a fost transportat la Auschwitz, unde a devenit prizonierul 16670. A fost pus la muncă, ceea ce însemna căratul de blocuri de piatră pentru construirea zidului crematoriului. A fost supravegheat de Krott Sângerosul, care l-a ales pe Kolbe ca victima sa favorită. De la martori aflăm că Maximilian își accepta tratamentul cu un calm desăvârșit. Le spunea colegilor săi de suferință: „Maria îmi dă putere. Totul va fi bine”.

În acest timp, îi scria mamei sale:

„Dragă mamă,

La sfârșitul lunii mai am fost transferat la Auschwitz. Totul este bine din partea mea. Stai liniștită în privința mea și a sănătății mele, fiindcă bunul Dumnezeu este peste tot și alimentează totul cu dragoste. Ar fi bine să nu îmi scrii până nu vei primi alte vești de la mine, fiindcă nu știu cât de mult voi sta aici. Salutări cordiale și sărutări, cu afecțiune.

Rajmund”

Odată, Krott l-a pus pe Kolbe să care cele mai grele scânduri, până s-a prăbușit. L-a bătut apoi fără milă și l-a lăsat întins în noroi. Colegii prizonieri l-au luat și l-au mutat într-un loc unde s-a putut recupera. În iulie 1941, trei prizonieri apăreau ca dispăruți din lagăr și, ca pedeapsă, s-a dat ordinul ca 10 oameni să fie aleși pentru a fi înfometați până la moarte într-un buncăr subteran. Când unul dintre bărbații aleși – Franciszek Gajowniczek – a început să strige: „Soția mea! Copiii mei!”, Kolbe s-a oferit voluntar să-i ia locul.

Un ofițer nazist a replicat „ce vrea porcul ăsta polonez?” Maximilian a arătat cu degetul către Franciszek Gajowniczek și a repetat: „Sunt un preot catolic din Polonia. Aș dori să-i iau locul, fiindcă el are o soție și copii”. Surprins, ofițerul a acceptat schimbul oferit de Kolbe. Gajowniczek va supraviețui Auschwitzului și va fi prezent la beatificarea lui Kolbe din 1971. Va spune:

„Nu i-am putut mulțumi decât cu ochii. Eram uimit și cu greu îmi puteam da seama ce se întâmplă. Imensitatea faptei: eu, condamnatul, o să trăiesc și altcineva, de bunăvoie și voluntar, își dă viața pentru mine – un străin. E ăsta un vis? Am fost dus înapoi la locul meu fără să am ocazia să îi spun nimic lui Maximilian Kolbe. Eram salvat. Și îi datorez faptul că v-am putut spune toată asta. Vestea s-a răspândit repede prin lagăr. A fost prima și ultima oară când un asemenea incident s-a întâmplat în întreaga istorie a Auschwitzului.”

În buncăr, Kolbe avea să devină liderul prin rugăciune al oamenilor condamnați la moarte. Bruno Borgowiec, prizonier polonez, a fost un martor la cele întâmplate, ca ajutor al omului de serviciu și interpret în buncărele subterane:

„La fiecare inspecție, când aproape toți ceilalți erau întinși la podea, Părintele Kolbe era văzut îngenunchind sau stând în centru, în timp ce se uita voios în ochii oamenilor SS. Părintele Kolbe nu a cerut niciodată nimic și nu s-a plâns, mai degrabă i-a încurajat pe restul, spunând că fugarii ar putea fi găsiți și atunci ei toți ar fi eliberați. Una dintre gărzile SS a remarcat: preotul e într-adevăr un om grozav. Nu am văzut niciodată pe nimeni ca el.”

După două săptămâni de stat în celulă, Kolbe era încă în viață. Fiindcă gărzile doreau să golească celula, a fost executat cu o injecție letală. La canonizarea sa, Papa Ioan Paul a II-lea – el însuși martor al invaziei naziste a Poloniei – a spus:

„Maximilian nu a murit, ci și-a dat viața pentru fratele său”.

Irena Sendler: Îngerul din Ghetoul Varșoviei

În 1943, Irena Sendler era capturată de naziști și trimisă la închisoarea Pawiak. Acolo avea să fie torturată și i se va cere să divulge numele partenerilor săi, cu ajutorul cărora Sendler reușise să scoată un număr semnificativ de copii evrei din Ghetoul din Varșovia. Când naziștii au invadat Polonia în 1939, Irena era infirmieră, ceea ce îi dădea acces în Ghetoul din Varșovia, acolo unde erau ținuți captivi aproximativ 400.000 de evrei. Ca membră a Żegota (Consiliul pentru Ajutorarea Evreilor), a ajutat la salvarea a 2500 de copii evrei din ghetou.

Irena Sendler s-a născut în 1910, în Otwock, ca Irena Krzyżanowska. Tatăl său, Stanisław Krzyżanowski, a fost un doctor care a murit de tifos când Irena avea 7 ani. În 1931, se va mărita cu Mieczysław Sendler, iar cuplul se va muta în capitală înaintea izbucnirii războiului.

După invazia nazistă, Irena și colegii săi se ocupau de aprovizionarea cu medicamente, îmbrăcăminte și alte necesități pentru populația evreiască a orașului. Până în toamna anului 1940, naziștii au reușit să incarcereze în jur de 400.000 de mii de evrei într-o zonă limitată și restricționată ce avea să devină cunoscută ca Ghetoul din Varșovia. În calitate de infirmieră și asistent social, Irena avea acces regulat în ghetou pentru a-i ajuta pe captivi și după scurt timp se va alătura Żegota, alături de care și-a pus în gând să salveze câți mai mulți oameni cu putință din ghetou. Experiența era una înfiorătoare – mii de oameni mureau în fiecare lună de boală sau din lipsă de mâncare.

S-a început prin a salva orfanii: unii erau scoși afară în cutii, coșciuge sau saci de cartofi; alții reușeau să fie furișați prin tuneluri subterane către libertate. Copiilor le erau apoi găsite locuri la mânăstiri sau cu familii non-evreiești. Văzând că situația în ghetou se agravează, Irena a apelat la părinți să o lase să scoată copiii afară. Ținea evidența detaliată a copiilor pe care i-a furișat în afara ghetoului, în speranța că va reuși să-i reunească după război cu părinții lor. Din nefericire, majoritatea părinților nu au supraviețuit războiului.

Capturată fiind de naziști în 1943, Irena a refuzat să dezvăluie numele celorlalți membri Żegota și a fost condamnată la moarte, o sentință care nu a fost dusă la capăt fiindcă asociații lui Sendler au mituit gărzile închisorii, fiind eliberată în februarie 1944.

Odată eliberată, și-a continuat munca de salvare a copiilor până la finalul războiului, timp în care ea și colegii săi au salvat aproximativ 2500 de copii. Se estimează că aproximativ 400 au fost salvați de Irena personal.

În 1965, Yad Vashem a numit-o pe pe Irena Sendler „Dreaptă între popoare”. În 2003, Polonia i-a acordat Ordinul Vulturului Alb, iar 5 ani mai târziu, în 2008, a fost nominalizată (dar nu a câștigat) la Premiul Nobel pentru Pace. A murit în același an, 2008, în orașul în care a ajutat la redarea șansei la viață a 2500 de copii.

 

Geertruida Wijsmuller-Meijer: mama a 10.000 de copii

În decembrie 1938, Geertruida Wijsmuller-Meijer – Mătușa Truus, cum avea să devină cunoscută – se întâlnea cu locotenentul nazist Adolf Eichmann la Viena pentru a negocia transportul a 600 de copii evrei în afara orașului, cu destinația Marea Britanie. Eichmann, unul dintre responsabilii cu logistica Holocaustului, a acceptat. Nu credea că va fi capabilă. Nu știa că vorbește cu cine vorbește.

Geertruida Meijer era fiica unor bancheri și lucra la bancă atunci când l-a întâlnit pe soțul ei, Joop Uijmuller. A renunțat la slujba la bancă și s-a mutat la Amsterdam, unde a început să lucreze în asistență socială. Prin această muncă a intrat în contact cu Comitetul Evreiesc, care a informat-o cu referire la situația disperată în care se află evreii germani și austrieci, în urma Kristallnacht. Era prietenă cu luptătoarea din Rezistență Mies Boissevain-van Lennep, iar cu ajutorul ei și a altora a reușit să salveze 10.000 de copii evreii din Germania și Austria care au fost transportați în Marea Britanie prin Olanda.

În Germania, a cooperat cu Recha Freier, soția unui rabin berlinez. Mătușa Truus era greu de intimidat, nu dădea niciodată înapoi. Își atingea obiectivele făcând cadouri lucrătorilor feroviari și îmbrobodind ofițerii naziști cu șarmul său, căruia i-a picat în plasă chiar și Adolf Eichmann, unul dintre arhitecții Holocaustului. Cei 600 de copii vienezi au fost duși în Olanda, unde au fost așteptați cu mere și ciocolată. Truus s-a ocupat cu hârtiile de transport, iar 500 de copii au fost imediat trimiși spre Marea Britanie, restul de 100 plecând mai târziu.

Acesta a fost cel mai mare transport, următoarele fiind mai mici și mai ordonate. Truus călătorea în Germania de câteva ori pe săptămână, de unde a aranjat 49 de transporturi. Odată cu începerea războiului, libertatea de mișcare a devenit și mai restricționată. Mulți copii evrei au rămas în Olanda, pe atunci țară neutră, iar orfelinatul din Amsterdam  devenise tabără de refugiați unde Truus era foarte iubită. Căldura, bunătatea și devotamentul ei i-au cucerit imediat pe copii. Acolo a devenit Mătușa Truus. Joop și Truus iubeau copiii, însă nu au putut să aibă unii ai lor. Îi vizitau regulat pe copii, îi făceau să se simtă bine, îi scoteau la plimbări iar duminicile erau rezervate pentru vizitele la Zoo.

Când naziștii au invadat Olanda, Truus se afla la Paris, de unde s-a întors cât a putut de repede la Amsterdam, pentru a aranja ultimul transport către Anglia. Copiii s-au rugat de ea să urce în barcă, dar nu a vrut să îl părăsească pe Joop. Le-a făcut cu mâna din depărtare.

Truus a continuat să trimită pe furiș evrei în Elveția și Spania. A fost arestată de Gestapo în 1942, dar a fost eliberată din lipsă de probe. Evenimentul nu i-a dat mult de gândit, și a continuat prin a trimite mii de pachete de mâncare la tabară de tranzit de la Westerbork, locul unde evreii și alți prizonieri erau ținuți înainte să fie trimiși spre alte tabere de concentrare. În 1944, a aflat despre un grup de copii care urmau să fie trimiși din Westerbork spre Auschwitz, unde vor fi omorâți. Truus a reușit să convingă gărzile că nu erau copii evrei, ci copii ai soldaților germani cu femei olandeze, deci Aryeni. Copiii nu au mai fost trimiși la Auschwitz, ci la Theresiestadt, unde aproape toți au supraviețuit războiului.

În timpul crizei de mâncare din Olanda în 1944, Truus s-a ocupat cu obținerea și distribuirea de mâncare. A trimis mii de pachete de mâncare la tabere precum Westerbork și Theresiestadt, precum și pachete săptămânale azilelor de bătrâni din Amsterdam. S-a îngrijit de copiii malnutriți din Amsterdam, Rotterdam, Haga și Utrecht, iar pe mulți dintre ei i-a dus în zone rurale pentru recuperare.

Truus Wijsmuller Meijer a fost recunoscută de Israel ca una dintre cei „Drepți între popoare”, titlu acordat non-evreilor care și-au riscat viețile pentru a salva evrei în timpul Holocaustului. Nu a avut niciodată copii, însă a reușit să redea lumii și părinților lor peste 10.000 de copii salvați din ghearele morții cu dragoste, curaj și devotament. În necrologul său scria, în 1978: „Mamă a 1001 de copii, care a făcut din salvarea copiilor evrei opera vieții sale”.

Holocaust Remembrance Day. Cu pietre funerare sparte la București

On Yom HaShoah sau Holocaust Remembrance Day începe la asfințitul soarelui (ziua evreiască atunci începe și durează pînă în seara următoarei zile) cu coborîrea în bernă a steagului israelian, cu speech-uri rostite de președintele și prim-ministrul Israelului, cu aprinderea lumînărilor pentru cele aproximativ 6 milioane de victime ale orgiei abătute asupra poporului ales, de către șase supraviețuitori.  

Lumea întreagă comemorează și rostește ”Never again” în această zi, ca și în altele dedicate aceluiași prilej. Oroarea nu mai trebuie să se întîmple pe acest pămînt, atît timp cît va dăinui. 

Numai că la noi, întîmplător sau nu, exact ieri s-au găsit niște neoameni, niște indivizi din care orice urmă de umanitate a dispărut, să devasteze niște morminte în Cimitirul Evreiesc Giurgiului. 

Aurel Vainer, președinte al Federației Comunităților Evreiești din România, scrie pe Facebook, însoțind postarea de fotografii:

În noaptea de 23-24 aprilie 2017, zece monumente funerare au fost vandalizate la Cimitirul Evreiesc din șos. Giurgiului, București.

Distrugerea, produsă prin răsturnarea și spargerea monumentelor, a fost constatată în dimineața zilei de luni, 24 aprilie, de către salariații cimitirului, fiind imediat anunțate organele în drept pentru a efectua ancheta în acest caz.

Conducerea Federației Comunităților Evreiești din România (F.C.E.R.) și cea a Comunității Evreilor din București (C.E.B.) au calificat actul ca fiind unul grav de vandalism și antisemitism, care a mâhnit, jignit și revoltat întreaga comunitate evreiască din România. Circumstanța agravantă că distrugerea violentă a celor zece monumente funerare a survenit exact în ziua în care evreii din întreaga lume comemorează moartea celor șase milioane de evrei uciși în Holocaust nu poate fi explicată printr-o simplă coincidență.

F.C.E.R. și C.E.B. solicită organelor de anchetă ca vinovații să fie identificați și aduși cât mai rapid în fața justiției, o sentință dreaptă, în conformitate cu legile în vigoare, fiind nu numai o reparație morală pentru cele zece familii și pentru întreaga comunitate evreiască, dar și o modalitate firească și democratică a societății românești de a descuraja astfel de acte de vandalism și antisemitism în viitor. Este necesar ca legile statului român să fie aplicate cu exactitate și celeritate, în spiritul și litera lor.

Da, este foarte greu, dacă nu imposibil să consideri ce s-a întîmplat o coincidență. Deși nu este exclusă, jegurile societății nu știu date comemorative, nu știu aniversări și comemorări, știu un singur lucru: să distrugă. Un singur lucru nu vor și nu pot distruge niciodată: poporul evreu și toată moștenirea lăsată de acesta, zi de zi, omenirii. Incomensurabilă.

Să sperăm că cei care au produs odioasele fapte vor fi prinși și judecați cît mai repede. Pînă atunci, de urmărit în continuare cum a fost marcat momentul la Tel Aviv și oameni din timpul ororii care și-au riscat viațile încercînd și reușind să scape de la moarte evrei. 

 

(Fotografia este din Praga, din Cimitirul Evreiesc de acolo. Despre care am să vă povestesc.)

 

On this day – 9 octombrie

2015. 

1. – Băsescu s-a înscris în PMP. Să fie primit bine!

2. – Cînd am citit că Premiul Nobel pentru Pace s-a acordat, anul acesta, unui quartet, am zis că poate, mai nou, s-a introdus și subsecțiunea muzică, și n-am aflat eu. Dar nu. Încă, bănuiesc. Detalii, aici. Dacă va fi să fie, iar ne-a fost istoria potrivnică, Cenaclul Flacăra și Cîntarea României ar fi candidat cu șanse serioase.

3. – Justificarea acceptării valului migrator musulman din punct de vedere demografic este o dublă imbecilitate.

1. – mă scuzați, dar pe femeile din Europa le-a întrebat cineva dacă vor copii cu hăndrălăii ăștia musculoși? ori va fi obligatoriu, nu m-ar mira, la politica de diktat care se întrezărește?
2. – sau respectivii vor face copii tot cu femeile lor, ceea ce va duce la schimbarea întregii civilații europene, așa cum o știm? la dispariție, mai exact, pentru că, odată ce musulmanii vor fi majoritari, ce-i va mai putea împiedica să schimbe fundamentele, principiile și valorile pe care este constituită Europa, cu tot ce înseamnă lumea din care provin?!

Nu vreau să cred încă, dar se pare că, încă o dată, în nici o sută de ani, tot Germania o comite. Cel mai probabil fatal, de data asta, avînd în vedere întregul ansamblu geopolitic în care ne aflăm.

4. Ziua Națională de Comemorare a Holocaustului. 

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/1495500084076015/photos/a.1495501234075900.1073741828.1495500084076015/1512816015677755/?type=3″ mbottom=”50″]

5. – Monica Macovei a cîștigat pe fond procesul cu Autoritatea Electorală Permanentă

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/photo.php?fbid=999915546739553&set=a.416754028389044.98236.100001633512506&type=3″ mbottom=”50″]

Din anii trecuți.

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/florina.neghina/posts/730741483663193″ mbottom=”50″]

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/florina.neghina/posts/546842912053052″ mbottom=”50″]

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/florina.neghina/posts/546938442043499″ mbottom=”50″]

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/florina.neghina/posts/546744002062943″ mbottom=”50″]

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/florina.neghina/posts/546885428715467″ mbottom=”50″]

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/florina.neghina/posts/731279183609423″ mbottom=”50″]